ICCJ. Decizia nr. 2215/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2215/2013
Dosar nr. 2800/54/2009
Şedinţa publică din 16 aprilie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 257 C. proc. civ. asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
1.Instanţa de fond
Reclamantul V.M., prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Mehedinţi la 5 aprilie 2006 a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi Primăria oraşului Strehaia pentru anularea dispoziţiei din 20 februarie 2006, emisă de această din urmă pârâtă.
Tribunalul Mehedinţi prin sentinţa civilă nr. 73 din 8 aprilie 2008 a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins contestaţia.
S-a reţinut că printr-o acţiune anterioară (1 octombrie 2001) reclamantei i s-a respins prin sentinţa civilă nr. 364/2002 a Tribunalului Mehedinţi o acţiune împotriva Primăriei Strehaia prin care a cerut restituirea în natură a terenului de 912 m2, nefiind de acord cu propunerea Primăriei de a i se acorda despăgubiri băneşti.
S-a reţinut că ulterior prin Decizia nr. 65/2006 s-a soluţionat notificarea formulată de petent pentru acelaşi imobil, 912 m2 situat în oraşul Strehaia.
Instanţa a mai reţinut că terenul este ocupat de clădiri - ale Primăriei - iar terenul, neafectat de construcţii, se află în interiorul clădirilor.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia nr. 383 din 28 noiembrie 2008 a respins ca nefondat apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 73 din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Mehedinţi.
S-a constatat că admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat este greşită pentru că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1201 C. civ. raportată la art. 166 C. proc. civ. pentru că nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între prezentul litigiu şi cel soluţionat prin sentinţa civilă nr. 364 din 21 mai 2002 Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 8489/2001, pentru că la data pronunţării sentinţei civile nr. 364/2002 nu fusese emisă dispoziţia din 2005 în temeiul Legii nr. 10/2001 care face obiectul prezentului litigiu.
S-a constatat însă că nu se poate admite apelul pentru că fondul cauzei a primit o rezolvare corectă.
Faţă de configuraţia şi destinaţia actuală a imobilului nu se pot aplica dispoziţiile art. 1 şi 7 din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a terenului de 912 m2.
Terenul este ocupat de construcţiile în suprafaţă de 76,01 m2, 111,17 m2 şi 66,60 m2, edificate în 1962 şi respectiv 1970 (în total 254,41 m2). Restul terenului neocupat de construcţii, (657 m2) se află în interiorul construcţiei şi conţine căile de acces către aceasta, clădirea ocupă faţada şi accesul spre terenul liber de 657 m2 se face prin clădire.
S-a mai reţinut că este lipsită de relevanţă împrejurarea că cele trei construcţii sunt într-o stare avansată de degradare, câtă vreme au fost edificate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul ridicării lor.
Decizia nr. 383 din 28 noiembrie 2008 a Curţii de Apel a fost casată prin Decizia nr. 6716 din 17 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a trimis cauza aceleiaşi instanţe de apel pentru suplimentarea raportului de expertiză în vederea identificării pe terenul rămas liber de 657 m2 căile de acces la construcţii. S-a mai dispus suplimentarea probelor în vederea stabilirii naturii construcţiilor,edificate cu sau fără autorizaţie de construire şi dacă acestea mai sunt sau nu necesare unităţii deţinătoare, pentru situaţia negativă, urmând să se aplice art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel prin Decizia civilă nr. 160 din 17 mai 2010 rejudecând cauza, a admis apelul reclamantului şi a schimbat în totalitate sentinţa civilă nr. 73/2008. A fost admisă contestaţia şi anulată în parte dispoziţia nr. 65/2006 (art. 1 şi 2), în sensul că s-a admis acţiunea şi s-a dispus restituirea în natură a terenului de 912 m2 situat în Strehaia, pe care sunt edificate construcţiile (expertiza M.A. - cu completările şi schiţa anexă fila 58 în dosar apel).
Au fost menţinute restul dispoziţiilor dispoziţiei nr. 65/2006, cuprinse în art. 2 cu privire la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţiile demolate precum şi dispoziţiile cuprinse în art. 3 privind înaintarea dosarului la C.C.S.D.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 4249 din 20 mai 2011 a casat Decizia nr. 160 din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Craiova (admiţând recursul Primăriei Strehaia) şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a constatat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut, făcând aplicarea art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, că se impune restituirea terenului, întrucât cele trei construcţii ce compun imobilul (grădina de vară a oraşului Strehaia edificată în 1962) şi, respectiv, (sala de judo a oraşului edificată în 1970), s-au realizat fără autorizaţie de construcţie.
S-a observat că cerinţa autorizării construcţiilor este impusă de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 imobilelor edificate după 1 ianuarie 1990.
Or, în decizia curţii de apel s-a reţinut că cele trei construcţii au fost edificate în 1962 şi respectiv în 1970, deci anterior datei de 1 ianuarie 1990 cerută de norma legală apreciată ca fiind incidentă în cauză.
S-a reţinut, faţă de această constatare că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru a se analiza şi celelalte apărări - neverificate faţă de prevalenţa lipsei autorizaţiei de construire - şi care presupun verificări de fapt incompatibile cu judecata în recurs.
Curtea de Apel Craiova rejudecând cauza prin Decizia civilă nr. 61 din 9 iulie 2012 a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 73 din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Mehedinţi, care a fost schimbată în totalitate.
A fost admisă în parte contestaţia şi a fost anulată în parte dispoziţia nr. 65/2006 emisă de Primăria oraşului Strehaia (art. 1 şi 2) în sensul că s-a admis în parte solicitarea şi s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 853,725 m2 situat în oraşul Strehaia, pe care sunt edificate construcţiile aşa cum au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit şi completat de ing. M.A. şi prin schiţa anexă la raport (fila 58 din dosarul Curţii de apel).
Au fost menţinute restul dispoziţiilor deciziei atacate cuprinse în art. 2 cu privire la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţiile demolate şi pentru terenul în suprafaţă de 58.275 m2 pe care este edificată parţial construcţia, conform schiţei anexată la raportul de expertiză, precum şi dispoziţiile cuprinse în art. 3, privind înaintarea dosarului la C.C.S.D.
În examinarea apelului reclamantului curtea de apel şi-a circumscris analiza la aspectele care nu au mai făcut obiectul unor dezbateri contradictorii în urma casării succesive produse în cauză.
S-a constatat astfel că nu s-au mai ridicat probleme cât priveşte regimul juridic al imobilului în raport cu dispoziţiile art. 2 din Lege, identificarea acestuia, calitatea de persoană îndreptăţită şi de unitate deţinătoare, faptul că imobilele construcţii preluate au fost demolate total după preluare şi că pe teren au fost edificate construcţii noi.
S-a mai reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că dispoziţiile art. 10 alin. (3) din lege nu sunt aplicabile prezentei cauze, faţă de împrejurarea că cele trei construcţii au fost ridicate înainte de 1 ianuarie 1990, astfel că situaţia de fapt dedusă judecăţii nu se încadrează ipotezei prevăzute de art. 10 alin. (3), toate acestea fiind probleme de drept dezlegate şi care sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Curtea de apel, analizând cauza prin prisma dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001 a reţinut că aceste texte sunt pe deplin aplicabile în cauză.
Terenul în suprafaţă de 912 mp şi construcţiile ce au aparţinut defunctului V.S. - şi care au făcut obiectul notificării din şi al dispoziţiei din 2006 emise de primarul oraşului Strehaia (dispoziţie contestată în prezenta cauză) - au fost preluate de stat fără titlu valabil. Faptul preluării abuzive nu a constituit un element de controversă, emitentul dispoziţiei contestate recunoscând chiar în preambulul dispoziţiei din 2006 faptul că „defunctului V.S. i-au fost demolate construcţiile, iar terenul a fost preluat fără titlu valabil de către stat”.
Fiind îndeplinită astfel condiţia esenţială impusă de art. 10 alin (1) din Legea nr. 10/2001, rezultă deci că pentru terenul liber, respectiv suprafaţa de 652 mp (conform raportului de expertiză) neafectată de construcţii noi, se impune restituirea în natură.
În ceea ce priveşte terenul ocupat de construcţiile, s-a constatat că analiza instanţei trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (5), respectiv să se stabilească dacă aceste construcţii mai sunt necesare unităţii deţinătoare.
S-a constatat că pe terenul în litigiu sunt edificate trei construcţii: compun imobilul Grădina de vară Strehaia, edificate în 1962 şi sala de judo a oraşului, edificată în 1970. Din concluziile raportului de expertiză - fila 40 dosar apel, s-a reţinut faptul că nu funcţionează în scopul pentru care au fost construite (activităţi culturale, prezentări de filme), iar se desfăşoară activităţi sportive.
Apreciind asupra situaţiei de fapt prin prisma condiţiei prevăzute de art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că imobilele - construcţii nu sunt necesare unităţii deţinătoare, astfel încât reclamantul este îndreptăţit şi la restituirea terenului aferent acestor construcţii aşa cum au fost identificate în raportul de expertiză întocmit de expert inginer M.A., aşa cum a fost completat şi schiţa anexă la acesta Plan scară 1:300 - fila 58, dosar apel nr. 2800/54/2009.
S-a mai reţinut că nu prezintă relevanţă împrejurarea că imobilul Grădină de vară, ar urma - potrivit unor măsuri dispuse de Consiliul Local Strehaia - să fie reabilitat şi folosit în viitor, potrivit destinaţiei sale iniţiale, situaţia de fapt fiind apreciată în funcţie de momentul notificării. Dispoziţiile art. 10 alin. (5) sancţionează lipsa de interes a unităţii deţinătoare faţă de construcţiile autorizate şi finalizate, edificate ulterior preluării abuzive a terenurilor şi motivează restituirea în natură a imobilelor faţă de persoana îndreptăţită, ţinută însă de obligaţia achitării despăgubirilor reprezentând valoarea pe piaţă a construcţiilor respective.
În ceea ce priveşte construcţia, Curtea a constatat că aceasta îi este necesară unităţii deţinătoare, fiind utilizată în prezent ca sală de sport. Pentru terenul de 58,275 mp (31,50m x 1,85 m) pe care este edificată parţial construcţia, conform schiţei la raportul de expertiză, s-a observat că soluţia măsurii reparatorii prin echivalent dispusă prin dispoziţia din 2006, este corectă. Imobilul fiind necesar unităţii deţinătoare, nu se încadrează în situaţia prevăzută la art. 10 alin. (5), ci în soluţia prevăzută de art. 10 alin. (1) teza finală.
Concluzionând asupra cauzei, Curtea a apreciat că reclamantul este îndreptăţit la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 853,725 mp situat în oraşul Strehaia, pe care sunt edificate construcţiile, aşa cum au fost identificate în raportul de expertiză întocmit de expert inginer M.A., şi ulterior completat şi în schiţa anexă la acesta Plan - fila 58, Dosar apel nr. 2800/54/2009.
Curtea a dispus menţinerea restului dispoziţiilor actului atacat cuprinse în art. 2 cu privire la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţiile demolate şi pentru terenul în suprafaţă de 58,275 mp pe care este edificată parţial construcţia, conform schiţei la raportul de expertiză, precum şi cele cuprinse la art. 3 privind înaintarea dosarului la Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor.
S-a mai constatat că sunt neavenite motivele formulate prin cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtei de către intervenientul B.A.A. la data de 12 mai 2012 (în faza procesuală a recursului în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ). În primul rând s-a reţinut faptul că, deşi intitulată cerere de intervenţie accesorie, cererea nu cuprinde motive care să susţină apărarea pârâtei, întreaga motivare fiind axată pe susţinerea intervenientului privind existenţa propriului său drept de proprietate asupra unei părţi din terenul ce face obiectul judecăţii, respectiv pentru o suprafaţă de 10,13 mp. Or, asemenea susţineri nu pot fi analizate pe fond în cadrul procesual definit de însuşi intervenientul accesoriu prin formularea direct în recurs a unei cereri de intervenţie accesorii.
3. Recursul
Pârâta Primăria Strehaia a declarat în termen recurs împotriva Deciziei nr. 61/2012 a Curţii de Apel Craiova criticând-o pentru nelegalitate potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că hotărârea pronunţată este dată cu aplicarea greşită a legii deoarece art. 10 alin (5) din Legea nr. 10/2001 nu este coroborat cu art. 10.5 din H.G. nr. 250/2007 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Recurenta a citat aceste din urmă dispoziţii şi a susţinut că ele trebuie interpretate în sensul că numai unitatea deţinătoare are dreptul de a decide dacă propriile bunuri îi mai sunt sau nu utile. Clădirile Grădinii de Vara din Strehaia sunt, în mod cert, proprietate a oraşului iar acesta trebuie să beneficieze de toate atributele specifice dreptului de proprietate, deci şi de capacitatea de a dispune liber de bunul său aşa cum garantează Constituţia. Nimeni altcineva nu are competentă să se pronunţe in privinţa utilizării unei proprietăţi decât proprietarul însuşi.
Recurenta a apreciat astfel că în cauză se fac aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) în sensul că restituirea în natură se dispune pentru terenul liber iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. De altfel şi normele metodologice prevăzute de H.G. nr. 250/2007 prevăd faptul că art. 10. alin. (1) se interpretează în sensul că restituirea în natură se limitează doar la restituirea terenurilor care nu sunt ocupate de noi construcţii sau nu sunt afectate altor amenajări de utilitate publică.
În ceea ce priveşte autorizaţia de construire, recurenta a arătat că legea face referire la construcţiile neautorizate în condiţiile legii, după data de 1 ianuarie 1990 or, Gradina de Vară a oraşului Strehaia este edificată în anii dictaturii comuniste. S-a invocat că acest aspect a fost reţinut şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 4249 din 20 mai 2011 care a dispus completarea probatoriului faţă de toate aspectele dezbătute pe fond, cerinţă care, în opinia recurentei, nu a fost realizată pe deplin.
În conformitate cu principiile de soluţionare a notificărilor cuprinse în H.G. nr. 250/2007, pct. 2, nu pot fi încălcate exigenţele art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”. Or, restituirea unui teren ocupat de un imobil proprietate a oraşului Strehaia, cu imobil cu tot, ar însemna de asemenea o încălcare a dreptului de proprietate şi s-ar soluţiona o nedreptate printr-o altă nedreptate. Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată în sens restrictiv, acordând foştilor proprietari drepturi pe care nu le-au avut şi care ar duce la o îmbogăţire fără justă cauză în defavoarea unui alt proprietar. Totuşi legea este complexă şi prevede în toate situaţiile în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de masuri reparatorii în echivalent pentru proprietarii deposedaţi.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate s-a constatat că aceasta este legală şi temeinică iar recursul a fost respins ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
În limitele casării cu trimitere dispuse prin Decizia nr. 4249 din 20 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a făcut, la situaţia de fapt dedusă judecăţii, o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, recte art. 10 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001.
Terenul de 912 m2 a fost preluat abuziv de Statul Român, clădirile edificate pe acesta fiind demolate în totalitate după momentul preluării, situaţie în care, potrivit art. 10 alin. (1) din Lege, restituirea în natură se dispune pentru terenul rămas liber iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Cât priveşte construcţiile noi ridicate pe teren - în condiţiile art. 10 alin. (5) - în mod corect s-a stabilit că acestea nu reprezintă un impediment la restituirea în natură, ele nemaifiind necesare pârâtei.
De altfel această situaţie nu a fost discutată de pârâta recurentă care a criticat măsura numai sub aspectul că oportunitatea aplicării unei asemenea măsuri aparţine exclusiv pârâtei conform H.G. nr. 250/2007 care singură apreciază dacă îi mai sunt sau nu utile construcţiile.
Curtea de apel a dat o corectă interpretare dispoziţiilor art. 10 alin. (5) şi alin. (2) şi nu a încălcat dispoziţiile legale în materie când a apreciat asupra faptului că imobilele noi construite pe teren de pârâtă nu mai sunt de folos unităţii deţinătoare.
Instanţa este îndreptăţită să facă propria apreciere asupra acestei situaţii, fiind investită cu controlul judiciar - prevăzut de Legea nr. 10/2001 - al modului în care în soluţionarea notificării, unitatea deţinătoare a făcut aplicarea dispoziţiei legale corespunzătoare.
În exercitarea acestui control, instanţa a examinat situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a constatat că aceasta, potrivit probelor administrate în cauză, impune o altă soluţie, în cadrul dispoziţiilor legale incidente, decât cea stabilită de unitatea deţinătoare, exprimată în cuprinsul dispoziţiei nr. 65/2006, atacată cu contestaţie de reclamant.
Constatând din probele administrate, potrivit argumentelor aduse în considerentele hotărârii, că imobilele edificate nu mai sunt folosite de pârâtă, starea acestora fiind degradată, se constată că nu este fondată nici critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia europeană cât priveşte proprietatea pârâtei asupra construcţiilor edificate de ea pe terenul revendicat.
Protecţia prevăzută de dispoziţia invocată, care altfel se regăseşte şi în normele de drept intern, nu se justifică în cauză în raport de constatările făcute de expert cât priveşte starea acestor imobile.
Atunci când a fost cazul - pentru partea din construcţia care se regăseşte pe terenul revendicat şi cu privire la care s-a dovedit că îi este necesară pârâtei, tocmai pentru a respecta dreptul de proprietate al pârâtei instanţa a confirmat măsurile luate de unitatea deţinătoare prin dispoziţia nr. 65/2006, despăgubiri prin echivalent bănesc.
Celelalte critici referitoare la existenţa autorizaţiei pentru construcţiile în discuţie şi respectiv lipsa stabilirii obligaţiei petentului la o sumă de bani pentru construcţiile rămase pe terenul ce i-a fost restituit, se situează în afara cadrului procesual, casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare fiind făcută pentru considerente care nu s-au referit la problema autorizaţiei, acest aspect fiind deja dezlegat de instanţa de recurs.
Constatând că nu s-au dovedit motive de nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 invocat, se reţine că recursul este nefondat şi, ca urmare, în temeiul art. 312, alin. (1) C. proc. civ. a fost respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Oraşului Strehaia împotriva Deciziei nr. 61 din data de 9 iulie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2167/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5433/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
