ICCJ. Decizia nr. 5433/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ŞI JUSTIȚIE
SECȚIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5433/2013
Dosar nr. 33508/2/2005*
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 12 decembrie 1997, reclamantele B.L.D. şi N.C.L. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, SC R.V. SA şi SC H.N. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate „nulitatea titlului de deţinere al Statului Român” pentru imobilele situate în str. Ioan Slavici şi str. Paris, ambele situate în sectorul 1 Bucureşti.
La data de 21 septembrie 1998 reclamantele au chemat în judecată în temeiul dispoziţiilor art. 57 C. proc. civ. şi pe D.I., D.E. şi D.Ş. motivat de faptul că din imobilul situat în str. Paris au fost înstrăinate „porţiuni” cu actele de vânzare – cumpărare din 17 ianuarie 1997 şi din 17 ianuarie 1997.
În şedinţa publică din data de 14 mai 1999 reclamantele au depus la dosar o altă cerere în care au arătat că înţeleg să precizeze obiectul acţiunii formulate, în sensul că solicită ca fiecare clădire să le fie „predată împreună cu terenul”.
La acelaşi termen de judecată intervenientul D.Ş., precum şi D.A.C. au depus o cerere reconvenţională prin care au solicitat să se constate că sunt cumpărători de bună credinţă asupra apartamentului nr. 1 situat în str. Paris, sector 1, deoarece au ocupat imobilul iniţial în temeiul contractului de închiriere din 10 august 1992, iar pentru garaj în baza celui din 01 aprilie 1973. La data de 25 aprilie 1996 au formulat cerere la SC H.N. SA pentru cumpărarea apartamentului, iar la data de 17 ianuarie 1997 s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare cu plata în rate. În luna februarie 1997 apartamentul a fost achitat integral, iar reclamantele nu au făcut nicio cerere de restituire a imobilului din str. Paris, sector 1 în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor intervenientului D.I., numiţii D.D. şi D.A. şi s-au depus două cereri de intervenţie în interes propriu de către T.V.D. şi C.M., C.I.C. şi L.M. (fila 31 dosar nr. 5276/1999 al Tribunalului Bucureşti Secţia a III-a) prin care s-a solicitat să se constate că aceştia sunt proprietarii a câte unei suprafeţe, cotă indiviză de 90 mp., teren situat în str. Ioan Slavici, aferentă apartamentelor nr. 5 şi 6 cumpărate, în conformitate cu Ordinul Prefectului nr. 262 din 13 aprilie 1999 şi asupra apartamentelor nr. 5 şi 6 aflate în blocul construit pe teren în conformitate cu autorizaţia şi a garajului autorizat.
Primul ciclu procesual s-a finalizat prin decizia nr. 2514 din 30 martie 2005 (dosar nr. 6429/2000) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României, cu consecinţa casării parţiale a deciziei atacate în sensul menţinerii celor hotărâte cu privire la restituirea imobilului din str. Paris, de către cei obligaţi prin decizie, respectiv D.Ş. şi D.A.C. prin moştenitorul legal D.A., D.D., D.E. şi D.A., şi a cererii reconvenţionale, şi trimiterii cauzei spre rejudecare cu privire la celelalte capete de cerere în contradictoriu cu toţi pârâţii – chemaţi în litigiu, atât în privinţa părţilor din imobilul situat în str. Paris, care nu erau deţinute de pârâţii – cumpărători, cât şi în ceea ce priveşte imobilul din Bucureşti str. Ioan Slavici, după identificările necesare. Totodată s-au respins ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, D.Ş., D.A., ca succesor legal al recurentei D.A.C.
Au fost menţinute dispoziţiile deciziei cu privire la obligarea pârâţilor–cumpărători de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate imobilul din Bucureşti, str. Paris, sector 1, şi cu privire la respingerea cererii reconvenţionale şi au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, D.Ş., D.A.C. şi continuat de moştenitorul acesteia, D.A.
Pentru a pronunţa această decizie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală a reţinut că, deşi din probele administrate în cauză, respectiv titlurile de proprietate înfăţişată de reclamante, înscrisurile emise de societăţile comerciale de administrare locativă, precum şi din raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. 22917/1997, rezultă că pe terenul din str. Ioan Slavici mai exista, la data introducerii acţiunii, şi imobilul vechi (cel naţionalizat) în sensul de locuinţă, iar în clădirea din str. Paris, în afară de părţile din imobil vândute intimaţilor D. şi D., s-a mai aflat în proprietatea statului demisolul şi o locuinţă construită pe garaj, ocupate de chiriaşi, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra acestor spaţii.
În acelaşi timp soluţionând parţial acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor, instanţa de apel a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare – cumpărare întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, referitoare la imobilul din str. Paris şi a titlurilor de proprietate din 14 aprilie 1999 şi din 14 aprilie 1999 referitoare la terenul din str. Ioan Slavici, fără nici o motivare.
În aceste condiţii, numai sub aspectele menţionate, s-a impus admiterea recursului şi casarea parţială a hotărârii, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General a fost considerat ca vădit nefondat, cu motivarea că instanţele au stabilit pe deplin temei, în concordanţă cu legea, normele constituţionale şi practica judecătorească şi constituţională în domeniu, că deposedarea a fost abuzivă, încălcându-se însuşi actul normativ pe care s-a întemeiat, pentru că adevăraţii proprietari erau exceptaţi de la aplicarea Decretului nr. 92/1950.
Recursul declarat de D.Ş. şi D.A.C. continuat pentru aceasta din urmă, decedată în timpul procesului, de moştenitorul său legal D.A., a fost considerat, de asemenea, nefondat. S-a motivat că buna credinţă a subdobânditorilor recurenţi, în sensul art. 1898 C. civ., nu a putut fi reţinută pentru păstrarea actului întrucât, la vădita rea credinţă a vânzătorului, se adaugă neglijenţa cumpărătorilor care nu au verificat dacă în momentul încheierii actului cel de la care achiziţionează îndeplineşte toate condiţiile legale spre a putea transmite valabil proprietatea asupra imobilului.
Un al doilea ciclu procesual a fost finalizat prin decizia civilă nr. 8502 din 2 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care au fost casate decizia recurată şi încheierea din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de apel.
Instanţa de recurs a motivat că, prin soluţia care a finalizat primul ciclu procesual, decizia civilă nr. 2514 din 30 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în mod irevocabil că preluarea celor două imobile în litigiu a fost abuzivă deoarece nu au fost respectate înseşi prevederile Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, iar chiriaşii-cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost de rea credinţă, astfel încât acţiunea în revendicare îndreptată împotriva pârâţilor D. şi D. va rămâne admisă, fiind păstrată şi soluţia de respingere a cererii reconvenţionale prin care pârâţii D. solicitaseră să se constate că sunt cumpărători de bună credinţă şi să se respingă acţiunea în revendicare.
Înalta Curte a constatat că, în ceea ce priveşte imobilul din str. Paris sector 1 Bucureşti, instanţa a fost învestită cu următoarele capete de cerere:
Pe cererea principală:
1. constatarea nulităţii titlului statului, (asupra căreia, astfel cum s-a arătat, există autoritate de lucru judecat);
2. revendicarea construcţiei (identificată prin raportul de expertiză ca fiind compusă din demisol, parter şi etaj, plus un alt garaj având o locuinţă construită deasupra, cât şi un garaj de tablă. Cu privire la apartamentele de la parter şi etaj există autoritate de lucru judecat, casarea vizând celelalte spaţii de locuit şi garajul. Deşi se susţine că garajul, deasupra căruia se află o locuinţă, a fost restituit în primul ciclu procesual, odată cu apartamentul împreună cu care fusese vândut familiei D., această împrejurare nu poate fi reţinută pentru că în primul apel nu sunt analizate contractele de vânzare-cumpărare în care este menţionat şi garajul folosit de familia D., iar în recurs este menţinută soluţia din apel cu privire la restituirea către foştii proprietari a apartamentelor menţionate în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, fără a se face nici o menţiune cu privire la garaj);
3. revendicare teren aferent construcţiei (identificat prin expertiză ca având o suprafaţă de 567,81 mp, asupra căruia instanţa de apel în rejudecare a omis să se pronunţe);
4. constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 şi din 17 ianuarie 1997 încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (soluţia instanţei de recurs care a soluţionat acţiunea în revendicare în mod irevocabil şi a constatat existenţa relei credinţe a chiriaşilor-cumpărători, face ca acest capăt de cerere să rămână atât lipsit de interes, faţă de soluţia pronunţată asupra revendicării, cât şi intrat sub autoritate de lucru judecat sub aspectul constatării relei-credinţe a chiriaşilor – cumpărători;
Prin cererea reconvenţională s-a solicitat de către chiriaşii-cumpărători D. să se constate că sunt de bună credinţă (pentru argumentele expuse anterior, şi această cerere a fost soluţionată irevocabil, intrând sub autoritate de lucru judecat).
Înalta Curte a observat că, în rejudecare, instanţa de apel a reluat analiza asupra capetelor 1 şi 4 ale acţiunii şi asupra cererii reconvenţionale, deşi acestea intraseră sub autoritate de lucru judecat, şi a lăsat nesoluţionate capetele 2 (cu privire la garaj şi locuinţa aflată deasupra acestuia şi garajul din tablă) şi 3 (referitor la revendicarea terenului) şi nu s-a pronunţat în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar, Primăria Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC R.V. SA şi SC H.N. SA asupra apartamentelor nevândute în temeiul Legii nr. 112/1995.
Deoarece prin nepronunţarea asupra acestor aspecte şi, implicit, prin neanalizarea lor, instanţa de apel nu a cercetat cauza pe fond în întregul ei, s-a impus casarea cu trimitere spre rejudecare a acestor recursuri, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Cu ocazia rejudecării, Înalta Curte a recomandat instanţei de apel să se pronunţe, în raport de capetele de cerere menţionate, care nu au intrat sub puterea de lucru judecat, cu privire la: teren, demisolul construcţiei principale, garaj şi construcţia edificată deasupra acestuia, în raport de situaţia juridică existentă la momentul rejudecării.
Urmare a acestei verificări, s-a cerut să fie avute în vedere şi criticile formulate de recurenţii Primarul sectorului 1 Bucureşti şi Consiliul Local sector 1 Bucureşti privind lipsa lor de calitate procesuală pasivă în cauză.
În ceea ce priveşte imobilul din str. Ioan Slavici sector 1 Bucureşti, Înalta Curte a constatat că instanţa a fost investită cu următoarele cereri:
Cerere principală având următoarele capete de cerere:
1. constatarea nulităţii titlului statului (asupra căreia, astfel cum s-a arătat, există autoritate de lucru judecat);
2. revendicare teren (în suprafaţă de 819 mp, astfel cum rezultă din actele de proprietate);
3. revendicare construcţie veche (potrivit raportului de expertiză, filele 648,665 ale vol. III din dosarul de apel, după rejudecare, pe terenul în litigiu se află un bloc, construcţia veche care are o suprafaţă de 124,78 mp, 7 garaje şi o anexă. Asupra restituirii construcţiei vechi, instanţa de apel a omis a se pronunţa);
4. constatarea nulităţii titlurilor de proprietate din 14 aprilie 1999 şi din 14 aprilie 1999, (emise în temeiul Ordinului Prefectului nr. 232 din 13 aprilie 1999, pe care instanţa de apel le-a menţinut ca fiind valabile, aducându-se ca singur argument faptul că nu au fost contestate, ceea ce echivalează cu o nemotivare).
Prin cererea de intervenţie în interes propriu, T.M.V. şi T.A. (ca moştenitori ai lui T.V.D.), C.M. şi C.I.C., L.M. au solicitat instanţei să se constate că sunt proprietarii cotei indivize de 90 mp fiecare şi a apartamentelor nr. 5 şi 6 din blocul edificat pe teren.
Înalta Curte a observat că, în primul ciclu procesual, a fost analizat numai capătul 1 al acţiunii, stabilindu-se cu autoritate de lucru judecat că preluarea imobilului de către stat s-a realizat fără titlu valabil, cauza fiind trimisă spre rejudecare deoarece instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor celorlalte capete de cerere, inclusiv asupra cererii de intervenţie în interes propriu.
În rejudecare, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererii de intervenţie cu privire la cota indiviză de 90 mp teren solicitată de către fiecare intervenient, asupra restituirii construcţiei vechi, care ocupă terenul în suprafaţă de 124,78 mp.
De asemenea, nu a argumentat admiterea capătului 2 privind terenurile de 819 mp şi 214 mp, (în condiţiile în care terenul de 214 mp face parte din terenul de 819 mp, fiind ocupat de construcţia veche, deci nu este distinct de acesta), respingerea cererii de constatare a nulităţii titlurilor de proprietate din 14 aprilie 1999 şi din 14 aprilie 1999 (capătul 4), admiterea parţială a cererii de intervenţie cu privire la apartamentele 5 şi 6 şi la garaj.
Prin cererea de îndreptare a erorilor materiale s-a solicitat tocmai îndreptarea acestor omisiuni, însă nici recursul formulat împotriva încheierii prin care s-a respins această cerere nu a putut fi analizat deoarece aspectele puse în discuţie se suprapun celor care fac obiectul recursului împotriva deciziei din apel, astfel încât nepronunţarea asupra tuturor capetelor de cerere şi lipsa motivării sau motivarea necorespunzătoare a măsurilor dispuse de către instanţa de apel în rejudecare fac imposibilă analizarea motivelor de recurs.
Prin nepronunţarea asupra acestor aspecte şi, implicit, prin neanalizarea lor, prin nemotivarea măsurilor dispuse asupra celorlalte capete de cerere, Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel nu a analizat cauza pe fond în întregul ei şi nu a prezentat argumentele pe care şi-a întemeiat raţionamentul juridic, ceea ce nu permite exercitarea controlului de legalitate.
Cu ocazia rejudecării, Înalta Curte a recomandat instanţei de apel să se pronunţe asupra tuturor capetelor de cerere, atât din cererea principală, cât şi din cererea de intervenţie, cu excepţia capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, care a intrat sub autoritate de lucru judecat prin soluţionarea acestui capăt de cerere în primul ciclu procesual.
Astfel cum rezultă din menţiunea existentă la fila 4 a deciziei civile nr. 2154 din 30 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, casa veche se află în proprietatea municipiului Bucureşti şi în administrarea SC R.V. şi a Primăriei Sectorului 1 Bucureşti, astfel încât, în rejudecare, urmau a fi avute în vedere şi motivele de recurs formulate de Primarul Sectorului 1 Bucureşti şi de Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti privind lipsa calităţii lor procesuale pasive.
În rejudecarea apelului, în cel de-al treilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 452A din 06 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, ca nefondată, a constatat că excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a Primăriei Sectorului 1 Bucureşti, invocată de această instituţie, a fost formulată de un terţ faţă de cauză, a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, ca nefondate, a respins cererile de introducere în cauză în calitate de intervenienţi forţaţi, de obligare la demolarea garajelor, constatare a nulităţii absolute a autorizaţiilor şi avizelor, şi a titlurilor de proprietate, formulate la data de 18 aprilie 2006, precum şi cererea de constatare a nulităţii absolute a titlului de proprietate exhibat de numiţii V.R.M. şi V.V.T., formulată la data de 25 martie 2010, ca inadmisibile.
Pe cale de consecinţă, a respins excepţiile de necompetenţă materială a instanţei, de lipsă calitate procesuală pasivă a numiţilor G.M.S., V.M.P., V.R.M. şi O.A., de uzucapiune invocată de V.R.M. şi de V.V.T., ca fiind formulate de terţi faţă de proces. A admis apelul formulat de apelantele – reclamante B.L.D. şi N.C.L.
A schimbat în parte sentinţa civilă (modificată deja prin decizia civilă nr. 588/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, astfel cum a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 2514/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală ), în sensul că:
A admis excepţia lipsei de interes în privinţa capetelor de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare – cumpărare din 17 ianuarie 1997 şi din 17 ianuarie 1997 şi în consecinţă, respinge acest capăt de cerere ca lipsit de interes.
A obligat pe pârâţii Municipiul Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, SC H.N. SA, D.A., D.Ş., D.A., D.D. şi D.E., să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul teren situat în Bucureşti, sectorul 1, în suprafaţă de 567,81 mp. conform raportului de expertiză realizat de expert L.M., pe pârâţii D., doar în limita celor 83,02 mp. dobândiţi prin contractul de vânzare-cumpărare, iar pe pârâţii D., doar în limita celor 65,54 mp. dobândiţi prin contractul.
A obligat pe pârâţii Municipiul Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, SC H.N. SA, să lase în deplină proprietate şi paşnică posesie, reclamantelor, demisolul corpului A, edificat la adresa menţionată (str. Paris), garajul şi locuinţa edificată pe garaj (corp B), individualizate conform raportului de expertiză L.M.
A respins cererea de revendicare în privinţa garajului în suprafaţă de 17,96 mp., ca nefondată.
A admis în parte cererile de intervenţie în interes propriu formulate de T.A. şi T.M.V., C.I.C., C.M. şi L.M. A constatat că intervenienţii T. sunt proprietari asupra apartamentului nr. 5 din blocul edificat pe strada Ioan Slavici, Bucureşti, iar intervenienţii C. şi L. sunt proprietarii apartamentului nr. 6 din acelaşi bloc. Respinge în rest, adică în privinţa suprafeţelor de teren atestate prin titlurile de proprietate din 14 aprilie 1999 şi din 14 aprilie 1999, cererile de intervenţie în interes propriu.
A constatat nulitatea absolută a titlurilor de proprietate din 14 aprilie 1999 şi din 14 aprilie 1999.
A admis în parte, cererea de revendicare a imobilului teren şi construcţie din Bucureşti, str. Ioan Slavici.
A obligat pe pârâţii Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti şi SC R.V. SA, să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamantelor, construcţia veche (în suprafaţă de 126,11 mp.) şi terenul aflat sub aceasta (în suprafaţă tot de 126,11 mp.), individualizate conform expertizei completate realizate de expert Ş.E.
A obligat pe pârâţii intervenienţi C.I.C., C.M. şi L.M., pe de o parte, respectiv pe intervenienţii-pârâţi T.A., T.M.V., pe de altă parte, să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamantelor, suprafaţa de câte 90 mp. aflată în indiviziune, aferentă fiecăruia dintre cele două titluri de proprietate din 14 aprilie 1999 şi din 14 aprilie 1999.
A respins cererea de revendicare pentru restul terenului din str. Ioan Slavici, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţiile invocate, Curtea a respins excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, ca nefondată, întrucât ambele imobile revendicate se află în cadrul sectorului 1 al municipiului Bucureşti, consiliul local având în temeiul art. 36 din cadrul Legii nr. 215/2001, atribuţii în privinţa administrării imobilelor aflate în domeniul său privat; a respins excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a Primăriei Sectorului 1 Bucureşti deoarece a fost formulată de un terţ faţă de cauză; a admis excepţia de inadmisibilitate a cererilor de introducere în cauză în calitate de intervenienţi forţaţi, de obligare la demolarea garajelor, de constatare a nulităţii absolute a autorizaţiilor şi avizelor, şi a titlurilor de proprietate, cereri formulate la data de 18 aprilie 2006, precum şi cererea de constatare a nulităţii absolute a titlului de proprietate exhibat de numiţii V.R.M. şi V.V.T., cerere formulată la data de 25 martie 2010, întrucât ele au fost formulate pentru prima dată în apel, contrar dispoziţiilor speciale ale art. 57 alin. (3) C. proc. civ., dar şi ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât invocarea de către aceştia, de excepţii în dosar, nu este posibilă. Pentru acest motiv, excepţiile de necompetenţă materială a instanţei (în favoarea celei de fond funciar), de lipsă calitate procesuală pasivă a numiţilor G.M.S., V.M.P., V.R.M. şi O.A., de uzucapiune invocată de V.R.M. şi de V.V.T., vor fi respinse ca fiind formulate de terţi faţă de proces.
Au fost respinse ambele excepţii ale inadmisibilităţii acţiunii în revendicare prezente, atât cu referire la existenţa Legii nr. 18/1991, în raport de dispoziţiile art. 60 din acest act normativ special, cât şi în referire la existenţa Legii nr. 10/2001, întrucât nu mai pot fi aduse în discuţie aspecte legate de inadmisibilitatea acţiunii prezente în revendicare pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform deciziei de recurs în interesul legii nr. 33/2008 şi a art. 6 CEDO .
Cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare – cumpărare din 17 ianuarie 1997 şi din 17 ianuarie 1997 încheiate de pârâţii persoane fizice obligate la restituirea construcţiei (parter şi etaj) a fost considerată ca lipsită de interes, întrucât deja acţiunea în revendicare a fost admisă, aspect care trebuie considerat şi prin raportare la art. 315 C. proc. civ., sub acest aspect instanţa de recurs arătând că acest capăt de cerere a rămas lipsit de interes.
Plecând de la premisa constatată de instanţa de casare, că nevalabilitatea titlului statului în privinţa ambelor imobile în litigiu a intrat sub autoritate de lucru judecat Curtea constată în privinţa terenului aferent imobilului construcţie din Bucureşti, sectorul 1, s-a impus admiterea cererii de revendicare a reclamantel or.
Pentru restul de teren (ce nu a fost vândut pe Legea nr. 112/1995 chiriaşilor-cumpărători D.A. (prin autorul său), D.Ş., D.A., D.D. şi D.E., prin autorul dumnealor), titlul reprezentat de Decretul nr. 92/1950 a fost considerat ca nevalabil, soluţia admiterii restituirii întregului teren (identificat ca fiind în suprafaţă de 567,81 mp. conform raportului de expertiză realizat de expert L.M. (filele 131 dosar fond judecătorie) impunându-se aşadar.
În privinţa demisolului corpului A, edificat la adresa menţionată (str. Paris), garajului şi locuinţei edificate pe garaj (corp B), din raportul de expertiză a rezultat că demisolul este proprietate de stat la fel ca şi locuinţa edificată pe garaj care este ocupată de chiriaşi ai aceluiaşi consiliu local.
Având în vedere totodată, că garajul din cadrul corpului B, este menţionat şi în actul vechi de proprietate al autorilor reclamantelor, Curtea a obligat pe pârâţii Municipiul Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, SC H.N. SA, să lase în deplină proprietate şi paşnică posesie, reclamantelor, demisolul corpului A, edificat la adresa menţionată (str. Paris), garajul şi locuinţa edificată pe garaj (corp B), individualizate conform raportului de expertiză L.M.
4. În privinţa garajului de tablă în suprafaţă de 17,96 mp, Curtea a observat că nu s-a realizat dovada titlului de proprietate asupra sa, iar, datorită caracterului provizoriu al acestei construcţii, este mai degrabă verosimil ca acesta să fi fost edificat ulterior naţionalizării decât anterior. În aceste condiţii, cererea pentru restituirea sa a fost respinsă, ca nefondată.
Titlurile de proprietate din 14 aprilie 1999 şi din 14 aprilie 1999 au fost emise în temeiul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, premisa aplicării acestei norme legale, reprezentând-o calificarea terenurilor ca proprietate de stat. Având în vedere constatarea cu caracter irevocabil a faptului că titlul statului asupra imobilului din str. Ioan Slavici, sector 1, Bucureşti, nu este valabil, Curtea a constatat greşita aplicare a art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 în beneficiul intervenienţilor şi spre vătămarea reclamantelor, astfel încât va constata nulitatea celor două titluri de proprietate.
În ce priveşte terenul din str. Ioan Slavici, de 813,84 mp, restul proprietarilor de teren de la adresa menţionată nu au fost atraşi în proces, în termenul şi condiţiile legale, astfel încât revendicarea prezentă nu va putea purta decât asupra părţii din terenul în litigiu aflată în posesia Municipiului Bucureşti, Consiliului General al Municipiului Bucureşti, Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti şi a SC R.V. SA, precum şi a intervenienţilor C.I.C., C.M. şi L.M., T.A. şi T.M.V., pentru restul urmând pe cale de consecinţă, a se respinge ca nefondată.
Terenul deţinut de către autorităţile publice menţionate se configurează în terenul situat sub construcţia veche, în suprafaţă de 126,11 mp, construcţie care a aparţinut autorilor reclamantelor şi care este închiriată către mai mulţi chiriaşi.
Având în vedere că titlul statului, prin autorităţile sale, asupra imobilului teren şi construcţie veche, a fost constatat deja ca nevalabil, nemaiputând fi opus în operaţiunea juridică de comparare a titlurilor, se impune obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti şi SC R.V. SA, să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamantelor, construcţia veche (în suprafaţă de 126,11 mp.) şi terenul aflat sub aceasta (în suprafaţă tot de 126,11 mp.), individualizate conform expertizei completate realizate de expert Ş.E.
În privinţa pârâţilor intervenienţi C.I.C., C.M. şi L.M., pe de o parte, respectiv T.A. şi T.M.V., pe de altă parte, aceste părţi nu mai exhibă un titlu de proprietate valabil în concurs cu reclamantele. Aşadar, fiecare grup specificat de intervenienţi a fost obligat să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamantelor, suprafaţa de câte 90 mp. aflată în indiviziune, aferentă fiecăruia dintre cele două titluri de proprietate din 14 aprilie 1999 şi din 14 aprilie 1999 anulate.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti şi V.R.M. şi V.V.T., intervenienţii C.I.C., C.M. şi L.M., T.A. şi T.M.V., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
1. În motivarea recursului său, pârâtul Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliul Local al Sectorului 1, privind obligarea sa să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren situat în Bucureşti, str. Paris, Sector 1 în suprafaţă de 567.81 mp. demisolul corpului A, garajul şi locuinţa edificată pe garaj (corp 11) din str. Paris, construcţia veche ( în suprafaţă de 126 mp) şi terenul aflat sub aceasta din str. Ioan Slavici, Sector 1, precum şi privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată aferente ciclului procesual al apelului.
Instanţa de apel a respins în mod eronat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, deoarece folosul practic urmărit de către reclamante nu poate fi determinat în concret faţă de Consiliului local al Sectorului 1, având în vedere că acesta nu este unitatea deţinătoare a bunurilor imobile de pe raza Sectorului 1 întrucât, conform art. 119 din Legea nr. 215/2001, municipiul Bucureşti (în calitate de titular al patrimoniului) este unitatea administrativ-teritorială care deţine bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale şi domeniului privat al acesteia.
Recurenta a precizat că cererea sa intră sub incidenţa prevederilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, art. 26 alin. (2) din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 760C/l999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 fiind scutită de plata taxei judiciare de timbru.
2. În motivarea recursului, intervenienţii V.R.M. şi V.V.T. au arătat următoarele:
Soluţia de respingere a cererii de intervenţie în proces formulată de aceşti recurenţi este nelegală, constatându-se greşit că sunt terţi faţă de proces, cu toate că în faza apelului au fost introduse în mod forţat alte persoane şi s-a constatat că sunt părţi în proces, iar în privinţa recurenţilor s-a constatat că nu pot avea calitatea de intervenienţi.
Faţă de cererea lor de intervenţie părţile reclamante nu s-au opus, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (3) C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, cererea formulată putea să fie considerată ca fiind şi o cerere în interesul uneia dintre părţi, motiv pentru care era oricum admisibilă.
Nu au fost respectate nici dispoziţiile art. 52 C. proc. civ., motiv pentru care recurenţii au rămas ca părţi în proces, iar instanţa trebuia să se pronunţe asupra cererii lor.
Recurenţii aduc critici şi asupra modului de soluţionare pe fond a cauzei.
3. În motivarea recursului declarat, intervenientii C.I.C., C.M. şi L.M. au arătat următoarele:
Nu au fost respectate limitele deciziei de casare, potrivit dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. deoarece, aşa cum s-a consemnat şi în încheierea din data de 17 iunie 2010, apelul după casare priveşte numai o construcţie în suprafaţă de 123 mp şi terenul aferent, instanţa de recurs constatând cu putere de lucru judecat că recurenţii şi ceilalţi intervenienţi sunt proprietarii imobilului construit în anul 1957, împreună cu cota parte din suprafaţa de 900 mp care revine fiecărui coproprietar.
De altfel, limitele rejudecării după casare au fost stabilite prin decizia de casare în care s-a dispus rejudecarea cu privire la capătul de cerere privind imobilul din Bucureşti, str. Ion Slavici, sector 1, „după ce vor fi făcute identificările necesare " (pag. 5, par. Ultim din decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Această înseamnă că trebuie făcute delimitările între proprietatea recurenţilor (8/10 din teren şi garajele situate pe acesta) şi restul de proprietate (2/10 din teren şi construcţia veche situată pe această porţiune de teren, aflate în administrarea C.G.M.B.).
Cu alte cuvinte, instanţa de apel era învestită să se pronunţe numai asupra aspectului dacă cererea reclamantelor de restituire a cotei de 2/10 din terenul în suprafaţă de 900 mp şi construcţia veche situată pe această porţiune de teren este întemeiată şi dacă poate fi admisă.
Recurenţii consideră că dreptul lor de proprietate asupra cotei de 8/10 din terenul în discuţie a fost stabilit cu caracter de putere de lucru judecat şi nu mai poate fi pus în discuţie în această fază procesuală.
Totodată se arată că excepţia de inadmisibilitate a acţiunii reclamantelor nu a fost soluţionată de către instanţa de apel. În susţinerea acestei excepţii s-a arătat că recurenţii sunt proprietari, împreună cu alţi coproprietari, ai cotei de 8/10 din terenul în suprafaţă totală de 900 mp, situat în Bucureşti, str. Ion Slavici, a cărei situaţie juridică este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 18/1991, respectiv art. 36 alin. (2) din lege. În baza acestei legi au fost obţinute titlurile de proprietate invocate în instanţă.
Pentru a emite o pretenţie în legătură cu acest teren, reclamantele trebuiau să urmeze procedura prevăzută pentru restituirea în natură a terenului sau pentru obţinerea despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile art. 51-59 din Legea nr. 18/1991, republicată, fiind exclusă calea dreptului comun.
Se aplică şi dispoziţiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că nu pot fi primite acţiunile în justiţie care nu au respectat o procedură prealabilă prevăzută de lege.
În ceea ce priveşte soluţia instanţei prin care se constată că reclamantele sunt proprietarele terenului în suprafaţă de 819 mp şi de 124 mp, ocupat de vechea casă de locuit, această soluţie este greşită în raport cu cei care au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului conform dispoziţiilor Legii nr. 18/1991.
Instanţa de apel nu a analizat în nici un fel acest aspect şi nu rezultă cum a ajuns la soluţia de admitere a cererii reclamantelor de a se constata că sunt proprietarele terenului. De altfel, soluţia este şi contradictorie din moment ce titlul de proprietate al recurenţilor asupra terenului nu a fost desfiinţat, chiar instanţa de apel statuând că acest titlul este valabil.
Aşa fiind, soluţia pronunţată nu are fundament şi este contradictorie, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenţii susţin că imobilele au fost preluate de către stat cu titlu valabil, în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, art. I. pct. 2 şi că nu pot fi avute în vedere stipulaţiile cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, votată de Adunarea Generală a O.N.U. la data de 10 decembrie 1948, deoarece România nu era membră a ONU în anul 1950, iar această declaraţie nu a fost considerată niciodată ca fiind un act juridic capabil să producă efecte juridice, ci a fost privită numai ca o declaraţie politică cu putere de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. la date edictării ei.
Instanţa a greşit considerând că există deja o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat cu caracter irevocabil că titlul statului asupra imobilului din str. Ioan Slavici, Bucureşti nu este valabil, deoarece nu există o hotărâre judecătorească pe acest aspect, care să aibă caracter de hotărâre irevocabilă.
Imobilul din str. Ioan Slavici, Bucureşti s-a construit în deplină legalitate şi, dacă s-ar merge pe raţionamentul instanţei de apel, s-ar desfiinţa dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, ca şi alte texte de lege în vigoare. Or, nu pot fi abrogate, prin lipsirea de efecte juridice, nişte texte de lege în vigoare.
Soluţia de anulare a titlului de proprietate emis în baza art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 este nelegală, deoarece obţinerea titlului de proprietate s-a realizat în baza unei legi şi este de principiu că cel care dobândeşte un drept în baza unei legi este o persoană de bună-credinţă.
În ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a titlului lor de proprietate abia în faza apelului, recurenţii consideră că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unei cereri care nu mai putea să fie făcută şi analizată în faza apelului, conform art. 296 C. proc. civ., încălcând principiul disponibilităţii şi normele imperative care reglementează judecata în apel.
Din soluţia pronunţată nu se înţelege dacă, prin constatarea asupra calităţii de proprietari asupra apartamentului nr. 6 din blocul edificat pe str. Ioan Slavici, Bucureşti, respectivele persoane sunt şi proprietarii terenului de sub construcţie întrucât, în acest caz, soluţia de desfiinţare a titlurilor de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991 este greşită, întrucât nu se poate restitui mai mult teren decât cel existent.
Hotărârea este contradictorie şi pentru că nu se poate respinge cererea de revendicare pentru restul terenului din str. Ioan Slavici ca nefondată şi să fie admisă pentru anumite porţiuni de teren, având în vedere că există aceeaşi situaţie juridică, aceeaşi raţiune juridică şi aceleaşi texte de lege care se aplică la situaţia supusă judecăţii.
4. În motivarea recursului declarat, intervenienţii T.A., T.M.V. au reiterat aceleaşi motive de recurs şi aceleaşi argumente în susţinerea lor ca şi recurenţii C.I.C., C.M. şi L.M.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Înalta Curte constată că aceasta este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozitivul deciziei recurate, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti a fost obligat să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul teren situat în Bucureşti, sectorul 1, în suprafaţă de 567,81 mp. conform raportului de expertiză realizat de expert L.M., demisolul corpului A, edificat la adresa menţionată (str. Paris), garajul şi locuinţa edificată pe garaj (corp B), individualizate conform raportului de expertiză L.M., construcţia veche (în suprafaţă de 126,11 mp.) şi terenul aflat sub aceasta (în suprafaţă tot de 126,11 mp.), individualizate conform expertizei completate realizate de expert Ş.E., situate în str. Ioan Slavici.
Ca atare, acţiunea în revendicare a fost admisă şi în contradictoriu cu Consiliul Local al Sectorului 1 al municipiului Bucureşti.
Or, acţiunea în revendicare este acţiunea în justiţie aflată la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deţine bunul respectiv, fără drept.
Potrivit art. 119 din Legea nr. 215/2001, „Constituie patrimoniu al unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial„, iar, conform art. 1 alin. (2) lit. i) al aceleiaşi legi, constituie unităţi administrativ-teritoriale: comunele, oraşele şi judeţele; în condiţiile legii, unele oraşe pot fi declarate municipii. În art. 78 din Legea nr. 215/2001 se precizează că „Municipiul Bucureşti este organizat în 6 subdiviziuni administrativ-teritoriale, numite sectoare”.
Consiliul Local Sector 1 Bucureşti constituie una dintre autorităţile administraţiei publice locale din municipiul Bucureşti, ca autoritate deliberativă, astfel cum este prevăzut în art. 80 al Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală.
Atribuţiile sale în administrarea domeniului privat al unităţii administrativ teritoriale sunt menţionate în art. 36 alin. (2) lit. c) a Legii nr. 215/2001 potrivit căruia „Consiliul local exercită atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului”.
Din interpretarea sistematică a textelor legale menţionate, rezultă că titular al patrimoniului în care se includ şi posesia sau detenţia asupra bunurilor imobile în litigiu, ca drepturi cu caracter patrimonial, este municipiului Bucureşti, în calitate de unitate administrativ-teritorială, deci numai acesta va suporta consecinţa ieşirii respectivului drept din patrimoniul său ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, iar nu autorităţile administraţiei publice locale din municipiul Bucureşti, ca autorităţi deliberative.
De aceea, Înalta Curte consideră că instanţa de apel a respins în mod eronat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, deoarece folosul practic urmărit de către reclamante nu poate fi determinat în concret faţă de Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti, având în vedere că acesta nu se află în posesia sau detenţia bunurilor în litigiu, unitatea deţinătoare a bunurilor imobile de pe raza Sectorului 1 fiind unitatea administrativ-teritorială, respectiv municipiul Bucureşti.
Ca atare, citarea în cauză a Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti, în calitate de pârât, nu se impunea deoarece, nefiind posesor sau detentor al imobilelor în litigiu, nu poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Totodată, se observă că în mod greşit Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme, neavând calitate de parte în cauză, nu putea fi socotit ca „parte căzută în pretenţii” în accepţiunea art. 274 alin. (1) C. proc. civ. De aceea se impune înlăturarea obligării recurentului Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti la plata sumelor puse în sarcina sa cu titlu de cheltuieli de judecată. În acest context, rămân fără obiect criticile aceluiaşi recurent referitoare la scutirea sa de la plata taxei judiciare de timbru.
2. Analizând recursul declarat de V.R.M. şi V. V.T., Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat pentru argumentele următoare:
Prin decizia recurată, decizia nr. 452 din 6 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a III-a civilă, a fost respinsă cererea din 25 martie 2010, de introducere în cauză a numiţilor V.R.M. şi V.V.T., ca inadmisibilă.
Cu privire la aceste persoane se observă că, la data de 21 ianuarie 2010, s-a solicitat de către reclamante introducerea lor în cauză, în calitate de deţinători actuali ai apartamentului nr. 8 din blocul situat în str. Ioan Slavici Bucureşti, pe care l-au cumpărat de la C.A., care a fost chemat în judecată de către reclamante în calitate de intervenient forţat prin cererea din data de 18 aprilie 2006.
Ulterior, la data de 25 martie 2010, reclamantele au precizat că doresc introducerea în cauză a acestor persoane în calitate de pârâţi, în contradictoriu cu care solicită să se constate nulitatea absolută a titlului lor de proprietate, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare.
Deoarece această cerere a fost formulată pentru prima dată în faza procesuală a apelului şi constituie o cerere nouă prin care se completează obiectul acţiunii şi se introduc părţi noi, în mod corect cererea a fost respinsă ca inadmisibilă, în temeiul art. 294 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”.
Totodată, prin decizia de casare nr. 8502/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat o singură cerere de intervenţie în interes propriu, pe cea formulată în termen legal de C.I.C., C.M., L.M., T.A., T.M.V. iar, în rejudecarea apelului, V.R.M. şi V.V.T. nu au formulat în nume propriu cerere de intervenţie, astfel încât aceştia nu au dobândit calitatea de intervenienţi, deci nu pot invoca aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie de intervenţie în ceea ce priveşte îi priveşte.
Prin urmare, recurenţii V. nu au avut calitatea de intervenienţi, ci de pârâţi, astfel încât criticile lor relative la incidenţa art. 50 şi 52 C. proc. civ., care reglementează cererea de intervenţie, sunt nefondate.
Recurenţii au formulat critici şi cu privire la fondul cauzei, critici care nu vor fi analizate deoarece faţă de aceştia cererea a fost respinsă ca inadmisibilă, astfel că nu au dobândit calitatea de părţi în prezenta cauză. Ca urmare, câtă vreme soluţia pe fond nu le este opozabilă, ei nu au interesul să formuleze critici decât în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii în contradictoriu cu ei.
3. Analizând recursul declarat de intervenientii C.I.C., C.M. şi L.M., cât şi pe cel declarat de intervenienţii T.A., T. M.V., Înalta Curte constată că acesta este nefondat din perspectiva următoarelor considerente comune:
Instanţa de apel, în rejudecare, nu a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., sub aspectul întinderii obiectului revendicării imobilului din str. I. Slavici Bucureşti ce urma a fi analizat în cel de-al treilea ciclu procesual câtă vreme, în decizia de casare care a finalizat cel de-al doilea ciclu procesual, instanţa de recurs a recomandat instanţei de apel să se pronunţe, cu privire la acest imobil, asupra tuturor capetelor de cerere, atât din cererea principală, cât şi din cererea de intervenţie, cu excepţia capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, care a intrat sub autoritate de lucru judecat prin soluţionarea acestui capăt de cerere în primul ciclu procesual.
Prin urmare, susţinerile recurenţilor potrivit cărora instanţa de apel era învestită să se pronunţe numai asupra aspectului dacă cererea reclamantelor de restituire a cotei de 2/10 din terenul în suprafaţă de 900 mp şi construcţia veche situată pe această porţiune de teren sunt contrare celor menţionate în îndrumările date de instanţa de recurs, redate anterior, deci nefondate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii-intervenienţi aduc critici şi sub aspectul omisiunii instanţei de apel de a se pronunţa asupra excepţiei inadmisibilităţii prezentei acţiuni din perspectiva urmării procedurii prealabile a Legii nr. 18/1991 pentru revendicarea sau obţinerea de despăgubiri pentru imobilele în litigiu.
Înalta Curte constată că excepţia inadmisibilităţii a făcut obiect al analizei instanţei de apel, aceasta apreciind că dispoziţiile art. 60 al Legii nr. 18/1991 trimiteau terţii vătămaţi de actele funciare emise în temeiul acestei legi la calea dreptului comun, în special la calea acţiunii în revendicare, astfel cum reclamantele au şi procedat (fila 18 liniuţa a doua a deciziei nr. 452/2012 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a III-a civilă). Ca atare şi această critică, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este nefondată.
Recurenţii-intervenienţi aduc, în susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., şi argumentul contrarietăţii considerentelor instanţei de apel care constată că reclamantele sunt proprietare asupra terenului în suprafaţă de 819 + 124 mp, deşi există titluri de proprietate ale altor persoane care nu au fost anulate, astfel încât admiterea în parte a acţiunii constituie o respingere în parte a acţiunii, deşi situaţia juridică a imobilului este identică sub aspectul terenului pentru care au fost emise titluri de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.
Verificând aceste susţineri, Înalta Curte constată că la fila 22 a deciziei recurate, în paragraful 1, instanţa de apel a reţinut că „imobilul vechi teren ce a aparţinut autorilor reclamantelor, se regăseşte în prezent, parţial (813, 84 mp) la adresa indicată de reclamante – str. Ioan Slavici, şi parţial (5,16 mp), la adresa din str. Gh. Lazăr ai cărui proprietari nu sunt părţi în prezenta cauză”. Din conţinutul celor citate rezultă că instanţa de apel nu s-a referit la terenul aflat în prezent în proprietatea reclamantelor, ci la terenul care a aparţinut autorilor acestora, astfel încât nu a recunoscut dreptul reclamantelor asupra întregii suprafeţe de teren în litigiu (curte şi terenul de sub construcţia veche), astfel cum susţin recurenţii.
De altfel, considerentele sunt în acord cu dispozitivul hotărârii recurate prin care reclamantelor li s-a restituit în natură din imobilul aflat la adresa din Bucureşti, str. Ioan Slavici, numai construcţia veche (în suprafaţă de 126,11 mp) şi terenul aflat sub aceasta, cât şi suprafaţa de 90 mp aflată în indiviziune, aferentă celor două titluri de proprietate, ambele emise la data de 14 aprilie 1999.
Admiterea parţială a cererii de chemare în judecată a fost motivată tocmai de nechemarea în judecată a tuturor proprietarilor actuali ai cotelor de proprietate de 1/10 din imobilul teren aferent curţii în suprafaţă de 909 mp, cărora le-au fost emise titluri de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.
Prin urmare, chiar dacă situaţia juridică a dreptului de proprietate consfinţit prin emiterea titlurilor de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 ar fi aceeaşi, instanţa de apel nu se putea pronunţa decât în limitele învestirii sale prin motivele de apel, fără a putea lărgi cadrul procesual prin cereri noi în contradictoriu cu alte părţi decât cele care au fost chemate în judecată în faţa primei instanţe, limită impusă cu caracter imperativ de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Susţinerile recurenţilor asupra motivării contradictorii cu privire la întinderea dreptului ce a făcut obiectul judecăţii în apel apar astfel ca nefondate, fiind bazate pe o interpretare eronată a considerentelor deciziei.
Recurenţii reiterează critici şi în ceea ce priveşte valabilitatea titlului statului, cu toate că instanţa de recurs din al doilea ciclu procesual a constatat că acest capăt de cerere a intrat sub autoritate de lucru judecat, deci nu mai poate face obiect de analiză în rejudecare.
Pornind de la constatarea nevalabilităţii titlului statului, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) al Legii nr. 18/1991 potrivit cărora „Terenurile proprietate de stat, situate în intravilanul localităţilor, atribuite, potrivit legii, în folosinţă veşnică sau în folosinţă pe durata existenţei construcţiei, în vederea construirii de locuinţe proprietate personală sau cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenea locuinţe, trec, la cererea proprietarilor actuali ai locuinţelor, în proprietatea acestora, integral sau, după caz, proporţional cu cota deţinută din construcţie„.
Întrucât terenurile care au format obiectul titlurilor de proprietate din 14 aprilie 1999 şi 14 aprilie 1999 nu erau proprietate de stat, ca urmare a constatării, cu putere de lucru judecat, a nevalabilităţii titlului statului în primul ciclu procesual al acestui dosar, acestea au fost emise cu încălcarea art. 36 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.
Întrucât situaţia premisă a aplicării art. 36 alin. (2) al Legii nr. 18/1991 este aceea ca terenurile să fie proprietate de stat, este evident că, urmare a neîndeplinirii acestei condiţii, textul devine inaplicabil ori de câte ori se constată că trecerea respectivelor terenuri în proprietatea statului s-a realizat fără titlu valabil, deci că nu sunt proprietate de stat.
Urmare a unei astfel de constatări, apare ca nerelevant argumentul existenţei bunei credinţe a dobânditorilor unor astfel de terenuri întemeiată pe dobândirea dreptului în temeiul legii, întrucât dobândirea dreptului în temeiul legii necesită ca prevederile respectivei legi să fie respectate.
Cererea de constatare a nulităţii titlurilor de proprietate aferente apartamentelor nr. 5 şi 6, care au format obiect al cererii de intervenţie în interes propriu, nu a fost formulată direct în apel, cu încălcarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum susţin recurenţii-intervenienţi, ci a format un petit distinct al cererii de chemare în judecată (al treilea), învestind în mod legal instanţa.
De altfel, în decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se motivează (fila 19 ultimul paragraf) că instanţa de apel a omis a argumenta „respingerea cererii de constatare a nulităţii titlurilor de proprietate din 14 aprilie 1999 şi 14 aprilie 1999 (capătul 4)”, instanţa de recurs dând implicit îndrumări pentru soluţionarea acestui capăt de cerere, astfel încât instanţa de apel era obligată să se pronunţe asupra acestei cereri.
Ca atare, pronunţarea instanţei asupra cererii având ca obiect constatarea nulităţii celor două titluri de proprietate s-a realizat în limitele învestirii instanţei. Din perspectiva acestei soluţii, devine nefondată susţinerea recurenţilor potrivit cu care motivarea instanţei de apel ar fi contradictorie din moment instanţa de apel a reţinut că titlul de proprietate al recurenţilor asupra terenului nu a fost desfiinţat.
O ultimă critică adusă de recurenţii-intervenienţi deciziei din apel se referă la neabordarea de către instanţa de apel a aspectului referitor la recunoaşterea sau nu a dreptului intervenienţilor, ca proprietari ai apartamentelor din bloc, şi asupra dreptului de proprietate asupra terenului de sub bloc. În opinia recurenţilor-intervenienţi, dacă s-ar recunoaşte calitatea lor de proprietari ai terenului de sub bloc, soluţia de constatare a nulităţii titlurilor de proprietate este greşită deoarece, prin restituirea întregii cote de 1/10, corespunzătoare celor 90 mp teren, aferent fiecărui apartament, s-ar acorda reclamantelor mai mult decât sunt îndreptăţite, deoarece din cei 90 mp, o parte, cea de sub bloc, este proprietatea intervenienţilor.
Înalta Curte constată că recurenţii invocă prin aceasta o nulitate absolută parţială a titlurilor de proprietate emise în temeiul Legii nr. 18/1991 motivată de existenţa unor proprietari diferiţi ai terenului în suprafaţă de 909 mp (asupra căruia au fost emise titlurile de proprietate): terenul de sub bloc şi terenul aferent curţii.
Însă cauza de nulitate absolută în raport de care au fost constatate nule cele două titluri de proprietate s-a dispus pentru fraudă la lege, în considerarea absenţei titlului statului asupra întregului teren de 909 mp, ca urmare a încălcării art. 36 alin. (2) al Legii nr. 18/1991, deci va afecta în întregime orice act juridic care se referă, total sau parţial, la această suprafaţă de teren, de 909 mp.
Prin urmare, nulitatea absolută a celor două titluri de proprietate este şi o nulitate totală, deoarece cele două titluri de proprietate se referă la o cotă din suprafaţa de 909 mp teren.
Nulitatea absolută sancţionează nerespectarea la încheierea actului juridic a unei norme care ocroteşte un interes general, motiv pentru care nu poate fi înlăturată în nici un mod.
De aceea, o eventuală constatare a calităţii intervenienţilor de proprietari ai terenului de sub bloc nu poate înlătura efectul nulităţii absolute constatate ca urmare a nerespectării dispoziţiilor imperative art. 36 alin. (2) al Legii nr. 18/1991, astfel că nu se impune modificarea deciziei recurate din acest considerent.
Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de intervenienţii C.I.C., C.M., L.M., T.A., T.M.V., precum şi de V.R.M. şi V.V.T. sunt nefondate. În consecinţă, văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a le respinge ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de intervenienţii C.I.C., C.M., L.M., T.A., T.M.V., precum şi de V.R.M. şi V.V.T. împotriva deciziei nr. 452A din 6 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti.
Respinge cererile în revendicare a imobilelor formulate în contradictoriu cu acest pârât, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Înlătură obligarea pârâtului Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2215/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2451/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
