ICCJ. Decizia nr. 2167/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2167/2013

Dosar nr. 6995/1/2011

Şedinţa publică de la 15 aprilie 2013

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 17 aprilie 2001, pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. 2252/2001, reclamanţii S.M.R., O.Ş.C., B.D.Ş., B.A.A., D.I.S., D.Ş.C., P.T.O., B.C.F., S.H., C.D., G.M., G.A., G.E. şi V.E. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Sibiu, prin Primar, şi Consiliul local al municipiului Sibiu, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a preluării fără titlu de către Statul Român a unui număr de treizeci de apartamente, teren şi grădini (optsprezece apartamente cu destinaţia de locuinţă şi dependinţe, nouă spaţii comerciale situate la parterul imobilelor, trei ateliere şi construcţii anexe), situate în Sibiu, str. Turnului, şi str. Mitropoliei, înscrise în C.F. 4484 Sibiu şi C.F. 1579 Sibiu, proprietatea Societăţii „O.”, să se constate nulitatea absolută a înscrierii titlului Statului în aceste cărţi funciare, să se constate nulitatea absolută a actelor juridice care au stat la baza preluării abuzive şi ilegale a proprietăţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 2 din 10 ianuarie 2002, Tribunalul Sibiu a declinat, în favoarea Judecătoriei Sibiu, competenţa de soluţionare a acţiunii, constatând că aceasta nu este evaluabilă în bani.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, sub dosar nr. 1614/2002, fiind precizată la 17 aprilie 2002, în sensul că temeiul juridic al acţiunii îl reprezintă Legea nr. 10/2001; totodată, acţiunea a fost completată în sensul că reclamanţii şi M.C.A. au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea Legii nr. 112/1995, privind apartamentele din cele două imobile, şi introducerea în cauză, ca pârâţi, a foştilor chiriaşi, care au cumpărat apartamentele prin contractele atacate (f. 90-91, vol. I).

Pe parcursul procesului, a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Statul Român, SC U. SA, solicitând respingerea acţiunii principale pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, şi, în subsidiar, respingerea pe fond (f.172, vol. I).

Au formulat cerere de intervenţie în interes propriu M.V. şi M.T., M.V. şi M.M., B.D.I., Ş.A.M., L.M.Z. şi L.M., SC M.C. SRL Sibiu, solicitând să se constate că aceştia au calitatea de proprietari tabulari asupra apartamentelor dezmembrate din imobilele identificate în C.F. colectiv 1579 Sibiu, top. 531, construcţii situate în Sibiu, str. Mitropoliei, şi că au dobândit cu bună-credinţă aceste imobile şi cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării (f.173-180, vol. I).

Ulterior, reclamanţii şi M.C. şi-au precizat acţiunea, în sensul că înţeleg să cheme în judecată şi pe pârâţii SC U. SA, J.V., N.I., A.E., I.D.I., I.G., M.E., SC I. SRL, S.C., C.A., S.B., T.M., M.A., F.A., M.D., C.G., R.T., P.A., S.S., M.M., B.E., M.V. şi M.T., Ş.A.M., M.V. şi M.M., B.D.I., SC C.P. SRL, SC M.C. SRL, L.M.Z. şi L.M., solicitând să se constate că imobilele înscrise în C.F. 4484 Sibiu, situat în Sibiu, str. Turnului, în C.F. 1579 Sibiu, situat în Sibiu, str. Mitropoliei, şi în C.F. nr. 45685 Sibiu, situat în Sibiu, str. Mitropoliei, au fost preluate fără titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 92/1950, de la Societatea O. SA; să se constate că reclamanţii sunt moştenitorii legali ai acţionarilor acestei societăţi, respectiv Ş.P., V.D., C.P., M.G., exceptate de la naţionalizare; să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor de înstrăinare făcute de Statul Român în favoarea pârâţilor, cu privire la imobilele înscrise în C.F. menţionate şi să se dispună restituirea imobilelor respective, atât cele vândute, cât şi cele nevândute, în deplină proprietate şi posesie, reclamanţilor. În subsidiar, în cazul imposibilităţii restituirii în natură a unora dintre imobile, să fie obligat Statul Român la plata despăgubirilor corespunzătoare (f.240-245, vol. I).

Faţă de întâmpinarea depusă la dosar de pârâţi, privind decesul unora dintre părţile chemate în judecată şi necitarea, în proces, a altora (f.320-324, vol. II), reclamanţii au depus o nouă precizare, prin care au menţionat ca pârâţi, alături de pârâţii iniţiali în viaţă, pe J.S. şi J.M.V., moştenitorii lui J.V., decedată, A.C., moştenitoare a lui A.O.D., şi A.E., în nume propriu şi ca moştenitoare a aceluiaşi defunct, S.A., M.M., F.A. şi F.A., M.G., C.E., în nume propriu şi ca moştenitoare a lui C.G., R.M., S.F. (f.382-384, vol. II).

Prin sentinţa civilă nr. 2727 din 8 mai 2003, Judecătoria Sibiu a declinat, în favoarea Tribunalului Sibiu, competenţa de soluţionare a acţiunii, astfel cum a fost precizată, şi a constatat conflict de competenţă, dispunând înaintarea dosarului la Curtea de Apel Alba-Iulia, în vederea soluţionării. Instanţa a constatat că cererea principală vizează valabilitatea titlului statului, astfel încât cauza trebuie soluţionată în raport de valoarea imobilului, cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi fiind accesorie şi urmând regulile dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 63 din 30 iulie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, constatând că acţiunea reclamanţilor este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi că nesoluţionarea notificărilor până la această dată echivalează cu o respingere a pretenţiilor acestora, de restituire a imobilelor. Cererile accesorii trebuie soluţionate de aceeaşi instanţă, în raport de capătul principal al acţiunii, privind restituirea imobilelor preluate abuziv de Statul Român.

Această soluţie a fost menţinută prin decizia nr. 565 din 27 ianuarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de M.V., M.T., Ş.A.M., M.M., B.D.I., L.M.Z., L.M. şi SC M.C. SRL împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de Apel, în regulator de competenţă. Instanţa de recurs a constatat că temeiul acţiunii îl constituie dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi, conform art. 24 din acest act normativ, contestaţiile sau cererile contra deciziei, ofertei sau altor acte de procedură prealabilă sunt în competenţa tribunalului, în primă instanţă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, sub dosar nr. 1795/2004.

Pe parcursul procesului au fost introduşi în cauză Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru soluţionarea cererii în despăgubiri (cererea completatoare depusă la f.230, vol. I), şi pârâţii B.M. (moştenitoare de pe urma lui B.E.), B.H., P.R.A., dobânditori succesivi ai apartamentului deţinut de B.E., situat în str. Mitropoliei, SC G.T. SRL şi S.W. (cererea completatoare depusă la f.232, vol. I,), SC M. SRL (cererea de la f.282, vol. I), Compania Naţională „Loteria Română” pentru soluţionarea cererii de anulare a actului prin care aceasta a dobândit spaţiul comercial înscris în C.F. Sibiu 4484, nr. top. 1293/1/II, transcris în C.F. nr. 44476 Sibiu, situat în Sibiu, str. Turnului, şi a încheierii de intabulare a acestui imobil pe numele pârâtei (f.334, vol. II).

M.C. şi R.E. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamanţilor, solicitând să se constate că prima are calitatea de moştenitoare de pe urma lui P.C. şi de pe urma lui F.C., acţionare la Societatea O. SA, iar cea de-a doua are calitatea de moştenitoare de pe urma defunctei P.V., născută D., de asemenea, acţionară la aceeaşi societate; să se constate că imobilele în litigiu au fost preluate fără titlu valabil de la societatea menţionată; să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor de înstrăinare făcute de Statul Român în favoarea pârâţilor şi să le fie restituite imobilele, în deplină proprietate şi posesie; în subsidiar, să fie obligat Statul Român la plata despăgubirilor pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură (f.256-258, vol. I). Cererea de intervenţie a fost admisă în principiu.

În urma decesului lui M.E., instanţa a constatat că au calitatea de moştenitori I.D.I. şi I.G. M., iar, în urma decesului lui C.D., are calitatea de moştenitoare M.C.A.

C.A.L. şi C.D. au formulat cerere de intervenţie în interesul pârâţilor SC G.T. SRL Sibiu şi S.W., solicitând respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale active şi ca inadmisibilă, respectiv, ca nefondată (f.542-543, vol. II). Cererea de intervenţie a fost admisă în principiu.

Prin sentinţa civilă nr. 530/2006 pronunţată de Tribunalul Sibiu, s-au admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii S.M.R., O.Ş.C., B.D.Ş., B.A.A., D.I.S., B.C.F., D.Ş.C., S.H., M.C., în calitate de moştenitoare a reclamantului C.D., G.M., G.E., V.E. şi G.A. şi cererea de intervenţie formulată de M.C. împotriva pârâtului Primarul municipiului Sibiu.

A fost obligat pârâtul Primarul municipiului Sibiu să emită, în favoarea reclamanţilor, dispoziţie prin care să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor, la nivelul sumelor stabilite prin expertiza efectuată în cauză, respectiv suma de 2.150.300 lei pentru imobilul situat în Sibiu, str. Mitropoliei, şi suma de 6.988.000 lei pentru cel situat în Sibiu, str. Turnului.

S-au respins celelalte cereri formulate de reclamanţi şi de interveniente.

S-a respins acţiunea formulată de reclamanţi împotriva celorlalţi pârâţi persoane fizice şi persoane juridice.

S-a respins, în totalitate, acţiunea formulată de reclamanta P.T.O. împotriva tuturor pârâţilor din prezenta cauză.

S-a respins cererea de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamanţilor formulată de intervenienta R.E.

S-a respins cererea de intervenţie formulată de intervenienta SC U. SA, în interesul pârâtului Statul Român.

S-a admis cererea de intervenţie formulată de intervenienţii C.A.L. şi C.D., în interesul pârâţilor SC G.T. SRL şi S.W.

S-a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii M.V., M.T., M.V. şi M.M., B.I.D., Ş.A.M., L.M.Z., L.M. şi SC M.C. SRL, ca rămasă fără obiect.

A fost obligat pârâtul Primarul municipiului Sibiu să plătească reclamanţilor a căror acţiune a fost admisă suma de 20.000 lei cheltuieli de judecată parţiale; au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâţilor SC M.C. SRL suma de 300 lei şi lui S.C. suma de 2.242 lei, cheltuieli de judecată.

În pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că imobilul înscris în C.F. 4484 Sibiu, A+1, nr. top. 1293, 1870, 1872, şi cel înscris în C.F. 1579 Sibiu, nr. top. 531, au fost proprietatea Societăţii anonime „O.”, sub B1, B2 în C.F. 4484, şi, respectiv, sub B9 în C.F. 1579.

Cele două imobile au trecut în proprietatea Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin încheierea Tribunalului Sibiu nr. 48 din 1 iulie 1949, a fost aprobată intrarea în lichidare a societăţii menţionate. Bilanţul de lichidare a fost încheiat la 30 iunie 1950, iar, prin încheierea aceluiaşi tribunal, la 30 septembrie 1950, s-a constatat că lichidarea a fost terminată.

Cele două imobile au fost preluate de stat mai înainte de lichidarea societăţii, Decretul nr. 92/1950 fiind publicat în M. Of. în aprilie 1950.

De altfel, din bilanţul final de lichidare rezultă că, după achitarea impozitelor şi salariilor către creditorii societăţii, au rămas nevândute acţiuni fără valoare sau cu valoare foarte mică şi mobilier; deci, în patrimoniul societăţii nu mai existau imobile.

Iniţial, proprietara de C.F., „O.” SA, a fost constituită în anul 1926, din 10 acţionari. Ulterior, şi-a schimbat denumirea în Societatea „O.” SA Sibiu.

Dacă, la constituire, Societatea avea ca acţionari pe I.P. O. şi M.P. O. şi pe cele patru fiice ale lor, împreună cu soţii acestora, de-a lungul timpului, structura acţionariatului s-a modificat. Astfel, la 18 mai 1948, acţionari erau Ş.P., N.P., Ş.A.B., I.M., V. şi I.D., U.C., C.C., F.H., F.C., G.M. şi G.I.

În Adunarea Generală din 30 iunie 1949 a Societăţii „O.”, s-a hotărât dizolvarea acesteia, iar, la data respectivă, acţionari erau N.P., Ş.P., D.V., U.C., U.V., G.M., C.C., S.H., F.C., M.I., care au fost prezenţi la adunarea generală şi al căror aport la capitalul social reprezenta 18.400.000 lei, adică mai mult de ¾ părţi din capitalul social (de 20.000.000 lei). Aceasta înseamnă că, la acea dată, existau şi alte persoane acţionari ai acestei societăţi, cu atât mai mult cu cât nici numărul de acţiuni nu mai era acelaşi cu cel din anul 1948.

Astfel cum au arătat reclamanţii, străbunicii, respectiv bunicii lor, I.P. şi M.P., nu au fost acţionari ai Societăţii „O.” şi într-adevăr, la data lichidării societăţii, acţionari ai acestei persoane juridice erau cele patru surori, P.Ş., P.V., căsătorită D., P.C., căsătorită F., şi P.M., căsătorită G., dar şi soţul şi fiicele lui P.Ş., respectiv ale lui P.C.

În accepţiunea Legii nr. 10/2001, art. 18 lit. a), noţiunea de ”membri ai aceleiaşi familii” nu poate avea alt înţeles decât cel C. fam. şi din legile speciale, cuprinzând pe soţul, soţia, copiii şi, eventual, părinţii soţilor.

În speţă, chiar dacă s-a dovedit că acţionarii sunt rude şi afini între ei, totuşi nu sunt membri ai aceleiaşi familii. De fapt, acţionarii au fost membrii ai patru familii diferite.

În concluzie, în raport de dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, moştenitorii foştilor acţionari şi acţionarii în viaţă pot beneficia numai de măsuri reparatorii prin echivalent chiar şi pentru acele apartamente care se află, încă, în proprietatea Statului Român. În actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, singura alternativă, în cazul imposibilităţii restituirii în natură, este prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nefiind posibilă restituirea prin echivalent bănesc.

În raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi de existenţa unei proceduri administrative speciale, capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului are drept consecinţă admiterea, în parte, a acţiunii, în sensul acordării de măsuri reparatorii.

Cererea prin care se solicită să se constate că reclamanţii sunt moştenitorii celor patru acţionari este inadmisibilă, deoarece, în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu pot fi soluţionate acţiuni succesorale, iar stabilirea calităţii de succesori serveşte doar la justificarea calităţii procesuale active a reclamanţilor.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, excepţia tardivităţii acţiunii, invocată prin întâmpinare, este întemeiată în raport de dispoziţiile art. 46 alin. (5) din legea sus-menţionată, astfel cum au fost modificate, şi care prevăd un termen de prescripţie a acţiunilor cu acest obiect de un an şi şase luni de la data intrării în vigoare a legii, termen care a expirat la 14 august 2002. Cererile pentru constatarea nulităţii contractelor au fost formulate la data de 28 octombrie 2002, în consecinţă, cu depăşirea termenului legal. Apărarea reclamanţilor, în sensul că au revendicat imobilele anterior datei de 14 august 2002 şi aceasta ar reprezenta cererea principală a fost înlăturată în raport de dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că cererea pentru restituirea în natură a imobilelor este inadmisibilă în condiţiile art. 18 din aceeaşi lege, dispoziţie care condiţionează această formă de reparaţie de împrejurarea ca persoanele asociate să fie membri ai aceleiaşi familii, şi, cum efectul desfiinţării contractelor ar fi revenirea la situaţia anterioară de C.F., cu proprietar Statul Român, reclamanţii nu justifică un interes legitim în formularea acestei cereri, motiv pentru care a fost respinsă. Cererea de restituire a imobilelor, în proprietate şi posesie, a fost respinsă raportat la art. 18 lit. a) şi art. 25 alin. (4) din aceeaşi lege.

Pentru aceste considerente, motivele de fond ale cererilor privind constatarea nulităţii contractelor nu au mai fost analizate.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de intervenienţii pârâţi prin întâmpinare, în raport de sentinţa civilă nr. 3656/1999 pronunţată de Judecătoria Sibiu, aceasta este neîntemeiată, întrucât cele două acţiuni se fundamentează pe cauze diferite, respectiv prima a fost o acţiune de drept comun, iar prezenta se întemeiază pe Legea nr. 10/2001.

Referitor la cererea subsidiară în despăgubiri, Tribunalul a constatat că reclamanţii au formulat notificări pentru cele două imobile, prin executorul judecătoresc, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, care nu au fost soluţionate până în prezent, lipsa unui răspuns la notificare echivalând cu respingerea cererilor formulate.

Având în vedere că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite, dar că restituirea în natură este inadmisibilă, instanţa a constatat, în urma modificărilor aduse de Legea nr. 247/2005, că, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată, unitatea deţinătoare este obligată să emită dispoziţie prin care să acorde, în compensare, persoanei îndreptăţite alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor.

Întrucât reclamanţii au solicitat acordarea de despăgubiri, ceea ce însemnă că măsura compensării nu este acceptată de aceştia, potrivit art. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001, urmează ca entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor să emită dispoziţie motivată, cu propunere de despăgubiri, la valoarea stabilită de expert, conform standardelor de evaluare internaţionale, respectiv 2.150.300 lei pentru imobilul situat în str. Mitropoliei, şi 6.988.000 lei pentru cel de pe str. Turnului.

Reclamanta P.T.O. nu a făcut dovada legăturii sale de rudenie cu niciunul dintre acţionarii Societăţii „O.”, ea nu este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform dispoziţiilor art. 3 lit. b) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel încât acţiunea formulată de această parte a fost respinsă ca neîntemeiată.

Acţiunea reclamanţilor formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru plata despăgubirilor a fost respinsă în raport de dispoziţiile Legii nr. 247/2005, care stabilesc modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent prin Titlul VII, cea care urmează a acorda titlul de despăgubire fiind Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În această situaţie, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă.

Nici Consiliul local al municipiului Sibiu nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu a înstrăinat apartamentele, iar entitatea care este obligată să emită dispoziţia privind măsurile reparatorii este Municipiul Sibiu, iar nu Consiliul local. Pentru aceste motiv, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă şi faţă de pârâtul indicat.

În ceea ce priveşte cererile de intervenţie formulate de intervenienţii în interes propriu persoane fizice şi juridice care au încheiat contracte pentru apartamente din cele două imobile, având în vedere că ele au fost chemate, ulterior, în judecată, în calitate de pârâte şi faţă de modul de soluţionare a acţiunii principale, instanţa le-a respins ca rămase fără obiect, ele constituind apărări faţă de cererile reclamanţilor.

Cererea de intervenţie formulată de R.E. a fost respinsă, deoarece aceasta nu a dovedit că este succesoarea fostei acţionare D.V., nefiind persoană îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii.

Cererea de intervenţie formulată de M.C. a fost admisă corespunzător dispoziţiilor instanţei cu privire la acţiunea formulată de reclamanţi şi pentru aceleaşi considerente, intervenienta, dovedind că este moştenitoarea reclamantului C.D., la rândul său, moştenitorul lui C.C.E., fostă acţionară la Societatea „O.”.

Cererea de intervenţie formulată de SC U. SA, în favoarea pârâtului Statul Român, a fost respinsă, deoarece acţiunea reclamanţilor a fost admisă în parte, ca urmare a constatării că imobilele au fost preluate abuziv, iar reclamanţii au dovedit că au calitatea de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsuri reparatorii.

Cererea de intervenţie formulată de intervenienţii C., în interesul pârâţilor SC G.T. SRL şi S.W., a fost admisă, deoarece nu s-a admis cererea de restituire în natură a imobilelor, pentru aceleaşi considerente avute în vedere la stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent şi la respingerea cererii reclamanţilor, de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.

În raport de soluţia pronunţată, părţile căzute în pretenţii au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii M.C., B.C., S.H., S.M.R., O.Ş.C., B.D.Ş., B.A.A., D.I.S., D.Ş.C., O. T.P., G.A., G.M., G.E. şi V.E., pârâta Primăria municipiului Sibiu, prin Primar, şi intervenienta R.E.V.

Pe parcursul procesului au decedat intimaţii pârâţi M.M., S.B., M.A., fiind introduşi în cauză M.Ş.D. şi S.M.C., de pe urma pârâtei M.M., S.A., S.A.O. şi S.D.A. de pe urma pârâtului S.B., M.M., M.I. şi C.M.C. de pe urma pârâtului M.A.

Prin decizia civilă nr. 121/A din 28 martie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia Civilă a admis apelurile declarate în cauză şi a desfiinţat sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, reţinând că, în mod greşit, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la cererea de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare

Reclamanţii şi-au precizat acţiunea la data de 17 aprilie 2002, chemând în judecată, în calitate de pârâtă, pe SC U. SA Sibiu, şi solicitând anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu terţe persoane.

În consecinţă, a fost respectat termenul de prescripţie prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care s-a împlinit la 14 august 2002. Deci, cererea privind anularea contractelor s-a făcut anterior acestei date, chiar dacă, cumpărătorii au fost indicaţi, în calitate de pârâţi, de abia la data de 14 octombrie 2002.

Instanţa de apel a dispus ca Tribunalul, cu ocazia rejudecării, să cerceteze şi să administreze probe pentru a stabili dacă părţile contractante au fost sau nu de bună-credinţă la data încheierii contractelor, dacă reclamanţii şi intervenienţii au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea în natură ori echivalent, în raport şi de O.G. nr. 11/2002, urmând a se face o corectă aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost completată şi modificată prin Legea nr. 247/2005.

Această soluţie a fost menţinută prin decizia civilă nr. 3697 din 6 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia s-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii SC I. SRL, SC M. SRL, A.E., F.A., F.A., I.D., I.G., M.I., M.M., C.M.C., S.C., S.F., T.M., R.M., R.T., S.A.O., S.D.A., S.A., J.M., C.E., M.D., N.I. şi de intervenienţii C.D. şi C.A.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu – Secţia civilă, sub nr. 1965/57/2006.

Pe parcursul procesului a decedat pârâtul F.A., fiind introduse în cauză, în calitate de moştenitoare, F.R. şi P.A.L.

De asemenea, au fost citaţi, în calitate de moştenitori de pe urma defunctului A.O.D., A.C.V. şi R.E., de pe urma defuncţilor P.A. şi P.D., P.M., P.C.L. şi P.D.D., iar de pe urma defunctului M.V., M.M., M.D. şi M.M.

În raport de împrejurarea că SC G.T. SRL a intrat în procedură de insolvenţă, a fost citată această societate prin lichidator judiciar.

A fost introdus în cauză, în calitate de pârât, şi V.M., cumpărător al imobilului situat în Sibiu, str. Turnului, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 24 septembrie 2004 de B.N.P. B.C.N.. La rândul său, acesta a înstrăinat imobilul menţionat către C.A.L. şi C.D., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 21 octombrie 2004 de acelaşi B.N.P. (f.299-300).

Pe parcursul procesului, reclamanţii au depus o precizare a acţiunii, prin care au indicat contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate o solicită (f.259-264).

Prin sentinţa civilă nr. 605 din 2 iulie 2009 a aceleiaşi instanţe, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâţi; s-au admis, în parte, acţiunea principală precizată împotriva pârâtului Primarul municipiului Sibiu şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta M.C.; a fost obligat pârâtul să emită, în favoarea reclamanţilor şi a intervenientei, dispoziţie prin care să facă propunere de acordare a despăgubirilor băneşti pentru imobilele înscrise în C.F. 1579 Sibiu, str. Mitropoliei, şi C.F. 4489 Sibiu, str. Turnului, compuse din mai multe apartamente; s-au respins, în rest, acţiunea principală precizată şi cererea de intervenţie în interes propriu; s-au respins acţiunea principală precizată şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de reclamanţi şi de intervenienta M.C. împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul local Sibiu şi pârâţii persoane fizice. S-a respins acţiunea principală precizată, formulată de reclamanta P.T.O. împotriva pârâţilor; s-a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta R.E.V. S-a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii C.A.L. şi C.D., în interesul pârâţilor SC G.T. SRL şi S.W. S-a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta SC U. SA, în interesul pârâtului Statul Român. S-a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii M.V., M.T., M.M., M.D. şi M.M., în calitate de moştenitori ai defunctului M.V., B.D., Ş.A.M., L.M., L.M. şi SC M.C. SRL Au fost obligate părţile la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, prima instanţă a reţinut că, prin decizia de casare pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, în ciclul procesual anterior, şi menţinută de Înalta Curte, s-a stabilit doar ca instanţa de rejudecare să se pronunţe asupra bunei-credinţe a pârâţilor la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât, prin recunoaşterea calităţii de persoane îndreptăţite în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, implicit este recunoscută şi calitatea de moştenitori a reclamanţilor raportat la actele de stare civilă depuse la dosar, prevederile Codului familiei, ale Legii nr. 114/1996 şi ale Legii nr. 272/2004.

Prin urmare, excepţia în discuţie este inadmisibilă faţă de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi lipsită de suport legal, deoarece, într-un prim ciclu procesual, instanţele de control s-au pronunţat atât asupra acestei excepţii, cât şi asupra inadmisibilităţii promovării acţiunii. În consecinţă excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă de prima instanţă, mai puţin în ceea ce o priveşte pe reclamanta P.T.O., care nu a făcut dovada legăturii sale de rudenie cu niciunul dintre acţionarii Societăţii „O.”.

Referitor la cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, Tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 18 lit. a) şi c) din Legea nr. 10/2001, art. 45 alin. (1) din aceeaşi lege, modificată şi completată, precum şi a dispoziţiilor art. 1848 C. civ.

Buna-credinţă reprezintă convingerea cumpărătorului că a încheiat contractul cu adevăratul proprietar şi cu respectarea dispoziţiilor legale, la momentul încheierii actului juridic.

În speţă, cele două condiţii au fost îndeplinite atât referitor la contractele încheiate în temeiul Legii nr. 85/1992, cât şi la contractele încheiate în baza Legii nr. 112/1995, simpla afirmaţie a reclamanţilor, în sensul că pârâţii sunt de rea-credinţă, nefiind susţinută de vreo probă administrată în dosar şi, deci, irelevantă.

Au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 1899 alin. (2) C. civ., referitoare la prezumţia bunei-credinţe.

Mai mult, parte dintre imobilele în litigiu, aparţinând SC G.T. SRL şi SC I. SRL, au fost dobândite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, astfel că o reanalizare a condiţiilor de valabilitate a contractelor de vânzare-cumpărare respective este inadmisibilă.

Instanţa a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că persoanele care şi-au dobândit imobilul cu bună-credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat, în trecut, acele bunuri, în caz contrar încălcându-se principiul proporţionalităţii (cauza Raicu vs. România).

Faţă de aceste considerente şi de dispoziţiile art. 18 lit. a) şi c) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii şi intervenienta M.C. nu au dreptul la restituirea în natură a imobilelor, ci doar la măsuri reparatorii în echivalent.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, intervenienta R.E.V., pârâtul Primarul municipiului Sibiu şi pârâţii A.E., A.C.V., R.E., născută A., C.E., C.A., F.A., F.R., P.A.L., născută F., I.D.I., I.G., M.D., M.G., M.M., N.I., C.M.C., N.I., P.M., P.D.D., P.C.L., R.T., R.M., S.A.O., S.D.A., S.A., J.M.V., J.S., S.C., S.F. şi T.M.

Pe parcursul procesului, a decedat intimata pârâtă G.M., fiind introdus în cauză, în calitate de moştenitor, G.R.

Prin decizia civilă nr. 13/A din 29 ianuarie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia civilă a admis apelurile declarate de reclamanta P.T.O. şi de intervenienta R.E.V., de pârâtul Primarul municipiului Sibiu şi de pârâţii persoane fizice împotriva sentinţei civile sus-menţionate.

S-a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii formulată de reclamanta P.T.O., a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta R.E.V. şi a cererilor privind cheltuielile de judecată formulate de părţi.

În aceste limite, s-au admis acţiunea formulată de reclamanta menţionată şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de R.E. V. împotriva pârâtului Primarul municipiului Sibiu, care a fost obligat să emită, în favoarea reclamantei şi a intervenientei, alături de ceilalţi reclamanţi şi de intervenienta M.C., dispoziţie prin care să se facă propunere de acordare a despăgubirilor băneşti pentru imobilele în litigiu.

S-au respins, în rest, acţiunea formulată de P.T.O. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta R.E. V.

A fost înlăturată obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, în favoarea reclamanţilor, stabilită de prima instanţă în sarcina pârâtului Primarul municipiului Sibiu.

Au fost obligaţi reclamanţii şi intervenientele M.C. şi R.E. V. să plătească cheltuieli de judecată pârâţilor în dosarul de fond, conform dispozitivului deciziei.

Au fost menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei atacate.

S-a respins apelul declarat de reclamanţi şi de intervenienta M.C., care au fost obligaţi la cheltuieli de judecată către pârâţii persoane fizice, conform dispozitivului aceleiaşi hotărâri.

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi şi de intervenientele M.C. şi R.E. V., Curtea a constatat că prima instanţă s-a conformat îndrumărilor date în ciclul procesual anterior, analizând cauza sub aspectele indicate prin decizia de casare, concluzionând, în mod corect, că reclamanţii nu pot fi consideraţi ca fiind „membri ai aceleiaşi familii”, condiţie impusă de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la motivul de apel invocat de reclamanţi, privind încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cu referire la restituirea, în natură, a imobilelor în litigiu şi anularea contractelor de vânzare-cumpărare, Curtea a reţinut că reclamanţii justifică legitimare procesuală, prin calitatea lor, de moştenitori ai asociaţilor persoanei juridice, proprietara imobilelor preluate de stat, Societatea Anonimă „O.” Sibiu.

Din tabelul cuprinzând numărul de acţiuni repartizate acţionarilor Societăţii „O.”, în baza hotărârii Consiliului de Administraţie din 18 iunie 1948, actualizat până în mai 1949, şi din procesul verbal al Adunării Generale a societăţii din 30 iunie 1949, rezultă că această societate avea mai mulţi asociaţi, astfel încât prima ipoteză menţionată în art. 18 din Legea nr. 10/2001 (societate cu unic asociat) nu este incidentă în cauză.

Nici cea de-a doua ipoteză care ar fi determinat restituirea, în natură, a imobilelor nu se regăseşte în speţă, deoarece asociaţii Societăţii „O.” nu erau membri ai aceleiaşi familii.

Prin urmare, măsurile reparatorii de care pot beneficia reclamanţii se pot stabili numai în echivalent, astfel încât aceştia nu mai justifică niciun interes în anularea contractelor de vânzare-cumpărare prin care pârâţii au dobândit, în proprietate, de la stat, imobilele în litigiu.

Pentru aceleaşi raţiuni, nu se mai impune nici analizarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Legea nr. 85/1992 şi de Legea nr. 112/1995, la momentul înstrăinării unora dintre apartamente.

Referitor la critica reclamanţilor vizând împrejurarea că prima instanţă nu a indicat cuantumul despăgubirilor, Curtea a constatat că notificările au fost formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nu au fost soluţionate prin emiterea vreunei dispoziţii. Într-o asemenea situaţie, procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor este reglementată de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Primarul municipiului Sibiu neavând competenţa să precizeze, în propunerea de despăgubiri, cuantumul lor.

În ceea ce priveşte apelul reclamantei P.T.O. şi a intervenientei R.E. V., sub aspectul calităţii acestora, de moştenitoare a asociaţilor Societăţii „O.”, în faţa instanţei de apel s-au depus certificatul de moştenitor emis de B.N.P. B.S., din care rezultă că P.T.O. este fiica lui P.O. O., certificatul de naştere al reclamantei, precum şi certificatul de deces al tatălui acesteia, P.O. O., din care reiese că este fiul lui N. (M.) şi Ş.

În faţa instanţei de fond, intervenienta R.E.V. a depus acte de stare civilă, din care rezultă că aceasta este fiica lui D.E., născută P.

Faţă de actele de stare civilă depuse în apel, Curtea a constatat că reclamanta P.T.O. a făcut dovada că este nepoată de fiu a defuncţilor P.N. şi P.Ş., acţionari la Societatea „O.”, iar intervenienta R.E.V. este fiica lui D.E., de asemenea, acţionar la „O.”.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege, instanţa de apel a constatat că reclamanta şi intervenienta sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele din litigiu, alături de ceilalţi reclamanţi, sens în care a admis apelul declarat de aceste părţi şi a dispus ca pârâtul Primarul municipiului Sibiu să emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri băneşti şi în favoarea lor.

În ceea ce priveşte apelul declarat de Primarul municipiului Sibiu, referitor la nelegala obligare a acestei părţi la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a reţinut că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., deoarece pârâtul nu este în culpă procesuală pentru avansarea cheltuielilor de judecată de către părţile adverse, fiind obligat să rezolve notificările numai după soluţionarea irevocabilă a cererii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare.

Referitor la apelul pârâţilor persoane fizice, vizând acordarea, în totalitate, a cheltuielilor de judecată efectuate de aceştia, s-a reţinut că prima instanţă a procedat, de asemenea, la aplicarea greşită a dispoziţiilor textului de lege sus-menţionat, neluând în calcul întreaga sumă de bani avansată de pârâţi cu titlul de onorariu de avocat. În acest sens, a fost schimbată hotărârea primei instanţe, prin includerea, în cheltuielile de judecată datorate pârâţilor, a tuturor sumelor avansate de aceştia.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi intervenientele R.E. V. şi M.C.

Pe parcursul procesului au decedat recurenta reclamantă D.I.S. şi intimata pârâtă S.F., fiind introduşi în cauză, în calitate de moştenitori, D.E., D.M. şi D.G. pentru reclamantă şi, respectiv, S.S.A. pentru pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 2221 din 10 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanţi şi de cele două interveniente, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

În pronunţarea acestei hotărâri, Înalta Curte a reţinut că sintagma „membri ai aceleiaşi familii”, la care face referire art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, a fost interpretată de instanţa de apel, prin raportare la prevederile art. 18.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, ca excluzând pe femeile care s-au căsătorit, în sensul că acestea nu mai pot fi considerate ca făcând parte din „familie”.

Interpretând art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, arată că „prin noţiunea de familie, în sensul art. 18 lit. a) din Lege, se va înţelege acea entitate compusă din rudele în linie directă fără limită în grad şi rudele colaterale până la gradul al IV-lea inclusiv, la care se adaugă soţul sau soţia”.

Instanţa de apel nu a contestat împrejurarea că reclamantele care s-au căsătorit s-ar fi aflat cu foştii proprietari în legătura de rudenie impusă de lege, ci a stabilit că, în cauză, pot fi acordate numai măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât acţionarii Societăţii „O.” nu puteau fi consideraţi a fi, toţi, membri ai aceleiaşi familii.

Ajungând la această concluzie, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme, prin căsătorie, copiii nu îşi pierd legătura de filiaţie faţă de părinţi, un asemenea efect producând numai adopţia cu efecte depline.

C.C., F.H. şi F.C. erau fiicele lui U.C., asociată a Societăţii „O.”, în consecinţă, erau rude de gradul I cu o persoană asociată la persoana juridică ce a avut, în proprietate, imobilele în litigiu.

La rândul lor, M.I. şi B.Ş. erau fiicele lui P.N. şi P.Ş., despre care nu se poate susţine că, prin căsătorie, pierduseră calitatea de persoane ce aparţineau aceleiaşi familii.

Cât îl priveşte pe B.A., instanţa de apel a interpretat greşit teza finală a art. 18.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care se referă la soţul sau soţia unuia dintre cei între care există legătura de rudenie arătată în teza I. Or, lucru necontestat, B.A. era soţul lui B.Ş., care era acţionară la Societatea „O.”.

În consecinţă, instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală, ceea ce va determina admiterea recursurilor şi casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Ca o consecinţă a modului eronat de interpretare a dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel nu a mai analizat cererile privitoare la valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 şi, respectiv, la restituirea, în natură, a imobilelor în litigiu.

Cu ocazia rejudecării, vor fi analizate şi criticile având ca obiect nelegalitatea deciziei prin care s-a admis apelul declarat de Primarul municipiului Sibiu privind cheltuielile de judecată datorate de acesta în prezentul litigiu.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, sub nr. 2102/1/2010.

Instanţa a invocat, din oficiu, excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a SC G.T. SRL, în raport de sentinţa comercială nr. 867/C din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Sibiu – Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin care s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei, descărcarea lichidatorului de orice îndatoriri şi responsabilităţi şi radierea societăţii din Registrul Comerţului, excepţie cu privire la care a dispus că urmează a fi soluţionată prin decizie.

Prin decizia civilă nr. 132 din 23 iunie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia civilă a admis apelurile declarate de intervenienta M.C. şi de intervenienta R.E. V., precum şi de reclamanţi împotriva sentinţei civile sus-menţionate.

A schimbat, în tot, sentinţa atacată, în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a intervenientelor M.C. şi R.E. V..

A admis acţiunea formulată de reclamanţi, precum şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenientele M.C. şi R.E. V. împotriva pârâţilor C. N. „Loteria Română” SA, Primarul municipiului Sibiu, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, SC U. SA Sibiu, pârâţii persoane fizice, SC C.P. SRL şi SC M.C. SRL

A constatat că imobilele înscrise în C.F. 4484 Sibiu, situat în Sibiu, str. Turnului, şi C.F. 1579 Sibiu, situat în str. Mitropoliei, au fost preluate abuziv şi fără titlu valabil de Statul Român, de la Societatea Anonimă „O.” SA Sibiu.

A constatat că reclamanţii şi intervenientele sunt moştenitori legali ai defunctelor Ş.P., V.D., C.P. şi M.G.

A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţii persoane fizice (unii dintre ei, în prezent, decedaţi, procesul fiind continuat de moştenitori) şi R.A.G.C.L. Sibiu, respectiv între Municipiul Sibiu, prin primar, şi SC M. SRL; între Primăria municipiului Sibiu şi SC G.T. SRL, între SC G.T. SRL şi S.W., între S.W. şi V.M., între V.M. şi C.A.L. şi C.D., între R.A.G.C.L. Sibiu şi SC C.P. SRL, între SC C.P. SRL şi SC M.C. SRL, între R.A.G.C.L. Sibiu şi SC I. S.R.L şi a încheierilor de intabulare a imobilelor în cărţile funciare individuale.

A obligat pe pârâtul Primarul municipiului Sibiu să emită dispoziţie motivată prin care să dispună restituirea în natură a treizeci şi patru de apartamente individualizate în dispozitivul deciziei, cu privire la înscrierea iniţială în C.F., nr. top., transcrierea în C.F. actuală şi persoanele în proprietatea cărora se află în prezent.

A fost obligat acelaşi pârât să emită dispoziţie motivată prin care să propună Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru apartamentul care nu poate fi restituit în natură, înscris, iniţial, în C.F. 1579, nr. top. 531/2, transcris în C.F. 18277, aflat, în prezent, în proprietatea pârâţilor L.M. şi L.M.

A dispus obligarea pârâtei C. N. „Loteria Română” SA să emită dispoziţie motivată prin care să dispună restituirea în natură a apartamentului, înscris, iniţial, în C.F. 4484 Sibiu, nr. top. 1293/1/II, transcris în C.F. 44476, aflat, în prezent, în proprietatea acestei pârâte.

A respins acţiunea formulată de reclamanţi şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de M.C. şi R.E. V. împotriva pârâţilor B.C.M., B.E., B.H., P.R.A.H., L.M., L.M. şi Consiliul local Sibiu.

A respins cererea de intervenţie formulată de intervenienţii în interes propriu M.V. şi M.T., M.V. şi M.M., Ş.A.M., B.D.I., SC C.P. SRL şi SC M.C. SRL

A respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta SC U. SA, în interesul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

A respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii C.A.L. şi C.D., în interesul pârâţilor.

A respins apelul declarat de pârâtul Primarul municipiul Sibiu împotriva aceleiaşi sentinţe.

A respins apelul declarat de pârâţii persoane fizice împotriva hotărârii menţionate.

A dispus obligarea pârâţilor să plătească reclamanţilor suma de 32.500 lei şi intevenientei M.C. suma de 8.400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale; a obligat pe reclamanţi şi pe interveniente să plătească pârâtei L.M. suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată, în fond şi apel.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că prima instanţă a pronunţat o soluţie greşită, rezumându-se la a aprecia că există bună-credinţă din partea pârâţilor, fără a analiza respectarea prevederilor legale în baza cărora au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare.

În faţa instanţei de apel a fost contestată, din nou, calitatea procesuală activă a reclamanţilor şi dreptul la restituirea imobilelor în natură, din perspectiva art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, Curtea a constatat că există autoritate de lucru judecat, din decizia instanţei de casare rezultând, în mod neîndoielnic, că reclamanţii sunt moştenitorii foştilor asociaţi ai Societăţii „O.”, membri ai aceleiaşi familii, prima instanţă, reţinând în mod corect, că dezbaterea acestei excepţii nu mai este admisibilă în raport de prevederile art. 315 C. proc. civ.

Instanţa de apel a constatat că Tribunalul a reţinut, în mod corect, că reclamanţii au calitate procesuală activă, în sensul că au calitate de moştenitori ai persoanelor fizice îndreptăţite la măsuri reparatorii, conform art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite fiind asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele în litigiu.

Această calitate procesuală activă, de moştenitori ai persoanelor îndreptăţite, este dublată de calitatea de moştenitori ai persoanelor care au făcut parte din aceeaşi familie, în sensul prevăzut de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, fiind incidentă excepţia prevăzută de teza finală a articolului de lege menţionat, care dă dreptul la restituirea în natură.

Conform tabelului cuprinzând numărul de acţiuni repartizate acţionarilor Societăţii „O.”, în baza hotărârii Consiliului de Administraţie din 18 iunie 1948, ultimii acţionari ai acestei societăţi au fost P.N., P.Ş., D.I., D. V., C.C., F.H., căsătorită S., F.C., căsătorită B., U.C., G.I., G.M., B.Ş., B.A., M.I.

Dintre acţionarii societăţii, patru au fost surori, Ş.P., V.P., căsătorită D., C.P., căsătorită F., şi M.P., căsătorită G.

Ceilalţi acţionari sunt rude cu cele patru surori, după cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.

C.C., F.H. şi F.C. sunt fiicele uneia dintre cele patru surori, acţionare la Societatea „O.”, respectiv ale lui U.C., născută P.

M.I. şi B.Ş. sunt fiicele unei alte surori, acţionară la aceeaşi societate, respectiv P.Ş.; M.I. are copii pe reclamantele D.Ş.C. şi D.I.S., iar B.Ş. pe reclamanţii S.M.R., O.Ş.C., B.D.Ş. şi B.A.A., B.A. fiind soţul Ş.B.

Pe parcursul procesului, reclamanta D.I.S. a decedat, procesul fiind continuat de moştenitorii acestuia, D.E., D.M. şi D.G.

O altă soră, G.M., născută P., a fost căsătorită cu G.I. (acţionar), moşteniţi de reclamanţii G.M., G.A., G.E. şi V.E., în calitate de fii.

Acţionarii P.N. şi D.I. sunt soţii surorilor Ş. şi V.

În consecinţă, acţionarii Societăţii „O.” au fost membrii aceleiaşi familii, fiind în gradul de rudenie prevăzut de art. 18.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 sau soţi.

Aceasta a fost raţiunea pentru care instanţa de recurs a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, cu îndrumarea expresă de a se analiza cererile privind valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995.

În concluzie, reclamanţii sunt moştenitorii legali ai defunctelor Ş.P., V.D., C.P. şi M.G., în gradele de rudenie arătate mai sus.

Au calitate de persoane îndreptăţite şi reclamanta P.T.O., precum şi intervenientele M.C. şi R.E. V..

Conform certificatului de moştenitor nr. 104/1998 emis de B.N.P. B.S., reclamanta P.T.O. este fiica lui P.O. O., acesta din urmă fiind fiul lui N. şi Ş., decedat în 1982, potrivit certificatului de deces.

Intervenienta R.E. V. a depus la dosar acte de stare civilă din care rezultă că este fiica E.D., născută P.

Alături de acestea, are calitate procesuală activă, ca moştenitoare a persoanelor îndreptăţite, şi intervenienta M.C., care a dobândit şi calitatea de reclamantă, moştenindu-l pe reclamantul C.D., decedat în cursul procesului. Aceasta este nepoată de fiică a numitei C.P., căsătorită F., ulterior, căsătorită U.

La poziţiile 2 şi 16 din tabelul cuprinzând numărul de acţiuni repartizate acţionarilor Societăţii „O.” sus-menţionat, apar două persoane, respectiv T.I. şi A.O., care nu sunt membri ai familiei P., dar care şi-au transferat acţiunile, acelaşi lucru făcându-l şi U.V., care, la data de 28 mai 1949, a renunţat la cele două acţiuni în favoarea soţiei sale, U.C.

În consecinţă, sunt nefondate criticile în sensul că acţionari ai Societăţii „O.” au fost şi alte persoane, care nu au fost membri ai aceleiaşi familii, lista acţionarilor de la fila 22 dovedind faptul că persoanele de la poziţiile 2, 9 şi 16 au fost tăiate, deci, nu mai aveau această calitate înainte de lichidarea societăţii, în anul 1950.

Instanţa a înlăturat apărarea avocatului pârâţilor, M.A., în sensul că reclamanţii nu ar avea calitatea de persoane îndreptăţite, deoarece nu au făcut dovada continuării personalităţii juridice a fostei Societăţi „O.”. Art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001, invocat de pârâţi, este o normă legală străină cauzei, deoarece textul este incident când imobilele sunt solicitate de persoane juridice care pretind că au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire. Or, nu este cazul în speţă, notificarea nefiind formulată de Societatea „O.”, în calitate de fostă proprietară a imobilelor în litigiu, care a fost dizolvată, ci de foştii asociaţi sau moştenitorii lor, a căror calitate se întemeiază pe dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001. De altfel, această chestiune a fost tranşată de Înalta Curte şi nu poate fi repusă în discuţie, în temeiul art. 315 C. proc. civ.

Instanţa de apel a constatat că imobilele în litigiu au fost preluate abuziv şi fără titlu valabil, întrucât Decretul nr. 92/1950 contravenea dispoziţiilor art. 8, 10 şi 16 din Constituţia României din 1948, art. 481 C. civ. şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. De altfel, şi potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, se prevede, în mod expres, că preluările care au avut loc în temeiul acestui act normativ au caracter abuziv.

În raport de dispoziţiile art. 21 alin. (1), art. 1 şi 7 din aceeaşi lege, imobilele care se află, în prezent, în proprietatea Statului Român, se restituie în natură, neexistând un drept de opţiune pentru altă formă de reparaţie, nici din partea persoanei îndreptăţite, nici a unităţii deţinătoare. În această categorie se includ nouă apartamente, pentru care pârâtul Primarul municipiului Sibiu a fost obligat să emită dispoziţie prin care să dispună restituirea în natură, conform art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (un apartament înscris în C.F. 1579, nr. top. 531/1, str. Mitropoliei; opt apartamente înscrise în C.F. 4484, str. Turnului, cu nr. top. identificate în decizia atacată, aflate, în prezent, în proprietatea Statului Român).

În aceeaşi categorie şi în aceleaşi texte de lege se încadrează imobilul aflat, în prezent, în proprietatea pârâtei C. N. „Loteria Română” SA, care a fost obligată să emită dispoziţie motivată, prin care să dispună restituirea, în natură, a apartamentului aflat în proprietatea sa, înscris, iniţial, în C.F. 4484 Sibiu, nr. top. 1293/1/II, transcris în C.F. 44476.

Conform extrasului de C.F. 44476, imobilul proprietatea pârâtei menţionate a fost dobândit, în administrare, de aceasta, în temeiul H.G. nr. 371/1995 şi, ulterior, în proprietate, în temeiul art. 4 din O.U.G. nr. 159/1999.

Imobilul este dobândit în proprietate ope legis, în baza art. 645 C. civ., însă, atât timp cât statul nu a dobândit bunul în baza unui titlu valabil, nu putea să-l transmită în proprietatea pârâtei, conform actului normativ sus-menţionat. Pârâta nu poate opune, cu succes, titlul său de dobândire asupra imobilului, întrucât nevalabilitatea titlului statului se reflectă şi asupra titlului acesteia, fiind obligată să restituie bunul, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, având calitatea de unitate deţinătoare şi fiind o companie naţională la care statul este unic acţionar.

Faptul că acelaşi imobil a format obiectul notificării depuse de G.A., sub nr. 183 din 18 ianuarie 2002, care a fost respinsă prin decizia nr. 4 din 16 iunie 2004, emisă de C.N. „Loteria Română” SA, este lipsit de relevanţă şi nu poate constitui un impediment la restituirea în natură. Prin decizia arătată, notificarea a fost respinsă, întrucât s-a apreciat că notificatorul G.A. nu a depus notificarea în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire. În consecinţă, nu s-au tranşat aspecte de fond. Nu pot fi reţinute apărările pârâtei în acest sens, atât timp cât reclamanţii din prezenta acţiune au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite, au depus notificarea imobilului în termenul prevăzut de legea specială, iar bunul este restituibil în natură.

În legătură cu apartamentele care nu se mai află în proprietatea statului şi nici a altei persoane juridice de drept public, Curtea a constatat următoarele:

Este singulară situaţia apartamentului înscris, iniţial, în C.F. 1579 Sibiu, nr. top. 531/2, transcris în C.F. 18277, aflat, în prezent, în proprietatea pârâţilor L.M. şi L.M., acesta neputând fi restituit în natură, deoarece a fost vândut de Statul Român în favoarea soţilor B.E. şi J., în anul 1975, dată la care nu existau impedimente la vânzare.

În consecinţă, nu poate fi analizată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 1975, prin raportare la respectarea prevederilor Legilor nr. 112/1995 şi nr. 85/1992, având în vedere principiul „tempus regit actum”.

Ulterior, imobilul a devenit proprietatea pârâtei B.M., prin moştenire, în anul 1987, după care a fost vândut lui B.H., în anul 1991, apoi lui P.R.A.H., în anul 1993, iar, în prezent, proprietari sunt soţii L.M. şi L.M., care l-au cumpărat în anul 1996, apartamentul fiind transcris în C.F. 18277. Nu există niciun motiv de nulitate a titlurilor ulterioare de dobândire a acestui imobil de către de pârâţii menţionaţi mai sus, în această carte funciară nefiind notate procesele pornite de reclamanţi, începând cu anul 1999, şi nici notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, imobilul a fost vândut cu respectarea legilor în vigoare la data respectivă, actele juridice de înstrăinare fiind valabile, în sensul art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce a determinat respingerea acţiunii în nulitate şi a cererilor de intervenţie cu acest petit, faţă de pârâţii menţionaţi.

Pentru acest imobil, pârâtul Primarul municipiului Sibiu a fost obligat să emită dispoziţie motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor în condiţiile legii speciale, în baza art. 1 alin. (2) şi art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Valoarea despăgubirilor urmează a se stabili potrivit procedurilor prevăzute de art. 16 şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În ceea ce priveşte contractele încheiate în baza Legilor nr. 112/1995 şi nr. 85/1992, instanţa de apel a constatat că acestea trebuie verificate din perspectiva art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi că este vorba despre un număr de douăzeci şi unu de contracte încheiate între R.A.G.C.L. Sibiu şi pârâţii persoane fizice, unii dintre aceştia decedând pe parcursul procesului sau anterior, sens în care au fost introduşi, în cauză, moştenitorii lor.

Cererea de restituire în natură a imobilelor respective a fost analizată de instanţă din perspectiva art. 18 lit. c) şi art. 7 alin. (1) prin raportare la art. 7 alin. (1¹) din Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva Legii nr. 112/1995, puteau fi înstrăinate numai imobile cu destinaţia de locuinţă, care au intrat în proprietatea statului în baza unui titlu valabil. Art. 9 din acelaşi act normativ a permis chiriaşilor, titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari, să opteze pentru cumpărarea lor după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din aceeaşi lege.

Noţiunea de „titlu valabil” al statului a fost lămurită, la nivelul anului 1997, prin H.G. nr. 11/1997, care prevedea că puteau face obiectul acestei legi numai imobilele care au trecut în proprietatea statului cu titlu; un imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 se considera că a fost preluat cu titlu dacă era naţionalizat cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 şi art. II din Decret, precum şi cu respectarea identităţii dintre persoana menţionată ca proprietar în lista anexă şi adevăratul proprietar al imobilului, la data naţionalizării.

Din anexa la Decret, rezultă că figurează, ca proprietar, „O.” SA, de la care se naţionalizează opt apartamente în Sibiu, str. Turnului, str. Croitorilor, Piaţa 1 Mai, str. 1 Mai, fără să se poată deduce care sunt apartamentele din str. Turnului, şi care sunt cele din str. Mitropoliei, cu atât mai mult cu cât numărul apartamentelor este cu mult mai mare de opt, în prezent, fiind treizeci şi şase de apartamente. Or, cel puţin douăzeci şi şase de apartamente au fost preluate fără titlu valabil, de facto, fără să se regăsească în lista anexă la Decret, adică fără respectarea prevederilor decretului de naţionalizare.

În consecinţă, contractele au fost încheiate cu încălcarea normelor imperative ale art. 1 din Legea nr. 112/1995, referitoare la obiectul acestei legi.

Contractele au încălcat şi alte dispoziţii ale legii speciale.

Forma iniţială a Legii nr. 112/1995 a permis vânzarea numai a apartamentelor preluate de la persoanele fizice (art. 1), nu şi a apartamentelor preluate de la societăţi, cum este cazul în speţă, fostul proprietar fiind Societatea „O.”.

Abia prin Legea nr. 79 din 9 mai 1997 pentru modificarea Legii nr. 85/1992, s-a introdus un nou alineat la art. 7, care a prevăzut, expres, că locuinţele care, înainte de 6 martie 1945, au aparţinut societăţilor cu capital privat sau mixt, vor fi vândute în condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995; în consecinţă, până la acea dată, locuinţele respective nu puteau face obiectul Legii nr. 112/1995, deoarece fostul proprietar nu era o persoană fizică, ci o persoană juridică.

În această situaţie sunt patru contracte de vânzare-cumpărare, încheiate anterior datei de 9 mai 1997, privind imobilul cumpărat de soţii M.V. şi T., cu contractul din 4 noiembrie 1996; imobilul cumpărat de Ş.A.M., cu contractul din 13 ianuarie 1997; imobilul cumpărat de M.V. şi M.M., cu contractul din 13 ianuarie 1997, în prezent, fiind proprietar M.M., unică moştenitoare a lui M.V.; imobilul cumpărat de S.S., cu contractul din 14 aprilie 1997.

De asemenea, sunt două contracte încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 6 din H.G. nr. 20/1996, potrivit cărora dreptul de a cumpăra apartamentele îl aveau numai chiriaşii care deţineau contracte de închiriere valabile, în derulare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 (imobilul cumpărat de B.D.I., prin contractul din 17 septembrie 1998, apartamentul fiind deţinut de chiriaş în baza contractului de închiriere încheiat la 18 mai 1998, ulterior intrării în vigoare a legii în discuţie; imobilul cumpărat de S.B. şi S.A., prin contractul din 16 iulie 1997, apartamentul fiind deţinut de chiriaşi în baza contractului de închiriere încheiat la data de 19 august 1996).

Pe de altă parte, aceste contracte au fost încheiate după ce s-a înregistrat notificarea de la fila 92 din dosarul 1614/2002, din data de 9 mai 1997, prin care, pentru toate apartamentele, s-a solicitat, în mod expres, ca R.A.G.C.L. Sibiu să nu procedeze la vânzarea lor, întrucât urmează a fi revendicate de foştii proprietari.

După ce s-a primit această notificare, R.A.G.C.L. Sibiu a încheiat cincisprezece contracte de vânzare-cumpărare într-o perioadă foarte scurtă de timp, apartamentele fiind identificate în considerentele deciziei.

Toate contractele s-au încheiat după înregistrarea notificării din 9 mai 1997, în baza Legii nr. 112/1995 şi a Legii nr. 85/1992. În niciun caz, apartamentele nu puteau face obiectul acestei din urmă legi, întrucât, după cum rezultă din titulatura sa, a reglementat vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie, construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat. Or, apartamentele în litigiu nu au fost construite din fondurile statului, fiind preluate, în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950.

În consecinţă, cele douăzeci şi unu de contracte de vânzare-cumpărare dintre R.A.G.C.L. Sibiu şi persoanele fizice au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 85/1992, ceea ce determină constatarea nulităţii absolute a acestor acte juridice şi restituirea imobilelor în natură, în temeiul art. 45 alin. (1), art. 18 lit. c) şi art. 7 alin. (1¹) din Legea nr. 10/2001.

Art. 45 alin. (2) din aceeaşi lege nu este incident în cauză, deoarece salvează de la sancţiunea nulităţii actele de vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credinţă, care au fost perfectate cu respectarea legilor în vigoare la data încheierii, ceea ce nu este cazul în speţă, pentru considerentele deja arătate.

Pe de altă parte, este exclusă buna-credinţă în ceea ce o priveşte pe vânzătoarea R.A.G.C.L. Sibiu, care, la data de 9 mai 1997, a primit notificarea prin care i se solicita să nu vândă imobilele, întrucât urmează să fie revendicate şi, cu toate acestea, ulterior datei menţionate, a încheiat şaptesprezece contracte prin care a înstrăinat imobilele chiriaşilor.

În ceea ce priveşte atitudinea subiectivă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractelor, aceştia au fost de rea-credinţă, întrucât toţi ştiau că locuiesc într-un edificiu care nu a fost construit de stat şi, prin simpla consultare a cărţii funciare, ar fi putut cunoaşte că imobilele în care locuiesc au fost naţionalizate în timpul regimului comunist. De asemenea, cu diligenţe minime la organele administrative abilitate, pârâţii ar fi putut cunoaşte că reclamanţii au formulat notificarea din 9 mai 1997.

Constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare are ca efect anularea încheierilor de carte funciară, prin care au fost intabulate contractele, fiind incidente dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996.

În ceea ce priveşte imobilul aparţinând pârâtei SC I. SRL, acesta a fost dobândit în baza sentinţei nr. 514/1998 a Judecătoriei Sibiu, prin care a fost obligată pârâta din acel dosar să transmită cu plată, prin negocierea preţului, spaţiul în litigiu, reţinând, în drept, H.G. nr. 389/1996, fără, însă, ca instanţa să analizeze împrejurarea dacă imobilul putea sau nu să formeze obiect al acestui act normativ, deoarece nu fusese învestită cu o asemenea cerere.

Actul normativ sus-menţionat nu era incident în cauză, în raport de faptul că imobilul nu fusese construit din fondurile statului, ci preluat de stat fără titlu valabil (conform art. 1 din H.G. nr. 389/1996 în forma iniţială, se puteau transmite cu plată spaţiile comerciale aflate în administrarea consiliilor locale, construite din fondurile statului). În plus, la acel moment, fusese depusă notificarea înregistrată la R.A.G.C.L. Sibiu, sub nr. 3548 din 9 mai 1997, ceea ce constituia un alt impediment la vânzare sau, cel puţin, dovedea reaua credinţă a vânzătorului.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între R.A.G.C.L. Sibiu şi SC I. SRL şi a încheierii de intabulare nr. 662/1999.

Referitor la imobilul pârâtei SC M. SRL, acesta a fost dobândit în baza sentinţei nr. 4966/2003 şi a contractului încheiat în baza acestei sentinţe. La data notificării înregistrate în baza Legii nr. 10/2001, imobilul era proprietatea Statului Român şi nu mai putea fi vândut, pârâta cumpărând pe riscul său.

Pe de altă parte, la data sesizării instanţei care a pronunţat sentinţa nr. 4966/2003, precum şi la data încheierii contractului nr. 104/2004, era pendinte procesul de faţă, în care ambele părţi contractante erau chemate în judecată şi cunoşteau pretenţiile reclamanţilor, de restituire, în natură, a imobilului, ceea ce exclude orice bună credinţă din partea contractanţilor.

Instanţa de apel a mai reţinut că hotărârea judecătorească sus-menţionată nu obliga la vânzare, ci doar reducea preţul, în temeiul art. 8 din Legea nr. 550/2002. Dar, imobilul, fiind deja notificat în baza Legii nr. 10/2001, era exceptat de la vânzare, conform art. 2 din Legea nr. 550/2002.

În consecinţă, contractul nr. 104/2004, încheiat între Municipiul Sibiu şi SC M. SRL, a fost perfectat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 550/2002, ceea ce atrage incidenţa art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În plus, la data de 24 martie 1999, s-a notat în C.F. colectivă 4484, sub nr. 3730, primul proces de revendicare a imobilului, pornit de G.M. şi alţii împotriva Statului Român, iar, la data de 6 decembrie 2002, s-a înscris procesul de faţă, intentat de M.C. şi C.D., sub nr. 1614/2002, dată de la care apartamentul era încă în proprietatea statului. Abia la data de 19 noiembrie 2002, a avut loc dezmembrarea imobilului în două subapartamente, transcrierea celor două imobile în C.F. individuale având loc la data de 26 martie 2003, în favoarea SC G.T. SRL, şi în favoarea SC M. SRL, la 1 martie 2004. Această din urmă transcriere a avut loc şi după ce s-a notat, la 9 octombrie 2003, procesul de restituire a imobilului, sub B+35.

Atât timp cât vânzările au fost făcute după înscrierea proceselor în cartea funciară, este exclusă buna credinţă a părţilor contractante.

În temeiul art. 45 alin. (1)-(2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, instanţa de apel a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între Municipiul Sibiu, prin primar, şi pârâta SC M. SRL, şi a încheierii de intabulare nr. 2200 din 1 martie 2004, prin care acest contract a fost transcris.

Imobilul aparţinând SC C.P. SRL a fost dobândit în baza sentinţei nr. 1535/2000, prin care pârâta R.A.G.C.L. Sibiu a fost obligată să vândă bunul în favoarea pârâtei din prezentul dosar; apartamentul este intabulat în favoarea societăţii comerciale respective, în temeiul sentinţei civile indicate.

Ulterior, bunul a fost înstrăinat, prin act autentic, către SC M.C. SRL, care s-a intabulat sub nr. 6037 din 3 iunie 2001.

Ca şi în celelalte cazuri, sentinţa nr. 1535/2000 nu poate constitui titlu apt de intabulare, întrucât instanţa nu a fost învestită cu analiza împrejurării dacă imobilul putea sau nu să fie înstrăinat.

Contractul dintre SC C.P. şi SC M. SRL este lovit de nulitate, deoarece a fost încheiat în timpul procesului pendinte şi după notarea, în cartea funciară, a procesului în revendicare intentat de G.A.

Pentru argumentele expuse, Curtea a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între R.A.G.C.L. Sibiu şi SC C.P. SRL, a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceasta din urmă şi SC M.C. SRL, autentificat sub nr. 900/2001, precum şi a încheierilor de intabulare nr. 6004/2001 şi 6037/2001.

Imobilul aparţinând SC G.T. SRL a fost dobândit în baza sentinţei nr. 3607/c din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Sibiu, prin care pârâtul din acel dosar a fost obligat să vândă bunul acestei societăţi.

Contractul de vânzare-cumpărare este încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi ulterior formulării notificării în baza aceleiaşi legi, (18 martie 2003), dată la care apartamentul era indisponibilizat şi nu putea fi vândut.

Imobilul a fost transmis succesiv de la G.T. SRL la S.W., în anul 2003, de la acesta către V.M., în anul 2004, de la cel din urmă către C.A.L. şi C.D., proprietarii actuali, care l-au cumpărat în anul 2004.

Nici prin sentinţa civilă sus-menţionată nu s-a analizat în ce măsură imobilul putea fi vândut, atât timp cât era deja notificat în baza Legii nr. 10/2001, iar o primă notificare fusese depusă la 9 mai 1997.

Din conţinutul sentinţei, rezultă că SC G.T. SRL a încheiat contractul de închiriere la data de 3 mai 2001, dată la care procesul de faţă fusese deja pornit.

Cererea de obligare a pârâtului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost formulată la 6 septembrie 2001, instanţa admiţând acţiunea la data de 19 decembrie 2002, fără ca vreuna dintre părţi să-i aducă la cunoştinţă despre existenţa prezentului dosar, în care acestea erau chemate în judecată.

Şi la data încheierii contractului era pendinte procesul de faţă, ceea ce exclude buna lor credinţă la perfectarea actului.

De asemenea, instanţa a subliniat şi notarea primului proces de revendicare, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuţie.

Chiar dacă art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost introdus prin Legea nr. 247/2005 şi nu poate avea o aplicare retroactivă, practica judiciară a fost constantă, în sensul că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a constituit o indisponibilizare a imobilelor care făceau obiectul acestei legi. Această concluzie se impune şi din alte dispoziţii ale Legii (art. 9 în forma în vigoare la data formulării notificării, identică şi în prezent).

A mai considerat că şi pârâţii care au dobândit bunul prin contracte succesive nu pot fi consideraţi de bună-credinţă, atât timp cât imobilul era în litigiu din anul 2001 şi erau notate în C.F. procesul pornit, în anul 1998, de G.A., precum şi procesul de faţă.

În consecinţă, toate aceste contracte au fost perfectate prin fraudarea legii, în condiţiile unei cauze ilicite, sens în care instanţa de apel a constatat nulitatea absolută a actelor juridice încheiate de pârâţii sus-menţionaţi şi a încheierilor de intabulare.

În ceea ce o priveşte pe pârâta SC G.T. SRL, instanţa de apel a constatat că această societate nu mai există din punct de vedere juridic, în raport de sentinţa comercială nr. 867/C/2010 a Tribunalului Sibiu, prin care s-a închis procedura insolvenţei şi în urma căreia societatea a fost radiată din Registrul Comerţului. Prin urmare, societatea respectivă nu mai are capacitate procesuală de exerciţiu, ceea ce ar fi determinat respingerea ca atare a acţiunii faţă de această pârâtă. Curtea a considerat, însă, că nu poate pronunţa această soluţie, deoarece a procedat la anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de societate, în calitate de cumpărătoare, respectiv de vânzătoare, iar la momentele respective, societatea avea deplină capacitate de exerciţiu.

Cum imobilul a ieşit din patrimoniul societăţii, intrând în cel al lui S.W., nu mai are relevanţă că, în anul 2010, societatea nu mai exista din punct de vedere juridic. Pe de altă parte, consecinţa anulării contractelor subsecvente este suportată, în final, de ultimii cumpărători, soţii C., care au cumpărat imobilul în anul 2004, de la V.M.

Fiind anulate toate aceste contracte de vânzare-cumpărare, pârâtul Municipiul Sibiu, prin primar, a fost obligat să emită dispoziţie de restituire în natură a tuturor apartamentelor care au fost înstrăinate fără respectarea prevederilor legale în vigoare la data înstrăinării lor, în baza art. 7 alin. (1), art. 18 lit. a) şi art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Solicitarea formulată de mandatara pârâţilor la termenul din 9 iunie 2011, de a se trimite prezenta cauză, spre rejudecare, la Tribunalul Sibiu, întrucât această instanţă nu a analizat valabilitatea fiecărui contract în parte, nu a fost primită de către Curtea de Apel, care a reţinut că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, prima instanţă s-a pronunţat pe fondul cererii deduse judecăţii, chiar dacă într-o formă sumară, reţinând că toate contractele de vânzare-cumpărare sunt valabile, încheiate cu respectarea legilor şi cu bună credinţă.

În ceea ce-l priveşte pe pârâtul Consiliul local Sibiu, nu s-a stabilit nicio culpă din partea acestuia în anularea contractelor şi nicio obligaţie în sarcina sa, reglementată prin Legea nr. 10/2001.

Referitor la pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa a constatat că acesta are calitate procesuală pasivă, ca urmare a admiterii petitului privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, de preluare a imobilului de la Societatea „O.” SA Sibiu, fiind avute în vedere şi dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 213/1998.

Ca urmare a admiterii acţiunii faţă de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a respins cererea de intervenţie formulată în interesul acestui pârât de SC U. SA

În raport de soluţia de admitere a cererii principale şi a cererilor de intervenţie formulate de M.C. şi R.V.E., s-au respins cererea de intervenţie acccesorie formulată de intervenienţii C.A.L. şi C.D., precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de pârâţii M., M., Ş., B., SC C.P. SRL şi SC M.C. SRL.

Cât priveşte apelul Primarului municipiului Sibiu, în legătură cu greşita obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, criticile nu au fost primite, deoarece, deşi pârâtul nu putea emite dispoziţie de restituire în natură pentru apartamentele vândute până la soluţionarea acţiunii în nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare respective, era obligat să procedeze în acest sens în legătură cu apartamentele care se aflau în proprietatea sa.

Apelul declarat de pârâţii persoane fizice, prin care aceştia au solicitat obligarea reclamanţilor la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate de ei, a fost respins ca urmare a soluţiei pronunţate asupra apelului declarat de părţile adverse şi asupra acţiunii introduse împotriva acestor pârâţi. Prin urmare, fiind părţi căzute în pretenţii, în sensul art. 274 C. proc. civ., nu pot obţine cheltuielile de judecată avansate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii SC I. SRL (două cereri de recurs), M.V. şi M.T., M.M., M.D. şi M.M., Ş.A.M., S.A., S.A.O., S.D., C.E., F.A., F.R., P.A.L., P.M., P.C.L., P.D.D., M.M., N.I., C.M.C., I.D.I., I.G., J.S., J.M.V., S.C., S.S.A., R.T., R.M., N.I., T.M., SC C.P. SRL, C.A.L., C.D., M.D., M.G., SC M. SRL, C. N. „Loteria Română” SA şi B.D.I., criticând-o pentru următoarele motive:

I. Recurenta pârâtă SC I. SRL a susţinut următoarele:

1. Decizia este lovită de nulitate, în condiţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., deoarece instanţa şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Astfel, Curtea a încălcat dispoziţiile constituţionale şi principiul separărilor puterilor constituite în stat, prin trecerea, în mod abuziv, peste funcţiile ce le revin autorităţilor publice.

Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele care fac obiectul acestei legi vor fi restituite persoanei îndreptăţite prin dispoziţie motivată a organelor de conducere.

Instanţa de apel a trecut peste atribuţiile organelor abilitate să emită dispoziţie şi a dispus obligarea Primarului municipiului Sibiu să emită dispoziţie de restituire în natură a apartamentelor, înainte ca cererea formulată de intimaţii reclamanţi să fi fost soluţionată în condiţiile legilor de restituire a proprietăţilor. Aceasta constituie o depăşire a limitelor puterii judecătoreşti.

2. Decizia este lovită de nulitate, în condiţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

A fost încălcat principiul disponibilităţii procesuale, întrucât, fără să ţină seama de cererile reclamanţilor, instanţa a dispus peste ceea ce s-a solicitat în cererea iniţială, şi anume obligarea primarului la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a imobilelor în litigiu, în condiţiile în care cererile formulate de aceştia în baza Legii nr. 10/2001 sunt în curs de soluţionare, în procedura administrativă.

3. Decizia este lovită de nulitate, în condiţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În ceea ce priveşte imobilul deţinut de pârâtă, acesta a fost dobândit în baza sentinţei nr. 514/1998 a Judecătoriei Sibiu şi, ulterior, intabulat şi transcris în C.F. 42762 Sibiu.

În absenţa oricăror dovezi, instanţa de apel apreciază că, la soluţionarea cauzei, instanţa care a pronunţat sentinţa civilă sus-menţionată nu a analizat împrejurarea dacă imobilul putea sau nu să facă obiectul actului normativ care permitea înstrăinarea, deoarece nu ar fi fost învestită cu o asemenea cerere.

De asemenea, a arătat că, potrivit art. 1 din H.G. nr. 389/1996, imobilul nu putea face obiectul transmisiunii, iar, la acel moment, fusese depusă notificare la R.A.G.C.L. Sibiu, ceea ce denotă reaua-credinţă a vânzătorului, sens în care a constatat şi nulitatea contractul de vânzare-cumpărare, contract care, în realitate, nu există şi nu a existat, intabularea realizându-se în baza sentinţei date.

Motivarea este contrară dovezilor din dosar şi motivării date în hotărârea anterioară de către aceeaşi curte de apel.

Pentru a fi admisă cererea, instanţa respectivă a verificat legalitatea contractului de închiriere şi legalitatea vânzării, ocazie cu care s-a verificat dacă imobilul a fost revendicat. Constatându-se că acţiunea era admisibilă, s-a dispus obligarea R.A.G.C.L. Sibiu la negocierea preţului.

Întrucât a refuzat negocierea preţului, în baza sentinţei date, judecătorul de carte funciară a dispus înscrierea dreptului de proprietate în lipsa oricărui contract.

Încheierea de intabulare a fost atacată de R.A.G.C.L. Sibiu, iar, prin sentinţa civilă nr. 3977/2003 a Judecătoriei Sibiu, a fost respinsă cererea, sentinţă rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii căilor de atac.

În acest context, în care există două hotărâri irevocabile, instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat reaua-credinţă a vânzătorului.

4.1. Decizia a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Curtea a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, deşi, prin decizia de casare, instanţa de recurs a dispus, ca, la rejudecare, să fie analizat fiecare contract şi legalitatea acestor contracte în raport de dispoziţiile în materie, Curtea, fără să facă nicio analiză şi fără să administreze probe în afara unor înscrisuri depuse în copie şi neconfirmate, a admis calea de atac.

4.2. Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 1202 C. civ., referitoare la prezumţia legală de lucru judecat, prin aprecierea referitoare la reaua-credinţă a vânzătoarei şi la împrejurarea că instanţa de fond nu a analizat condiţiile de legalitate ale vânzării.

În cazul recurentei, ca şi în cazul apartamentului deţinut de cumpărătorii L., instanţa putea să dispună doar în sensul acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale.

4.3. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii în ceea ce priveşte soluţionarea unei acţiuni de drept comun, în condiţiile în care nu a fost finalizată procedura administrativă.

Recurenta pârâtă a invocat şi nulitatea hotărârii, în condiţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (cererea înregistrată la data de 15 iulie 2011, data poştei), susţinând interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, cu consecinţa schimbării înţelesului vădit neîndoielnic al acestuia, dar nu a dezvoltat nicio critică sub aspectul acestui motiv de modificare.

Recurenta pârâtă a solicitat, în principal, admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe; în subsidiar, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi şi interveniente.

II. Recurenţii pârâţi M.V. şi M.T. au criticat decizia, pentru următoarele motive:

1. Curtea de Apel a încălcat dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu a reţinut, ca motiv de ordine publică, din oficiu, lipsa calităţii de persoană îndreptăţită a reclamanţilor la restituirea imobilului situat în Sibiu, str. Mitropoliei, din care face parte şi apartamentul cumpărat de pârâţi în baza contractului de vânzare-cumpărare din 4 noiembrie 1996.

De asemenea, în mod nelegal, instanţa a considerat că problema de drept legată de „calitatea de persoană îndreptăţită a reclamanţilor”, în sensul art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, ar fi fost tranşată irevocabil de către Înalta Curte şi nu mai poate fi pusă în discuţie.

Instanţa de recurs nu s-a preocupat de stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită a reclamanţilor, ci, în limitele recursurilor formulate, a stabilit doar relaţia de rudenie a recurenţilor cu familia acţionarilor Societăţii „O.”, după cum rezultă din considerentele deciziei acestei instanţe.

Faţă de persoanele menţionate în decizia instanţei de recurs, numărul reclamanţilor este mult mai mare, iar Înalta Curte nu a stabilit, nici măcar pentru persoanele pe care le-a avut în vedere în decizie, dacă sunt sau nu persoane îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului, stabilind doar calitatea acestora, de rude cu unii dintre acţionari. Or, această chestiune nu echivalează cu aceea ca „persoanele îndreptăţite, acţionari ai Societăţii „O.”, să fie membrii ai aceleiaşi familii”, conform art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, trebuia demonstrat că toţi acţionarii Societăţii „O.” sau moştenitorii lor sunt membri ai aceleiaşi familii, şi nu doar reclamanţii din prezenta cauză.

În speţă, acţionarii Societăţii „O.”, la data lichidării şi, implicit, a naţionalizării imobilului, nu erau membri ai aceleiaşi familii.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a considerat că T.I. şi A.O., cu privire la care a reţinut că nu sunt membri ai familiei P., şi-au transferat acţiunile, în acelaşi sens procedând şi U.V., apreciere care nu are niciun temei şi nici vreun act juridic la bază.

Ca o consecinţă a acestei argumentări, în mod nelegal, Curtea a constatat că anumite persoane străine de familie nu mai erau, la data lichidării, acţionari ai Societăţii „O.”, neexistând dovezi în privinţa pierderii calităţii de acţionar şi nici în privinţa datei la care s-a pierdut această calitate. Instanţa şi-a bazat aserţiunea pe simpla „tăiere” de pe listă a acestor persoane, atât timp cât această operaţiune nu era semnată şi asumată în condiţiile legii.

Situaţia acţionariatului prezentată de Curtea de Apel nu este sustenabilă din punct de vedere juridic, deoarece tabelul ce reflecta şedinţa Consiliului de Administraţie din 18 iunie 1948 nu este semnat, în plus cuprinde „patru tăieri de poziţii”, precum şi adăugirea a şase poziţii noi, fără a avea la bază înscrisuri care să ateste aceste modificări.

În realitate, aceste menţiuni sunt nişte falsuri adăugate în tabel de persoane interesate, pentru a crea aparenţa că toţi acţionarii erau membrii ai aceleiaşi familii.

Tabelul respectiv nu este singurul act aflat la dosar, referitor la acţionari şi la valorile acţiunilor, şi nu este nici ultimul act care să reflecte situaţia acţionariatului, anterior lichidării.

Din înscrisurile depuse la dosar de către recurenţi (cinci procese verbale ale Adunării Generale a acţionarilor Societăţii „O.”), ultimele două (din 30 iunie 1949, orele 16, şi 30 iunie 1949, orele 18) sunt ulterioare actului reţinut de instanţa de apel ca relevant în cauză (iunie 1948) şi pe baza căruia a stabilit structura acţionariatului.

Din procesul verbal întocmit la 30 iunie 1949, orele 18, se relevă o altă situaţie juridică decât cea reţinută de instanţă.

Cu ocazia şedinţei acţionarilor din 30 iunie 1949, orele 18, a fost numit, ca unic lichidator, acţionarul A.O. Deci, acesta era încă acţionar la data lichidării, deşi nu era rudă cu familia, fiind tăiat fraudulos de pe listă. Această persoană semnează, în calitate de cenzor, şi bilanţul de lichidare a societăţii, la data de 30 iunie 1950. Or, conform statutului societăţii, cenzorii trebuia să fi fost acţionari ai acesteia; potrivit aceluiaşi statut, nu puteau fi aleşi cenzori rudele şi afinii până la gradul al IV-lea inclusiv.

În concluzie A.O. era acţionar al societăţii la data lichidării şi nu făcea parte din familie.

În continuare, recurenţii evidenţiază situaţia juridică a acţiunilor la data lichidării societăţii, concluzionând că decizia instanţei de apel, conform căreia acţionarii Societăţii „O.” au fost membri ai aceleiaşi familii, este nelegală, având drept consecinţă restituirea greşită a imobilelor în natură, în temeiul dispoziţiilor art. 18 lit. a), teza finală din Legea nr. 10/2001.

2.1. Curtea de Apel a încălcat dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., respingând cererea pârâţilor, de trimitere a cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Sibiu, deşi această instanţă nu a intrat în cercetarea fondului.

În mod greşit, instanţa de apel a considerat că, în speţă, „calitatea de persoană îndreptăţită nu o are fosta Societate „O.”, care a fost dizolvată, ci foştii asociaţi sau moştenitorii lor, a căror calitate se întemeiază pe dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001”.

Un asemenea motiv nu poate fi primit din două considerente:

a) Dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 fac referire la asociaţi, şi nu la acţionari, în speţă, fiind vorba despre o societate de capital, care nu poate fi asimilată societăţilor de persoane.

b) Conform aceluiaşi text de lege, se cere ca asociaţii persoanei juridice să deţină, în proprietate, imobilele sau activele preluate abuziv, ceea ce nu este cazul în litigiul de faţă, cele două imobile fiind preluate de la Societatea „O.”, iar nu de la asociaţi/acţionari.

Reclamanţii nu se încadrează nici în dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Lege, deoarece nu au deţinut, vreodată, în proprietate, imobilele naţionalizate.

Nu este incidentă nici situaţia reglementată la art. 3 alin. (1) lit. c), întrucât Societatea „O.” nu şi-a mai reluat activitatea după decembrie 1989, pentru a putea fi considerată persoană îndreptăţită, şi nici nu este reclamantă în cauză.

2.2. Instanţa de apel nu a reţinut, ca motive de ordine publică, următoarele aspecte, privind modul nelegal de soluţionare a cauzei de către prima instanţă, motivat de următoarele:

- Tribunalul Sibiu şi nicio altă instanţă anterioară nu au stabilit dacă reclamanţii au calitatea de continuatori în drepturi ai persoanei juridice SC „O.”, condiţie de admisibilitate a acţiunii, care are legătură şi cu legitimitatea procesuală activă.

Problema de drept în discuţie trebuie să parcurgă toate gradele de jurisdicţie, ceea ce nu se poate realiza decât prin trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă. Dispoziţiile de procedură sunt imperative, astfel încât trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă era obligatorie, chiar dacă decizia de casare a instanţei de recurs a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

În acest sens, Curtea a încălcat dispoziţiile art. 297 C. proc. civ.

De asemenea, raportat la cele expuse mai sus, în mod greşit, Curtea a considerat că motivele de ordine publică susţinute de pârâţi sunt străine de natura pricinii, deoarece nu ar fi incidentă ipoteza prevăzută la art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care reglementează dreptul la reparaţia în natură sau în echivalent al persoanei juridice.

Cum imobilul din str. Mitropoliei, a fost naţionalizat de la Societatea „O.”, reclamanţii trebuia să demonstreze calitatea de succesorii în drepturi ai societăţii, ceea ce presupune dovedirea că aceştia au preluat activul şi pasivul societăţii.

Dispoziţiile art. 18, cu privire la posibilitatea de a beneficia de măsuri reparatorii moştenitorii foştilor acţionari, nu exclud aplicarea dispoziţiilor generale de drept civil, referitoare la necesitatea dovedirii calităţii de succesori în drepturi ai persoanei juridice şi nici aplicarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul naţionalizării, respectiv Codul comercial de la acea dată, care reglementa clar caracteristicile societăţilor de capital şi drepturile limitate ale acţionarilor.

În speţă, acţionarii Societăţii „O.” nu au avut un drept de proprietate asupra imobilului naţionalizat, astfel încât nu îl pot transmite reclamanţilor, ca moştenitori ai acestora.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte existenţa persoanei juridice la momentul naţionalizării, recurenţii arată că procedura de lichidare a acesteia nu fusese finalizată, prin aprobarea bilanţului contabil şi repartizarea acţiunilor către acţionari, ceea ce înseamnă că patrimoniul societăţii a rămas al acesteia şi nu a trecut în mâinile acţionarilor.

În baza Decretului nr. 74/1949, s-au desfiinţat Camerele de comerţ şi industrie şi, prin urmare, Societatea „O.” a încetat de drept, patrimoniul său intrând, legal, în patrimoniul statului, conform Decretului-lege nr. 31/1954, în vigoare anterior naţionalizării.

Aceasta exclude vreun drept al reclamanţilor faţă de Societatea „O.”.

- Tribunalul Sibiu nu a analizat condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în revendicare, cum este cea din speţă, care are un temei juridic distinct şi complementar dispoziţiilor art. 480 C. civ., respectiv Legea nr. 10/2001.

Astfel, instanţa nu a avut în vedere dovada calităţii de titular al dreptului, care nu s-a realizat pentru argumentele deja prezentate; respectarea principiului unanimităţii în cazul mai multor reclamanţi (în speţă, reclamanţii sunt moştenitorii a 75% dintre acţionari). În raport de această situaţie, acţiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă.

Conform ultimului proces verbal al acţionarilor, rămăseseră acţiuni nerepartizate, fiind important cum se răsfrâng aceste acţiuni asupra dreptului de proprietate evocat de reclamanţi. Tribunalul nu a analizat nici această condiţie, ipoteză în care se impunea trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru ca părţile să nu fie private de un grad de jurisdicţie.

Curtea de Apel nu a analizat acest motiv, care nu a fost nici măcar menţionat în considerentele hotărârii.

- Prima instanţă nu a analizat, pe fond, în mod distinct, legalitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către recurenţii pârâţi şi nici buna credinţă a cumpărătorilor, raportat la dispoziţiile Legii nr. 112/1995, aşa cum a fost obligată de Curtea de Apel, încă din primul ciclu procesual.

Tribunalul Sibiu s-a pronunţat „în bloc” asupra tuturor contractelor, ignorând că nulitatea nu operează pe grupuri de contracte, cu atât mai mult cu cât acestea s-au încheiat la momente diferite; nu s-a pronunţat, în concret, cu privire la buna-credinţă prin referire expresă la evidenţele din C.F., notificări, ceea ce echivalează cu nejudecarea fondului.

De asemenea, aceeaşi instanţă consideră inadmisibilă reanalizarea unora dintre contracte pe considerentul că imobilele ce fac obiectul lor au fost dobândite în baza unor hotărâri judecătoreşti, de obligare la consimţământ. Prin urmare, inadmisibilitatea evocă nejudecarea fondului.

În egală măsură, prima instanţă nu a analizat legalitatea contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, prin raportare la dispoziţiile art. 7 (modificat prin art. 18 lit. c)) din Legea nr. 1/2009, conform cărora sunt valabile contractele încheiate cu respectarea condiţiilor cerute de lege.

Analizând aceste condiţii, pentru prima dată, în apel, Curtea a privat părţile de un grad de jurisdicţie.

Tribunalul Sibiu, lăsând nesoluţionat fondul cauzei, devin incidente dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., sens în care recurenţii au solicitat Înaltei Curţi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, şi nu rejudecarea cauzei în apel.

3. Recurenţii pârâţi susţin legalitatea contractului, încheiat de aceştia, invocând dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 7 alin. (1¹) din aceeaşi lege, introdus prin Legea nr. 1/2009.

Astfel, imobilul cumpărat de recurenţi a fost preluat cu titlu de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950 şi a încheierii nr. 2347 din 10 decembrie 1962, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996, care menţionau Decretul nr. 92/1950 ca reprezentând titlu al statului.

La data încheierii contractului, exista un act normativ care să permită cumpărarea, Legea nr. 112/1995.

În plus, existau Normele metodologice aprobate prin H.G. sus-menţionată, şi Legea nr. 1/2009, care, la art. 11, prevede că, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt titluri de proprietate de la data încheierii acestora.

În consecinţă, fostul chiriaş nu putea analiza valabilitatea titlului statului, ci doar să verifice dacă exista un asemenea titlu cu privire la imobil.

De asemenea, în baza H.G. nr. 20/1996, în cazul recurenţilor, s-au efectuat măsurătorile şi evaluarea reglementate la art. 10 din acest act normativ, care menţionează, printre altele, la lit. c), că fac obiectul vânzării locuinţele construite din alte fonduri decât cele ale statului şi trecute, ulterior, în proprietatea statului.

Susţin, în continuare, că au efectuat demersuri la Arhivele Statului Sibiu, pentru a lua cunoştinţă despre situaţia juridică a imobilului pe care urma să-l cumpere, aflând că Societatea „O.” era lichidată din 2 iulie 1949.

Aceste documente au fost analizate şi de către Comisia de specialitate a Legii nr. 112/1995, care a aprobat cumpărarea apartamentului.

În sprijinul legalităţii contractului, mai invocă şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 20/1996, care nu acordă dreptul la revendicare decât persoanelor fizice de la care s-au preluat imobilele, nu şi succesorilor acţionarilor.

În mod greşit, Curtea de Apel a reţinut că H.G. nr. 11/1997 este aplicabilă actului juridic încheiat de recurenţi anterior intrării în vigoare a actului normativ respectiv, care nu poate retroactiva.

Fără temei legal, Curtea a considerat că pârâţii sunt cumpărători de rea-credinţă, deoarece, printr-o simplă consultare a cărţilor funciare, ar fi putut cunoaşte că imobilul în care locuiesc a fost naţionalizat în timpul regimului comunist şi că ar fi putut afla despre notificarea din 9 mai 1997, înregistrată de reclamanţi la R.A.G.C.L. Sibiu.

Instanţa a considerat, în mod greşit, că recurenţii puteau prevedea înregistrarea unei notificări după opt luni de la semnarea contractului de vânzare-cumpărare de către aceştia.

Pentru perioada cuprinsă între 29 iunie 1996 (termenul stabilit prin Legea nr. 112/1995) şi 4 februarie 1997 (data intrării în vigoare a H.G. nr. 11/1997), buna-credinţă nu prezintă relevanţă, contractul fiind valabil dacă s-au respectat criteriile art. 9 din Legea nr. 112/1995.

În speţă, termenul prevăzut în acest text de lege, la expirarea căruia puteau fi încheiate contracte de vânzare-cumpărare de către chiriaşi, era împlinit la data perfectării actului juridic de către pârâţi, notificarea fiind depusă la 9 mai 1997. În concluzie, au fost respectate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, la data cumpărării apartamentului neexistând vreo notificare înregistrată la instituţiile abilitate ale statului şi nefiind notat vreun proces în C.F. şi niciun alt act care să infirme buna-credinţă a pârâţilor, la momentul cumpărării, în ceea ce priveşte calitatea de proprietar a statului asupra imobilului în litigiu.

În mod greşit, Curtea de Apel a mai constatat că Legea nr. 112/1995 nu permitea vânzarea imobilelor preluate de la persoane juridice, deoarece, doar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1997, s-a permis vânzarea acestor categorii de locuinţe către chiriaşi.

Chiar dacă, la momentul contractării, Legea nr. 112/1995 nu indica, expres, că se pot cumpăra imobile preluate de la persoane juridice, la câteva luni după semnarea contractelor, prin art. 3 din Legea nr. 85/1997, s-a complinit această lacună legislativă, arătându-se, în mod expres, că vor putea fi vândute şi aceste locuinţe, în condiţiile Legii nr. 112/1995.

Un argument în plus îl reprezintă reglementarea din H.G. nr. 20/1996, care permitea evaluarea locuinţelor ce nu erau construite din fondurile statului.

Dacă nu s-ar accepta această teorie, interpretându-se textul, în sensul aplicării legii doar pentru viitor (de la intrarea în vigoare a Legii nr. 85/1997), înseamnă că proprietatea dobândită de cumpărători este una rezolubilă. Atât timp, însă, cât condiţia de care depindea stingerea dreptului real a dispărut (prin reglementarea expresă a dreptului la vânzare asupra locuinţelor preluate de la persoanele juridice) odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 85/1997, dreptul de proprietate al cumpărătorilor a fost consolidat în mod retroactiv, nemaiexistând temeiuri de desfiinţare, iar drepturile câştigate rămân ale dobânditorului.

Legea nr. 85/1997 a fost modificată prin Legea nr. 79/1997, care, în art. 7 alin. (3), prevede că „locuinţele care înainte de 6 martie 1945 au aparţinut societăţilor cu capital privat sau mixt vor fi vândute în condiţii de evaluare, de achitare integrală sau în parte a preţului şi de exceptare de la vânzare prevăzute de Legea nr. 112/1995”.

Din textul de lege sus-menţionat, rezultă că această lege nu a modificat, în esenţă, condiţiile de cumpărare instituite prin Legea nr. 112/1995, ci, dimpotrivă, le-a confirmat, clarificând categoriile de imobile care puteau fi cumpărate, cu menţiunea că se aplică aceeaşi procedură în privinţa evaluării, cumpărării şi achitării preţului. Dacă legiuitorul ar fi urmărit vânzarea imobilelor preluate de la persoane juridice numai după intrarea în vigoare a Legii nr. 85/1997, ar fi prevăzut expres acest lucru, indicând data de la care se vor vinde şi aceste categorii de locuinţe.

Mai afirmă că, prin neadoptarea unei soluţii de menţinere a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi, s-ar încălca principiul securităţii actelor juridice, adoptat în jurisprudenţa naţională, C.J.U.E. şi C.E.D.O.

În concluzie, în raport de dispoziţiile art. 9 lit. d) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, reclamanţii au dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi fiind unul valabil, perfectat cu respectarea legilor în vigoare şi cu bună-credinţă.

Recurenţii pârâţi au solicitat admiterea căii de atac şi, în principal, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în senul respingerii capetelor de cerere din acţiune privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceştia şi obligarea pârâţilor la restituirea, în natură, a imobilului; în subsidiar, casarea deciziei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.

III. Recurenţii pârâţi M.M., M.D. şi M.M. au criticat decizia pentru aceleaşi motive ca şi recurenţii pârâţi M., cu referire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceste părţi şi la imobilul dobândit prin contractul respectiv, şi au solicitat pronunţarea aceleiaşi soluţii în ceea ce priveşte decizia atacată.

IV. Recurentul pârât Ş.A.M. a criticat decizia pentru motive comune cu cele ale recurenţilor pârâţi M. şi M., cu referire, de asemenea, la propriul contract de vânzare-cumpărare şi imobilul dobândit prin acesta, solicitând aceeaşi soluţie cu privire la decizia recurată.

V. Recurenţii pârâţi S.A., S.A.O., S.D., C.E., F.A., F.R., P.A.L., P.M., P.C.L., P.D.D., M.M., N.I., C.M.C., I.D.I., I.G., J.S. şi J.M.V. au criticat decizia, pentru următoarele motive:

1. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii – art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. – raportat la problemele de drept dezlegate prin decizia nr. 2221/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Astfel, instanţa de recurs nu a analizat dacă acţionarii societăţii „O.” cu care reclamanţii sunt rude au fost singurii acţionari ai societăţii şi nici situaţia juridică a acesteia la data preluării imobilelor, în sensul dacă era o societate lichidată la data respectivă, şi, deci, nu mai putea fi subiect de drept.

În anul 1957, când a fost operată, în C.F. nr. 4484 Sibiu, încheierea de intabulare nr. 1068, imobilul nu se afla în proprietatea Societăţii „O.” Sibiu, această societate fiind lichidată, iar bunurile sale fiind înstrăinate anterior lichidării.

Nici la data intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950, imobilele nu mai aparţineau Băncii „O.”, deoarece aceasta fusese dizolvată la data de 30 iunie 1949 şi intrase în lichidare la data de 2 iulie 1949.

Din bilanţul de lichidare şi din anexa explicativă la acest bilanţ, act întocmit la 30 iunie 1950, rezultă că bunurile societăţii au fost valorificate, cu excepţia unor acţiuni şi a unor obiecte de mobilier. Nu se poate reţine că acţiunile indicate ca având valoarea de inventar de 25.171 lei sunt identice cu imobilul din str. Turnului, deoarece valoarea de inventar a acestui bun, adus ca aport în societate, era de 1.500.000 lei.

Prin urmare, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 18 şi nici cele ale art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, deoarece Societatea despre care se susţine că a deţinut imobilul în anul 1957, anterior preluării de către stat, nu mai exista la acea dată, nu mai avea capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, deci, nu mai putea fi naţionalizată sau expropriată.

În aceste condiţii, reclamanţii nu au calitatea de persoane îndreptăţite, iar cererea de restituire în natură a imobilului înscris în C.F. menţionată nu este admisibilă.

Nu sunt îndeplinite nici condiţiile art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanţii nu sunt urmaşi decât ai unei părţi dintre acţionari şi nu exista legătură de rudenie între toţi acţionarii societăţii.

Recurenţii susţin, în continuare, că legătura de rudenie trebuie analizată între toţi acţionarii, nu numai între cei care au participat la unele adunări generale ale acţionarilor; că nu se poate pune problema unei redistribuiri a acţiunilor care îi vizează pe acţionarii A.O. şi T.I., anterior Adunării Generale din 30 iunie 1949, ceea ce înseamnă că cel puţin doi dintre acţionari nu erau în legătură de rudenie cu ceilalţi.

În consecinţă, cum nu au operat modificări ale structurii acţionariatului după această dată, la data intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950, acţionarii societăţii nu erau toţi membrii ai aceleiaşi familii, nefiind posibilă restituirea, în natură, a imobilului în sensul art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

2. Recurenţii pârâţi arată că, în ipoteza în care se va trece peste criticile de mai sus, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. c) din aceeaşi lege, care exclud forma de reparaţie în natură, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, iar analiza bunei-credinţe, la momentul înstrăinării, este superfluă.

Apartamentele dobândite de pârâţi au fost cumpărate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 85/1992.

Astfel, instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că imobilele nu puteau fi cumpărate, determinat de împrejurarea că au fost preluate de stat doar opt apartamente, şi nu treizeci şi şase, câte sunt, în prezent, în cele două imobile, titlul statului fiind unul nevalabil.

În primul rând, art. 1 din Legea nr. 112/1995 se referă la identificarea persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii şi nu a imobilelor care fac obiectul legii.

Pe de altă parte, faptul că, în anexa la decret, au fost indicate cele două construcţii ca având doar opt apartamente nu înseamnă că cele două imobile nu au fost naţionalizate în întregime. La data apariţiei Legii nr. 112/1995, imobilele aveau o altă structură a apartamentelor, determinat de faptul că a fost micşorată suprafaţa apartamentelor comparativ cu situaţia de la data naţionalizării.

Structurarea construcţiei în unul sau mai multe apartamente nu are relevanţă, din moment ce, în cartea funciară 4484 Sibiu, nu a fost efectuată operaţiunea de parcelare decât după anul 1998, cu privire la nr. top. 1872/2.

Nu era incidentă nici procedura suspendării vânzării imobilelor către chiriaşi, deoarece nu era promovat un proces cu privire la nelegalitatea naţionalizării, anterior înstrăinării apartamentelor către pârâţi.

De asemenea, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi au fost perfectate după intrarea în vigoare a Legii nr. 79/1997, iar trimiterea, din contracte, la dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 85/1992, este perfect întemeiată.

Deşi instanţa de apel apreciază că Legea nr. 85/1992 nu este aplicabilă, prin raportare la titlul legii, omite că, în Legea nr. 79/1997, se prevede modificarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 85/1992, deschizându-se, astfel, posibilitatea ca şi imobilele preluate de stat de la societăţi cu capital privat, deţinute de acestea anterior anului 1945, să poată face obiectul vânzării către chiriaşi.

În ceea ce priveşte apartamentul cumpărat de pârâţii S.A. şi S.B., instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că nu au fost respectate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi ale art. 6 din H.G. nr. 20/1996, referitoare la existenţa unui contract de închiriere asupra imobilului în derulare la data intrării în vigoare a legii enunţate.

În realitate, apartamentul în discuţie este folosit de familia S. încă din anul 1979, în baza contractului de închiriere încheiat sub nr. 23064 din 23 noiembrie 1979, reînnoit periodic.

Prin urmare, condiţiile legale sus-amintite erau îndeplinite la data cumpărării.

Nici existenţa notificării formulate la data de 9 mai 1997 nu produce efectele juridice reţinute de instanţa de apel, deoarece nu era o procedură prevăzută de legea în vigoare la momentul respectiv, care să suspende vânzarea, în raport de prevederile art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996 (procedura judiciară). În plus, în baza Legii nr. 112/1995, succesorii în drepturi ai fostelor societăţi comerciale nu aveau calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii de niciun fel.

În concluzie, prevederile legale în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare au fost respectate, motiv pentru care, în baza art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, imobilul nu mai poate fi restituit în natură.

Cum, contrar celor reţinute de Curte, au fost respectate condiţiile legale de perfectare a contractelor de vânzare-cumpărare, chiar şi în situaţia în care imobilul ar fi fost preluat fără titlul valabil, actele juridice respective urmează a se menţine, faţă de buna-credinţă a pârâţilor la data încheierii lor. Prin urmare, este incident art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanţa de apel face o greşită aplicare a legii atunci când consideră că pârâţii au fost de rea-credinţă la data încheierii contractelor.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 şi a Legii nr. 85/1992, era recunoscută posibilitatea chiriaşilor de a cumpăra apartamentele, în schimb succesorii societăţilor comerciale cu capital privat, care au deţinut imobile naţionalizate, nu aveau nicio posibilitate de a solicita măsuri reparatorii, cu excepţia acţiunilor în instanţă, bazate pe dreptul comun.

Ca atare, buna-credinţă a pârâţilor este evidentă, deoarece tot ceea ce ar fi putut cunoaşte, la data încheierii contractelor, era că imobilul nu putea face obiectul unei retrocedări în baza Legii nr. 112/1995, iar o acţiune în justiţie nu era promovată.

Raţionamentul instanţei de apel, în ceea ce priveşte menţinerea contractului de vânzare-cumpărare încheiat anterior anului 1989, raportat la respectarea normelor în vigoare de la acea dată, trebuie aplicat şi cu privire la actele juridice încheiate de pârâţi.

De asemenea, notificarea formulată la 9 mai 1997, nefiind aptă să producă efecte juridice, deoarece nu reprezintă o procedură legală, nu poate fi reţinută ca argument pentru răsturnarea prezumţiei de bună-credinţă a pârâţilor.

Recurenţii pârâţi au solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de pârâţi şi respingerii apelului declarat de reclamanţi şi de intervenientele M.C. şi R.E. V., schimbarea sentinţei civile apelate, în sensul obligării celor din urmă la plata cheltuielilor de judecată, în fond şi apel.

VI. Recurenţii pârâţi S.C., S.S.A., R.T., R.M., N.I. şi T.M. au criticat decizia, pentru următoarele motive:

1. Extra petita – instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut în privinţa pârâtului T.M. (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

După toate precizările de acţiune depuse de reclamanţi în privinţa petitului de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu s-a solicitat şi anularea contractului din 18 iulie 1997, încheiat de acest pârât.

În consecinţă, instanţa a dispus, în mod greşit, constatarea nulităţii absolute a acestui contract şi obligarea primarului la emiterea dispoziţiei de restituire, în natură, a apartamentului deţinut de acesta către intimaţii reclamanţi, decizia fiind pronunţată cu încălcarea limitelor învestirii instanţei.

2. S-a procedat la greşita interpretare şi aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), sub mai multe aspecte:

2.1. Au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., cu referire la dispoziţiile de trimitere ale deciziei de casare.

Decizia recurată este lipsită de temei legal în privinţa soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, recurenţii pârâţi invocând aceleaşi critici în legătură cu aspectul în discuţie, care au fost susţinute şi în recursurile anterior prezentate.

În esenţă, arată că reclamanţii nu sunt moştenitorii tuturor acţionarilor la data naţionalizării şi nici toţi acţionarii nu erau membri ai unei singure familii, sens în care părţile menţionate nu justifică legitimare procesuală activă.

De asemenea, raţionamentul deciziei recurate, de a considera că această soluţie, a justificării legitimării procesuale active, a aparţinut deciziei de casare a instanţei de recurs, este greşit.

2.2. Au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 3 lit. b) şi art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Faţă de cele susţinute mai sus, nu era incidentă situaţia de excepţie din art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

În plus, arată că restituirea, în natură, a imobilului, ca situaţie de excepţie prevăzută de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, trebuie interpretată în sens restrictiv, anume cu referire la participantul la capitalul social al unei societăţi de persoane, nu al unei societăţi de capital.

2.3. Au fost greşit interpretate dispoziţiile legale care reglementează buna credinţă şi efectele sale, respectiv art. 1898 C. civ. şi art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Nu este de conceput validarea actului de vânzare-cumpărare încheiat de stat în anul 1975, ca urmare a aplicării principiului tempus regit actum, şi invalidarea actelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi în anul 1997, după ce România a ratificat C.E.D.O.

Buna-credinţă a părţilor se apreciază la momentul încheierii actului, iar decizia recurată, cu încălcarea art. 1898 C. civ., a apreciat buna/reaua-credinţă prin raportare la aspecte juridice ulterioare, legi edictate începând cu anul 2001 şi până la data pronunţării hotărârii.

Astfel,deşi instanţa anticipează invocarea regulii sus-amintite, faţă de împrejurarea că, abia în anul 2005 s-a legiferat art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, argumentele reţinute de aceasta sunt inconsistente, deoarece o inalienabilitate, veritabilă excepţie de la regula liberei circulaţii a bunurilor, este de strictă interpretare, subzistând numai în măsura în care şi de la momentul la care legea o instituie explicit. Ea nu se poate deduce prin interpretarea altor norme, nici prin aplicarea aşa-zisului scop al legii şi nici nu se poate interpreta retroactiv, pornind de la legea nouă, cu aplicare la acte încheiate anterior.

Prin urmare, au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 1898 C. civ., conform cărora buna-credinţă a pârâţilor trebuia verificată, strict, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte notificarea din 9 mai 1997, aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa pârâţilor, care au verificat doar întrunirea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 112/1995, la momentul cumpărării, cerinţe care erau îndeplinite în cazul lor (posibilitatea cumpărării imobilelor preluate de la societăţile cu capital privat sau mixt de către stat, expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, inexistenţa vreunui fost proprietar în calitate de chiriaş în imobil; neatribuirea de efecte juridice, conform aceleiaşi legi, notificării; inexistenţa notării vreunui litigiu în C.F.; imposibilitatea acţionarilor unei entităţi juridice de a pretinde restituirea în natură ca urmare a unor măsuri posibil abuzive; pronunţarea hotărârii din anul 1999, de respingere a acţiunii, care confirmă buna credinţă a recurenţilor).

Ca atare, pârâţii nu puteau anticipa, la patru ani de la cumpărarea bunurilor, că statul va emite o lege contrară Legii nr. 112/1995, respectiv Legea nr. 10/2001, care a lărgit sfera foştilor proprietari care să poată solicita măsuri reparatorii peste limitele prevăzute în art. 1 din prima lege enunţată.

Pe de altă parte, instanţa consideră, în mod greşit, că art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este aplicabil pentru situaţia în care actul a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, deoarece buna-credinţă a fost instituită de lege ca o excepţie de la nulitate în cazul în care imobilul a fost naţionalizat fără titlu valabil.

Din moment ce instanţa a reţinut că preluarea imobilului prin Decretul nr. 92/1950 nu întruneşte cerinţele art. 1 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, tocmai pentru această situaţie trebuia să valorizeze buna-credinţă prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Instanţa, interpretând greşit acest text de lege, a exclus aplicarea excepţiei de la nulitate, prevăzută de dispoziţia respectivă.

Recurenţii mai susţin că, dacă prima acţiune în revendicare (dosar nr. 599/1999), în care s-a invocat de către reclamanţi inclusiv nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1997, a fost respinsă irevocabil, puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 3656 din 12 mai 1999 se traduce prin recunoaşterea de către stat, la acel moment, a dreptului lor de proprietate, ei fiind titularii „unui bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.

Incoerenţa legislativă ulterioară nu poate constitui o sarcină împovărătoare pentru noii proprietari, soluţia de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare conducând la ruperea justului echilibru între interesele generale ale comunităţii şi interesele individuale ale celui care revendică bunul naţionalizat.

Recurenţii pârâţi au solicitat, în principal, casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare; în subsidiar, modificarea aceleiaşi hotărâri, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi şi de interveniente şi admiterii apelului declarat de către pârâţi, respingerii cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi şi a încheierilor de intabulare a imobilelor, respingerii cererii de obligare a Primarului municipiului Sibiu să emită dispoziţie de restituire, în natură, a bunurilor respective.

VII. Recurenţii pârâţi SC I. SRL, SC C.P. SRL, C.A.L. şi C.D. au criticat decizia, pentru următoarele motive:

1. Extra petita – instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut în privinţa recurentei SC I. SRL (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

După toate precizările de acţiune depuse de reclamanţi în privinţa petitului de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat, nu s-a solicitat şi anularea contractului încheiat de pârâtă, în baza sentinţei nr. 514 din 22 ianuarie 1998.

În consecinţă, instanţa a dispus, în mod greşit, constatarea nulităţii absolute a acestui contract şi obligarea primarului la emiterea dispoziţiei de restituire, în natură, a apartamentului deţinut de această societate către intimaţii reclamanţi, decizia fiind pronunţată cu încălcarea limitelor învestirii instanţei.

2. S-a procedat la greşita interpretare şi aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), sub mai multe aspecte:

2.1. Au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., cu referire la dispoziţiile de trimitere ale deciziei de casare.

Decizia recurată este lipsită de temei legal în privinţa soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, recurenţii pârâţi invocând aceleaşi critici în legătură cu aspectul în discuţie, care au fost susţinute şi în recursurile anterioare (în mod special, criticile sunt identice cu cele din recursul precedent).

2.2. Au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 3 lit. b) şi art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Faţă de cele susţinute mai sus, nu era incidentă situaţia de excepţie prevăzută la art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru aceleaşi argumente expuse şi în cererea de recurs de la pct. VI.

2.3. Au fost, greşit, interpretate dispoziţiile legale care reglementează buna-credinţă şi efectele sale, respectiv art. 1898 C. civ. şi art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recurenţii aducând critici comune cu cele prezentate în cadrul recursului anterior.

În plus, arată că nu aveau cunoştinţă de formularea notificării, în baza Legii nr. 10/2001, sau de prezentul proces.

În ceea ce priveşte condiţiile verificate de pârâţi, la data încheierii contractelor, acestea s-au raportat la împrejurarea că H.G. nr. 389/1996 a condus la posibilitatea încheierii de contracte de vânzare-cumpărare pentru spaţiile în care pârâţii erau chiriaşi.

Arată că Legea nr. 10/2001 nu a instituit o indisponibilizare a bunurilor în privinţa cărora s-au depus notificări de restituire, chestiune realizată abia prin Legea nr. 247/2005. A fost reiterată şi o parte dintre aspectele menţionate în recursul anterior, în legătură cu verificarea condiţiilor care permiteau încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

În ceea ce-i priveşte pe recurenţii C., ei susţin că au obţinut un extras de C.F. în 2004, în care menţionează că imobilul dobândit de aceştia este liber de sarcini, sens în care a fost adus ca garanţie ipotecară pentru un credit contractat de respectivii pârâţi.

Recurenţii mai susţin că înstrăinarea spaţiilor de către stat a fost dispusă prin hotărâri judecătoreşti, a căror valoare a fost apreciată greşit de către instanţa de apel, în sensul că instanţele care au pronunţat acele hotărâri nu s-ar fi preocupat de aspectele instituite prin Legea nr. 10/2001 sau prin Legea nr. 247/2005 (art. 21 alin. (5) – interdicţia de înstrăinare).

Astfel, statul le-a acordat, prin H.G. nr. 389/1996, şi le-a recunoscut, prin respectivele hotărâri judecătoreşti, de atribuire a dreptului de proprietate, acest drept. Bunurile au intrat în circuitul civil în baza unor hotărâri judecătoreşti, fiecare dobânditor succesiv având o încredere sporită în validitatea titlului celui de la care cumpără.

Cum s-a arătat deja, celelalte critici de nelegalitate în privinţa bunei-credinţe a pârâţilor sunt comune cu cele prezentate în recursul anterior.

Recurenţii pârâţi au solicitat, în principal, casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare; în subsidiar, modificarea aceleiaşi hotărâri, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi şi de interveniente, admiterii cererilor de intervenţie formulate de C. şi de SC C.P. SRL, respingerii cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi şi a încheierilor de intabulare a imobilelor, respingerii cererii de obligare a Primarului municipiului Sibiu să emită dispoziţie de restituire, în natură, a bunurilor respective.

VIII. Recurenţii pârâţi M.D. şi M.G. au criticat decizia, pentru următoarele motive:

1. Au fost greşit aplicate prevederile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel a considerat, eronat, că decizia instanţei de casare are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte împrejurarea că reclamanţii sunt moştenitorii foştilor asociaţi ai Societăţii „O.”, membri ai aceleiaşi familii, deoarece autoritatea de lucru judecat nu poate exista în cazul unei decizii de casare, cu trimitere spre rejudecare.

În continuare, recurenţii pârâţi susţin aceleaşi critici cu cele din recursurile anterioare, în legătură cu problemele dezlegate de instanţa de casare şi cu necesitatea analizării de către instanţa de apel a structurii acţionariatului persoanei juridice deposedate.

Arată că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 18 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, nici din perspectiva unanimităţii, nu toţi acţionarii manifestându-şi vocaţia de a solicita aplicarea Legii nr. 10/2001, nici din cea a apartenenţei tuturor acţionarilor la aceeaşi familie.

În continuare, recurenţii pârâţi prezintă structura acţionariatului societăţii, conform celor susţinute şi în recursurile anterioare.

Invocă şi jurisprudenţa Tribunalului Bucureşti într-o altă speţă (dosar nr. 31859/3/2008), reclamanţii şi intervenienţii promovând o acţiune identică, având ca obiect revendicarea fostului Hotel N. din Bucureşti, cu privire la care instanţa a considerat că, în cauză, nu pot fi acordate decât măsuri reparatorii în echivalent.

2. Soluţia instanţei este nelegală şi sub aspectul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi a încheierii de intabulare.

Instanţa de apel nu face nicio referire concretă la normele din Legea nr. 112/1995 şi din Legea nr. 85/1992, care ar fi fost încălcate de natură să conducă la aplicarea sancţiunii nulităţii contractului, ceea ce echivalează şi cu o nemotivare a hotărârii

Dreptul recurenţilor pârâţi la încheierea actului juridic sus-menţionat s-a născut în baza prevederilor art. 7 alin. (1) – (4) din Legea nr. 85/1992, care au fost respectate.

Legea nr. 112/1995 era incidentă numai în privinţa metodologiei stabilirii preţului de vânzare şi a cazurilor de exceptare limitativ prevăzute în art. 9 alin. (6) şi (10).

Recurenţii pârâţi susţin că au fost de bună-credinţă la data încheierii contractului lor de vânzare-cumpărare, raportat la situaţia legislativă şi jurisprudenţială existentă în anul 1997.

Invocă decizii ale Curţii Constituţionale, pronunţate în perioada 2003-2004, care consacră ocrotirea dobânditorului de bună credinţă a unui imobil preluat de stat, cu privire la care instanţa de contencios constituţional consideră că s-ar afla într-o situaţie de eroare comună privind calitatea de proprietar a statului, întemeiată pe autoritatea unui act legislativ. Menţionează şi o altă decizie a aceleiaşi curţi, în care se înlătură intenţia de fraudare a legii în cazul contractanţilor de bună credinţă, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova şi Pinc vs. Republica Cehia, enunţată şi în decizia în interesul legii nr. 33/2008. Conform aceleiaşi decizii în interesul legii, se face trimitere şi la dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate situaţia în care cumpărătorul este privat de „un bun”, respectiv i se încalcă „o speranţă legitimă, dedusă din dispoziţiile legii speciale unite cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect”.

Din perspectiva legislaţiei naţionale, susţin că, la nivelul anului 1997, nu exista, în cuprinsul Legii nr. 85/1992, nicio condiţionalitate privind vânzarea unor imobile care au aparţinut unor persoane juridice cu capital privat, desfiinţate.

De asemenea, nu exista nicio prevedere legală care să permită, într-un viitor previzibil, restituirea bunurilor aparţinând societăţilor comerciale trecute în proprietatea statului. Deţinătorul imobilului a fost o societate anonimă, lichidată printr-o hotărâre judecătorească, deţinătorii de acţiuni nefiind beneficiarii unui drept real, ci a unui drept de creanţă.

Au mai arătat că buna-credinţă trebuie analizată din perspectiva cumpărătorului, şi nu a vânzătorului, cum, greşit, a procedat instanţa de apel; că nu li se poate reproşa cumpărătorilor că nu au anticipat modificări legislative şi abordări jurisprudenţiale ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare; că uzarea de beneficii în baza unor acte legislative în vigoare nu constituie o manifestare a relei credinţe; că notificarea din mai 1997, formulată de o parte dintre deţinătorii de acţiuni, nu a fost comunicată pârâţilor, care nu aveau mijloacele raţionale de a intra în posesia acesteia.

Mai susţin că soluţia de constatare a nulităţii pentru treizeci şi patru de contracte de vânzare-cumpărare ar reprezenta o privare a pârâţilor de un „bun” în sensul C.E.D.O. şi a protocoalelor adiacente, aducând atingere principiului securităţii raporturilor juridice.

Recurenţii pârâţi au solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor declarate de reclamanţi şi de interveniente, în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi şi a încheierii de intabulare, precum şi admiterii apelului declarat de pârâţi împotriva hotărârii primei instanţe.

IX. Recurenta pârâtă SC M. SRL a criticat decizia, pentru următoarele motive:

1. Hotărârea este nelegală, deoarece, spre deosebire de prima instanţă, care procedează la o interpretare corectă a noţiunii de „membri ai aceleiaşi familii”, prin trimitere la dispoziţiile Codului familiei şi ale Legii nr. 112/1995, instanţa de apel se referă, sub acest aspect, şi la „norme metodologice”, care nu pot fi creatoare de drept.

2. Instanţa de apel nu a analizat, integral, starea juridică finală a Societăţii „O.”, în speţă, din acest punct de vedere, fiind necesar să fie aplicate dispoziţiile în vigoare la data lichidării, respectiv art. 217 C. com., cu privire la lichidarea societăţilor comerciale.

Potrivit alin. (2) din acest text de lege, „în niciun caz, societarul sau acţionarul, pentru porţiunea ce i s-ar cuveni, nu va putea lua, în proprietate, o parte sau totalitatea imobilului ce ar aparţine societăţii, ci împărţirea imobilelor se va face prin licitaţiune publică”.

Ca atare, moştenitorii acţionarilor, care sunt în situaţia de a primi doar despăgubiri băneşti reprezentând contravaloarea imobilelor vândute la licitaţie de lichidator, având calitatea de creditori chirografari, nu pot solicita imobilele în natură, cât timp antecesorilor lor nu le era permisă formularea unei asemenea cereri.

3. În speţă, nu s-a răsturnat prezumţia bunei-credinţe a pârâtei, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

4. Având în vedere că, între recurentă şi Statul Român, a intervenit un litigiu pornit de aceasta în baza Legii nr. 550/2002, în care instanţa a analizat atât calitatea de proprietar al imobilului, cât şi condiţiile de cumpărare a bunului, stabilind preţul de plătit, recurenta a avut percepţia că Statul Român este adevăratul proprietar al bunului. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în speţă, i s-a prezentat şi un extras de C.F., în care statul apărea ca proprietar, fără a mai fi notate alte situaţii juridice.

5. Invocă şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului .

6. Susţine că sentinţa prin care s-a stabilit preţul de vânzare al imobilului reprezintă o probă neîndoielnică în ceea ce priveşte buna-credinţă a recurentei, hotărârea intrând în puterea lucrului judecat.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 217 C. com., recurenta solicitând admiterea căii de atac, modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor formulate în cauză şi menţinerii hotărârii primei instanţe.

X. Recurenta pârâtă Compania Naţională „Loteria Română” SA a criticat decizia, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recurenta a avut un drept de administrare asupra imobilului, în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 371/1995, privind transmiterea unor imobile în administrarea Regiei Autonome „Loteria Naţională”, spaţiul în cauză fiind, expres, nominalizat în anexa la acest act normativ - poziţia 4, la judeţul Sibiu.

Ulterior, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 159/1999, privind înfiinţarea Companiei Naţionale „Loteria Română” SA, aprobată prin Legea nr. 288/2001, imobilul a devenit proprietatea pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din actul normativ menţionat.

Dreptul de proprietate al Companiei a fost intabulat în C.F.

În raport de modalitatea prin care recurenta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, prin efectul legii, şi de dispoziţiile art. 645 C. civ., instanţa de apel nu a analizat legalitatea şi temeinicia actului emis conform situaţiei de fapt şi de drept, astfel cum aceasta era circumscrisă de documente, la un anumit moment.

Invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care este constantă în a considera că persoanele care şi-au dobândit bunul cu bună-credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat, în trecut, acele bunuri, altminteri încălcându-se principiul proporţionalităţii dobânditorului bunului (cauza Raicu vs. România).

Recurenta mai învederează că a fost notificată, în temeiul Legii nr. 10/2001, de către petentul G.A., în nume propriu şi al actualilor reclamanţi, cu o cerere de restituire în natură a imobilului; prin decizia de respingere a notificării nr. 4 din 16 iunie 2004 emisă de Consiliul de Administraţie al pârâtei, solicitarea petentului a fost respinsă, deoarece acesta nu a depus notificare în condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, şi anume, prin executorul judecătoresc, nici în termenul prevăzut de art. 22 şi nu a respectat condiţiile de formă prevăzute de dispoziţiile legale incidente în materie.

Decizia de respingere a notificării a fost contestată de petentul reclamant G.A., cauza făcând obiectul dosarului nr. 4114/2004, aflat pe rolul Tribunalului Sibiu, fiind suspendată în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ., la data de 11 octombrie 2004.

Ulterior, la data de 28 noiembrie 2008, instanţa a constatat perimarea dosarului precizat mai sus.

Susţine că este proprietara imobilului situat în Sibiu, str. Turnului, parter, dreptul său fiind intabulat ca atare, iar decizia de respingere a notificării este în vigoare şi produce efecte juridice.

Solicită admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtei să emită dispoziţie de restituire, în natură, a imobilului deţinut de aceasta şi menţinerea deciziei de respingere a notificării nr. 4/2004.

XI. Recurenta pârâtă B.D.I. a criticat decizia, pentru următoarele motive:

1. Curtea de Apel Alba Iulia a interpretat greşit contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. 5190 din 17 septembrie 1998 de către recurenta pârâtă, schimbând natura acestuia - motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa a procedat, în mod nelegal, la verificarea valabilităţii acestui contract în raport de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, în loc să-l verifice prin prisma Legii nr. 85/1992, act normativ în temeiul căruia a fost încheiat.

În acest mod, instanţa de apel a schimbat natura şi temeiul legal al contractului de vânzare-cumpărare, analizând legalitatea acestuia în raport de condiţii legale străine de natura actului juridic (ale Legii nr. 112/1995) şi care nu sunt incidente în situaţia dedusă judecăţii.

Legea nr. 112/1995 a fost indicată în cuprinsul contractului numai în ceea ce priveşte condiţiile de evaluare, de achitare integrală sau în rate a preţului şi de exceptare de la vânzare, prevăzute în acest act normativ.

Legea sub imperiul căreia actul juridic a fost perfectat nu condiţiona înstrăinarea apartamentelor către persoanele care deţineau contracte de închiriere la data intrării în vigoare a acesteia, ci prevedea doar ca imobilul să fi aparţinut regiilor autonome, instituţiilor şi societăţilor cu capital de stat, mixt sau privat, anterior datei de 6 martie 1945, şi, respectiv, să fie deţinut de solicitantul cererii de cumpărare, în baza unui contract de închiriere, indiferent de data încheierii acestuia. Toate aceste condiţii legale au fost respectate de pârâtă, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În aceste condiţii, este eronată concluzia Curţii de Apel, care a considerat că „în niciun caz apartamentele nu puteau face obiectul Legii nr. 85/1992, întrucât, aşa cum rezultă din însăşi titulatura legii, ea a reglementat vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat”. Legea nr. 85/1992 reglementează regimul juridic şi al altor imobile decât cele enumerate, expres, în titlul ei, ceea ce rezultă, fără echivoc, şi din prevederile art. 7 din cuprinsul acestui act normativ.

2. Hotărârea este nelegală, sub mai multe aspecte (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.):

2.1. În mod greşit, instanţa de apel a verificat legalitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă în raport de Legea nr. 112/1995, pentru considerentele arătate în susţinerea motivului de recurs precedent.

Condiţiile de legalitate impuse de Legea nr. 85/1992, sub imperiul căreia a fost încheiat contractul, au fost respectate de către pârâtă: la data formulării cererii de cumpărare, aceasta deţinea apartamentul în baza contractului de închiriere din 18 mai 1998, apartamentul cumpărat forma obiectul acestei legi, aparţinând, anterior datei de 6 martie 1945, unei societăţi cu capital privat, care şi-a încetat existenţa.

Fiind respectate dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului, devin aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care validează actele de înstrăinare în două situaţii: dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării; dacă au fost încheiate cu bună-credinţă.

În ceea ce priveşte buna credinţă, în mod corect, a considerat Tribunalul Sibiu că aceasta subzistă în persoana cumpărătorului, în situaţia în care nu se face dovada relei-credinţe.

În mod nejustificat, Curtea a procedat contrar dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., referitoare la prezumţia bunei-credinţe, prezumând reaua-credinţă a pârâtei, la încheierea contractului.

Reclamanţii nu au dovedit atitudinea subiectivă a pârâtei reţinută de către Curte.

Împrejurarea că aceasta a locuit într-un edificiu care nu era construit de Statul Român nu atrage reaua sa credinţă, deoarece Legea nr. 85/1992 a permis şi vânzarea imobilelor preluate de la persoane juridice.

Contractul a fost încheiat la data de 17 septembrie 1998, dată la care proprietar al imobilului era Statul Român, şi nu era notat niciun proces de revendicare pe rolul instanţelor judecătoreşti şi nici în cartea funciară.

Alte verificări suplimentare nu erau necesare, deoarece publicitatea imobiliară se face prin sistemul de C.F., simpla consultare a acesteia fiind suficientă.

Faptul că înscrierea dreptului de proprietate în C.F. a avut loc în anul 1999 nu poate avea consecinţe asupra bunei credinţe a părţilor, întrucât aceasta trebuia analizată la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, care este anterior notării, în C.F., a litigiului ce a format obiectul dosarului nr. 5999/1999.

Cum contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună credinţă din partea ambelor părţi contractante, el este perfect valabil.

2.2. În mod greşit a considerat instanţa de apel că reclamanţii şi intervenientele sunt îndreptăţiţi la restituirea, în natură, a imobilelor solicitate.

Cei care deţineau acţiuni la Societatea „O.”, la data intrării în lichidare, nu erau toţi membri ai aceleiaşi familii, situaţie care face imposibilă restituirea, în natură, a imobilului, în raport de dispoziţiile art. 18 lit. a), teza a II-a din Legea nr. 10/2001.

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi şi de interveniente şi menţinerii hotărârii primei instanţe.

Intimaţii reclamanţi şi intimata intervenientă R.E. V. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursurilor, ca nefondate.

La data de 24 mai 2011 a decedat intimata reclamantă S.H., instanţa dispunând introducerea în cauză, în calitate de moştenitori ai acesteia, a lui S.I., B.C.F. şi M.C.A., ultimele două fiind, deja, părţi în litigiu.

S-a luat act de împrejurarea că, prin încheierea de şedinţă din 9 iunie 2011, instanţa de apel a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatei pârâte SC G.T. SRL, astfel încât Înalta Curte a considerat că nu se mai impune citarea acesteia în procesul de faţă.

De asemenea, s-a constatat că intimata pârâtă S.S. a decedat la data de 30 octombrie 2009, conform certificatului de deces depus la fila 537 dosar recurs, vol. II, fiind introdus în cauză Sechea Nicolae, în calitate de moştenitor, potrivit certificatului de moştenitor din 27 decembrie 2012 eliberat de B.N.P. B.S. (fila 538 dosar recurs, vol. II).

Intimaţii reclamanţi şi intimatele interveniente au depus la dosar declaraţia autentice de renunţare la dreptul de a solicita constatarea nulităţii absolute a contractului din 14 aprilie 1997, încheiat de către S.S. şi R.A.G.C.L. Sibiu, şi a încheierii de intabulare nr. 13262/2000, privind imobilul înscris în C.F. nr. 45099, în temeiul art. 247 alin. (2) C. proc. civ. În cuprinsul aceloraşi declaraţii, au arătat că renunţă la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat şi a încheierii de intabulare respective (filele 540-554 dosar recurs, vol. II).

S.N. şi SC U. SA, cea din urmă, în calitate de continuatoare a R.A.G.C.L. Sibiu, au depus, la rândul lor, declaraţii autentice prin care au menţionat că sunt de acord cu renunţarea la judecată, cerere formulată de părţile adverse, în dosarul de faţă (filele 539, 933 dosar recurs, vol. II).

În ceea ce priveşte obiectul declaraţiilor de renunţare, supus dezbaterii părţilor la termenul din 21 ianuarie 2013, acestea au menţionat că declaraţiile de renunţare vizează chiar dreptul dedus judecăţii, în temeiul art. 247 C. proc. civ., explicitând că aceasta înseamnă renunţarea la toate drepturile pe care intimaţii reclamanţi le-au pretins asupra imobilului deţinut de S.S., inclusiv la dreptul de a cere constatarea nulităţii absolute a contractului în discuţie.

Faţă de cele arătate, la acelaşi termen, Înalta Curte a pus în discuţie posibilitatea renunţării la drept, în condiţiile art. 247 C. proc. civ., în cazul unei acţiuni privind constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, susţinerile părţilor fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la termenul de judecată menţionat.

A fost încuviinţată proba cu înscrisuri, în temeiul art. 305 C. proc. civ., în favoarea recurenţilor pârâţi S.A., S.A.O. şi S.D.A., constând în contractul de închiriere din anul 1979, şi, respectiv, hotărârea judecătorească irevocabilă cu privire la care o parte dintre apărătorii recurenţilor pârâţi au susţinut că dezleagă problema calităţii procesuale active, în prezentul dosar.

În acest sens, intimaţii reclamanţi şi intimata intervenientă au depus la dosar deciziile nr. 78 din 17 ianuarie 2013 şi nr. 488 din 6 februarie 2013 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă.

La termenul din 18 martie 2013, anterior acordării cuvântului pe fondul recursurilor, Înalta Curte a supus dezbaterii părţilor şi următoarele aspecte:

- dacă se poate formula o cerere de renunţare la judecată în contradictoriu cu o persoană decedată;

- în ce măsură, în absenţa recursului declarat de moştenitorul lui S.S., în prezent decedată, şi, respectiv, de reclamanţi, se poate lua act de renunţarea la judecată în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat de această persoană;

- dacă declaraţiile de renunţare vizează două acte de dispoziţie, respectiv renunţarea la drept, în temeiul art. 247 C. proc. civ., şi renunţarea la judecata cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de S.S. şi a încheierii de intabulare, în temeiul art. 246 din acelaşi cod;

- posibilitatea renunţării la drept într-o acţiune având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;

- lipsa capacităţii de folosinţă a intimatei S.S. la data pronunţării deciziei recurate şi, în ipoteza admiterii acestei excepţii, care sunt consecinţele asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa în ceea ce priveşte recursurile declarate în cauză;

- încadrarea criticilor formulate de către recurenţi pe anumite aspecte, menţionate în încheierea de amânare a pronunţării;

- capacitatea de folosinţă a SC G.T. SRL;

- dacă reprezintă o eroare materială indicarea Legii nr. 85/1997 în cuprinsul unora dintre cererile de recurs.

Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ., inclusiv de aspectele supuse dezbaterii părţilor la termenul din 18 martie 2013, enunţate mai sus, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

- Mai întâi, în ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă a intimatei pârâte S.S., aceasta a decedat la data de 30 octombrie 2009, conform certificatului de moştenitor din 27 decembrie 2012 eliberat de B.N.P. B.S. (fila 538 dosar recurs, vol. II), unicul moştenitor al acesteia fiind S.N. Prin urmare, pârâta a decedat ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 605 din 2 iulie 2009, în faza apelului, într-un ciclu procesual anterior celui în care s-a pronunţat decizia nr. 132 din 23 iunie 2011, recurată în prezentul dosar.

În consecinţă, la data pronunţării deciziei sus-menţionate, pârâta S.S. era decedată, lipsită de capacitate de folosinţă, ceea ce ar antama pronunţarea, în calea de atac care formează obiectul dosarului de faţă, a unei hotărâri de admitere a recursurilor şi de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Cu toate acestea, soluţia sus-menţionată nu poate fi pronunţată, întrucât nu există, în speţă, cadrul procesual care să justifice o asemenea decizie.

În absenţa declarării recursului de către persoanele interesate în modificarea hotărârii sub aspectul pretenţiilor formulate de reclamanţi şi interveniente în contradictoriu cu S.S., deci, al persoanelor interesate sa obţină o hotărâre judecătorească în contradictoriu cu o persoană în viaţă la data pronunţării deciziei, în recursurile celorlalte părţi nu poate fi dată o asemenea hotărâre.

Persoanele interesate în declararea recursului sub acest aspect sunt reclamanţii şi intervenientele, pe de o parte, respectiv moştenitorul lui S.S., S.N., niciuna dintre aceste părţi nedeclarând recurs.

Cum s-a arătat deja, în recursurile exercitate de ceilalţi pârâţi nu se poate pronunţa o decizie de admitere a recursurilor şi de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel. Aceasta deoarece, chiar dacă recurenţii au avut, în primă instanţă, aceeaşi calitate procesuală cu S.S., şi anume cea de pârâţi, ei nu se află în coparticipare procesuală pasivă, în sensul art. 47 C. proc. civ. Astfel, drepturile şi obligaţiile pârâţilor nu au aceeaşi cauză, respectiv, obiectul pricinii nu îl reprezintă un drept sau o obligaţie comună, de vreme ce fiecare dintre pârâţi (familii de pârâţi) a încheiat propriul contract de vânzare-cumpărare, pentru apartamente diferite şi sub regimuri juridice, parţial sau total, distincte.

Interesul pârâţilor, de a-şi păstra propriul contract de vânzare-cumpărare, este unul individual, iar efectele hotărârii judecătoreşti se întind asupra fiecăreia dintre aceste părţi, recursurile declarate în cauză neputând profita pârâtului care nu a exercitat recurs, în speţă, lui S.N., şi, în mod evident, nici reclamanţilor. Ca atare, chiar dacă hotărârea recurată a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană decedată, nu se poate dispune, în cadrul recursurilor exercitate de ceilalţi pârâţi, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, pentru acest motiv.

În recurs, prezenta instanţă a dispus, în temeiul art. 243 pct. 1 C. proc. civ., introducerea, în cauză, a moştenitorului intimatei pârâte S.S., respectiv S.N., astfel încât s-a asigurat participarea, în dosar, a persoanei cu capacitate procesuală de folosinţă, continuatoare a pârâtei decedate.

- Cu privire la capacitatea de folosinţă a SC G.T. SRL, astfel cum s-a stabilit de prezenta instanţă la un termen anterior, această problemă a fost tranşată de către Curtea de Apel, în sensul constatării încetării existenţei acestei societăţi determinat de pronunţarea sentinţei comerciale nr. 867/C/2010 a Tribunalului Sibiu, prin care s-a închis procedura insolvenţei şi în urma căreia societatea a fost radiată din Registrul Comerţului. A mai reţinut instanţa de apel că soluţia ce ar fi trebuit pronunţată ca urmare a lipsei capacităţii procesuale a societăţii menţionate ar fi fost respingerea acţiunii pentru acest motiv. Curtea a considerat, însă, că nu poate pronunţa această soluţie, deoarece a procedat la anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de societate, în calitate de cumpărătoare, respectiv de vânzătoare, iar la momentele respective, societatea avea deplină capacitate de exerciţiu.

Pentru considerentele expuse mai sus, pârâta SC G.T. SRL nu a mai figurat ca parte în decizia recurată.

Soluţia instanţei în legătură cu această societate nu a fost criticată în recursurile de faţă, astfel încât Înalta Curte a considerat că nu se impune citarea SC G.T. SRL în prezenta fază procesuală şi nici pronunţarea unei alte soluţii, sub acest aspect, în legătură cu decizia recurată.

- Cât priveşte calificarea voinţei părţilor exprimată în declaraţiile autentice de renunţare depuse în dosarul de recurs, rezultă că părţile au renunţat la dreptul subiectiv în ceea ce priveşte acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.S. şi R.A.G.C.L. Sibiu, nr. 2269 din 14 aprilie 1997 şi a încheierii de intabulare a dreptului de proprietate dobândit prin contract, în temeiul art. 247 C. proc. civ., text de lege indicat în declaraţii; au renunţat, de asemenea, şi la judecarea cererii cu acelaşi obiect, chiar dacă nu au indicat textul de lege corespunzător acestei manifestări de voinţă, şi anume art. 246 C. proc. civ.

Renunţarea la judecarea cererii în nulitate nu se poate realiza în contradictoriu cu o persoană decedată, S.S., astfel încât instanţa va avea în vedere actul de dispoziţie al părţilor în raport de moştenitorul acesteia, S.N.

În cadrul procesual al dosarului de faţă nu se poate lua act, însă, de cererea de renunţare la judecarea acţiunii în nulitate, deoarece o asemenea soluţie implică modificarea deciziei atacate, respectiv a sentinţei apelate, care nu se pot pronunţa în absenţa recursurilor declarate de părţile interesate în obţinerea unor asemenea hotărâri, şi anume reclamanţii, intervenientele, moştenitorul pârâtei decedate, S.N.

- Referitor la cererea de renunţare la dreptul subiectiv, formulată în temeiul art. 247 C. proc. civ., prioritar verificării existenţei cadrului procesual adecvat, este relevant aspectul privind posibilitatea formulării unui astfel de act de dispoziţie într-o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic.

Actul procedural reglementat de art. 247 C. proc. civ. presupune existenţa unui drept subiectiv pretins împotriva pârâtului, la care reclamantul să renunţe, ceea ce, în cazul acţiunii în nulitate, nu există. Renunţarea la dreptul de a solicita constatarea nulităţii contractului reprezintă renunţarea la mijlocul procedural prin care s-a solicitat recunoaşterea de către reclamanţi a cauzelor de nulitate, în consecinţă, chiar la judecarea acţiunii, instituţie reglementată de art. 246 din acelaşi cod.

Nu se poate considera că dreptul subiectiv l-ar constitui dreptul de proprietate asupra bunului care formează obiectul actului juridic a cărui nulitate s-a solicitat, în speţă, dreptul de proprietate asupra apartamentului dobândit de S.S., deoarece dreptul de proprietate în discuţie reprezintă dreptul subiectiv în cazul învestirii instanţei cu o cerere de repunere a părţilor în situaţia anterioară, cerere care nu a fost formulată în speţă.

De asemenea, nu se pot primi susţinerile intimatei M.C.A., în sensul că dreptul subiectiv în acţiunea de constatare a nulităţii contractului şi a încheierii de intabulare îl reprezintă dreptul la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, întrucât acest drept este subsecvent modului de rezolvare a acţiunii în nulitate, în sensul că forma de reparaţie cuvenită reclamanţilor şi intervenientelor este determinată de soluţia pronunţată asupra acţiunii în nulitate şi nu se confundă cu dreptul subiectiv într-o astfel de acţiune.

Pentru argumentele expuse în precedent, Înalta Curte constată că nu se poate lua act de renunţarea la judecată, respectiv de renunţarea la drept, în acest ultim caz nemaifiind utilă analiza cadrului procesual în care s-a realizat manifestarea de voinţă a intimaţilor reclamanţi şi interveniente, din moment ce un asemenea act de dispoziţie nu se poate realiza în privinţa acţiunii în nulitate, indiferent de cadrul şi faza procesuală în care s-ar exercita actul procedural în discuţie.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenţi, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la recursul declarat de pârâta SC I. SRL:

1. Susţinerile privind depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, în condiţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Motivul de casare invocat de parte vizează ipoteza în care, prin hotărârea recurată, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, imixtionându-se în cele ale autorităţii legislative sau executive.

În speţă, instanţa, care are plenitudine de competenţă jurisdicţională, poate cenzura poziţia adoptată de entitatea abilitată de lege să soluţioneze notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, fără să aştepte epuizarea procedurii prevăzute pentru faza anterioară celei jurisdicţionale. În cazul în care entitatea respectivă refuză să soluţioneze notificarea în termenul legal sau, din orice alte motive, nu procedează în acest sens (în speţă, imobilul a fost dobândit de societatea pârâtă în baza unei sentinţe civile şi în urma intabulării dreptului de proprietate), instanţa de judecată are dreptul, în limitele învestirii, să soluţioneze cererea reclamanţilor şi a intervenientelor, de restituire a bunului în cauză, şi să dispună obligarea entităţii administrative la emiterea deciziei de restituire, în raport de împrejurările cauzei. Curtea de Apel a procedat în acest sens, dispunând, printre altele, obligarea pârâtului Primarul municipiului Sibiu la emiterea dispoziţiei de restituire în natură către reclamanţi şi interveniente a imobilului deţinut de recurentă.

În consecinţă, nu se poate reţine că au fost încălcate atribuţiile entităţii reglementate de lege să soluţioneze notificarea, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, nefiind incidente condiţiile motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, obligatorie pentru instanţe, potrivit căreia, în urma admiterii recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că „în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate”.

2. Nu se poate reţine încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, sub forma extra petita (acordarea a ceea ce nu s-a cerut), determinat de împrejurarea că notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt în curs de soluţionare în procedura administrativă.

Această critică nu vizează o extra petita, ci, eventual încălcarea unei dispoziţii legale care să interzică soluţionarea notificării de către instanţa de judecată anterior epuizării fazei administrative de soluţionare, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cum o asemenea interdicţie legală nu există, dimpotrivă instanţa are posibilitatea soluţionării, pe fond, a pretenţiilor persoanei care se consideră îndreptăţită la reparaţia conferită de legea în discuţie, raportat şi la decizia în interesul legii menţionată mai sus, nu se poate reţine temeinicia criticii recurentei.

În plus, părţile adverse au solicitat obligarea pârâţilor, printre care şi Primarul municipiului Sibiu, la restituirea imobilelor în litigiu, din care face parte şi apartamentul deţinut de pârâtă (cererea de la filele 240-245, dosarul nr. 1614/2002 al Judecătoriei Sibiu, vol. I), astfel încât nu se poate reţine că instanţa de apel a acordat ceea nu s-a cerut prin acţiune.

Cât priveşte încălcarea principiului disponibilităţii, în ipoteza lui plus petita, această critică nu are legătură cu cererile reclamanţilor, deoarece obiectul acţiunii nu a constat în obligarea Primarului la plata unei sume de bani, pentru a se putea pune problema depăşirii limitelor valorice ale pretenţiilor formulate de părţile adverse.

În consecinţă, nu sunt incidente cerinţele dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. şi nici cele ale art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, sub aspectul necesităţii epuizării procedurii administrative.

3. Susţinerile din cadrul acestui motiv de recurs nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Deşi invocă motive contradictorii sau străine de natura pricinii, criticile nu se circumscriu acestor ipoteze din cadrul motivului de recurs menţionat, deoarece recurenta nu se referă la contradicţia între considerente şi dispozitiv sau între considerente şi nici la argumentarea hotărârii în temeiul unor dispoziţii legale care nu au legătură cu natura cauzei.

În realitate, partea afirmă încălcarea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 514/1998 a Judecătoriei Sibiu şi a sentinţei civile nr. 3977/2003 a aceleiaşi instanţe, cu referire la concluzia greşită a Curţii de Apel în sensul reţinerii relei credinţe a vânzătoarei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi al împrejurării că imobilul nu putea fi transmis în proprietatea recurentei în baza H.G. nr. 389/1996.

A arătat că, contrar celor reţinute de Curte, instanţa care a pronunţat prima hotărâre a verificat legalitatea contractului de închiriere încheiat de pârâtă pentru imobilul deţinut de aceasta şi a vânzării bunului, din perspectiva H.G. nr. 389/1996, a verificat, inclusiv, dacă s-a formulat acţiune în revendicare în legătură cu acest bun. În acelaşi sens, a arătat că imobilul a fost intabulat pe numele pârâtei, în baza sentinţei nr. 514/1998, încheierea de intabulare fiind păstrată prin sentinţa civilă nr. 3977/2003, rămasă irevocabilă. Cu referire la aceste două hotărâri judecătoreşti, a mai susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, reaua credinţă a vânzătorului. Toate aceste critici se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A mai menţionat recurenta că, în speţă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare privind spaţiul în litigiu, contract care nu a existat, intabularea dreptului de proprietate al pârâtei dispunându-se în baza sentinţei nr. 514/1998 a Judecătoriei Sibiu; această susţinere va fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece vizează încălcarea normelor de procedură, norme care implică pronunţarea instanţei asupra unui obiect existent (contractul de vânzare-cumpărare).

În legătură cu prima critică, prin care se afirmă că, în mod greşit, s-a reţinut de către Curte reaua credinţă a „vânzătoarei” R.A.G.C.L. Sibiu în raport de cele două hotărâri judecătoreşti sus-menţionate, susţinerea este lipsită de obiect, de vreme ce însăşi recurenta afirmă că nu a încheiat niciun contract de vânzare-cumpărare cu respectiva regie, intabularea dreptului său de proprietate având loc în baza sentinţei civile nr. 514/1998 a Judecătoriei Sibiu.

Într-adevăr, conform celor arătate de recurentă, în speţă, nu s-a încheiat între R.A.G.C.L. Sibiu şi aceasta niciun contract de vânzare-cumpărare, astfel încât instanţa de apel, în mod greşit, a stabilit reaua credinţă a „vânzătoarei” la data „perfectării” pretinsului act juridic. Argumentarea eronată a Curţii, cu referire la un contract inexistent, nu este, însă, de natură să conducă la admiterea recursului declarat de pârâtă, pentru cele ce se vor arăta în continuare, ci este doar nerelevantă în fundamentarea deciziei recurate.

În plus, dacă se are în vedere calitatea R.A.G.C.L. Sibiu, de persoană obligată la transmiterea imobilului - nu de vânzător - atitudinea subiectivă a acesteia la data pronunţării sentinţei de obligare la înstrăinare nu interesează, deoarece efectele transmiterii se produc în patrimoniul dobânditorului, şi nu al celui obligat la transmitere. Din această perspectivă, analiza şi concluzia Curţii de Apel cu privire la reaua credinţă a R.A.G.C.L. Sibiu sunt nerelevante, la fel şi criticile recurentei referitoare la această chestiune. Prin urmare, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă în soluţionarea cauzei.

Cât priveşte puterea de lucru judecat a celor două sentinţe, sub aspectul posibilităţii transmiterii imobilului către pârâtă, în baza H.G. nr. 389/1996, contrar susţinerilor acesteia, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi 1202 C. civ., care reglementează prezumţia legală de adevăr în cazul unei hotărâri judecătoreşti rămase irevocabilă, deoarece, prin hotărârile enunţate, nu s-a dezlegat chestiunea în discuţie, cum, în mod corect, a reţinut şi Curtea.

Astfel, în considerentele sentinţei civile nr. 514 din 22 ianuarie 1998 (filele 205-207 dosar recurs, vol. I), nu s-a analizat legalitatea contractului de închiriere încheiat de recurentă pentru spaţiile cu destinaţie comercială din imobilul situat în Sibiu, str. Turnului, nu s-a verificat posibilitatea vânzării bunului către pârâtă din perspectiva H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome către actualii deţinători şi nici dacă se formulase acţiune în revendicare sau alt tip de cerere pe rolul instanţelor de judecată sau al organismelor implicate în soluţionarea eventualelor pretenţii ale foştilor proprietari în legătură cu bunul respectiv.

Judecătoria Sibiu s-a rezumat doar să arate că acţiunea formulată de pârâta din prezentul dosar, având ca obiect obligarea R.A.G.C.L. Sibiu la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru spaţiile indicate mai sus, este admisibilă şi, făcând referire la dispoziţiile imperative ale H.G. nr. 389/1996, pe care doar le-a enunţat, a admis acţiunea, obligând-o pe pârâta din acel dosar, R.A.G.C.L. Sibiu, să transmită cu plată, prin negocierea preţului, spaţiul în suprafaţă de 108,80 m.p., situat în Sibiu, str. Turnului.

Neprocedând la nicio analiză a posibilităţii transmiterii dreptului de proprietate către pârâtă în baza actului normativ sus-menţionat, nu se poate reţine puterea de lucru a acestei hotărâri în ceea ce priveşte aspectul în discuţie şi, ca urmare, nici încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1200 pct. 4 şi 1202 C. civ.

În acelaşi sens, hotărârea pronunţată în plângerea formulată împotriva încheierii de intabulare nu are putere de lucru judecat referitor la chestiunea sus-enunţată, deoarece instanţa respectivă nu a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de H.G. nr. 389/1996 pentru vânzarea imobilului şi nici nu putea să procedeze în acest sens, ci a verificat doar aspecte care ţin de legalitatea intabulării.

Prin urmare, în mod greşit, recurenta a combătut soluţia instanţei de apel în legătură cu dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin referire la puterea de lucru judecat a sentinţelor civile sus-menţionate.

Referitor la greşita desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul dobândit de pârâtă, contract care, în realitate, nu există, susţinerile recurentei sunt întemeiate, dar nu pot conduce la casarea deciziei pentru acest motiv.

Astfel, la dosar nu s-a depus niciun contract de vânzare-cumpărare încheiat între R.A.G.C.L. Sibiu şi SC I. SRL.

Conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ., însă, casarea deciziei, în cazul încălcării de către instanţa de apel a formelor procedurale, poate avea loc doar în condiţiile art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, şi anume dacă s-a produs o vătămare părţii, care nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea hotărârii. Or, în speţă, de vreme ce, între părţi nu s-a încheiat niciun contract de vânzare-cumpărare, soluţia de constatare a nulităţii unui act juridic inexistent este nerelevantă, neproducând nicio vătămare recurentei, în condiţiile textului de lege enunţat.

4.1. Criticile susbsumate acestui punct din motivele de recurs vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu a pct. 9, invocat de parte, deoarece se referă la încălcarea unor dispoziţii procedurale, prevăzute sub condiţia vătămării conform art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.

Nu se poate reţine încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în sensul nerespectării dispoziţiilor obligatorii din decizia de casare, cât priveşte analiza fiecărui contract de vânzare-cumpărare în parte, întrucât Curtea a respectat această dispoziţie, analizând legalitatea tuturor actelor juridice încheiate pentru imobilele în litigiu, inclusiv situaţia juridică a imobilului dobândit de recurenta pârâtă. Împrejurarea că instanţa de apel a procedat la o analiză comună a contractelor, grupându-le în funcţie de legea sub imperiul căreia au fost încheiate, nu echivalează cu necercetarea fondului cauzei potrivit celor dispuse prin decizia instanţei de casare, atât timp cât, chiar dacă printr-un considerent comun, toate contractele au fost examinate, instanţa de apel argumentându-şi soluţia de desfiinţare pentru fiecare dintre actele juridice contestate.

Referitor la pronunţarea hotărârii în baza unor înscrisuri depuse, în fotocopie, la dosar şi necertificate pentru conformitate cu originalul, nici această susţinere nu este întemeiată.

Legea prevede depunerea înscrisurilor în copie, nu în original (art. 112 pct. 5 alin. (2) C. proc. civ.), originalul înscrisurilor putând fi solicitat de instanţă doar în cazul contestării acestora, prin mijloacele prevăzute de dispoziţiile procedurale (verificare de scripte, înscriere în fals) sau în cazul în care există dubiu cu privire la autenticitatea lor, ceea ce, în fazele procesuale anterioare, nu s-a susţinut.

În legătură cu neîndeplinirea cerinţei de certificare a înscrisurilor pentru conformitate cu originalul, critica este nefondată, deoarece cea mai mare parte a înscrisurilor aflate la dosar poartă această menţiune, iar cu privire la cele necertificate, partea, în afara faptului că nu a indicat, în mod concret, care sunt aceste înscrisuri, nu a precizat nici care ar fi vătămarea care i s-ar fi produs prin nedepunerea lor în forma certificată, în condiţiile în care nu a invocat absenţa acestei cerinţe de formă în faţa instanţelor anterioare şi nici nu a contestat autenticitatea lor.

4.2. Susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 1202 C. civ., care reglementează prezumţia de lucru judecat, cu referire la hotărârile pronunţate în litigiile anterioare, au fost analizate în cadrul motivului de recurs precedent, astfel încât nu vor fi reluate.

Recurenta a invocat şi pronunţarea, referitor la imobilul deţinut de ea, a aceleiaşi soluţii ca şi cea pronunţată în cazul pârâţilor L., susţinând că forma de reparaţie cuvenită părţilor adverse pentru acest imobil o constituie măsurile reparatorii prin echivalent. Nu şi-a fundamentat, însă, în cadrul acestui recurs, afirmaţia pe critici din care să rezulte de ce situaţia juridică a imobilului deţinut de recurentă este identică, cu cea a imobilului dobândit de pârâţii L., astfel încât să implice pronunţarea aceleiaşi hotărâri în ceea o ce priveşte. Recurenta a invocat, însă, aceeaşi critică şi în recursul pe care aceasta l-a formulat alături de recurenţii SC C.P. SRL şi C., pe care a dezvoltat-o în cadrul acelui recurs (recursul VII), urmând a fi analizată cu ocazia examinării criticilor din calea de atac respectivă.

4.3. Susţinerile referitoare la greşita aplicare a legii de către Curte, prin soluţionarea unei acţiuni de drept comun, sunt neîntemeiate, deoarece, după cum reiese din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a judecat litigiul în raport de dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, iar nu din perspectiva dreptului comun.

În raport de aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC I. SRL, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 5, 6 şi 9 din acelaşi cod.

II. Recursul declarat de pârâţii M.V. şi M.T. este, de asemenea, nefondat.

1. Nu poate fi primită critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., determinat de împrejurarea că instanţa de apel nu ar fi reţinut, din oficiu, ca motiv de ordine publică, lipsa calităţii reclamanţilor şi intervenientelor, de persoane îndreptăţite la restituirea, în natură, a imobilului din care face parte apartamentul dobândit de pârâţi. Aceasta, deoarece procesul civil este, în esenţă, un proces al intereselor private, în care părţile sunt primele chemate să invoce şi să probeze temeinicia susţinerilor lor. Nu se poate imputa, în consecinţă, instanţei de judecată că nu a invocat din oficiu şi nu a soluţionat un motiv de ordine publică.

Pe de altă parte, instanţa de apel s-a pronunţat pe aspectul în discuţie, considerat motiv de ordine publică de către recurenţi, reţinând că acesta a fost tranşat, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia de casare nr. 2221 din 10 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Considerentul instanţei de apel este corect, prin decizia civilă sus-menţionată, rezolvându-se, în mod irevocabil, calitatea reclamanţilor, de persoane îndreptăţite la restituirea în natură, a imobilelor, în condiţiile art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001.

Contrar susţinerilor recurenţilor, în limitele motivelor de recurs formulate de reclamanţi şi interveniente în ciclul procesual anterior, instanţa de recurs a păstrat argumentele instanţei de apel în ceea ce priveşte calitatea de moştenitori a reclamanţilor şi intervenientelor de pe urma foştilor asociaţi la Societatea „O.”, calitatea de membrii ai aceleiaşi familii pentru unii dintre acţionari, şi a stabilit, totodată, pentru acţionarii care au fost înlăturaţi din categoria de „membrii ai aceleiaşi familii” de către instanţa de apel, că excluderea lor a fost rezultatul unei interpretări greşite a dispoziţiilor art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001. Astfel, în legătură cu chestiunea în discuţie, prin decizia nr. 13 A din 29 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, casată prin decizia nr. 2221 din 10 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a reţinut că acţionarii Societăţii „O.”, anterior lichidării acesteia, în anul 1950, au fost: 1. P.N.; 2. P.Ş.; 3. D.I.; 4. D. V.; 5. C.C.; 6. F.H., căsătorită S.; 7. F.C., căsătorită B.; 8. U.C.; 9. G.I.; 10. G.M.; 11. B.Ş.; 12. B.A.; 13. M.I.

Dintre acţionarii societăţii, patru au fost surori, P.Ş., D. V., U.C. şi G.M., iar trei acţionari au fost soţii a trei dintre ele, si anume P.N., D.I. şi G.I.

Alte trei acţionare, C.C., născută F., F.H., căsătorită Sârbu, şi F.C., căsătorită B., au fost fiicele lui U.C.. Dintre cele trei acţionare, instanţa de apel a considerat că două dintre ele, C.C. şi F.H., formau „alte familii”, fiind căsătorite la data naţionalizării imobilelor.

Aceeaşi situaţie a reţinut-o instanţa de apel şi în ceea ce le priveşte pe acţionarele M.I. şi B.Ş., fiicele acţionarilor P.N. şi P.Ş., care erau căsătorite în anul 1950. A mai constatat Curtea că cele două acţionare au avut copii pe reclamanţii D.Ş.C., D.I.S. (M.I.), respectiv pe reclamanţii S.M.R., O.Ş.C., B.D.Ş. şi B.A.A. (B.Ş.).

Curtea a mai stabilit că acţionarul B.A. era soţul acţionarei B.Ş. şi afin de gradul I cu părinţii soţiei, P.Ş. şi P.N., respectiv afin de gradul II cu sora soţiei, M.I.

Cu privire la acţionarele căsătorite la data naţionalizării, C.C., F.H., M.I., B.Ş., precum şi la acţionarul B.A., instanţa de apel a considerat că aceştia nu mai fac parte din aceeaşi familie cu restul acţionarilor, sens în care a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 18 lit. a) în favoarea reclamanţilor şi intervenientelor.

Referitor la reclamanta P.T.O. şi la intervenienta R.E. V., instanţa a constatat că acestea sunt moştenitoarele foştilor acţionari ai societăţii, şi anume prima este nepoată de fiu a acţionarilor N. şi Ş.P., iar cea de-a doua este fiica acţionarei D.E. Cele două părţi nu au, însă, dreptul la restituirea, în natură, a imobilelor, deoarece nu toţi acţionarii erau membrii aceleiaşi familii, conform argumentelor expuse în precedent.

În limitele recursurilor declarate de reclamanţi şi interveniente, Înalta Curte s-a rezumat să verifice doar situaţia acţionarilor care au fost consideraţi de către instanţa de apel că nu fac parte din aceeaşi familie (C.C., F.H., M.I., B.Ş., B.A., în plus şi pentru F.C., pe care instanţa de apel n-a înlăturat-o din categoria membrilor aceleiaşi familii), constatând că aceştia fac parte din aceeaşi familie, în sensul art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi art. 18.1. din H.G. nr. 250/2007.

Contrar susţinerilor recurenţilor M., instanţa de recurs nu a stabilit relaţia de rudenie a recurenţilor reclamanţi şi interveniente cu familia acţionarilor societăţii „O.” (mai puţin în ceea ce le priveşte pe reclamantele F.H., căsătorită S., şi F.C., căsătorită B., reclamante în litigiul de faţă, dar, totodată, şi acţionare ale societăţii „O.”), ci s-a preocupat de verificarea condiţiei impuse de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în persoana acţionarilor, de a fi membrii ai aceleiaşi familii.

Astfel, în cuprinsul deciziei nr. 2221 din 10 martie 2011, instanţa de recurs a făcut referire, în afara celor două reclamante sus-menţionate, la C.C., M.I., B.Ş., B.A., care nu sunt reclamanţi, fiind decedaţi în prezent, ci foşti acţionari.

Au mai susţinut recurenţii M. că, faţă de persoanele menţionate în decizia instanţei de recurs, numărul reclamanţilor este mult mai mare şi că Înalta Curte nu a stabilit, nici măcar pentru persoanele avute în vedere în decizie, dacă sunt sau nu persoane îndreptăţite la restituirea, în natură, a imobilelor, reţinând doar calitatea lor, de rude cu unii dintre acţionari. Or, aceasta nu echivalează cu îndeplinirea cerinţei din art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul ca toţi acţionarii să fie membrii aceleiaşi familii.

Împrejurarea că reclamanţii din cererea de chemare în judecată sunt în număr mai mare decât persoanele la care s-a făcut referire în decizia de casare nu are nici un fel de relevanţă, deoarece, în decizia respectivă, s-a verificat îndeplinirea condiţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care presupun ca acţionarii să fie membrii aceleiaşi familii, iar nu reclamanţii între ei. Or, tocmai acest aspect a fost verificat de instanţa de recurs.

Singura chestiune care s-ar fi putut pune în discuţie în legătură cu calitatea reclamanţilor, de a fi îndreptăţiţi la restituirea în natură a imobilelor, ar fi fost calitatea lor, de moştenitori ai foştilor acţionari, întrucât, în această calitate au sesizat instanţa de judecată cu pretenţiile de restituire a bunurilor (mai puţin, S.H. şi B.C.F., care au sesizat instanţa în calitate de foste acţionare). Or, o asemenea calitate, de succesori ai foştilor acţionari, nu le-a fost contestată reclamanţilor (decât în ceea ce le priveşte pe reclamanta P.O. şi pe intervenienta R.E. V., rezolvată, însă, potrivit deciziei Curţii de Apel).

De asemenea, împrejurarea că instanţa de recurs a verificat doar rudenia persoanelor indicate în decizie cu unii dintre acţionari, fără a stabili, nici măcar pentru acestea, dacă sunt persoane îndreptăţite la restituirea, în natură, a imobilelor, reprezintă o critică nefondată.

Verificarea rudeniei între persoanele indicate în decizie a fost realizată de instanţa de recurs tocmai în vederea stabilirii incidenţei sau nu a dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care, cu referire la art. 18.1. din H.G. nr. 250/2007, presupun existenţa rudeniei între acţionari în limitele legii ( rudele în linie directă fără limită în grad şi rudele colaterale până la gradul al patrulea inclusiv, la care se adaugă soţul sau soţia).

Considerând că persoanele indicate în decizie au fost excluse de către instanţa de apel, printr-o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, deoarece copiii, chiar căsătoriţi, precum şi soţii, fac parte din aceeaşi familie, instanţa de recurs a stabilit, totodată, că textul de lege menţionat este incident în speţă.

În plus, împrejurarea că Înalta Curte, în decizia nr. 2221 din 10 martie 2011, nu a procedat la analizarea, din perspectiva art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi a art. 18.1. din H.G. nr. 250/2007, a situaţiei tuturor acţionarilor Societăţii „O.” nu înseamnă că nu a tranşat, în mod irevocabil, acest aspect. Cum s-a arătat, în limitele motivelor de căii de atac exercitate de reclamanţi şi interveniente, Înalta Curte a verificat doar rudenia între acţionarii excluşi de instanţa de apel din categoria „membrilor aceleiaşi familii”, păstrând, implicit, cele reţinute de Curte în legătură cu acţionarii pe care această din urmă instanţă i-a considerat ca făcând parte din aceeaşi familie.

În raport de propriile argumente pentru care a considerat că parte dintre acţionari sunt membrii ai aceleiaşi familii, alături de cele ale Curţii de Apel, în ceea ce îi priveşte pe acţionarii pe care această instanţă i-a considerat ca aparţinând aceleiaşi familii, Înalta Curte a constatat îndeplinirea, în speţă, a cerinţelor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi a dispus admiterea recursurilor, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Împrejurarea că instanţa de recurs a reţinut incidenţa, în litigiu, a art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, şi nu a rezolvat doar problema rudeniei pentru o parte dintre acţionari, rezultă, fără echivoc, şi din dispoziţia acestei instanţe privind analizarea de către instanţa de rejudecare a cererilor în nulitate şi restituire, în natură, a imobilelor. În caz contrar, nu s-ar justifica o asemenea dispoziţie, care se referă la soluţionarea unor cereri a căror judecată este subsecventă stabilirii vocaţiei reclamanţilor la restituirea în natură a imobilelor, din perspectiva art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, contrar susţinerilor recurenţilor, în cele două decizii, decizia nr. 2221 din 10 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală şi decizia nr. 13 A din 29 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, menţinută în ceea ce priveşte argumentele referitoare la acţionarii pe care instanţa de apel i-a considerat membrii aceleiaşi familii, s-a rezolvat situaţia, din perspectiva textului de lege indicat mai sus, a tuturor acţionarilor societăţii „O.” la data lichidării societăţii, implicit a naţionalizării imobilelor. Astfel, Curtea de Apel a considerat că aparţin aceleiaşi familii acţionarii P.N., P.Ş., D.I., D. V., U.C., G.I. şi G.M., iar Înalta Curte a considerat acelaşi lucru cu privire la acţionarii C.C., F.H., F.C., M.I., B.Ş. şi B.A., în total toţi cei treisprezece acţionari ai societăţii.

Prin urmare, s-a tranşat, în mod irevocabil, calitatea reclamanţilor, de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a imobilelor din perspectiva 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, această chestiune nemaiputând fi supusă dezbaterii în rejudecare, determinat de autoritatea de lucru judecat de care se bucură decizia de casare nr. 2221 din 10 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, aşa cum a reţinut, în mod corect, şi Curtea de Apel.

Ca atare, criticile recurenţilor privind împrejurarea că nu toţi acţionarii societăţii erau membrii aceleiaşi familii, la data lichidării „O.”, implicit a naţionalizării imobilelor, nu vor mai fi analizate de prezenta instanţă. Părţile interesate ar fi trebuit să formuleze apărările legate de situaţia acţionariatului, de probele relevante în legătură cu ultimul act care reflectă această situaţie, respectiv procesul verbal al Adunării Generale a acţionarilor din 30 iunie 1949, orele 18.00, de greşita înlăturare, în opinia lor, a anumitor persoane din structura acţionariatului, în urma unor falsuri executate în tabelul întocmit ca urmare a şedinţei Consiliului de Administraţie din 18 iunie 1948, în fazele procesuale anterioare pronunţării deciziei nr. 2221 din 10 martie 2011. De asemenea, tot în etapele anterioare ale procesului, până la pronunţarea deciziei enunţate, aveau posibilitatea să uzeze de procedura înscrierii în fals, în condiţiile art. 180-184 C. proc. civ., dacă aveau dubii cu privire la autenticitatea înscrisurilor invocate de reclamanţi în susţinerea acţiunii, neprocedând, însă, în acest sens.

Tot referitor la aspectul dezbătut în cadrul acestui motiv de recurs, o parte dintre recurenţi au susţinut că acesta ar fi fost dezlegat în mod irevocabil, prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe de recurs, depunându-se la dosar deciziile nr. 78 din 17 ianuarie 2013 şi nr. 488 din 6 februarie 2013 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cele două hotărâri sus-menţionate, de altfel, ulterioare deciziei nr. 2221/2011, sunt nerelevante din perspectiva pretinsei dezlegări date asupra calităţii reclamanţilor, de a putea pretinde restituirea, în natură, a imobilelor în litigiu, raportat la dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Aceasta, deoarece decizia de casare a instanţei de recurs, pronunţată în prezentul litigiu, a tranşat chestiunea în discuţie, pentru argumentele deja prezentate, se bucură de autoritate de lucru judecat în condiţiile art. 1201 C. civ., în sensul că problema respectivă nu poate fi reluată în fazele ulterioare casării, şi dezlegarea dată prin această decizie este obligatorie pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, în procesele în care s-au pronunţat deciziile civile sus-menţionate, contrar celor susţinute de recurenţi, nu s-a tranşat, în mod irevocabil, situaţia acţionarilor societăţii „O.” la data preluării imobilelor, pentru a se putea pune în discuţie, eventual, puterea de lucru judecat (în niciun caz a autorităţii de lucru judecat, deoarece între litigii nu există identitate de părţi, obiect şi cauză) a acelor hotărâri, cu privire la aspectul menţionat. În procesul soluţionat irevocabil prin decizia nr. 78 din 17 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, doar în faţa primei instanţe s-a dezbătut incidenţa dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 cu referire la contravaloarea despăgubirilor solicitate de reclamanţi în acel dosar, reţinându-se din actele depuse, care, însă, nu au fost indicate, că Societatea „O.” avea mai mulţi asociaţi, care nu erau toţi membrii aceleiaşi familii. Tribunalul a făcut referire la decizia civilă nr. 13 A/2010, pronunţată în prezentul litigiu, într-un ciclu procesual anterior, care ar fi reţinut acest lucru, decizie care a fost, însă, desfiinţată prin decizia nr. 2221 din 10 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, tocmai motivat de greşita interpretare a dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi care, cum s-a arătat, este obligatorie în litigiul de faţă.

În procesul în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 488 din 6 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, chiar dacă, într-un prim ciclu procesual, s-a constatat că reclamanta B.C.F. nu a dovedit că este aceeaşi persoană cu U.C., deci, ceilalţi reclamanţi, care au dovedit că sunt moştenitorii unora dintre acţionarii societăţii „O.”, au dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul art. 31 din Legea nr. 10/2001, această hotărâre a fost desfiinţată, în apel. În rejudecare, s-a stabilit că reclamanţii şi intervenienţii din acel dosar, în cea mai mare parte, aceiaşi cu cei din dosarul de faţă, în urma unor moşteniri succesive, au devenit deţinători ai drepturilor cuvenite acţionarilor de pe urma imobilului ce a aparţinut Băncii „O.”, altul decât imobilele solicitate în prezentul litigiu. Soluţia finală privind măsurile reparatorii cuvenite reclamanţilor, în echivalent, a fost determinată de împrejurarea că imobilul respectiv fusese demolat, în prezent, terenul fiind ocupat de detalii de sistematizare. Ca atare, în litigiul menţionat, nu s-a verificat calitatea acţionarilor societăţii „O.”, de membrii ai aceleiaşi familii, şi nici incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, ci calitatea reclamanţilor şi intervenienţilor din acel litigiu, de succesori ai foştilor acţionari, forma de reparaţie cuvenită acestora fiind stabilită în echivalent determinat de altă cauză decât înlăturarea ipotezei prevăzute de textul de lege arătat.

În concluzie, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel a reţinut autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2221 din 10 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală în legătură cu incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001, precum şi efectele produse de această hotărâre, în sensul imposibilităţii reluării dezbaterilor, în rejudecare, în legătură cu chestiunea de drept dezlegată.

2.1. Recurenţii au susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. de către instanţa de apel, prin respingerea cererii pârâţilor, de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Sibiu, care nu a intrat în cercetarea fondului.

În primul rând, textul de lege sus-menţionat face referire la soluţii specifice recursului (în speţă, casarea cu trimitere spre rejudecare), decizia atacată în prezentul dosar fiind pronunţată de Curte, ca instanţă de apel.

Pe de altă parte, nu rezultă cu privire la ce aspecte prima instanţă nu ar fi intrat în cercetarea fondului şi care ar fi determinat trimiterea cauzei, spre rejudecare, la această instanţă, pentru a putea fi verificată critica în dosarul de faţă.

De asemenea, dacă recurenţii se referă la nesoluţionarea, în fond, a cererii de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, şi care ar fi impus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, solicitare pe care au formulat-o în faţa instanţei de recurs care a pronunţat decizia de casare nr. 2221 din 10 martie 2011 (a se vedea dezvoltarea motivelor de recurs din ultimul paragraf de la pct. 2.2. din cererea de recurs), susţinerea lor nu poate fi primită, întrucât nu se poate analiza, în prezenta fază procesuală, soluţia dispusă printr-o decizie pronunţată în recurs, într-un ciclu procesual anterior. Aceasta, deoarece nu se poate cenzura o hotărâre irevocabilă, care se bucură de putere de lucru judecat cu privire la soluţia pronunţată.

În concluzie, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Criticile privind neîntrunirea, în cauză, a cerinţelor art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 vor fi verificate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cele privind neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. a) şi c) din aceeaşi lege nu vor fi analizate de prezenta instanţă, deoarece nu se referă la argumentele Curţii de Apel în pronunţarea deciziei atacate, această instanţă nefundamentându-şi soluţia pe incidenţa art. 3 alin. (1) lit. a) sau c) din Legea nr. 10/2001.

Recurenţii au arătat că, în mod greşit, Curtea a considerat că nu Societatea „O.”, dizolvată, are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, ci foştii asociaţi sau moştenitorii lor, deoarece nu sunt întrunite, în ceea ce îi priveşte pe cei din urmă, condiţiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Criticile recurenţilor comportă două aspecte de dezbătut, în raport de care susţinerile lor sunt neîntemeiate.

În primul rând, de vreme ce, prin decizia nr. 2221/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a reţinut incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001, care se referă la forma de reparaţie, în natură, cuvenită „persoanei îndreptăţite”, aceasta fiind, potrivit textului de lege, „asociatul la persoana juridică” (pentru teza finală, „unic asociat” sau „asociaţi membrii ai aceleiaşi familii”), iar nu „persoana juridică” în sine, este fără dubiu că această instanţă a considerat, implicit, că reclamanţii şi intervenientele, în calitate de moştenitori ai foştilor acţionari, respectiv foşti acţionari, au calitatea de „persoane îndreptăţite” la măsurile reparatorii prevăzute de această lege, în sensul art. 3 alin. (1) lit. b), chiar dacă nu a analizat, în mod expres, incidenţa, în cauză, şi a acestui text de lege. Deci, a considerat că nu „persoana juridică” are calitatea de „persoană îndreptăţită”.

Pe de altă parte, criticile recurenţilor sunt nefondate şi prin raportare la dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi la cerinţele prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege.

Astfel, art. 18 lit. a), cum s-a arătat deja, se referă la „asociatul persoanei juridice”, iar nu la „persoana juridică”, prevăzând forma de reparaţie în natură pentru cazul în care persoana juridică deţinătoare a imobilelor avea un unic asociat sau toţi asociaţii erau membrii aceleiaşi familii, la data preluării bunurilor.

În ceea ce priveşte art. 3 alin. (1) lit. b), chiar dacă dispoziţia legală indicată nu enunţă, în mod expres, şi pe acţionarii persoanei juridice care deţinea imobilele la data preluării, această dispoziţie se aplică şi acţionarilor, pentru identitate de raţiune, neexistând niciun raţionament viabil, din punct de vedere juridic, pentru care acţionarii să fie excluşi din categoria persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. În acest sens, art. 3.2. din H.G. nr. 250/2007 prevede că „ La art. 3 alin. (1) lit. b) din lege sintagma asociaţi ai persoanei juridice se va considera ca având semnificaţia şi de "acţionari la persoana juridică", deoarece altfel ar însemna o abordare restrictivă care ar viza numai asociaţii din cadrul unei societăţi cu răspundere limitată (regimul unor astfel de societăţi nu era reglementat în perioada vizată - 1948) sau al unei societăţi în participaţiune. Textul se va corobora şi cu prevederea art. 31 alin. (3), (4) şi (6) din lege, care face referire la "acţiuni" (deci nu la "părţi sociale" sau "aporturi")”.

În ceea ce priveşte necesitatea ca asociaţii persoanei juridice să deţină, în proprietate, imobilele sau activele preluate abuziv, critica este, de asemenea, neîntemeiată, art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 neprevăzând o asemenea condiţie. Textul de lege este foarte clar în ceea ce priveşte persoana care trebuia să deţină imobilele sau activele preluate abuziv, şi aceasta este persoana juridică la care persoanele fizice erau asociaţi, iar nu cele din urmă.

2.2. Susţinerile privind neanalizarea unor motive de ordine publică de către instanţa de apel vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Cum s-a arătat deja, nu se poate imputa instanţei de apel că nu a invocat, din oficiu, şi nu a soluţionat motive de ordine publică, procesul civil fiind un proces al intereselor private.

În condiţiile în care, însă, aceste motive au caracter de ordine publică şi nu au fost analizate de instanţele anterioare vor fi examinate direct de instanţa de recurs.

- Referitor la problema dovedirii calităţii reclamanţilor şi intervenientelor, de continuatori în drepturi ai Societăţii „O.”, pe care nicio instanţă anterioară nu a analizat-o, sens în care Curtea de Apel ar fi trebuit să dispună trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, pentru respectarea dublului grad de jurisdicţie, critica este neîntemeiată.

În primul rând, pentru considerentele deja arătate, prin decizia de casare nr. 2221 din 10 martie 2011, s-a tranşat definitiv calitatea reclamanţilor, de persoane îndreptăţite la restituirea, în natură, a imobilelor solicitate, în condiţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel încât nu se mai poate pune în discuţie necesitatea dovedirii oricărui alt aspect legat de calitatea procesuală activă a reclamanţilor, cum este şi cel evocat de recurenţi.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor pârâţilor, instanţa de apel a avut în vedere acest motiv (fila 15, paragrafele 2-4 din decizia recurată), pe care l-a înlăturat, determinat tocmai de cele reţinute în decizia de casare sus-menţionată cu privire la calitatea părţilor adverse, de persoane îndreptăţite la restituire, dar şi de împrejurarea că o asemenea dovadă ar fi trebuit produsă în ipoteza art. 3 alin. (1) lit. c) din Lege, care nu este, însă, incident în cauză.

Deşi primul dintre argumentele expuse este suficient pentru a considera soluţia Curţii de Apel, sub acest aspect, ca fiind corectă, deoarece această instanţă a răspuns susţinerilor formulate de pârâţi şi prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c), prezenta instanţă va examina criticile recurenţilor cu referire la acest argument al instanţei de apel, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, Curtea a considerat, în mod corect, că dovedirea continuării personalităţii juridice a societăţii de la care s-au preluat imobilele trebuia făcută numai în ipoteza art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001, şi anume atunci când imobilele sunt solicitate de persoane juridice, care pretind că au calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de această lege. Or, reclamanţii îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege, deci, pe calitatea lor de moştenitori ai foştilor acţionari ai persoanei juridice care a deţinut imobilele, respectiv de foşti acţionari (pentru două dintre reclamante) ai acesteia din urmă.

Pe de altă parte, împrejurarea că imobilele au fost naţionalizate pe numele societăţii respective nu înseamnă că doar aceasta din urmă este considerată, în sensul legii, persoană îndreptăţită la restituire şi, evident, doar în condiţiile art. 3 alin. (1) lit. c), ci şi asociaţii/acţionarii persoanei juridice, conform art. 3 alin. (1) lit. b), text de care s-au prevalat reclamanţii în susţinerea acţiunii.

De asemenea, cum s-a arătat deja, în ipoteza prevăzută în acest text de lege, persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să dovedească nu împrejurarea că au fost titularii dreptului de proprietate asupra imobilelor pretinse, cum, greşit, susţin recurenţii, ci că imobilele au fost deţinute de persoana juridică de la care aceste bunuri au fost preluate şi că ei acţionează în calitate de acţionari/asociaţi ai societăţii respective sau de moştenitori ai persoanelor arătate.

Cum legea specială actuală prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii foştilor acţionari (art. 3 alin. (1) lit. b) din Lege), în calitate de persoane îndreptăţite la restituire, nu interesează dispoziţiile de drept comun în materia drepturilor cuvenite acţionarilor într-o societate de capital, conform Codului comercial în vigoare la data naţionalizării.

În plus, nu se poate reţine că Societatea „O.” a încetat de drept, ca efect al desfiinţării Camerelor de comerţ şi industrie, în urma intrării în vigoare a Decretului nr. 74/1949, şi, prin urmare, imobilele au trecut, legal, în patrimoniul statului, ca efect al aplicării Decretului nr. 31/1954.

Societatea „O.” a încetat ca urmare a lichidării prin acordul de voinţă al acţionarilor, conform procesului verbal dresat în Adunarea Generală Extraordinară din 30 iunie 1949, constatată prin încheierea Tribunalului Sibiu pronunţată în dosarul nr. 557/926 din 30 septembrie 1950, aşa cum au reţinut, în fapt, instanţele anterioare, iar nu în baza Decretului nr. 74/1949, care vizează desfiinţarea Camerelor de comerţ şi industrie, iar nu pe cea a societăţilor de capital.

Nu se poate considera nici că imobilele au trecut în patrimoniul statului, în baza Decretului nr. 31/1954, deoarece actul normativ nu era aplicabil unor persoane juridice de tipul Societăţii „O.” şi, de altfel, a intrat în vigoare ulterior lichidării societăţii.

- Au mai susţinut recurenţii că Tribunalul nu a analizat condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în revendicare, raportat la un temei juridic complementar art. 480 C. civ., şi anume Legea nr. 10/2001; că nu a avut în vedere dovedirea calităţii de titular al dreptului, care nu s-a realizat pentru argumentele expuse mai sus şi nici necesitatea respectării principiului unanimităţii în cazul în care reclamanţii sunt moştenitorii doar a 75% dintre acţionari. Toate aceste aspecte trebuia să conducă la respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, iar Curtea de Apel nu a făcut referire la niciunul dintre ele în considerentele deciziei recurate.

În primul rând, pârâţii M. nu au formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 605/2009, în care să susţină chestiunile evocate mai sus, iar în cadrul întâmpinării depuse de aceste părţi în apelurile declarate de reclamanţi şi interveniente (filele 211-218 dosar 1965.1/57/2006, vol. I) nu au formulat asemenea apărări. Prin urmare, nu se poate imputa instanţei de apel că nu a răspuns acestor susţineri şi nici că nu le-a avut în vedere, ca motive de ordine publică.

Având în vedere, însă, că susţinerile recurenţilor vizează excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, care este o excepţie absolută, în consecinţă, care poate fi invocată în orice fază procesuală, Înalta Curte o va analiza în cele ce urmează, constatând că este neîntemeiată, pentru următoarele argumente:

Contrar opiniei recurenţilor, acţiunea de faţă nu reprezintă o acţiune în revendicare, care poate fi calificată ca atare doar din perspectiva dispoziţiilor dreptului comun, respectiv a art. 480 C. civ., ci este o acţiune întemeiată pe legea specială, şi anume Legea nr. 10/2001, fiind verificată de către instanţe din perspectiva actului normativ corespunzător, incident în speţă. Nu se poate reţine nici că acţiunea de faţă este o acţiune în revendicare, cu un temei juridic complementar art. 480 C. civ., şi anume Legea nr. 10/2001, deoarece această lege reprezintă legea specială care se aplică în speţa de faţă, „în locul” legii generale, conform principiului „specialia generalibus derogant”-„legea specială derogă de la cea generală”, iar nu „alături” de dreptul comun.

De altfel, natura acţiunii a fost stabilită şi în regulatorul de competenţă, soluţionat irevocabil prin decizia nr. 565 din 27 ianuarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă, conform căreia s-a reţinut că temeiul acţiunii îl constituie dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi, conform art. 24 din acest act normativ, contestaţiile sau cererile contra deciziei, ofertei sau altor acte de procedură prealabilă sunt în competenţa tribunalului, în primă instanţă.

În consecinţă, instanţele anterioare au soluţionat, în mod corect, acţiunea din perspectiva Legii nr. 10/2001.

Raportat la acest temei juridic, criticile referitoare la nedovedirea calităţii de titular al dreptului în raport de situaţia acţionariatului Societăţii „O.”, nerespectarea principiului unanimităţii, determinat de împrejurarea că reclamanţii sunt moştenitorii a doar 75% dintre acţionari, precum şi necesitatea verificării modului în care se răsfrâng acţiunile nerepartizate asupra dreptului de proprietate evocat de reclamanţi nu pot fi primite.

Chestiunea vizând nedovedirea de către reclamanţi şi interveniente a „calităţii de titular al dreptului”, precum şi problema efectelor pe care le-ar produce acţiunile nerepartizate asupra acestui drept, raportat la situaţia acţionariatului Societăţii „O.”, invocată de recurenţi, rămân fără obiect faţă de argumentele prezentate cu ocazia analizării motivului de recurs precedent, în urma căruia s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001, în speţă.

Cât priveşte necesitatea respectării principiului unanimităţii, spre deosebire de acţiunea în revendicare de drept comun, Legea nr. 10/2001 nu impune respectarea acestui principiu, în sensul ca moştenitorii tuturor acţionarilor, eventual, alături de toţi acţionarii care mai sunt în viaţă, să formuleze notificare şi să solicite restituirea, în natură, a imobilelor pretinse în temeiul acestei legi. Chiar dacă, pentru ipoteza prevăzută de art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001, dispoziţia legală enunţată nu prevede nimic în legătură cu necesitatea respectării sau nu a principiului unanimităţii, pentru identitate de raţiune şi prin similitudine cu situaţia în care nu toţi moştenitorii persoanei îndreptăţite sau nu toate persoanele îndreptăţite formulează notificare şi în care nu este necesar să se respecte acest principiu, nici în speţă nu se poate reţine o concluzie contrară.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situaţia în care mai mulţi coproprietari deţineau imobilul la data preluării, „dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun”. Conform art. 4.1. din H.G. nr. 250/2007 „în cazul în care numai o parte din foştii proprietari a solicitat restituirea pe calea legii, decizia de restituire se va limita numai la cotele ideale cuvenite acestora. Ulterior emiterii deciziei de restituire, coproprietarii pot ieşi din indiviziune pe calea dreptului comun”. În consecinţă, cererea de restituire poate fi formulată numai de o parte dintre coproprietari, rezultând, fără echivoc, că nu este necesară respectarea principiului unanimităţii, în sensul ca toţi coproprietarii să formuleze notificare, dreptul lor de proprietate urmând a fi stabilit în limita cotelor ideale ale acestora din drept.

Similar, şi în cazul în care nu toţi moştenitorii proprietarului imobilului formulează cerere de restituire, cererea nu se poate respinge ca inadmisibilă, dimpotrivă, în acest caz, potrivit art. 4 alin. (4) din Lege, „de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire”. Diferenţa faţă de ipoteza prevăzută la alin. (1) vizează întinderea dreptului asupra imobilului, în cazul moştenitorilor proprietarului care au formulat notificare, aceştia beneficiind de întreg bunul, deci, şi de cotele moştenitorilor care nu au urmat prevăzută de lege, iar nu numai de o cotă din dreptul de proprietate, corespunzătoare cotei lor succesorale.

În concluzie, în niciunul dintre cazuri, cererea de restituire în natură a imobilului, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, nu se poate respinge ca inadmisibilă, dacă nu este formulată de toţi coproprietarii, respectiv de toţi moştenitorii, efectele fiind diferite doar în ceea ce priveşte întinderea dreptului celor care au formulat notificare după cum este incidentă situaţia prevăzută în art. 4 alin. (1) din Lege sau în alin. (4) din acelaşi articol.

În cazul art. 18 lit. a) teza finală, cele prezentate mai sus se raportează în mod corespunzător la întinderea dreptului de proprietate, fără să se poată respinge cererea de restituire, ca inadmisibilă.

Astfel, acţionarii în viaţă, respectiv moştenitorii acţionarilor decedaţi, sunt persoane îndreptăţite la restituirea, în natură, a imobilului proprietatea persoanei juridice, conform art. 3 alin. (1) lit. b) din Lege, cu condiţia ca toţi acţionarii să fi fost membrii ai aceleiaşi familii la data preluării bunului, condiţie îndeplinită în speţă, pentru argumentele deja prezentate.

Dacă cererea de restituire, în natură, a imobilului nu este formulată de moştenitorii tuturor acţionarilor, cum au pretins recurenţii, sau de toţi acţionarii, aceasta nu poate fi respinsa ca inadmisibilă, ci va afecta, eventual, întinderea dreptului de proprietate al notificatorilor asupra imobilului în litigiu.

În speţă, nu se poate reţine, însă, că reclamanţii şi intervenientele nu ar avea dreptul la restituirea, în natură, a imobilelor în întregime, deoarece recurenţii nu au arătat, în mod concret, care dintre acţionarii decedaţi ar avea alţi moştenitori decât cei care au formulat notificare şi care să nu fi formulat o asemenea cerere, pentru a se putea verifica întinderea dreptului de proprietate al părţilor amintite asupra imobilelor. Pe de altă parte, dacă recurenţii au vizat situaţia acţionariatului, astfel cum se prezintă în opinia lor, şi care nu a fost avută în vedere de instanţă (acţionari care nu făceau parte din familie la data lichidării societăţii şi, implicit, a preluării bunurilor), critica nu poate fi primită pentru argumentele expuse în cadrul primului motiv de recurs.

- Referitor la încălcarea dispoziţiilor procedurale privind dublul grad de jurisdicţie ce trebuie asigurat părţilor în soluţionarea acţiunii în nulitate, nici aceste susţineri nu sunt întemeiate.

Indiferent de modul în care prima instanţă a înţeles să analizeze valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, distinct sau global, nu se poate imputa Curţii de Apel încălcarea normelor procedurale enunţate. Instanţa de apel a respectat dispoziţiile obligatorii ale ultimei decizii de casare, nr. 2221 din 10 martie 2011, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care a trimis acestei instanţe dosarul, pentru analizarea actelor juridice respective, iar nu primei instanţe. De asemenea, avea posibilitatea să procedeze la analiza în detaliu a acestor acte şi în apel, în baza caracterului devolutiv al căii de atac menţionate, care presupune reluarea judecăţii, în fond, a cauzei, urmând ca argumentele instanţei de apel să le completeze pe cele ale primei instanţe. Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea dublului grad de jurisdicţie de către Curte, cu referire la art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din Cod.

3. Critica privind legalitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi, în sensul art. 45 alin. (1) şi art. 7 alin. (1¹) din Legea nr. 10/2001, este, de asemenea, neîntemeiată.

Recurenţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul înscris în C.F. nr. 38490 la data de 4 noiembrie 1996, sub nr. 139, în baza Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate fiind intabulat pe numele acestora prin încheierea nr. 12211 din 19 noiembrie 1996.

Conform art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sunt valabile actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

Potrivit alin. (2) din acelaşi articol, actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.

În cazul Legii nr. 112/1995, conform art. 1 alin. (1), domeniul de aplicare a actului normativ respectiv îl constituie imobilele preluate de stat cu titlu, doar cu privire la aceste imobile putând fi încheiate contracte de vânzare-cumpărare de către chiriaşi, în condiţiile art. 9. În consecinţă, valabilitatea titlului statului privind preluarea imobilului reprezintă una dintre cerinţele acestei legi, care trebuie respectată pentru a se considera că actul juridic încheiat de chiriaşi este valid.

Cu toate acestea, în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare nu vizează un imobil preluat de stat cu titlu valabil, nu poate opera, în mod automat, sancţiunea nulităţii actului juridic în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece, potrivit alin. (2), teza a II-a din acelaşi articol, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, sancţiunea nulităţii este înlăturată în cazul în care părţile (în realitate, cumpărătorii) au fost de bună credinţă la încheierea actului juridic.

Dacă, însă, o altă condiţie legală în afara celei privind valabilitatea preluării imobilului transmis a fost încălcată la perfectarea contractului, sancţiunea nulităţii intervine în cazul respectivului act, conform art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, buna credinţă salvând contractul de la desfiinţare doar în ipoteza alin. (2), nu şi în alte situaţii de încălcare a legii sub imperiul căreia a fost perfectat contractul.

În concluzie, din interpretarea primelor două alineate din art. 45, rezultă că, într-un singur caz de nerespectare a condiţiilor prevăzute în legea sub imperiul căreia a fost încheiat contractul se aplică norma de favoare pentru cumpărătorul de bună credinţă, şi anume în cazul nerespectării dispoziţiei care impune ca obiectul contractului să fie un imobil preluat de stat cu titlu.

Ca o consecinţă a celor arătate mai sus, în cazul nerespectării altor condiţii legale, buna credinţă a cumpărătorului, ne mai producând efectele stabilite în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este nerelevantă şi nu mai este necesar a fi analizată de instanţă.

În speţă, contrar susţinerilor recurenţilor, Curtea de Apel a apreciat, în mod corect, asupra nevalabilităţii titlului statului de preluare a imobilelor în litigiu, în temeiul Decretului nr. 92/1950, în raport de criteriile conferite de Legea nr. 213/1998, în vigoare la data sesizării instanţei cu acţiunea de faţă.

În primul rând, valabilitatea titlului statului a fost, corect, verificată în raport de Legea nr. 213/1998, deoarece aceasta reprezintă actul normativ care conferă criteriile de analiză a titlului statului, era în vigoare la data sesizării instanţei şi este în vigoare şi în prezent.

În analiza ce urmează, Înalta Curte va avea în vedere ambele imobile, chiar dacă apartamentul recurenţilor aparţine unuia dintre imobile, deoarece argumentele privind caracterul preluării sunt comune pentru ambele bunuri, care au fost trecute în proprietatea statului în baza aceluiaşi act normativ, respectiv Decretul nr. 92/1950.

Curtea de Apel a constatat, în mod corect, că preluarea imobilelor în baza actului normativ sus-menţionat a fost nevalabilă în raport de împrejurarea că acesta încălca dispoziţiile Constituţiei din 1948 şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Astfel, art. 8 din Constituţie recunoştea şi garanta proprietatea particulară, iar art. 10 prevedea exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi doar în condiţiile unei drepte şi prealabile despăgubiri. Art. 11 reglementa posibilitatea, printre altele, a trecerii băncilor în proprietatea statului, dar în condiţiile legii şi pentru un interes general. Or, nu rezultă care ar fi fost interesul general al preluării imobilelor, decât, eventual, raportat la conjunctura politico-economică de la data naţionalizării. Pe de altă parte, această trecere s-a realizat fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire şi chiar fără respectarea condiţiilor Decretului nr. 92/1950, întrucât art. 1 pct. 1 din acest act normativ viza naţionalizarea imobilelor foştilor bancheri, iar nu imobilele aparţinând băncilor în sine, cum este cazul în speţă. Pentru societăţile bancare a fost adoptat, în perioada regimului trecut, un alt act normativ, respectiv Legea nr. 119/1948, care prevedea o întreagă procedură de naţionalizare a societăţilor bancare, inclusiv despăgubiri stabilite de o comisie formată din trei magistraţi. Aceste prevederi asigurau, cel puţin formal, premisele unei preluări conforme interesului general, dar şi particular, al persoanei deposedate, raportat la plata unor despăgubiri către aceasta din urmă. Imobilele în litigiu nu au fost naţionalizate, însă, în baza acestui act normativ.

De asemenea, Decretul nr. 92/1950 încălca şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care, chiar dacă nu avea valoarea unui tratat internaţional, normele sale de recomandare (art. 17 garanta dreptul de proprietate pentru orice persoană, singură sau în asociaţie, interzicând pierderea acestui drept în mod arbitrar) trebuia să fie respectate de Statul Român, ca urmare a aderării la Organizaţia Naţiunilor Unite, exprimată oficial încă din anul 1946.

În concluzie, preluarea imobilelor în litigiu a avut loc fără titlu valabil, pentru considerentele expuse mai sus.

Ca atare, imobilul dobândit de recurenţi, prin contractul de vânzare-cumpărare, nu putea forma obiectul Legii nr. 112/1995, fiind un imobil dobândit de stat fără titlu valabil.

Nu este, însă, singura condiţie prevăzută de Legea nr. 112/1995, care nu a fost respectată la perfectarea actului juridic, cum, în mod corect, a constatat şi Curtea de Apel.

Contrar opiniei recurenţilor, actul normativ sus-menţionat, în forma în vigoare la data încheierii actului juridic, ca, de altfel, şi în prezent, prevedea, în domeniul său de aplicare, numai imobilele preluate de la persoane fizice, nu şi de la persoane juridice cu capital privat, cum este cazul în speţă, imobilele fiind preluate de la Societatea „O.”.

Legea nr. 85/1992, în forma modificată prin Legea nr. 79/1997, invocată de recurenţi drept act normativ care ar fi consolidat dreptul de proprietate al părţilor, şi reţinută de Curte ca permiţând înstrăinarea imobilelor preluate de la persoane juridice, nu poate servi ca argument în păstrarea actului juridic în discuţie.

Legea nr. 79/1997 a modificat doar Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, iar nu şi Legea nr. 112/1995. Din această perspectivă, Curtea de Apel a considerat, în mod greşit, că este interzisă înstrăinarea, în baza Legii nr. 112/1995, a imobilelor preluate de stat de la persoane juridice de drept privat, dacă este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 79/1997. În realitate, pentru contractele perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995, Legea nr. 79/1997 nu este incidentă.

Cele arătate mai sus rezultă din titulatura Legii nr. 79/1997, pentru modificarea Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, dar şi din conţinutul dispoziţiilor sale, art. 1 şi art. 2 din acest act normativ referindu-se la modificarea, respectiv republicarea Legii nr. 85/1992.

Mai afirmă recurenţii că lacuna Legii nr. 112/1995, constând în neindicarea expresă a imobilelor preluate de la persoane juridice în categoria celor care puteau fi înstrăinate în temeiul acestei legi, a fost complinită prin art. 3 din Legea nr. 85/1997, conform căruia puteau fi vândute şi aceste locuinţe, în condiţiile Legii nr. 112/1995 (în realitate, recurenţii se referă la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992, introdus prin Legea nr. 79/1997).

Susţinerile nu sunt întemeiate.

Conform art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992 în forma republicată, text de lege introdus prin art. 1 pct. 3 din Legea nr. 79/1997, „Locuinţele care înainte de 6 martie 1945 au aparţinut societăţilor cu capital privat sau mixt vor fi vândute în condiţiile de evaluare, de achitare integrală sau în rate a preţului şi de exceptare de la vânzare, prevăzute în Legea nr. 112/1995.”

Dispoziţia legală enunţată mai sus este foarte clară şi nu aduce nicio modificare în ceea ce priveşte domeniul de aplicare a Legii nr. 112/1995, cu referire la imobilele care pot forma obiectul acestei legi.

Imobilele preluate de stat de la persoane juridice de drept privat, care intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 85/1992, vor fi vândute către chiriaşi, în condiţiile specificate în text, respectiv de evaluare, de achitare integrală sau în rate a preţului şi de exceptare de la vânzare potrivit Legii nr. 112/1995. Aceasta nu înseamnă, însă, că s-a extins sfera imobilelor care fac obiectul Legii nr. 112/1995, menţiunea referitoare la această lege, cuprinsă în art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992 republicată, fiind prevăzută tocmai determinat de împrejurarea că aceste condiţii sunt diferite de legea cadru, Legea nr. 85/1992, sau că acest din urmă act normativ nu reglementa, iniţial, asemenea condiţii.

Un argument în plus în acest sens îl constituie şi faptul că, în forma actuală a Legii nr. 112/1995, în urma tuturor modificărilor intervenite, aceasta se referă, în art. 1 alin. (1), tot la imobilele aparţinând foştilor proprietari, persoane fizice, domeniul său de aplicare nefiind extins şi la imobilele preluate de la foştii proprietari, persoane juridice.

Au mai arătat recurenţii că H.G. nr. 20/1996 permite evaluarea şi a locuinţelor care nu erau construite din fondurile statului, ceea ce justifică înstrăinarea imobilului în litigiu către pârâţi, în baza Legii nr. 112/1995. Cu alte cuvinte, recurenţii susţin că, de vreme ce Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996 permit evaluarea a unor locuinţe care nu sunt construite din fondurile statului, însăşi legea în aplicarea căreia au fost elaborate aceste norme, Legea nr. 112/1995, conferă posibilitatea înstrăinării imobilelor care nu au fost construite din asemenea fonduri, în speţă, imobile preluate de la o persoană juridică cu capital privat, în privinţa căreia se prezumă că imobilele care i-au aparţinut au fost construite din fonduri proprii.

Susţinerile recurenţilor sunt, doar parţial, corecte şi nu pot conduce la concluzia exprimată de aceste părţi.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 10 lit. b) şi lit. c) din H.G. nr. 20/1996 prevăd posibilitatea înstrăinării, către chiriaşi, a imobilelor care nu au fost construite din fondurile statului, dar care au trecut, ulterior, în proprietatea acestuia, iar art. 13 şi 14 reglementează modalitatea de evaluare a preţului de vânzare în raport de criteriile şi actele normative indicate în cuprinsul lor.

Chestiunea referitoare la titularul fondurilor din care au fost construite locuinţele preluate de stat, care se pot vinde în temeiul Legii nr. 112/1995, nu se confundă, însă, cu problema persoanei de la care trebuie să fi fost preluate bunurile în proprietatea statului, pentru a fi aplicabilă această lege, obligatoriu o persoană fizică, iar nu o persoană juridică, cum este cazul în litigiul de faţă. În altă exprimare, nu se poate deduce din dispoziţia legală care oferă posibilitatea vânzării şi evaluării, în temeiul Legii nr. 112/1995, şi a bunurilor proprietate de stat, dar care nu au fost construite din fondurile statului, că este posibilă înstrăinarea, în baza aceleiaşi legi, a imobilelor preluate de la persoane juridice, raportat la împrejurarea că aceste imobile ar fi construite din fondurile proprii ale persoanelor respective, ceea ce reprezintă, de altfel, o simplă prezumţie.

În concluzie, atât timp cât imobilul nu a fost preluat de stat de la o persoană fizică, indiferent cine este titularul fondului din care a fost construit bunul respectiv, acesta nu putea face obiectul vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995.

De asemenea, având în vedere că Legea nr. 79/1997 nu este incidentă în cazul imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, nu mai prezintă relevanţă şi nu vor fi analizate susţinerile privind consolidarea retroactivă a dreptului de proprietate dobândit de recurenţi, ca urmare a intrării în vigoare a primului dintre actele normative enunţate.

Au mai arătat părţile sus-menţionate că actul juridic perfectat de ele constituie titlu de proprietate, conform art. 11 din Legea nr. 1/2009, susţinere corectă, dar sub rezerva ca acesta să fi fost valabil încheiat, ceea ce nu este cazul în speţă, pentru argumentele prezentate mai sus.

De asemenea, au afirmat că soluţia de constatare a nulităţii contractului lor de vânzare-cumpărare încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, reglementat în jurisprudenţa naţională, a C.E.D.O. şi a C.J.U.E., critică neîntemeiată în ipoteza contractelor nevalabil încheiate.

În concluzie, contractul de vânzare-cumpărare perfectat de recurenţii pârâţi a fost încheiat cu privire la un imobil preluat fără titlu valabil şi cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, referitor la persoana de la care a fost preluat bunul de către stat.

Cum, contractul a fost încheiat nu numai cu încălcarea legii în ceea ce priveşte obiectul contractului, care nu priveşte un imobil preluat cu titlu valabil, dar şi cu nerespectarea unei alte condiţii, şi anume ca bunul să fi fost preluat de la persoane fizice, pentru argumentele expuse la începutul analizei prezentului motiv de recurs, nu mai are nicio relevanţă analizarea atitudinii subiective a pârâţilor la data perfectării actului.

De altfel, susţinerile recurenţilor în legătură cu greşita reţinere de către instanţa de apel a relei credinţe a părţilor cu referire la notificarea înregistrată la 9 mai 1997 nici nu vizează argumentele Curţii, care nu a reţinut că pârâţii au fost de rea credinţă la perfectarea actului juridic, determinat de existenţa acestei notificări. Reaua credinţă a părţilor contractante a fost stabilită în cazul a şaptesprezece contracte de vânzare-cumpărare încheiate de alţi pârâţi, după notificare (a se vedea considerentele de la filele 22 verso, 23 din decizie).

Prin urmare, în raport de neîndeplinirea cerinţelor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în mod corect, Curtea de Apel a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi.

De asemenea, în raport de soluţia pronunţată în nulitate, în mod corect, instanţa a dispus obligarea Primarului municipiului Sibiu să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului deţinut de pârâţi, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 9 din Legea nr. 10/2001, nefiind întrunite condiţiile art. 7 alin. (1¹), art. 18 lit. c) din aceeaşi lege şi art. 9.3. lit. b) din H.G. nr. 250/2007 (recurenţii indicând, din eroare, dispoziţiile art. 9 lit. d) din H.G. menţionată, text inexistent în cuprinsul actului normativ arătat).

În concluzie, recursul va fi respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

III., IV. Recursurile formulate de pârâţii M.M., M.D., M.M. (recursul III) şi de Ş.A.M. (recursul IV) vor primi aceeaşi soluţie, de respingere ca nefondate, pentru aceleaşi considerente cu cele expuse în analiza recursului precedent, deoarece criticile sunt comune cu cele susţinute de recurenţii M., iar contractele de vânzare-cumpărare care fac obiectul acestor recursuri (13 ianuarie 1997 încheiat de M.V. şi M.M., 1997 încheiat de Ş.A.M.) au fost perfectate sub imperiul aceleiaşi legi şi în aceleaşi condiţii.

V. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţii S.A., S.A.O., S.D., C.E., F.A., F.R., P.A.L., P.M., P.C.L., P.D.D., M.M., N.I., C.M.C., I.D.I., I.G., J.S. şi J.M.V., acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat, în mod formal, de către recurenţi, în raport de criticile formulate, care nu se circumscriu acestui motiv, părţile nefăcând vorbire despre interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sens de convenţie sau act juridic unilateral, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Criticile din cadrul acestui motiv de recurs, susceptibile de încadrare, vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanţa de apel a stabilit, în mod corect, care sunt aspectele dezlegate prin decizia de casare nr. 2221 din 10 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu calitatea reclamanţilor, de persoane îndreptăţite la restituirea, în natură, a imobilelor în litigiu, în sensul art. 18 lit. a) teza finală cu referire la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, raportat la situaţia acţionariatului Societăţii „O.” la data lichidării, pentru argumentele prezentate în analiza primului motiv din cererea de recurs formulată de recurenţii pârâţi M.V. şi M.T. Prin urmare, raţionamentul prezentei instanţe nu va mai fi reluat.

Cât priveşte împrejurarea că imobilele nu se mai aflau în patrimoniul Societăţii „O.”, la data naţionalizării, deoarece aceasta era lichidată la data respectivă, nu mai avea capacitate de folosinţă, şi imobilele fuseseră valorificate anterior lichidării, raportat la conţinutul bilanţului de lichidare întocmit la 30 iunie 1950, critica nu poate fi primită.

Din punct de vedere procedural, această susţinere ar fi trebuit să fie formulată pe calea unei cereri de aderare la apel, în condiţiile art. 293 C. proc. civ., încă din faza procesuală a apelurilor declarate de reclamanţi şi interveniente împotriva sentinţei civile nr. 530/2006 a Tribunalului Sibiu, când a fost admisă, în parte, acţiunea şi s-a dispus obligarea Primarului municipiului Sibiu la stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent în favoarea părţilor menţionate. Aceasta pentru ca instanţele de control judiciar să poată verifica aspectul în discuţie şi, în raport de soluţia pronunţată, să nu dezlege alte chestiuni, aşa cum s-a şi realizat în cauză, obligatorii pentru instanţele de rejudecare, care au presupus, implicit, îndeplinirea condiţiei ca imobilele solicitate să fi aparţinut societăţii de la care s-au preluat bunurile, la data preluării. Cel puţin, împotriva ultimei sentinţe care s-a pronunţat pe fondul cauzei, sentinţa nr. 605/2009 a Tribunalului Sibiu, şi, conform căreia, soluţia a fost tot de obligare a Primarului la măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea petenţilor, pârâţii trebuia să exercite aderare la apel faţă de apelurile declarate de părţile adverse.

În speţă, existau premisele pentru ca pârâţii să utilizeze calea aderării la apel, în raport de condiţiile pe care le implică acest mijloc procedural conform art. 293 C. proc. civ. (absenţa interesului pârâţilor, care câştigaseră în dosarul primei instanţe, de a declara apel, dar existenţa interesului în schimbarea hotărârii, în caz de admitere a apelurilor părţilor adverse) şi de efectele pe care le-ar fi putut produce aderarea la apel, în caz de admitere, asupra hotărârii primei instanţe.

Cum s-a arătat, soluţiile Tribunalului, oricare dintre cele pronunţate prin sentinţele civile sus-menţionate, au fost de obligare a pârâtului Primarul municipiului Sibiu la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în favoarea reclamanţilor.

Condiţia prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, pentru ca foştii acţionari/asociaţi ai persoanei juridice să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de această lege, sub forma restituirii în natură, potrivit art. 18 lit. a) teza finală, sau în echivalent, potrivit art. 18 lit. c), era ca persoana juridică respectivă să deţină, în proprietate, imobilele solicitate, la data preluării abuzive. În cazul în care petenţii nu ar fi justificat respectarea acestei cerinţe, prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. b), ei nu ar fi avut dreptul la nicio formă de reparaţie, deci, nici în echivalent, ceea ce ar fi condus, pentru acest motiv, la respingerea notificării lor şi, bineînţeles, a căilor de atac exercitate împotriva modului de soluţionare a notificării în faza administrativă.

Pentru a deduce judecăţii această problemă, în fazele procesuale superioare celei de primă instanţă, în condiţiile în care sentinţele au fost de obligare a Primarului la stabilirea măsuri reparatorilor prin echivalent, recurenţii ar fi trebuit să apeleze la mijlocul procedural reglementat de art. 293 C. proc. civ.

Deşi, prin sentinţele civile enunţate, acţiunea şi cererile de intervenţie au fost respinse în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, în apelurile declarate de părţile adverse, având ca obiect forma de reparaţie în echivalent stabilită de prima instanţă şi contestată de reclamanţi şi interveniente, exista riscul, pentru aceşti pârâţi, ca soluţia să se schimbe în defavoarea lor, în sensul de a se stabili că reclamanţii au dreptul la restituirea în natură a imobilelor. Aceasta, de altfel, s-a şi întâmplat, prin pronunţarea deciziei recurate în prezentul dosar.

În situaţia dată, singura posibilitate procedurală pentru pârâţi, de a împiedica, în mod legal, restituirea bunului în natură către reclamanţi era formularea unei cereri de aderare la apel, cale procedurală care nu a fost, însă, uzitată de părţi.

În consecinţă, problema îndeplinirii condiţiei ca imobilele să fi fost deţinute, în proprietate, de Societatea „O.”, la data preluării abuzive, conform art. 3 alin. (1) lit. b) cu referire şi la art. 18 lit. a) teza finală nu mai poate fi discutată în prezentul recurs. Aceasta determinat şi de împrejurarea că aspectul în discuţie nu reprezintă un motiv de ordine publică, ci doar o chestiune de fond, de a cărei îndeplinire este condiţionată aplicarea textelor de lege indicate.

2. Susţinerile privind incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, raportat la valabilitatea titlului statului, de preluare a imobilelor, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 85/1992 şi cu bună credinţă sunt neîntemeiate.

În primul rând, deşi art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 se referă la măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite persoanei îndreptăţite, în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dispoziţia legala enunţată va fi avută în vedere şi în cazul actelor juridice perfectate de foştii chiriaşi în temeiul altor legi, cum este şi situaţia recurenţilor pârâţi. Neexistând un text de lege similar în cuprinsul Legii nr. 10/2001, incidenţa art. 18 lit. c) din acest act normativ trebuie verificată, pentru identitate de raţiune, şi în alte situaţii. Nu se poate concepe că legiuitorul ar fi înţeles să protejeze doar interesele chiriaşilor care au încheiat, cu respectarea legii, contracte în baza Legii nr. 112/1995, iar celorlalţi, care se află în aceeaşi situaţie, nu a înţeles să le ofere aceeaşi protecţie. Pe de altă parte, interpretarea teleologică, conform „ratio legis” produce şi un efect extensiv, în sensul că, prin interpretare, domeniul de aplicaţie al legii poate fi lărgit, cuprinzând şi situaţiile care au fost avute în vedere de legiuitor, aşa cum ar rezulta din finalitatea legii, dar care nu rezultă direct din textul acesteia. Deci, dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 vor fi avute în vedere şi în cazul contractelor încheiate de recurenţi.

Raportat la textul de lege sus-menţionat, forma de reparaţie, în natură sau prin echivalent, cuvenită persoanelor îndreptăţite, depinde de soluţia pronunţată asupra acţiunii în nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşi.

În speţă, toate actele juridice încheiate de pârâţii ce au formulat prezentul recurs au fost perfectate în temeiul Legii nr. 85/1992, republicată în urma modificării acesteia prin Legea nr. 79/1997 (se are în vedere şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta iniţială M.E., decedată pe parcursul procesului şi moştenită de pârâţii I.D.I. şi I.G., care au încheiat contract de vânzare-cumpărare şi în nume propriu), iar nu în baza Legii nr. 112/1995, după cum rezultă din fotocopiile contractelor, depuse la dosar (filele 144, 146, 148, 149, 152, 154, 155, 156 dosar 1614/2002, vol. I). Doar formularele folosite de vânzătoare, pentru perfectarea actelor juridice, cuprind menţiunea Legii nr. 112/1995, dar aceasta nu prezintă niciun fel de relevanţă, în raport de faptul că, pe contracte, este menţionată Legea nr. 85/1992 republicată, ca act normativ în baza căruia au fost încheiate contractele, iar posibilitatea perfectării actelor în temeiul a două acte normative diferite, cu cerinţe legale distincte, este exclusă. Legea nr. 112/1995 este relevantă, în ceea ce priveşte contractele încheiate de pârâţi, doar sub aspectul condiţiilor de preţ şi de exceptare de la vânzare a anumitor categorii de imobile, conform art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992 republicată.

Recurenţii pretind că au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu respectarea dispoziţiilor legale, afirmaţii ce vor fi verificate din perspectiva art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, deoarece, pentru argumentele ce se vor prezenta în continuare, susţinerile recurenţilor, referitoare la respectarea legii sub imperiul căreia au fost perfectate actele juridice, sunt întemeiate, raportat la art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte va proceda la verificarea contractelor şi din perspectiva alin. (2) din acelaşi text de lege, obiectul înstrăinării fiind un imobil preluat fără titlu valabil.

În ceea ce priveşte primul text de lege, cum s-a arătat, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile actului normativ în baza căruia au fost încheiate cele opt contracte de vânzare-cumpărare care formează obiectul cererii de recurs de faţă, şi anume Legea nr. 85/1992 republicată.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Lege, „ Locuinţele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a preţului, în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie şi ale prezentei legi”.

Conform art. 7 alin. (2) din aceeaşi lege, „…vor fi vândute la cerere, în condiţiile prevederilor alin. (1) şi cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3), titularilor de contracte de închiriere şi locuinţele care înainte de 6 martie 1945 au aparţinut regiilor autonome, instituţiilor şi societăţilor cu capital de stat, mixt sau privat, care şi-au încetat existenţa după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unităţi economice sau bugetare de stat”.

Dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992 republicată sunt nerelevante, deoarece nu ele reprezintă domeniul de aplicare al legii cât priveşte categoria de imobile ce pot fi vândute, mai precis, şi cele aparţinând anterior anului 1945 societăţilor cu capital privat, art. 7 alin. (2) fiind dispoziţia care permite vânzarea şi acestei categorii de imobile. Alin. (3) din art. 7 vizează doar condiţiile de preţ şi de exceptare de la vânzare a unor imobile, în condiţiile Legii nr. 112/1995, şi nu încălcarea acestei norme a fost reţinută de instanţa de apel, în pronunţarea soluţiei de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare în cauză. Instanţa de apel a constatat că, de abia, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 79/1997, s-a permis vânzarea, conform Legii nr. 112/1995, a imobilelor preluate de stat de la societăţile cu capital privat, ceea ce reprezintă o altă chestiune decât încălcarea condiţiilor prevăzute de aceeaşi lege în legătură cu preţul de vânzare şi imobilele exceptate de la vânzare potrivit actului normativ respectiv, şi anume cele prevăzute în art. 10 în forma în vigoare la data înstrăinării (apartamentele care, la data intrării în vigoare a legii, beneficiază de dotări speciale, locuinţele care au avut destinaţia de case de oaspeţi, de protocol, cele declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional, precum şi cele folosite ca reşedinţe pentru foştii şi actualii demnitari). De altfel, raţionamentul Curţii de Apel în legătură cu modificarea Legii nr. 112/1995, prin Legea nr. 79/1997, au fost înlăturate de Înalta Curte pentru argumentele expuse în precedent.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în mod greşit, Curtea a considerat încălcarea lor, cu consecinţa nulităţii contractelor în discuţie motivat de împrejurarea că Legea nr. 85/1992 republicată nu putea servi drept temei legal al vânzării imobilelor preluate de la persoane juridice cu capital privat, de la care bunurile au fost naţionalizate, şi, referitor la contractul încheiat de S.B. şi S.A., că aceştia nu îndeplineau nici condiţia de a avea un contract de închiriere în derulare la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.

Astfel, indiferent de titulatura Legii nr. 85/1992, şi anume „privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat”, art. 7 alin. (2) din această lege, în forma modificată prin Legea nr. 79/1997, a permis, cum s-a arătat deja, vânzarea imobilelor preluate de stat, care, anterior anului 1945, au aparţinut societăţilor cu capital privat şi care şi-au încetat existenţa după această dată. Cum toate contractele ce fac obiectul prezentului recurs au fost încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 79/1997, publicată în M. Of. din 12 mai 1997, textul modificat din Legea nr. 85/1992 este, pe deplin, aplicabil actelor juridice în discuţie.

De asemenea, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu trebuia să existe un contract de închiriere în derulare la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, pentru ca imobilele să poată fi vândute către recurenţii pârâţi, deoarece actul normativ în baza căruia au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare nu este Legea nr. 112/1995, ci Legea nr. 85/1992 republicată, iar, în aceasta din urmă, nu se face o asemenea referire şi nici nu s-ar fi putut face, de vreme ce cele două legi reprezintă acte normative diferite, cu un regim juridic distinct în ceea ce priveşte înstrăinarea imobilelor.

În consecinţă, referitor la contractul de vânzare-cumpărare încheiat de S., cumpărătorii trebuia să îndeplinească doar cerinţa existenţei unui contract de închiriere în fiinţă la data perfectării actului de vânzare-cumpărare (mai precis, la data cererii de cumpărare), cerinţă care era îndeplinită, chiar Curtea reţinând că aceştia deţin imobilul în baza contractului de închiriere încheiat la data de 19 august 1996, deci, anterior vânzării. În realitate, contractul de închiriere al soţilor S., pentru imobilul în litigiu, datează din 23 noiembrie 1979, conform înscrisului nou, depus, la filele 109-111 dosar recurs, volumul I.

Prin urmare, strict raportat la dispoziţiile exprese din Legea nr. 85/1992 modificată, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de recurenţii pârâţi au fost perfectate cu respectarea acestora, nefiind incidentă sancţiunea nulităţii în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din aceeaşi lege, însă, actele juridice respective sunt nule absolut, aşa cum a reţinut şi Curtea de Apel.

Conform textului de lege enunţat, în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, actele de înstrăinare sunt nule absolut, cu excepţia cazului în care au fost încheiate cu bună credinţă.

Norma legală sus-menţionată este aplicabilă tuturor imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, indiferent de actul normativ (în speţă, Legea nr. 85/1992 modificată) sub imperiul căruia au fost perfectate actele de înstrăinare. Aceasta, deoarece art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu distinge în raport de legea în baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare. Or, unde legea nu distinge, nici judecătorului nu îi este permis să distingă, conform principiului „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”- „Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem”.

Pe de altă parte, stabilirea caracterului valabil sau nu al titlului statului are relevanţă în determinarea calităţii de „adevărat proprietar” al imobilului în persoana vânzătorului, condiţie esenţială pentru ca acesta să poată transmite, în mod valabil, bunul înstrăinat. Astfel, „Nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet” – „Nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi”.

Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 85/1992 republicată, spre deosebire de Legea nr. 112/1995, nu prevede, în mod expres, condiţia ca imobilul ce urmează a se înstrăina să fi fost preluat cu titlu valabil de stat, această cerinţă se subînţelege în conţinutul legii, numai adevăratul proprietar al imobilului putând înstrăina, în mod valabil, un bun. De altfel, această condiţie privind persoana transmiţătorului bunului este implicită în cazul tuturor actelor de înstrăinare, indiferent de legea sub imperiul căreia au fost încheiate (lege specială sau Codul civil).

În legătură cu natura preluării imobilului de către stat, recurenţii au susţinut un aspect neinvocat în recursurile declarate de ceilalţi pârâţi, şi anume că nu se poate reţine nevalabilitatea titlului statului, în raport de preluarea unui număr mai mic de apartamente decât cele înstrăinate, aşa cum, în mod greşit, a stabilit Curtea de Apel.

Susţinerile sunt corecte, dar nerelevante în ceea ce priveşte stabilirea caracterului nevalabil al titlului statului.

Într-adevăr, numărul de apartamente din care erau compuse imobilele, la data preluării de către stat, mai mic decât cel din care sunt formate aceleaşi imobile, în prezent, nu poate conduce la concluzia că nu au fost preluate imobilele în întregime şi că, pentru acest motiv, titlul statului ar fi nevalabil. Aceasta, deoarece, aşa cum au susţinut şi recurenţii, este posibil ca, de la data preluării şi până la momentul înstrăinării, către pârâţi, a apartamentelor care compun imobilele, să se fi procedat la o recompartimentare a spaţiilor respective, aspect care nu a fost cercetat de către Curtea de Apel.

Cu toate acestea, chestiunea în discuţie nu schimbă concluzia Curţii asupra nevalabilităţii titlului statului, privind preluarea imobilelor în litigiu, care este corectă pentru argumentele prezentate de Înalta Curte în analiza pct. 3 din cererea de recurs formulată de recurenţii M.V. şi M.T.

În ceea ce priveşte atitudinea subiectivă a părţilor contractante la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, Curtea de Apel a reţinut, în fapt, că actele juridice respective au fost încheiate după înregistrarea notificării din 9 mai 1997 (fila 92, dosar 1614/2002, vol. I), la R.A.G.C.L. Sibiu, prin care reclamanţii au solicitat acestei instituţii să nu vândă apartamentele în discuţie. În raport de această împrejurare, a stabilit că părţile au fost de rea credinţă, la încheierea contractelor, deoarece, prin simpla consultare a evidenţelor de C.F., ar fi putut afla că imobilele la care se referă cererea au fost naţionalizate în timpul regimului comunist şi, cu minime diligenţe, ar fi putut cunoaşte despre existenţa notificării.

Concluzia Curţii cu privire la reaua credinţă a cumpărătorilor (în privinţa vânzătoarei, este nerelevantă poziţia subiectivă a acesteia la data perfectării actelor juridice, deoarece efectele nulităţii se produc în patrimoniul cumpărătorilor, nu al vânzătoarei), dedusă din împrejurările de fapt reţinute de această instanţă, este corectă.

Au susţinut recurenţii că procedura de vânzare a imobilelor nu era suspendată, în condiţiile Legii nr. 112/1995, deoarece, la data cumpărării, nu exista, pe rolul instanţelor, proces prin care să se conteste naţionalizarea în legătură cu aceste bunuri; notificarea din 9 mai 1997 nu putea determina suspendarea vânzării, întrucât legea nu prevedea, în privinţa acestui înscris, un asemenea efect. La data vânzării, nu fusese formulată acţiune de drept comun pe rolul instanţelor, în urma căreia succesorii societăţii comerciale cu capital privat de la care au fost preluate imobilele să poată obţine măsuri reparatorii pentru bunurile preluate, iar legile de reparaţie în vigoare nu prevedeau, în favoarea persoanelor amintite, dreptul la astfel de măsuri. În consecinţă, buna credinţă a pârâţilor este evidentă în raport de ceea ce ei ar fi putut cunoaşte în legătură cu situaţia juridică a imobilelor cumpărate.

Criticile nu pot fi primite.

În primul rând, condiţiile în care poate opera suspendarea procedurilor de vânzare, conform Legii nr. 112/1995 şi Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, nu interesează, raportat la contractele de vânzare-cumpărare încheiate de recurenţii pârâţi, deoarece, cum s-a arătat deja, actele juridice respective au fost perfectate în temeiul unei alte legi. Pentru aceleaşi argumente, Legea nr. 112/1995 nu prezintă relevanţă nici din perspectiva categoriilor de persoane, foste deţinătoare ale imobilelor preluate, care ar fi putut să obţină măsuri reparatorii în temeiul acestei legi.

Referitor la efectele produse de notificarea înregistrată la 9 mai 1997, la R.A.G.C.L. Sibiu, în aprecierea bunei credinţe a cumpărătorilor, susţinerile recurenţilor sunt, de asemenea, neîntemeiate. Nu era necesară existenţa unei dispoziţii legale exprese, care să prevadă efectul de suspendare a vânzării în cazul depunerii notificării din partea persoanelor deposedate de imobil, pentru ca părţile să se abţină de la perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare.

Buna credinţă a cumpărătorilor se determină în raport de împrejurări de fapt care să confirme că aceştia au fost încredinţaţi că perfectează actele juridice cu adevăratul proprietar al imobilului supus înstrăinării. Or, este suficient, ca la data cumpărării, să existe un dubiu cu privire la calitatea de adevărat proprietar al bunului în persoana vânzătorului, pentru ca buna credinţă a părţilor contractante să fie înlăturată. Un asemenea dubiu este generat în ipoteza în care fostul proprietar al imobilului, succesorii lui sau orice altă persoană care se consideră îndreptăţită la reparaţie îşi exprimă intenţia de a obţine restituirea bunului, indiferent de modalitatea exterioară prin care realizează aceasta (notificarea organelor competente să vândă, notificarea potenţialilor cumpărători, promovarea unui proces pe rol, înştiinţarea persoanelor interesate prin intermediul operaţiunilor de C.F.).

De altfel, în legătură cu aspectul în discuţie, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului, reluându-se argumentele jurisprudenţei consacrate în materia imobilelor naţionalizate, se arată că: „…vânzarea de către stat a bunurilor unei persoane, chiar înainte ca problema proprietăţii să fi fost soluţionată definitiv de către instanţe, constituie o privare de proprietate. Această privare, asociată cu o lipsă totală de despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Străin şi alţii, pct. 39, 43 şi 59, şi Porţeanu împotriva României, nr. 4596/03, pct. 35, 16 februarie 2006)” – cauza Dumbravă împotriva României, hotărârea din 17 februarie 2009, parag.29.

În speţă, contrar susţinerilor recurenţilor pârâţi, dacă aceştia ar fi cercetat evidenţele vânzătorului, ar fi constatat existenţa notificării înregistrate la 9 mai 1997, prin care una dintre reclamante, S.M.R., solicita R.A.G.C.L. Sibiu să nu procedeze la vânzare, întrucât intenţionează, alături de alte persoane, să pretindă restituirea, în natură, a imobilelor din prezentul litigiu.

De vreme ce titlul statului era contestat anterior cumpărării apartamentelor, nu se poate considera că pârâţii s-au încrezut, fără dubiu, în calitatea de proprietar a vânzătorului, ceea ce înlătură buna lor credinţă la perfectarea actelor, cum, în mod corect a considerat şi Curtea de Apel. În aceste circumstanţe, trebuia ca ei să nu se angajeze la perfectarea contractelor, eventual, până la soluţionarea, prin hotărâre irevocabilă, a pretenţiilor formulate prin notificare.

Nu se poate reţine că situaţia actelor juridice încheiate de recurenţii pârâţi este similară contractului încheiat de soţii B.E. şi J., în anul 1975. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare respectiv a fost încheiat în baza unui act normativ a cărui respectare nu a fost contestată de reclamanţi, Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe şi vânzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie. De asemenea, actul juridic a fost încheiat într-o perioadă în care dreptul statului asupra imobilului ce urma să fie vândut nu comporta discuţii, nu existau premisele schimbării regimului politic în timpul căruia a fost perfectat actul, cu consecinţe în ceea ce priveşte legislaţia în materie de proprietate. În consecinţă, cumpărătorii B. au încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 4/1973 şi au fost nu numai de bună credinţă la încheierea contractului, dar şi într-o situaţie de eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a statului asupra imobilului dobândit anterior anului 1989, ceea ce atrage aplicarea, în cazul lor, a efectelor principiului „error communis facit jus” (salvarea actului juridic de la nulitate).

Ulterior acestui an, la nivelul societăţii româneşti s-au purtat numeroase discuţii în legătură cu imobilele dobândite de stat, în regimul politic trecut, făcându-se referire deseori, atât la nivelul organelor de stat, cât şi prin mijloacele de informare publică, la preluările abuzive ale imobilelor, fără respectarea legilor în vigoare la data preluării.

În acest context, raportat şi la notificarea înregistrată la R.A.G.C.L. Sibiu, la data de 9 mai 1997, recurenţii pârâţi se află într-o situaţie diferită de cea a cumpărătorilor B., trebuind să se abţină de la încheierea actelor juridice până la lămurirea situaţiei juridice a imobilelor dobândite, sens în care, însă, nu au procedat. Această atitudine înlătură buna lor credinţă la perfectarea actelor.

Ca urmare, în mod corect Curtea de Apel a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de recurenţi, raportat la dispoziţiile art. 45 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001.

Cum contractele de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate în mod legal, nu sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, privind forma de reparaţie în echivalent pentru intimaţii reclamanţi şi interveniente, ci dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 din aceeaşi lege, care prevăd restituirea, în natură, a imobilelor, soluţia Curţii fiind corectă şi sub acest aspect.

Pentru aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâţi, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.

VI. Cu privire la recursul declarat de pârâţii S.C., S.S.A., R.T., R.M., N.I. şi T.M.:

1. Critica referitoare la acordarea a ceea ce nu s-a cerut – extra petita – în privinţa acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul T.M. – este neîntemeiată.

Contrar susţinerilor recurenţilor, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşi pentru imobilele în litigiu (filele 90-91 dosar 1614/2002, vol. I), contractul perfectat de pârât fiind depus la fila 157 din acelaşi dosar, iar prin cererea depusă la prima instanţă, în rejudecare (fila 263 dosar 1965/57/2006), părţile au indicat, în mod expres, că solicită anularea contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 1997, încheiat de T.M., şi a încheierii de intabulare nr. 5958/2000. Totodată, reclamanţii au solicitat şi restituirea în natură a imobilului situat în str. Turnului, înscris în CF 203 Sibiu, dezmembrat, reînscris în C.F. 4484 Sibiu, nr. top. 1293, 1870/1/1, 1872/2, din care face parte şi apartamentul cumpărat de pârât.

În consecinţă, nu sunt întrunite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza lui extra petita.

2.1. Criticii referitoare la nelegalitatea deciziei în raport de cele dezlegate prin hotărârea instanţei de casare nr. 2221 din 10 martie 2011 cu privire la calitatea procesuală activă a reclamanţilor, raportat la situaţia acţionariatului Societăţii „O.”, s-a răspuns în analiza recursurilor precedente, argumentele pentru care nu poate fi primită fiind, în consecinţă, aceleaşi.

2.2. Şi susţinerile subsumate acestui punct din cererea de recurs de faţă au fost examinate în recursurile anterioare, ele neputând fi primite de Înalta Curte pentru considerentele arătate cu această ocazie.

2.3. Criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 1898 C. civ. şi ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu referire la greşita reţinere a relei credinţe a cumpărătorilor S., R., N. şi T., de asemenea, nu pot fi primite.

Toate cele patru contracte de vânzare-cumpărare care fac obiectul recursului de faţă (nr. 3914/1997 – T., nr. 3917/1997 – S., nr. 4047/1997 – N., nr. 4624/1998 – R.) au fost încheiate sub imperiul Legii nr. 85/1992 republicată în urma modificării prin Legea nr. 79/1997, nu în baza Legii nr. 112/1995. Cum s-a arătat şi în cadrul recursului declarat de S. şi de ceilalţi pârâţi (recursul V, pct. 2), Legea nr. 112/1995 a fost avută în vedere la încheierea actelor juridice doar în ceea ce priveşte condiţiile de preţ şi de exceptare de la vânzare a anumitor categorii de imobile, iar nu ca act normativ care a fundamentat înstrăinarea bunurilor respective. Prin urmare, toate criticile recurenţilor privind aprecierea bunei lor credinţe raportat la Legea nr. 112/1995, critici care nu se referă la încălcarea dispoziţiilor din această lege cu privire la preţ şi bunurile exceptate de la vânzare, potrivit art. 10, nu vor fi examinate de prezenta instanţă.

Ca şi în cazul recursului precedent, recurenţii pârâţi au invocat imposibilitatea pronunţării unei soluţii diferite în cazul contractelor încheiate de ei faţă de hotărârea dată în cazul contractului încheiat în anul 1975, de soţii B. Pentru argumentele expuse cu ocazia examinării recursului anterior, nu se poate considera că situaţia contractelor încheiate de recurenţii pârâţi este identică sau, cel puţin, similară, cu cea a contractului încheiat de soţii B.

Nu se poate reţine nici nerespectarea dispoziţiilor art. 1898 C. civ., determinat de împrejurarea că instanţa de apel ar fi apreciat atitudinea subiectivă a părţilor în raport de legislaţia ulterioară încheierii actelor juridice, iar nu de legile existente la data perfectării lor, cum ar fi fost corect.

Au susţinut recurenţii că buna credinţă nu poate fi determinată în raport de legile adoptate începând cu anul 2001, iar inalienabilitatea imobilelor pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu poate fi aplicată retroactiv, şi anume anterior momentului intrării în vigoare a legii care o reglementează (art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost introdus prin Legea nr. 247/2005). Prin urmare, argumentele Curţii în legătură cu inalienabilitatea imobilelor sunt lipsite de consistenţă.

În parte, critica nu vizează argumentele instanţei de apel, în parte, este neîntemeiată.

În primul rând, considerentele Curţii de Apel privind inalienabilitatea imobilelor pentru care s-a formulat notificare, reglementată de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată urmare a adoptării Legii nr. 247/2005, nu au vizat contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii care au formulat cererea de recurs de faţă, ci contractul din 18 martie 2003, încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, între Primăria municipiului Sibiu şi SC G.T. SRL, precum şi contractele de vânzare-cumpărare succesive încheiate pentru acelaşi imobil de către pârâţii S.W., V.M. şi C. În consecinţă, critica recurenţilor se referă la argumente care nu îi privesc şi nu va fi analizată de această instanţă.

Pe de altă parte, aprecierea instanţei de apel în legătură cu reaua credinţă a părţilor nu s-a realizat în raport de legislaţia adoptată începând cu anul 2001, deci, ulterior încheierii actelor juridice, ci raportat la notificarea depusă la 9 mai 1997, înainte de perfectarea contractelor. Curtea a procedat doar la soluţionarea acţiunii în nulitate în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, ceea ce nu echivalează cu aprecierea bunei/relei credinţe în raport de anul 2001 şi, în plus, este şi corect, de vreme ce acţiunea reclamanţilor a fost formulată în temeiul acestei legi.

În concluzie, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1898 C. civ., determinat de împrejurarea că instanţa de apel ar fi caracterizat atitudinea subiectivă a părţilor raportat la un moment ulterior perfectării contractelor.

În justificarea bunei credinţe, recurenţii au susţinut că notificarea nu le-a fost comunicată, că au verificat întrunirea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 112/1995 în vederea cumpărării, că nu era notat niciun litigiu în C.F., iar hotărârea pronunţată în anul 1999 confirmă buna lor credinţă la încheierea actelor. Au mai arătat că nu puteau anticipa că, la patru ani de la cumpărare, statul va emite Legea nr. 10/2001, contrară Legii nr. 112/1995, care a lărgit sfera foştilor proprietari ce puteau obţine măsuri reparatorii peste limitele prevăzute în art. 1 din legea anterioară.

Susţinerile părţilor sunt neîntemeiate. Astfel, notificarea din 9 mai 1997 nu trebuia să le fie comunicată pârâţilor, deoarece era înregistrată chiar în evidenţele vânzătoarei, R.A.G.C.L. Sibiu, astfel încât, cu demersuri normale, corespunzătoare unui proprietar diligent, recurenţii ar fi putut afla despre existenţa cererii.

Cât priveşte verificările pe care le-au făcut în legătură cu aplicarea Legii nr. 112/1995, acestea nu interesează faţă de temeiul dobândirii apartamentelor, care este Legea nr. 85/1992 republicată.

Referitor la inexistenţa notării vreunui litigiu în C.F. înainte de cumpărare, acest aspect este nerelevant pentru argumentele prezentate în analiza recursului precedent, buna sau reaua credinţă a părţilor contractante fiind circumscrisă examinării unor criterii de fapt mai largi decât cele raportate strict la efectele pe care le-ar produce evidenţele de C.F. Deci, existenţa notificării din 9 mai 1997 şi posibilitatea recurenţilor de a lua cunoştinţă de această cerere sunt elemente suficiente pentru stabilirea relei credinţe a cumpărătorilor, cum, în mod corect, a considerat şi instanţa de apel.

În privinţa prefigurării apariţiei unui act normativ care a extins sfera solicitanţilor de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat în regimul politic trecut, critica nu poate fi primită, deoarece contractele de vânzare-cumpărare ale pârâţilor au fost desfiinţate ca urmare a reţinerii relei lor credinţe la încheierea actelor, nu ca urmare a dreptului reclamanţilor la reparaţia în natură, aceasta din urmă fiind o consecinţă, iar nu o cauză, a constatării nulităţii absolute a actelor juridice respective. Or, reaua credinţă a recurenţilor a fost apreciată în raport de circumstanţele existente la data perfectării contractelor, iar nu de legea de reparaţie ulterioară, aceasta fiind doar temeiul juridic în raport de care a fost soluţionată acţiunea în nulitate, cu consecinţa stabilirii formei de reparaţie în natură pentru persoanele îndreptăţite la restituire.

Nici susţinerile privind confirmarea bunei credinţe a recurenţilor determinat de hotărârea pronunţată în litigiul din anul 1999 nu sunt corecte.

În primul rând, cum au arătat şi pârâţii, buna credinţă se verifică la data încheierii actului juridic, deci, nu poate fi justificată şi nici confirmată printr-o hotărâre judecătorească pronunţată ulterior, într-un litigiu în care aceştia nici nu au fost părţi.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurenţilor, Judecătoria Sibiu, care a pronunţat sentinţa civilă nr. 3656 din 12 mai 1999, rămasă definitivă prin decizia nr. 197 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Sibiu şi irevocabilă prin decizia nr. 1600 din 16 iunie 2000 a Curţii de Apel Alba Iulia, nu a fost învestită cu o acţiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de recurenţii pârâţi. În consecinţă, instanţa nu a făcut aprecieri în legătură cu atitudinea subiectivă a recurenţilor la perfectarea actelor şi, ca atare, hotărârea respectivă nu poate fi avută în vedere în sensul confirmării bunei lor credinţe.

Recurenţii pârâţi din prezentul recurs, nefiind părţi în litigiul promovat în anul 1999, şi instanţele anterioare neexaminând nicio cerere în legătură cu ei, nu pot invoca sentinţa pronunţată în acel dosar ca argument pentru existenţa, în favoarea lor, a „unui bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, cu referire la sentinţa civilă pronunţată în anul 1999, nu se poate reţine că decizia pronunţată de instanţa de apel, în cauza de faţă, de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceste părţi este de natură să rupă justul echilibru între interesele generale ale comunităţii şi interesele particulare ale cumpărătorilor (nu ale foştilor proprietari, cum greşit au susţinut recurenţii), cu consecinţa încălcării dispoziţiei din documentul european.

Cât priveşte ipoteza din art. 45 din Legea nr. 10/2001, în raport de care trebuie apreciată buna credinţă a părţilor, instanţa de apel a considerat, în mod corect, pentru argumentele deja arătate în precedent (recursul II, pct. 3), că aceasta este relevantă şi trebuie examinată doar în situaţia reglementată de alin. (2) a textului de lege menţionat (imobile preluate de stat fără titlu valabil), nu şi în ipoteza alin. (1), când au fost încălcate alte condiţii legale decât cele vizând preluarea bunului cu titlu valabil. În orice caz, susţinerea este lipsită de importanţă, din punct de vedere juridic, Curtea de Apel procedând la examinarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, inclusiv din perspectiva atitudinii lor subiective (pag. 22-24 din decizia recurată).

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâţi, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 6 şi 9 din acelaşi cod.

VII. Referitor la recursul declarat de pârâţii SC I. SRL, SC C.P. SRL, C.A.L. şi C.D.:

1. Nu se poate reţine ipoteza de „extra petita”, prevăzută de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în privinţa acţiunii în nulitate îndreptată împotriva recurentei SC I. SRL

Contrar susţinerilor recurenţilor, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute şi a contractului încheiat de această societate, după cum rezultă din cererea depusă în rejudecare, în dosarul primei instanţe (fila 264 dosar 1965/57/2006).

Pe de altă parte, însă, cum s-a arătat deja cu ocazia examinării recursului declarat de această parte în mod singular (pct. I.3. din recursul I), SC I. SRL nu a încheiat contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, intabularea dreptului său de proprietate având loc ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 514/1998 a Judecătoriei Sibiu. În consecinţă, instanţa, deşi s-a pronunţat în limitele sesizării, a soluţionat o cerere fără obiect, care nu se circumscrie, însă, ipotezei de „extra petita”, prevăzută în art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ci motivului de casare reglementat de pct. 5 din acelaşi articol şi care a fost înlăturat pentru argumentele prezentate în analiza primului recurs.

Cât priveşte obligarea pârâtului Primarul municipiului Sibiu să emită dispoziţie de restituire, în natură, a imobilului deţinut de societate, această menţiune este corectă pentru cele ce se vor arăta în continuare, ca şi pentru cele reţinute în examinarea primului recurs declarat de parte (recursul I), chiar dacă pârâta nu a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, care, prealabil obligării Primarului la emiterea dispoziţiei de restituire, în natură, a imobilului, să fi fost constatat nul absolut.

2.1. Criticile referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, în raport de încălcarea art. 315 C. proc. civ. în determinarea aspectelor dezlegate prin ultima decizie de casare şi de împrejurarea că reclamanţii nu au dovedit că sunt moştenitorii tuturor acţionarilor Societăţii „O.” au fost examinate de Înalta Curte în recursurile precedente.

2.2. Susţinerile privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 au fost, de asemenea, examinate anterior şi, ca atare, nu vor mai fi reluate.

2.3. În parte, criticile vizând dobândirea imobilelor cu respectarea legii şi în condiţii de pretinsă bună credinţă din partea recurenţilor pârâţi comportă acelaşi răspuns cu cel primit de pârâţii care au declarat recursurile precedente, raportat, în mod evident, la specificul situaţiei juridice a fiecăruia dintre recurenţii ce au formulat cererea de faţă. În plus, nu se vor analiza susţinerile recurentelor societăţi comerciale, prin care au invocat buna lor credinţă şi greşita aplicare, în mod retroactiv, a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, privind indisponibilizarea imobilelor notificate în temeiul acestei legi, deoarece instanţa de apel a constatat nelegalitatea dobândirii bunurilor de către aceste societăţi nu pentru considerente legate de atitudinea subiectivă a părţilor respective sau de indisponibilizarea imobilelor notificate, ci pentru încălcarea dispoziţiilor legale din actul normativ sub imperiul căruia au fost dobândite bunurile, respectiv H.G. nr. 389/1996.

Raportat la aceste precizări, Înalta Curte constată că următoarele susţineri din recursul de faţă se circumscriu unei rezolvări comune cu cea dată în examinarea recursurilor anterioare:

- greşita soluţionare, în mod diferit, a acţiunii în nulitate privind contractul de vânzare-cumpărare încheiat de soţii B., în anul 1975, faţă de aceeaşi cerere formulată în contradictoriu cu pârâţii; pentru recurentele SC I. SRL şi SC C.P. SRL, care nu au încheiat asemenea contracte, se au în vedere hotărârile judecătoreşti în baza cărora acestea şi-au intabulat dreptul de proprietate asupra spaţiilor dobândite;

- greşita apreciere a bunei/relei credinţe în raport de legislaţia ulterioară încheierii contractelor; indisponibilizarea imobilului notificat în temeiul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aplicată retroactiv;

- greşita reţinere a relei credinţe a pârâţilor în condiţiile în care notificarea din 9 mai 1997 nu le-a fost comunicată şi nu existau notări în C.F. în legătură cu vreun litigiu, anterior perfectării actelor juridice (notarea litigiului în C.F. colectivă nu face parte din sistemul de publicitate imobiliară, bazat exclusiv pe situaţia tabulară individuală a unităţii locative, înscriere care s-a realizat abia în anul 2004, ulterior încheierii actelor juridice); lipsa efectelor produse de aceeaşi notificare, în sensul celor stabilite de instanţa de apel;

- inexistenţa, la aceeaşi dată, a vreunei reglementări care să permită acţionarilor unei entităţi juridice să pretindă măsuri reparatorii în natură pentru imobilele preluate abuziv;

- confirmarea bunei credinţe a recurenţilor în raport de sentinţa civilă nr. 3656 din 12 mai 1999 a Judecătoriei Sibiu;

- nevalorizarea bunei credinţe a părţilor, ca excepţie de la nulitatea actelor juridice încheiate pentru imobile preluate fără titlu valabil, printr-o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001;

- existenţa „unui bun” în patrimoniul recurenţilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la recunoaşterea, cu putere de lucru judecat, a dreptului lor de proprietate, prin sentinţa civilă nr. 3656/1999 a Judecătoriei Sibiu, rămasă irevocabilă.

În plus faţă de cele menţionate mai sus, recurenţii au invocat şi critici în legătură cu următoarele chestiuni:

- greşita reţinere a efectelor notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul indisponibilizării bunurilor notificate, în raport şi de data intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din aceeaşi lege; consecinţele produse de necomunicarea acestei notificări şi de necunoaşterea existenţei prezentului proces pe rolul instanţelor, în ceea ce priveşte buna credinţă a părţilor;

- posibilitatea cumpărării spaţiilor deţinute în calitate de chiriaşi, conform H.G. nr. 389/1996;

- extrasul de C.F. obţinut în anul 2004 de către recurenţii C.;

- valoarea şi efectele hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus obligarea statului la înstrăinarea imobilelor, ignorate de Curte;

- efectele sentinţei civile nr. 3656/1999 a Judecătoriei Sibiu, în ceea ce priveşte drepturile reclamanţilor.

Referitor la prima categorie de probleme, care au primit răspuns în analiza recursurilor anterioare, Înalta Curte constată că argumentele avute în vedere în examinarea căilor de atac respective sunt aceleaşi şi în cazul prezentului recurs, cu precizările făcute mai sus, în sensul că se vor avea în vedere, pentru fiecare dintre recurenţi, considerentele pentru care s-a constatat nelegalitatea dobândirii imobilelor şi, strict, criticile care vizează raţionamentul instanţei de apel în privinţa acestor părţi.

Astfel cum s-a arătat deja, recurenta pârâtă SC I. SRL şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin încheierea nr. 662 din 19 ianuarie 1999, în baza sentinţei civile nr. 514 din 22 ianuarie 1998 a Judecătoriei Sibiu, rămasă definitivă prin decizia de respingere a apelului nr. 689 din 27 aprilie 1998 a Tribunalului Sibiu şi irevocabilă prin neexercitarea recursului. Prin această sentinţă, s-a dispus admiterea acţiunii formulate de SC I. SRL şi obligarea pârâtei R.A.G.C.L. Sibiu să-i transmită cu plată, prin negocierea preţului, spaţiul în suprafaţă de 108,80 m.p., situat în str. Turnului.

Recurenta pârâtă SC C.P. SRL a dobândit imobilul în baza sentinţei civile nr. 1535 din 17 octombrie 2000 a Tribunalului Sibiu, conform căreia s-a admis acţiunea formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâţii SC U. SA şi Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Sibiu, şi s-a dispus obligarea primei pârâte să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare pentru spaţiul comercial situat în Sibiu, str. Mitropoliei, în suprafaţă de 258,18 m.p., înscris în C.F. Sibiu nr. 1578, nr. top. 531/1, în caz de refuz, sentinţa ţinând loc de contract. Recurenta şi-a intabulat dreptul de proprietate pentru imobilul menţionat, prin încheierea nr. 6004 din 31 mai 2001.

Recurenţii pârâţi C.A.L. şi C.D. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu V.M., autentificat sub nr. 394 din 21 octombrie 2004 de B.N.P. B.C.N., şi şi-au intabulat dreptul, prin încheierea nr. 12208 din 22 octombrie 2004. La rândul său, V.M. a cumpărat imobilul de la S.W., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 349 din 24 septembrie 2004, de acelaşi notar public. S.W. a dobândit imobilul, prin cumpărare de la SC G.T. SRL, conform contractului de vânzare-cumpărare din 1 iulie 2003 de B.N.P. N.C.M. Societatea vânzătoare, în prezent lichidată, a dobândit imobilul în baza sentinţei civile nr. 3607/C din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Sibiu, conform căreia s-a admis acţiunea formulată de aceasta în contradictoriu cu Consiliul local al municipiului Sibiu şi Administraţia Pieţelor Sibiu şi au fost obligaţi pârâţii să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru spaţiul comercial înscris în C.F. 4484 Sibiu, nr. top. 1293/1/IV/I, în caz de refuz, hotărârea ţinând loc de contract. Ulterior acestei sentinţe, la data de 18 martie 2003, s-a încheiat contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu între Primăria municipiului Sibiu şi SC G.T. SRL.

În ceea ce priveşte imobilul dobândit de recurenţii pârâţi C., ultimii deţinători ai bunului, este relevantă enumerarea şi verificarea tuturor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobil, anterior contractului perfectat de recurenţi, chiar dacă părţile contractante respective nu au declarat recurs. Aceasta, deoarece, într-o succesiune de contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru acelaşi imobil, valabilitatea ultimului contract este determinată sau, cel puţin, influenţată de validitatea actelor juridice anterioare.

- În raport de aceste precizări, critica referitoare la greşita soluţionare a acţiunii formulate în contradictoriu cu recurenţii, în raport de soluţia dată acţiunii în nulitate a contractului încheiat în anul 1975, de cumpărătorii B., nu este întemeiată. Referitor la recurentele SC I. SRL şi SC C.P. SRL, situaţia acestora este diferită de cea a cumpărătorilor menţionaţi, întrucât, în timp ce recurentele, pentru cele ce se vor arăta în continuare, au dobândit imobilele în litigiu cu încălcarea legii sub imperiul căreia au devenit proprietare, soţii B. au dobândit imobilul cu respectarea Legii nr. 4/1973. În ceea ce priveşte imobilul dobândit de recurenţii C., primul dintre contracte, încheiat de SC G.T. SRL, a fost perfectat cu încălcarea Legii nr. 10/2001 şi cu rea credinţă, iar actele ulterioare, inclusiv contractul încheiat de C., au fost, de asemenea, perfectate cu rea credinţă, pentru argumentele ce se vor prezenta în cele ce urmează. Circumstanţele încheierii contractelor pentru imobilul aflat în proprietatea actuală a recurenţilor C. exclud, deci, pronunţarea aceleiaşi soluţii ca în cazul soţilor B., care, cum s-a arătat, au încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 4/1973, cu bună credinţă şi într-o situaţie de eroare comună şi invincibilă asupra calităţii statului, de proprietar al bunului transmis.

- Referitor la greşita apreciere a atitudinii subiective a recurenţilor persoane juridice, la data dobândirii imobilelor, în raport de o legislaţie ulterioară acestui moment, critica nu poate fi primită, pentru considerentele arătate în examinarea recursului anterior. Astfel, în ceea ce priveşte indisponibilizarea imobilelor ca urmare a apariţiei Legii nr. 10/2001, recunoscută de practica judiciară şi dedusă din interpretarea art. 9 din aceeaşi lege, anterior introducerii art. 21 alin. (5) din actul normativ menţionat, prin Legea nr. 247/2005, această argumentare a Curţii de Apel a vizat contractele de vânzare-cumpărare încheiate de SC G.T. SRL, S.W., V.M. şi C., iar nu actele prin care SC I. SRL şi SC C.P. SRL au dobândit spaţiile în litigiu, respectiv cele două sentinţe judecătoreşti enunţate mai sus. Motivul pentru care instanţa de apel a considerat că dobândirea imobilelor de către cele două societăţi comerciale este nelegală s-a referit la neanalizarea posibilităţii vânzării bunurilor prin hotărârile judecătoreşti care au obligat autorităţile statului la vânzare şi la încălcarea dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 389/1996, precum şi la reaua credinţă a vânzătoarei R.A.G.C.L. Sibiu, în cazul contractului perfectat de SC I. SRL, faţă de notificarea înregistrată la 9 mai 1997. Prin urmare, critica în discuţie a recurentelor persoane juridice nu va fi examinată de prezenta instanţă, deoarece nu vizează argumentele instanţei de apel.

În ceea ce priveşte pe recurenţii C., într-adevăr, Curtea a considerat că actul lor de vânzare-cumpărare, inclusiv actele anterioare, încheiate pentru acelaşi imobil de SC G.T. SRL, S.W. şi V.M., sunt lovite de nulitate absolută, printre altele, întrucât imobilul era indisponibilizat ca urmare a apariţiei Legii nr. 10/2001 şi a notificării formulate de reclamanţi în temeiul acestei legi. A susţinut instanţa de apel că, deşi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care sancţionează cu nulitatea absolută înstrăinarea imobilelor pentru care s-a formulat notificare, a fost introdus prin Legea nr. 247/2005 şi, ca atare, nu poate retroactiva, indisponibilizarea imobilelor notificate a fost recunoscută în jurisprudenţă şi dedusă din interpretarea altor dispoziţii din legea de reparaţie menţionată.

Soluţia instanţei de apel este corectă, nu numai cu referire la art. 9 din Legea nr. 10/2001, invocat de Curte, ci şi raportat la 20 şi art. 43 alin. (1) şi (3) din aceeaşi lege, în forma iniţială, în vigoare la data pronunţării sentinţei civile nr. 3607/C/2002 şi a actelor de vânzare-cumpărare încheiate ulterior.

Dispoziţiile art. 9 alin. (1) se referă la restituirea, în natură, a imobilelor preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.

În consecinţă, interesează, pentru stabilirea formei de reparaţie, cine este posesorul bunului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aceasta, deoarece textul menţionat trebuie coroborat şi cu alte dispoziţii din Lege, nu orice persoană care este „posesor” al imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 putând fi obligată, în mod automat, la restituirea, în natură, a imobilului către persoana îndreptăţită (de exemplu, cumpărătorul chiriaş care a dobândit bunul anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 – art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială, în prezent, art. 18 lit. c). În acest caz, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent).

Pe de altă parte, dacă „posesorul” bunului notificat, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, era una dintre persoanele care, potrivit aceleiaşi legi, erau obligate la restituirea în natură (de exemplu, persoanele juridice menţionate în art. 20 din Lege, în forma iniţială, actual art. 21), forma de reparaţie către persoana îndreptăţită, sub rezerva îndeplinirii şi a altor condiţii din lege, nu putea fi decât cea a restituirii în natură.

Coroborând textele sus-menţionate, rezultă că, pentru stabilirea formei de reparaţie cuvenite solicitantului, interesează, printre altele, situaţia imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, inclusiv din perspectiva deţinătorului bunului, iar nu situaţia imobilului la o dată ulterioară acestui moment.

În concluzie, nu interesează, pentru stabilirea formei de reparaţie, eventualele acte juridice încheiate de deţinătorul imobilului ulterior formulării notificării în temeiul acestei legi, ceea ce înseamnă, în cele din urmă, indisponibilizarea bunului ca efect al înregistrării cererii de restituire în natură de către persoana îndreptăţită, în temeiul actului normativ amintit.

Pe de altă parte, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data publicării actului normativ (art. 42, în prezent), în consecinţă, în vigoare şi la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în discuţie, „imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali”.

În alin. (3) se prevede că „ Imobilele cu destinaţia de locuinţe, prevăzute la alin. (1), pot fi înstrăinate potrivit legislaţiei în vigoare, chiriaşii având drept de preemţiune”.

Dispoziţiile legale arătate prevăd, în mod expres, că numai bunurile care nu se restituie în natură persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor şi pot fi înstrăinate celor interesaţi, ceea ce implică, în cazul formulării unei notificări, ca aceste din urmă persoane să se abţină de la încheierea actului juridic până la şi în funcţie de soluţia dată notificării.

Din interpretarea art. 43 se deduce că, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un bun notificat, anterior rezolvării cererii de restituire în natură formulată de persoana îndreptăţită, intervine sancţiunea nulităţii. Textul cuprinde, deci, un caz de nulitate virtuală şi fundamentează indisponibilizarea imobilelor notificate în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, dispoziţiile art. 43 au ca suport juridic aplicarea dispoziţiilor art. 20 din aceeaşi lege (în forma iniţială), care instituie regula restituirii în natură către foştii proprietari sau moştenitorii lor, a imobilelor preluate abuziv de către stat şi care cad sub incidenţa legii, această formă de reparaţie constituind scopul şi esenţa actului normativ respectiv.

În plus, pentru a se garanta aplicarea cu precădere şi unitară a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, s-a statuat, în mod explicit, prin H.G. nr. 498 din 14 mai 2003 (art. 20.1), indisponibilizarea imobilelor restituibile şi suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptăţite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării sale în vigoare şi până la soluţionarea notificării.

Conform aceleiaşi hotărâri de guvern (art. 43.2), s-a menţionat ca aplicarea art. 43 alin. (3) din Lege să se realizeze numai după soluţionarea definitivă a procedurilor administrative şi, după caz, jurisdicţionale, generate de aplicarea legii.

Chiar dacă H.G. nr. 498/2003 nu era în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către SC G.T. SRL (fiind, însă, în vigoare la data încheierii contractelor ulterioare), ea este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece vizează Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care sunt de natură să expliciteze doar conţinutul actului normativ în aplicarea căruia au fost edictate.

În acelaşi sens, într-un caz similar, dar în legătură cu chestiunea referitoare la buna credinţă a părţilor contractante sau, cel puţin a cumpărătorului, la încheierea unui act de înstrăinare, Curtea Constituţională a decis respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, criticate pentru încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României (decizia nr. 191 din 25 iunie 2002).

În esenţă, Curtea a arătat că este neîntemeiată susţinerea autorului excepţiei privind retroactivitatea aplicării art. 46 alin. (2) actelor juridice încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, în sensul că buna credinţă ar salva actul respectiv de la nulitate, deoarece dispoziţia legală enunţată nu are caracter „novator” şi, prin aceasta, retroactiv. Astfel, a reţinut Curtea că singurul element de noutate al art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 îl constituie „consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credinţe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989”.

Acest raţionament juridic al Curţii Constituţionale, într-un caz similar, din perspectiva aplicării unei dispoziţii legale unor situaţii juridice anterioare edictării sale, justifică aplicarea aceluiaşi raţionament şi de către instanţa de judecată, atunci când aceasta a apreciat asupra indisponibilizării imobilelor notificate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a considerat că intrarea în vigoare a acestei legi conduce la indisponibilizarea imobilelor care cad sub incidenţa sa, în cazul formulării notificării de către persoana îndreptăţită, criticile recurenţilor C. fiind neîntemeiate, sub acest aspect.

Pe de altă parte, aprecierea instanţei de apel în legătură cu reaua credinţă a părţilor nu s-a realizat, faţă de niciunul dintre recurenţi sau de pârâţii care au încheiat contractele anterioare transmiterii imobilului către soţii C., în raport de o legislaţie adoptată ulterior perfectării actelor juridice.

În ceea ce le priveşte pe recurentele SC I. SRL şi SC C.P. SRL, cum s-a arătat deja, Curtea de Apel a constatat nulitatea absolută a contractelor (în realitate, a dobândirii imobilelor în baza hotărârilor judecătoreşti enumerate mai sus, în cazul celor două părţi nefiind încheiate contracte de vânzare-cumpărare) pentru încălcarea dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 389/1996, iar nu pentru reaua credinţă a pârâtelor menţionate. Doar în cazul „contractului” încheiat de SC I. SRL, s-a constatat reaua credinţă, dar a „vânzătoarei” R.A.G.C.L. Sibiu, iar nu a societăţii care a dobândit bunul. Prin urmare, criticile celor două recurente, nereferindu-se la argumentele instanţei în soluţionarea acţiunii în nulitate, nu vor fi analizate de prezenta instanţă.

În privinţa imobilului dobândit de recurenţii C., în mod corect, instanţa de apel a verificat buna credinţă a părţilor, inclusiv a pârâţilor care au încheiat contractele anterioare pentru acelaşi imobil, în raport de legislaţia adoptată începând cu anul 2001, de vreme ce toate aceste acte juridice, inclusiv acţiunea în urma căreia SC G.T. SRL a obţinut hotărârea judecătorească de obligare la vânzare a imobilului, au fost încheiate, respectiv a fost introdusă, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În concluzie, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1898 C. civ., în legătură cu momentul la care trebuie apreciată buna credinţă a părţilor şi legislaţia în raport de care trebuie realizată această apreciere.

- Referitor la criticile care vizează alte criterii în raport de care pârâţii susţin buna lor credinţă la momentul dobândirii imobilelor (necomunicarea şi lipsa efectelor juridice reţinute de instanţă în privinţa notificării din 9 mai 1997; inexistenţa notărilor în C.F.; inexistenţa vreunei reglementări care să permită restituirea în natură către foştii acţionari ai societăţii de la care s-au preluat, în mod abuziv, bunurile; efectele produse de sentinţa civilă nr. 3656/1999 în legătură cu buna credinţă a recurenţilor), acestea nu vor fi analizate în privinţa căii de atac declarate de recurentele societăţi comerciale, pentru două argumente.

În primul rând, nu reaua lor credinţă a stat la baza considerentelor instanţei de apel în declararea nelegalităţii dobândirii bunurilor de către recurente, ci încălcarea dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 389/1996. Deci, susţinerile referitoare la buna lor credinţă nu vizează argumentele instanţei de apel în pronunţarea soluţiei şi, ca atare, nu pot fi avute în vedere de instanţa de faţă.

Pe de altă parte, nici nu interesează buna sau reaua credinţă a societăţilor recurente, deoarece dobândirea imobilelor de către acestea este nelegală în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru argumente care vor fi prezentate în cele ce urmează. În acest caz, este irelevantă examinarea atitudinii subiective a dobânditoarelor pentru considerentele deja arătate în cadrul recursului declarat de pârâţii M. (recursul II, pct. 3) şi care trebuie avute în vedere, pentru identitate de raţiune, nu numai în cazul actelor juridice încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ci indiferent de actul normativ în baza căruia a operat transmisiunea proprietăţii sau de care trebuia să se ţină seama cu această ocazie.

În ceea ce priveşte imobilul dobândit de recurenţii C., Înalta Curte constată următoarele:

În succesiunea actelor juridice încheiate de pârâţi pentru bunul sus-menţionat, prima transmisiune a dreptului de proprietate a operat între Primăria municipiului Sibiu şi SC G.T. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 18 martie 2003, ca efect al sentinţei civile nr. 3607/C/2002 a Tribunalului Sibiu.

De vreme ce imobilul era indisponibilizat ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru argumentele arătate în precedent, el nu putea fi înstrăinat către SC G.T. SRL, cum, în mod corect, a considerat şi Curtea, actul de vânzare-cumpărare fiind lovit de nulitate absolută raportat la art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru încălcarea dispoziţiilor legale sub imperiul cărora a fost încheiat.

Cum sancţiunea nulităţii operează ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale privind indisponibilizarea imobilelor, nu mai era necesară verificarea bunei credinţe a cumpărătoarei SC G.T. SRL de către instanţa de apel.

În subsidiar, deoarece Curtea a efectuat verificări în legătură atitudinea subiectivă a societăţii la încheierea contractului şi recurenţii C. au formulat critici în legătură cu cele reţinute de această instanţă, Înalta Curte va examina şi aspectul în discuţie.

Referitor la actele juridice ulterioare, încheiate între societate şi S.W., între acesta şi V.M., respectiv între acesta din urmă şi pârâţii C., proprietarii actuali ai imobilului, indisponibilizarea imobilelor ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu poate constitui un motiv de desfiinţare a contractelor respective, deoarece bunul nu a fost dobândit de la stat, cel care avea obligaţia, alături de cumpărător, să se abţină de la încheierea actului de înstrăinare a bunului ca urmare a indisponibilizării lui. Contractele ulterioare dobândirii imobilului de către SC G.T. SRL, fiind încheiate cu terţe persoane faţă de stat, interesează, pentru aprecierea valabilităţii acestor acte juridice, în ce măsură cumpărătorul a dobândit imobilul de la adevăratul proprietar al bunului şi, în caz contrar, în ce măsură a cunoscut sau putea să cunoască împrejurarea că vânzătorul nu este titularul dreptului transmis. În consecinţă, pentru toate contractele în discuţie, trebuie analizată atitudinea subiectivă a cumpărătorului la data încheierii actului, deoarece, în cazul în care acesta ar fi de bună credinţă, titlului lui de proprietate este validat retroactiv, urmând a fi considerat astfel şi adevăratul titular al dreptului. În continuare, această persoană, ca adevărat titular al dreptului de proprietate, putea înstrăina valabil imobilul către cumpărător, contractul încheiat de acesta din urmă fiind, la rândul său, un act juridic valabil, chiar dacă obiectul contractului se referă la un imobil preluat de stat fără titlu valabil.

În raport de cele precizate mai sus, Înalta Curte va verifica argumentele instanţei de apel în ceea ce priveşte atitudinea subiectivă a cumpărătorilor, în cazul tuturor contractelor încheiate pentru imobilul dobândit, în final, de pârâţii C.

Concluziile Curţii de Apel în legătură cu reaua credinţă a părţilor contractante la încheierea actelor juridice sunt corecte.

Astfel, instanţa de apel a reţinut, în fapt, că imobilul a fost dobândit de SC G.T. SRL în baza sentinţei civile nr. 3607/C/2002 a Tribunalului Sibiu, instanţa respectivă neanalizând în ce măsură bunul putea fi vândut în condiţiile în care era deja notificat în temeiul Legii nr. 10/2001, iar o primă notificare fusese depusă la 9 mai 1997. În plus, contractul de închiriere în baza căruia s-a obţinut vânzarea a fost încheiat de societate la data de 3 mai 2001, dată la care procesul de faţă fusese pornit, instanţa admiţând acţiunea la 19 decembrie 2002, fără că vreuna dintre părţi să-i aducă la cunoştinţă despre existenţa procesului.

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de SC G.T. SRL, ca şi cele ulterioare, au fost perfectate după declanşarea litigiului de faţă, în care aveau calitatea de părţi dobânditorii imobilului, ceea ce exclude buna lor credinţă.

A mai reţinut Curtea că, la data de 24 martie 1999, s-a notat în C.F. colectivă 4484, sub nr. 3730, primul proces de revendicare a imobilului, pornit de G.M. şi alţii împotriva Statului, iar dreptul de proprietate al SC G.T. SRL a fost intabulat abia la 26 martie 2003, conform încheierii nr. 3039.

Litigiul pendinte a fost notat în C.F., sub B+33, la 6 decembrie 2002, şi sub B+35, la 9 octombrie 2003, toate contractele fiind încheiate după notarea proceselor sus-menţionate, împrejurare care justifică reaua credinţă a dobânditorilor.

Faţă de aceste circumstanţe de fapt, instanţa de apel a stabilit, în mod corect, reaua credinţă a dobânditorilor la data încheierii actelor juridice, deoarece, la această dată, fuseseră înregistrate notificările prin care o parte dintre reclamanţi (necontând numărul celor care au înregistrat aceste demersuri) au solicitat restituirea imobilelor în litigiu, din care face parte şi imobilul dobândit de recurenţi (notificarea înregistrată sub nr. 3548 din 9 mai 1997; notificarea nr. 247 din 10 august 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001). Prin urmare, cumpărătorii puteau lua cunoştinţă de intenţia reclamanţilor, de a obţine restituirea imobilului, cu minime demersuri la instituţiile la care fuseseră înregistrate cererile acestora, fără să fie necesară comunicarea notificărilor către pârâţi, pentru argumentele deja prezentate în analiza recursurilor anterioare.

De asemenea, procesul de faţă a fost declanşat la data de 17 aprilie 2001 şi notat în CF 4484, la 6 decembrie 2002, respectiv la 9 octombrie 2003, anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în discuţie, astfel încât recurenţii, ca şi antecesorii lor, puteau cunoaşte că dreptul de proprietate al statului asupra bunului era contestat. Contrar susţinerilor recurenţilor, nu are relevanţă, pentru asigurarea publicităţii litigiului de faţă, împrejurarea că notarea acestuia s-a efectuat în CF colectivă, întrucât şi o astfel de operaţiune asigură informarea terţilor interesaţi în legătură cu existenţa litigiului în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunului din care face parte şi imobilul dobândit de recurenţi. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum a reţinut, în fapt, Curtea de Apel, nr. top. 1293/1/IV/1, aferent imobilului dobândit de recurenţi, a fost transcris în C.F. individuală 47379 abia la data de 26 martie 2003, deci, ulterior primei notări a litigiului în C.F. colectivă. De altfel, cum s-a arătat şi în cadrul recursurilor anterioare, nici nu era necesară notarea litigiului în C.F., pentru reţinerea relei credinţe a părţilor contractante, deoarece atitudinea subiectivă a cumpărătorilor se circumscrie unei sume întregi de factori care o configurează. În speţă, este suficientă existenţa notificărilor anterioare şi a procesului de faţă pentru a se crea un dubiu în reprezentarea subiectivă a cumpărătorilor în legătură cu titularul dreptului de proprietate al imobilului înstrăinat.

Au mai susţinut pârâţii că, la data formulării notificării din 9 mai 1997, nu exista o legislaţie care să permită acţionarilor unei persoane juridice să pretindă măsuri reparatorii în natură pentru imobilele ce au aparţinut persoanei juridice respective, aspect irelevant pentru contractele încheiate de SC G.T. SRL şi succesorii, în raport de împrejurarea că, la momentul perfectării acestor acte juridice, intrase în vigoare Legea nr. 10/2001, care prevedea o asemenea vocaţie în persoana acţionarilor, conform art. 18 lit. a) din actul normativ. În orice caz, raportat la această notificare, indiferent de legislaţia existentă, orice posibil cumpărător trebuia să se abţină de la încheierea actului de vânzare-cumpărare până la soluţionarea cererii respective. Cu atât mai mult, pârâţii se află în această situaţie, în condiţiile în care actele de vânzare cumpărare pentru imobilul în litigiu au fost perfectate după formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 şi declanşarea procesului de faţă.

Cât priveşte efectele sentinţei civile nr. 3656 din 12 mai 1999 a Judecătoriei Sibiu referitor la buna credinţă a recurenţilor şi la existenţa „unui bun” în patrimoniul lor asupra imobilului dobândit, ocrotit în condiţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nici aceste susţineri nu pot fi primite.

Ca şi în cazul recurenţilor S., R., N. şi T., nici recurenţii C., şi nici cumpărătorii anteriori ai imobilului, nu au fost părţi în litigiul în care s-a pronunţat sentinţa civilă sus-menţionată (nici în fond, nici în apel), astfel încât instanţa respectivă nu a dezbătut buna sau reaua lor credinţă la perfectarea actelor juridice. Ca atare, nici hotărârea dată în acel litigiu nu poate constitui, în favoarea pârâţilor, „un bun” ocrotit de Convenţie, în sensul normei amintite.

De asemenea, sentinţa civilă nr. 3656 din 12 mai 1999 nu poate fi avută în vedere în prezentul litigiu, în defavoarea reclamanţilor, întrucât hotărârea finalizează un proces de revendicare pornit de aceştia în temeiul dreptului comun, iar soluţia de respingere a acţiunii respective a fost fundamentată pe împrejurarea că imobilul a aparţinut nu persoanelor fizice, ci Societăţii „O.”, singura titulară a dreptului la acţiune. Procesul de faţă este declanşat în baza legislaţiei speciale actuale, care, cum s-a arătat deja, permite persoanelor fizice, acţionare/asociate ale persoanei juridice deţinătoare a imobilului, să obţină restituirea bunului în natură în condiţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, recurenţii nu se pot prevala, în prezentul litigiu, de efectul negativ al puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti anterioare, în sensul că partea care a pierdut procesul, în speţă, reclamanţii, nu mai poate repune în discuţie, dreptul său (lor) într-un alt litigiu.

Au mai susţinut pârâţii C. că, la data încheierii contractului, au verificat întrunirea condiţiilor legale, sub acest aspect apariţia H.G. nr. 389/1996 conducând la posibilitatea perfectării actelor juridice pentru spaţiile în care viitorul cumpărător era chiriaş, şi s-au încrezut în valoarea şi efectele hotărârii judecătoreşti prin care Statul a fost obligat la vânzare. În plus, nu au cunoscut despre existenţa procesului de faţă, iar, în anul 2004, conform extrasului de C.F. pentru imobilul în litigiu, acesta apărea ca fiind liber de orice sarcini, servind şi drept garanţie imobiliară pentru un credit obţinut de la o societate bancară.

În primul rând, imobilul dobândit de SC G.T. SRL şi transmis succesiv până la pârâţii C., proprietarii actuali ai bunului, a fost cumpărat de societate în baza sentinţei civile nr. 3607/C/2002 a Tribunalului Sibiu, având la bază dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, iar nu H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome către actualii deţinători. Prin urmare, nu interesează demersurile efectuate de pârâţi anterior cumpărării imobilului, din perspectiva unui act normativ care nu era incident în cazul contractului perfectat de antecesorul lor, respectiv SC G.T. SRL. De altfel, indiferent de legea în baza căreia societatea a obţinut hotărârea de obligare a reprezentanţilor autorităţii locale la înstrăinare, actul juridic încheiat de aceasta, ca şi toate celelalte contracte ulterioare, au fost perfectate după apariţia Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care reclamanţii formulaseră cerere de restituire în natură a bunului potrivit acestei legi, de care cumpărătorii puteau lua cunoştinţă cu minime diligenţe, împrejurări suficiente pentru desfiinţarea actelor juridice conform art. 45 alin. (2) teza I din această lege.

În raport de circumstanţele sus-menţionate şi de data încheierii contractelor, ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, sentinţa nr. 3607/C/2002, prin care Consiliul local Sibiu şi Administraţia Pieţelor Sibiu au fost obligaţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu SC G.T. SRL, nu poate constitui un element de natură să configureze buna credinţă a cumpărătorilor imobilului, cu consecinţa salvării actelor juridice de la nulitate.

Cât priveşte faptul că pârâţii nu au cunoscut existenţa litigiului de faţă, susţinerea nu poate fi primită, întrucât, chiar dacă aceştia au fost citaţi în proces ulterior încheierii actelor juridice contestate (SC G.T. SRL şi S.W. la data de 7 iunie 2004 – fila 285, dosar 1795/2004, vol. I; V.M. la data de 23 aprilie 2009, fila 239, dosar 1965/57/2006; C.A.L. şi C.D. la data de 29 martie 2005, în urma admiterii cererii de intervenţie în interesul pârâţilor, formulată de aceştia, fila 623 dosar 1795/2004, vol. II), puteau afla despre acţiunea pornită de reclamanţi prin simpla consultare a evidenţelor instanţei sesizate sau a celor de carte funciară, unde procesul fusese notat.

Obţinerea extrasului de C.F. în anul 2004 de către C., în care imobilul este menţionat ca fiind liber de orice sarcini şi împrejurarea că bunul a constituit obiect al unei garanţii ipotecare, de asemenea, nu reprezintă elemente care să conducă la reţinerea bunei credinţe a recurenţilor menţionaţi, în condiţiile în care aceasta este înlăturată determinat de împrejurările avute în vedere mai sus.

În concluzie, toate actele juridice încheiate pentru imobilul dobândit de recurenţii C. sunt lovite de nulitate absolută conform art. 45 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001, cum, în mod corect, a reţinut şi Curtea de Apel. În plus, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de SC G.T. SRL este nul absolut conform art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru încălcarea dispoziţiilor aceleiaşi legi la perfectarea lui.

Revenind la situaţia imobilelor dobândite de SC I. SRL şi SC C.P. SRL, cum s-a arătat deja, instanţa de apel a constatat nelegalitatea dobândirii acestor bunuri determinat de încălcarea dispoziţiilor legale sub imperiul cărora au fost obligaţi reprezentanţii statului la transmiterea spaţiilor dobândite de cele două societăţi.

Soluţia instanţei de apel este corectă, în raport de dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 389/1996, în forma iniţială.

Astfel, potrivit textului de lege sus-menţionat, în vigoare la data publicării actului normativ în M. Of., respectiv 31 mai 1996, „Spaţiile comerciale aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome, construite din fondurile statului, altele decât cele reglementate prin Legea nr. 85/1992, cu modificările ulterioare, se pot transmite, cu plata, agenţilor economici, persoane fizice sau juridice, care le folosesc în baza unor contracte de închiriere, de locaţie de gestiune şi de asociere sau în baza unor reglementări legale în vigoare, cu condiţia menţinerii actualei destinaţii a acestor spaţii”.

Dispoziţia enunţată mai sus a fost modificată prin art. 1 pct. 1 din H.G. nr. 906/1996, în sensul că s-a înlocuit sintagma „construite din fondurile statului” cu cea „proprietate de stat”, vizând spaţiile ce puteau fi transmise în temeiul acestei legi. Ulterior acestei modificări, H.G. nr. 389/1996 a fost republicată în M. Of. nr. 13 din 31 ianuarie 1997.

Prin art. 1 din H.G. nr. 454 din 12 august 1997 s-a abrogat H.G. nr. 906/1996, menţionându-se, în art. 2 din această hotărâre, că „De la data publicării în M. Of. al României a prezentei hotărâri se aplică prevederile Hotărârii Guvernului nr. 389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome către actualii deţinători, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 112 din 31 mai 1996”.

Aceasta înseamnă că, la data pronunţării hotărârilor judecătoreşti prin care statul a fost obligat la vânzarea spaţiilor către cele două recurente şi care au stat la baza intabulării dreptului de proprietate în favoarea recurentelor, erau în vigoare dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 389/1996 în forma iniţială, care permiteau transmiterea imobilelor doar în cazul în care acestea erau construite din fondurile statului. În situaţia în care imobilul din care fac parte şi spaţiile comerciale dobândite de recurente nu a fost construit din fondurile statului, dobândirea spaţiilor respective a avut loc cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 389/1996, cum, în mod corect, a reţinut şi Curtea de Apel.

Contrar susţinerilor recurentelor şi pentru argumentele arătate în analiza recursului declarat de C., nu se poate constata că acestea au „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care să atragă ocrotirea dreptului lor de proprietate, „bun” constând în sentinţa civilă nr. 3656/1999 a Judecătoriei Sibiu, din moment ce recurentele nu au fost părţi în litigiul soluţionat prin menţionata hotărâre judecătorească. De asemenea, pentru considerentele deja arătate, sentinţa enunţată nu poate fi avută în vedere în prezentul litigiu, în defavoarea reclamanţilor.

Celelalte critici, privind buna credinţă a recurentelor şi efectele produse de apariţia Legii nr. 10/2001 asupra dobândirii imobilelor, nu vor fi examinate de prezenta instanţă, deoarece, cum s-a arătat anterior, nu vizează argumentele instanţei de apel în soluţionarea acţiunii îndreptate împotriva celor două pârâte.

În concluzie, în mod corect instanţa de apel a constatat nelegalitatea dobândirii bunurilor de către recurente şi nulitatea încheierilor de intabulare, raportat la dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Nefiind întrunite cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de SC I. SRL, SC C.P. SRL, C.A.L. şi C.D., ca nefondat, raportat la art. 312 alin. (1) din acelaşi cod.

VIII. Referitor la recursul declarat de pârâţii M.D. şi M.G., Înalta Curte reţine următoarele:

1. Susţinerile referitoare la cele dezlegate prin decizia de casare nr. 2221/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală în legătură cu structura acţionariatului Societăţii „O.”, la neîndeplinirea, în speţă, a dublei condiţii din 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul formulării acţiunii de către toţi acţionarii societăţii deposedate sau moştenitorii lor, care să fie şi membrii ai aceleiaşi familii, raportat şi la cei care aveau calitatea de „cenzor” în societate, au fost analizate în recursurile anterioare şi nu pot fi primite pentru argumentele arătate în examinarea căilor de atac respective.

În plus, subsumat acestui motiv de recurs, pârâţii au arătat că decizia sus-menţionată, fiind o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare, nu are autoritate de lucru judecat, cum, în mod greşit, a considerat Curtea de Apel, şi au invocat, în ceea ce priveşte forma de reparaţie cuvenită reclamanţilor şi intervenientelor, şi anume măsuri reparatorii prin echivalent, hotărârea pronunţată în dosarul nr. 31859/3/2008 al Tribunalului Bucureşti.

În legătură cu primul aspect, susţinerile recurenţilor sunt neîntemeiate, decizia instanţei de recurs având autoritate de lucru judecat asupra problemelor de drept dezlegate, în condiţiile art. 1201 C. civ. Aceasta, deoarece, fiind pronunţată în acelaşi dosar, într-o fază procesuală anterioară, este evident că întruneşte condiţia triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, şi, fiind o decizie a instanţei de recurs, are caracter irevocabil, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., şi, ca atare, nu mai poate fi reformată. Prin urmare, problemele de drept dezlegate printr-o asemenea hotărâre nu mai pot fi repuse în discuţie într-un nou ciclu procesual al cauzei. Ca un efect al caracterului irevocabil al deciziei de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la sentinţa civilă nr. 794 din 29 aprilie 2011 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. 31859/3/2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 299 R din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, care s-ar impune cu putere de lucru judecat în dosarul de faţă, în privinţa formei de reparaţie în echivalent cuvenită reclamanţilor şi intervenientelor, determinat de împrejurarea că nu sunt întrunite cerinţele art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a imobilului, critica nu poate fi primită.

Hotărârea sus-menţionată, de altfel, ulterioară deciziei de casare din prezentul dosar, nr. 2221 din 10 martie 2011, este nerelevantă din perspectiva pretinsei dezlegări date asupra calităţii reclamanţilor, de a putea pretinde restituirea, în natură, a imobilelor în litigiu, raportat la dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Aceasta, deoarece decizia de casare a instanţei de recurs, pronunţată în prezentul litigiu, a tranşat chestiunea în discuţie, pentru argumentele deja prezentate, se bucură de autoritate de lucru judecat în condiţiile art. 1201 C. civ., în sensul că problema respectivă nu poate fi reluată în fazele ulterioare casării, şi dezlegarea dată prin această decizie este obligatorie pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În plus, în procesul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 794 din 29 aprilie 2011 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, s-a stabilit că reclamanţii şi intervenienţii din acel dosar, în cea mai mare parte, aceiaşi cu cei din dosarul de faţă, în urma unor moşteniri succesive, au devenit deţinători ai drepturilor cuvenite acţionarilor de pe urma imobilului ce a aparţinut Băncii „O.”, altul decât imobilele solicitate în prezentul litigiu. Soluţia finală, privind măsurile reparatorii cuvenite reclamanţilor şi intervenienţilor, în echivalent, a fost determinată de împrejurarea că imobilul respectiv fusese demolat, în prezent, terenul fiind ocupat de detalii de sistematizare. Ca atare, în litigiul menţionat, nu s-a verificat calitatea acţionarilor Societăţii „O.”, de membrii ai aceleiaşi familii, şi nici incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, ci calitatea reclamanţilor şi intervenienţilor din acel litigiu, de succesori ai foştilor acţionari, forma de reparaţie cuvenită acestora fiind stabilită în echivalent determinat de altă cauză decât cea privind faptul că acţionarii societăţii nu ar fi fost membrii ai aceleiaşi familii.

În concluzie, nu se poate avea în vedere, în prezentul litigiu, puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 794 din 29 aprilie 2011 a Tribunalului Bucureşti, în ceea ce priveşte pretinsa dezlegare dată chestiunii sus-amintite.

2. Nici criticile referitoare la nelegalitatea deciziei, sub aspectul constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de recurenţi şi a încheierii de intabulare, nu sunt întemeiate.

Astfel, pârâţii au dobândit imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4264 din 28 noiembrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 85/1992 republicată.

Nu se poate reţine nemotivarea deciziei atacate, raportat la neindicarea de către instanţă a dispoziţiilor încălcate din Legea nr. 112/1995 şi din Legea nr. 85/1992 republicată, critică ce se circumscrie motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a arătat argumentele pentru care a considerat că cele două legi au fost încălcate la perfectarea celor douăzeci şi unu de contracte încheiate de R.A.G.C.L. Sibiu cu chiriaşii persoane fizice, între care este enumerat şi actul juridic încheiat de recurenţii M. (pag.21-24 din decizia recurată, în esenţă, acte încheiate cu rea credinţă, pentru imobile preluate fără titlu valabil, care nu puteau face obiectul Legii nr. 112/1995; neaplicabilitatea Legii nr. 85/1992 modificată, faţă de domeniul său de reglementare). Pe de altă parte, critica este şi nerelevantă în ceea ce priveşte Legea nr. 112/1995, din moment ce nu aceasta a stat la baza perfectării contractului, ci Legea nr. 85/1992 republicată. Din această perspectivă, susţinerile recurenţilor, în sensul că Legea nr. 112/1995 era incidentă numai în privinţa metodologiei stabilirii preţului de vânzare şi a cazurilor de exceptare de la vânzare, prevăzute în art. 9 alin. (6) şi art. 10, sunt corecte, pentru cele arătate în cadrul analizei recursului V, pct. 2.

În ceea ce priveşte Legea nr. 85/1992, pentru considerentele prezentate în analiza recursului nr. V pct. 2, nu se poate reţine încălcarea acesteia referitor la domeniul de aplicare, deoarece, indiferent de titulatura legii, art. 7 alin. (2), în forma modificată prin Legea nr. 79/1997, permite vânzarea locuinţelor care au aparţinut, anterior datei de 6 martie 1945, societăţilor cu capital privat şi care şi-au încetat existenţa după această dată. Or, în speţă, imobilul din care face parte şi apartamentul dobândit de recurenţi îndeplineşte aceste caracteristici, iar contractul de vânzare-cumpărare nr. 4264 a fost încheiat de pârâţi la data de 28 noiembrie 1997, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 79 din 9 mai 1997, care a modificat art. 7 alin. (2) din Legea nr. 85/1992, în sensul arătat.

Prin urmare, constatarea nulităţii contractului încheiat de pârâţii M., raportat la dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este nelegală.

Soluţia de desfiinţare a actului juridic, pronunţată de Curte, este, însă, legală, din perspectiva art. 45 alin. (2) teza I din acelaşi act normativ, contractul fiind încheiat pentru un imobil preluat fără titlu valabil şi cu rea credinţă din partea pârâţilor cumpărători.

Caracterul nevalabil al titlului statului a fost deja examinat în recursurile precedente, iar stabilirea relei credinţe în persoana cumpărătorilor de către instanţa de apel este corectă, faţă de încheierea actului juridic după înregistrarea notificării din 9 mai 1997, pentru cele argumentate de prezenta instanţă în examinarea recursurilor declarate de pârâţii care se află în aceeaşi situaţie juridică cu cumpărătorii M. (recursurile V, pct. 2; VI, pct. 2.3.), încheind contractele de vânzare-cumpărare tot în temeiul Legii nr. 85/1992, în forma modificată prin Legea nr. 79/1997. Astfel, toate argumentele avute în vedere de Înalta Curte în soluţionarea recursurilor anterioare, cu privire la reaua credinţă a cumpărătorilor, raportat la criticile formulate de recurenţii M., sunt valabile şi în cazul recursului formulat de aceştia din urmă.

În condiţiile în care recurenţii nu au fost de bună credinţă la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, putând lua cunoştinţă de notificarea sus-menţionată cu minime demersuri, jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, invocate în susţinerea ocrotirii bunei credinţe şi a erorii comune a cumpărătorilor, sunt nerelevante în cazul recurenţilor. De asemenea, contrar susţinerilor pârâţilor, ei nu au „un bun” în sensul Convenţiei, pentru a se prevala de ocrotirea dreptului lor de proprietate în temeiul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, nu beneficiază de o hotărâre judecătorească definitivă, care să le consfinţească dreptul de proprietate dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare. Dimpotrivă, actul juridic încheiat de ei a fost desfiinţat prin decizia recurată, iar hotărârea este legală pentru cele enunţate în precedent.

În ceea ce priveşte principiul securităţii raporturilor juridice, care, în opinia recurenţilor, a fost încălcat prin hotărârea instanţei de apel, de constatare a nulităţii absolute în cazul a treizeci şi patru de contracte, nici aceste susţineri nu sunt corecte. Pentru a fi operant, principiul arătat presupune transmiterea bunurilor şi stabilirea raporturilor juridice în legătură cu acestea în baza unor contracte valabile, ceea ce nu este cazul în speţă.

Pentru argumentele sus-menţionate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâţii M., nefiind întrunite cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din acelaşi cod.

IX. Cu privire la recursul declarat de pârâta SC M. SRL, Înalta Curte constată următoarele:

1. Referirea instanţei de apel la art. 18.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în legătură cu conţinutul noţiunii de „familie”, s-a realizat în considerarea deciziei de casare nr. 2221/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Curtea reţinând autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, în privinţa calităţii procesuale active a reclamanţilor, moştenitori ai foştilor acţionari ai Societăţii „O.”, membrii ai aceleiaşi familii. Cum s-a arătat deja, în decizia de casare s-a constatat, printre altele, încălcarea art. 18.1. din Norme. Ulterior raportării la această decizie, Curtea de Apel a reluat prezentarea structurii acţionariatului şi a raporturilor de succesiune dintre reclamanţi şi acţionari, cum au fost stabilite în ciclurile procesuale anterioare, făcând, de asemenea, propriile referiri la textul din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Cum instanţa de recurs, în soluţia pronunţată, a dezlegat problema enunţată mai sus, prin raportare şi la dispoziţiile din Normele metodologice, nu se mai poate repune în discuţie, în această fază procesuală, în ce măsură Normele au forţa juridică corespunzătoare pentru a determina pronunţarea unei soluţii în legătură cu problema de drept dezlegată. În caz contrar, s-ar contraveni autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, ceea ce nu poate fi conceput.

2. Critica referitoare la necesitatea analizării stării finale a Societăţii „O.”, cu aplicarea dispoziţiilor art. 217 C. com., în vigoare la data lichidării, nu poate fi primită în raport de argumentele sus prezentate, privind autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare nr. 2221/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care a dezlegat situaţia acţionariatului societăţii respective, în raport de legislaţia pe care a considerat-o aplicabilă, confirmând, totodată, decizia casată, sub aspectul dezlegării date de instanţa de apel pentru o parte dintre acţionari. Prin urmare, nici starea finală a societăţii din perspectiva acţionarilor şi nici legea aplicabilă nu mai pot fi repuse în discuţie în recursul de faţă.

3. Critica subsumată acestui motiv de recurs, referitoare la împrejurarea că, în speţă, nu a fost răsturnată prezumţia bunei credinţe, în detrimentul cumpărătoarei, va fi analizată în raport de susţinerile de la pct. 4 şi 6 din cererea de recurs, deoarece, în cadrul motivului prezent, recurenta nu a dezvoltat această critică. Ca atare, în absenţa precizării circumstanţelor din care să se deducă buna credinţă a pârâtei la dobândirea imobilului, în opoziţie cu cele reţinute de instanţa de apel sub acest aspect, simpla susţinere a pârâtei, privind operarea prezumţiei de bună credinţă în favoarea sa, nu poate fi analizată. De altfel, această critică va fi analizată în subsidiar, deoarece, deşi nu era necesară examinarea atitudinii subiective a părţii de către instanţa de apel faţă de constatarea nulităţii contractului, în temeiul art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 550/2002, Curtea a procedat şi la o asemenea analiză.

4. Contrar susţinerilor recurentei, nu rezultă că instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 4966/c din 18 decembrie 2003, în baza căreia s-a încheiat de către aceasta contractul de vânzare-cumpărare nr. 104 din 23 ianuarie 2004 pentru imobilul în litigiu, ar fi analizat calitatea de proprietar a statului asupra bunului respectiv şi îndeplinirea condiţiilor de cumpărare din perspectiva Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local. Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, hotărârea menţionată obligă doar la reducerea preţului de vânzare, nu şi la vânzarea propriu-zisă, care, aşa cum s-a arătat, a avut loc potrivit contractului nr. 104 din 23 ianuarie 2004, încheiat între Municipiul Sibiu şi SC M. SRL

Prin urmare, recurenta nu poate pretinde că a fost de bună credinţă, deoarece s-ar fi încrezut în calitatea Statului, de proprietar al imobilului transmis, ca urmare a verificărilor efectuate de către o instanţă de judecată. De altfel, cum s-a arătat şi în cadrul motivului 3 de recurs, acest aspect, al credinţei părţii în calitatea Statului, de titular al dreptului de proprietate, are caracter subsidiar, relevant fiind, pentru nulitatea actului juridic, nu faptul că statul nu ar fi fost proprietar, ci că bunul nu putea fi vândut, raportat la dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 550/2002, din interpretarea cărora rezultă că imobilele notificate nu puteau fi înstrăinate până la şi în funcţie de modul de soluţionare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Faţă de această situaţie, nici extrasul de C.F. obţinut de recurentă anterior cumpărării, în care statul figura în calitate de proprietar, nu este relevant, cu atât mai mult cu cât recurenta putea afla, prin demersuri proprii, despre existenţa notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi, în plus, procesul de faţă fusese notat în C.F., anterior înstrăinării bunului (la 6 decembrie 2002, în C.F. 4484, sub B+33, respectiv la 9 octombrie 2003, sub B+35).

5. Recurenta nu poate invoca în favoarea sa nici dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu are „un bun” în sensul Convenţiei, care să determine ocrotirea dreptului său de proprietate potrivit dispoziţiei enunţate. Astfel, recurenta nu are o hotărâre judecătorească definitivă, care să-i recunoască un asemenea drept, dobândit în baza unui titlu valabil, verificat de către o instanţă de judecată, din perspectiva întrunirii cerinţelor de legalitate, sentinţa de reducere a preţului de vânzare neputând constitui un atare „bun”.

6. Cum s-a arătat în analiza motivului 4 din cererea de recurs, hotărârea sus-menţionată nu confirmă buna credinţă a pârâtei la dobândirea imobilului, iar puterea de lucru judecat a acestei sentinţe, pe care o invocă pârâta, pe lângă împrejurarea că vizează doar cuantumul preţului de vânzare, nu şi îndeplinirea celorlalte cerinţe legale pentru cumpărare, are caracter absolut doar între părţile din acel litigiu, nu şi faţă de terţii interesaţi, care pot răsturna prezumţia de adevăr a hotărârii, prin proba contrarie, în condiţiile art. 1202 alin. (2) teza a II-a C. civ. Or, în speţă, hotărârea a fost înlăturată de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei, faţă de conţinutul său, strict raportat la reducerea preţului de vânzare, şi de celelalte împrejurări de fapt, reţinute de Curte, cu privire la care instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale enunţate mai sus.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC M. SRL, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.

X. Cu privire la recursul declarat de pârâta Compania Naţională „Loteria Română” SA, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta susţine, în esenţă, că a dobândit imobilul în litigiu, iniţial, în administrare, potrivit H.G. nr. 371/1995, şi, ulterior, în proprietate, potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 159/1999, aprobată prin Legea nr. 288/2001, dreptul de proprietate fiind intabulat în C.F. Prin urmare, dobândirea imobilului a avut loc ope legis, legea fiind un mod de dobândire a proprietăţii, conform art. 645 C. civ. În plus, Curtea de Apel nu a analizat legalitatea dobândirii imobilului raportat la actul normativ în funcţie de care a avut loc transmiterea dreptului de proprietate către recurentă şi de circumstanţele de fapt de la acel moment. A invocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia ocrotirii drepturilor dobânditorilor de bună credinţă.

Susţinerile sunt neîntemeiate. În mod corect, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei să emită dispoziţie de restituire, în natură, a imobilului în litigiu, raportat la dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fără să mai facă referire la legalitatea dobândirii bunului de către pârâtă din perspectiva actului normativ în baza căruia a operat transmiterea dreptului de proprietate către aceasta, respectiv la O.U.G. nr. 159/1999.

Astfel, este incontestabil că, potrivit actului normativ sus-menţionat, a operat transferul dreptului de proprietate către pârâtă.

Dreptul de proprietate al pârâtei, dobândit în condiţiile O.U.G. nr. 159/1999 privind înfiinţarea Companiei Naţionale „Loteria Română” SA, nu înlătură, însă, obligaţia acesteia, de emitere a deciziei de restituire în natură, în raport de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aplicat în mod corect de către Curte. Potrivit textului de lege arătat, „Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o … companie naţională, …la care statul ….este acţionar ori asociat majoritar, … vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare”.

Dispoziţiile din preambulul capitolului II al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, explicitează ce se înţelege prin „unitate deţinătoare”, intrând în această categorie, printre altele, şi „ entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale…)”.

Prin urmare, companiile naţionale la care statul este acţionar sau asociat majoritar sunt obligate să restituie, în natură, imobilele deţinute, indiferent cu ce titlu au fost înregistrate în patrimoniul acestora, respectiv în proprietate privată, administrare, folosinţă sau chiar numai în fapt.

În speţă, cum, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurenta avea în proprietate imobilul în litigiu şi era o companie naţională de stat, aceasta a fost, în mod corect, obligată la restituirea în natură a bunului, raportat la dispoziţiile legale sus-menţionate.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocată de parte, în susţinerea ocrotirii dobânditorului de bună credinţă a unui imobil, care nu trebuie să suporte responsabilitatea statului în preluarea abuzivă a imobilelor, nu este relevantă, întrucât nici atitudinea subiectivă a dobânditorului la momentul transmiterii nu are relevanţă. Obligaţia de restituire a bunului de către pârâtă are ca fundament dispoziţiile legale arătate, în conţinutul cărora nu se face nicio precizare în legătură cu buna sau reaua credinţă a unităţii deţinătoare la dobândirea imobilului. Această „omisiune” legislativă este explicabilă, întrucât deţinătorul bunului, companie de stat, l-a primit de la stat, astfel încât exercitarea dreptului de proprietate de către dobânditor reprezintă, în esenţă, continuarea exerciţiului dreptului statului asupra imobilului. În condiţiile în care statul a hotărât, prin organul său legislativ, să adopte o legislaţie de reparaţie în favoarea foştilor proprietari, care implică ieşirea bunului respectiv din patrimoniul unităţii de stat căreia i s-a transmis bunul tot prin voinţa statului, unitatea deţinătoare de stat nu poate decât să se supună, din punct de vedere juridic, voinţei statului sau să atace dispoziţia legală respectivă în faţa instanţei de contencios constituţional, ceea ce nu este cazul în speţă.

Referitor la notificarea formulată, pe cale separată, de către G.A., recurenta nu formulează critici concrete în legătură cu acest aspect, ci se rezumă să prezinte chestiuni legate de soluţionarea notificării în faza administrativă şi cea judiciară, finalizată prin pronunţarea unei hotărâri de constatare a perimării contestaţiei formulate de reclamant împotriva deciziei de respingere a notificării, emisă de C. N. Loteria Română SA A mai arătat că decizia respectivă este în vigoare şi produce efecte juridice, fără ca aceste susţineri să vizeze, însă, argumentele instanţei de apel în înlăturarea deciziei de respingere a notificării, ca element relevant în soluţionarea prezentei cauze. Astfel, recurenta nu a combătut considerentele Curţii de Apel, referitoare la împrejurarea că soluţia dată în celălalt litigiu nu trebuie avută în vedere în litigiul de faţă, deoarece nu a tranşat aspecte de fond, iar, în prezenta acţiune, reclamanţii au dovedit calitatea de persoană îndreptăţită, au depus notificare în termenul legal, iar imobilul este restituibil în natură, raportat la calitatea proprietarului. Ca atare, Înalta Curte nu poate ţine seama, în soluţionarea prezentului recurs, de precizările pârâtei în legătură cu decizia de respingere a notificării formulate de G.A., care nu se circumscriu unor critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate.

Pentru considerentele arătate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Compania Naţională „Loteria Română” SA, ca nefondat, nefiind îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.

XI. Referitor la recursul declarat de pârâta B.D.I., Înalta Curte constată următoarele:

1. Susţinerile referitoare la greşita apreciere a instanţei de apel asupra legalităţii contractului de vânzare-cumpărare perfectat de pârâtă în raport de un alt act normativ decât cel în baza căruia a fost încheiat, respectiv Legea nr. 112/1995, precum şi la posibilitatea vânzării bunului în temeiul Legii nr. 85/1992 în forma modificată, contrar celor reţinute de aceeaşi instanţă, vor fi examinate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar nu a pct. 8 din acelaşi text de lege, întrucât recurenta contestă legea aplicabilă, iar nu natura contractului.

Criticile subsumate acestui motiv de recurs, privind actul normativ în baza căruia a fost încheiat contractul, sunt întemeiate, dar, pentru cele ce se vor arăta în continuare, acest aspect nu este suficient pentru modificarea soluţiei instanţei de apel în ceea ce o priveşte pe recurentă.

Astfel, pârâta a dobândit imobilul în litigiu, prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 1998, încheiat în baza Legii nr. 85/1992 republicată, iar nu în baza Legii nr. 112/1995, aceasta din urmă fiind aplicabilă doar în legătură cu condiţiile de plată a preţului şi imobilele exceptate de la vânzare, potrivit art. 9 alin. (6) şi art. 10 din această lege.

Pentru toate argumentele arătate în examinarea recursurilor precedente, formulate de pârâţii care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în baza aceleiaşi legi, respectiv nr. 85/1992 în forma republicată, actul normativ menţionat permitea vânzarea imobilelor preluate de stat de la societăţi cu capital privat, care le deţineau anterior datei de 6 martie 1945 şi şi-au încetat existenţa ulterior acestui moment (art. 7 alin. (2) în forma modificată prin Legea nr. 79/1997). De asemenea, nu era necesar ca, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul acestei legi, să existe un contract de închiriere în derulare de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, ci să existe un astfel de contract la data actului de vânzare, mai precis la data formulării cererii de vânzare, posibil a fi făcută doar de titularii contractelor de închiriere (în acest sens, a se vedea argumentele prezentate în soluţionarea recursului declarat de S.).

În concluzie, criticile recurentei privind actul normativ incident contractului încheiat de aceasta şi necesitatea verificării valabilităţii înstrăinării în raport de dispoziţiile legale din cuprinsul său sunt întemeiate.

2.1. Faţă de toate argumentele prezentate mai sus, privind legea aplicabilă contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă şi respectarea condiţiilor actului normativ în legătură cu posibilitatea înstrăinării imobilului în litigiu, raportat la existenţa contractului de închiriere la data cumpărării bunului şi la includerea acestuia în categoria imobilelor ce puteau fi înstrăinate după modificarea Legii nr. 85/1992, prin Legea nr. 79/1997, nu se poate reţine nulitatea actului juridic conform art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cu toate acestea, contractul este nul absolut în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (2) teza I din aceeaşi lege, cum, în mod corect, a considerat şi instanţa de apel, faţă de reaua credinţă a pârâtei la încheierea actului.

Conform celor expuse în examinarea recursurilor precedente, chiar dacă Legea nr. 85/1992 nu prevede condiţia ca imobilul ce urma să fie înstrăinat să fie preluat cu titlu valabil de stat, această cerinţă se subînţelege, fiind caracteristică tuturor înstrăinărilor, pentru a fi valabile.

În plus, imobilul în litigiu, fiind preluat fără titlu valabil, contractul este nul absolut, conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu excepţia cazului în care cumpărătorul a fost de bună credinţă la încheierea actului juridic respectiv. Or, în speţă, astfel cum a reţinut şi Curtea de Apel, contractul a fost încheiat de pârâtă după depunerea notificării din 9 mai 1997, ceea ce determină reaua sa credinţă la perfectarea actului, pentru toate considerentele arătate anterior, în legătură cu consecinţele produse de depunerea acestei notificări, posibilitatea viitorilor cumpărători de a lua cunoştinţă de acest act şi caracterul suficient al demersului foştilor proprietari pentru a face cunoscută intenţia lor de a obţine restituirea în natură a imobilelor, fără să mai fie necesare alte comunicări sau notări în evidenţele de carte funciară.

Prin urmare, contrar celor susţinute de pârâtă, reclamanţii au răsturnat prezumţia bunei credinţe în ceea ce o priveşte, nefiind incidente dispoziţiile art. 1899 alin. (2) C. civ. în speţă.

Instanţa de apel a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de recurentă, cu respectarea dispoziţiilor art. 45 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001, nefiind aplicabil cazul de excepţie reglementat de teza a II-a din acest text de lege.

2.2. Nici susţinerile referitoare la forma de reparaţie cuvenită reclamanţilor şi intervenientelor, şi anume în echivalent, pentru neîndeplinirea condiţiilor art. 18 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, nu pot fi primite, conform celor arătate în examinarea aceleiaşi critici în recursurile precedente.

Ca atare, recursul declarat de pârâta B.D.I. este nefondat şi va fi respins în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru neîntrunirea cerinţelor prevăzute de art. 304 pct. 9 din Cod.

În concluzie, toate recursurile declarate în cauză vor fi respinse ca nefondate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incidente motivele de nelegalitate invocate de părţi.

Cum recurenţii pârâţi, în raport de soluţia ce se va pronunţa asupra căilor de atac declarate de aceştia, sunt părţi căzute în pretenţii, ei nu au dreptul la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, raportat la dispoziţiile art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 C. proc. civ.

Conform aceloraşi texte de lege, Înalta Curte va dispune obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimaţii G.A., O.Ş.C. şi B.C.F., respectiv câte 4.000 lei pentru fiecare dintre intimaţi, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţelor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii SC I. SRL, M.V. şi M.T., M.M., M.D. şi M.M., Ş.A.M., S.A., S.A.O., S.D., C.E., F.A., F.R., P.A.L., P.M., P.C.L., P.D.D., M.M., N.I. (fostă M.), C.M.C., I.D.I., I.G., J.S., J.M.V., S.C. şi S.S.A., R.T. şi R.M., N.I., T.M., SC C.P. SRL, C.A.L., C.D., M.D. şi M.G., SC M. SRL, C.N. Loteria Română SA şi B.D.I. împotriva deciziei civile nr. 132 din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia civilă.

Obligă pe recurenţi la plata sumelor de câte 4.000 lei pentru fiecare dintre intimaţii G.A., O.Ş.C. şi B.C.F.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 aprilie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3165/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond		ICCJ. Decizia nr. 2215/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 2215/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 2451/2013. Civil. Pretenţii. Recurs