ICCJ. Decizia nr. 2431/2013. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2431/2013
Dosar nr. 3497/111/2009
Şedinţa publică din 22 aprilie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 369/S din 24 octombrie 2011, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată şi precizată de reclamantul L.A.F. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi în consecinţă:
A obligat pe pârât să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale şi suma de 70.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale.
A respins restul pretenţiilor reclamantului.
A respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, formulată de pârât.
A luat act că reclamantul a renunţat la judecata cererii formulate în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Bihor.
A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 7.858,71 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Ordonanţa pronunţată la data de 4 decembrie 2007 în Dosarul nr. 221/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului L.A.F., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru comiterea infracţiunii de reţinere de înscrisuri; neînceperea urmăririi penale sub aspectul comiterii infracţiunilor de sustragere de înscrisuri şi reţinere de înscrisuri; scoaterea de sub urmărire penală pentru comiterea infracţiunii de luare de mită; scoaterea de sub urmărire penală pentru comiterea infracţiunii de favorizare a infractorului; scoaterea de sub urmărire penală pentru comiterea unei alte infracţiuni de luare de mită; neînceperea urmăririi penale pentru comiterea unei alte infracţiuni de luare de mită; scoaterea de sub urmărire penală pentru comiterea infracţiunii de favorizare a infractorului (două fapte); scoaterea de sub urmărire penală pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual; neînceperea urmăririi penale sub aspectul comiterii infracţiunii de favorizare a infractorului; disjungerea cauzei privind comiterea de către inculpat a infracţiunilor prevăzute de art. 264 C. pen. (două fapte) şi declinarea acesteia în vederea continuării cercetărilor de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Prin Ordonanţa pronunţată la data de 11 ianuarie 2008 în Dosarul nr. 403/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului L.A.F. pentru comiterea infracţiunilor de favorizare a infractorului (două fapte).
Prin Ordonanţa pronunţată la data de 9 noiembrie 2007 în Dosarul nr. 147/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului L.A.F. pentru comiterea a şase infracţiuni diferite de favorizare a infractorului; scoaterea de sub urmărire penală pentru comiterea a trei infracţiuni de arestare nelegală, precum şi scoaterea de sub urmărire penală pentru comiterea infracţiunii de sustragere de înscrisuri.
După cum rezultă din Hotărârea nr. 8 din 24 ianuarie 2008 a Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, reclamantul a fost suspendat de drept din magistratură la data de 2 aprilie 2002, ca urmare a începerii urmăririi penale împotriva sa, constatându-se încetarea suspendării la data de 28 ianuarie 2008, cu consecinţa repunerii sale în situaţia anterioară, respectiv plata drepturilor băneşti de care a fost lipsit pe perioada suspendării din funcţie şi recunoaşterea vechimii în magistratură pentru această perioadă.
Potrivit art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României, invocat de reclamant, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Dat fiind că în cauza de faţă este vorba de un proces penal, rezultă că noţiunea de „eroare judiciară” nu poate fi decât cea reglementată de Codul de procedură penală, neputându-se conferi acestei noţiuni un sens mai larg decât cel avut în vedere de legiuitor, care să cuprindă în sfera sa încălcări de orice natură ale drepturilor substanţiale sau procesuale.
Reclamantul nu se află în nici una dintre situaţiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., nefiind condamnat în mod definitiv şi ulterior achitat în urma rejudecării şi nici lipsit de libertate.
Instanţa va examina cauza prin prisma temeiurilor de drept referitoare la încălcarea drepturilor fundamentale ale reclamantului, astfel cum au fost invocate de acesta, reţinând în prealabil că răspunderea pentru încălcarea drepturilor prevăzute de Convenţia europeană a drepturilor omului şi de protocoalele sale adiţionale revine întotdeauna statului, iar nu altei persoane juridice, deoarece obligaţia respectării drepturilor fundamentale ce decurg din Convenţie a fost asumată de statele membre semnatare ale acesteia, statul român ratificând Convenţia prin Legea nr. 30/1994.
Procesul penal în care a fost parte reclamantul a durat mai mult de 5 ani şi 8 luni şi s-a finalizat prin scoaterea de sub urmărire penală pentru unele dintre fapte, respectiv neînceperea urmăririi penale pentru alte fapte, enumerate anterior.
Cu privire la dreptul la un proces echitabil, tribunalul a constatat că a avut loc o încălcare a acestui drept fundamental, o durată a urmăririi penale de 5 ani şi 8 luni fiind excesivă în raport cu acuzaţiile aduse reclamantului, nici una dintre aceste fapte nefiind susceptibilă de a fi dovedită cu mijloace de probă care să impună o asemenea prelungire a duratei procesului.
Coroborând expertiza medico-legală cu declaraţiile martorilor, precum şi cu actele care atestă istoricul medical al reclamantului, respectiv buletinele de analize datând din anul 2004, comparativ cu cele din anul 2008, din care rezultă că în anul 2004 avea glicemia în limitele normale, respectiv 112 mg/dl, iar după 4 ani aceasta era de 264 mg/dl, tribunalul a reţinut că există o mare probabilitate ca una din cauzele determinante ale bolii cronice (diabet) de care acesta suferă să fie stresul puternic şi prelungit, determinat de procesul penal în care era parte.
Durata excesivă a procesului a avut consecinţe directe şi sub aspectul stării psihice a reclamantului, acesta fiind stresat, deprimat, având dificultăţi de concentrare, aspecte inerente situaţiei prin care trecea.
Martorii au arătat că cei trei copii minori ai reclamantului (de vârstă şcolară în perioada respectivă, fiind născuţi în anii 1990, 1992 şi respectiv 1995) au fost afectaţi psihic, traumatizaţi de situaţia părintelui lor, această situaţie reflectându-se şi în rezultatele lor şcolare, că reclamantul a fost nevoit să renunţe la pregătirea suplimentară pe care o oferea copiilor, respectiv limbi străine şi practicarea unor sporturi, aspecte care, în mod inevitabil, sunt de natură să afecteze psihic părintele aflat în această situaţie, care se vede pus în imposibilitate de a oferi copiilor săi nivelul de trai şi confortul psihologic cu care aceştia erau obişnuiţi.
Durata excesivă a procedurii, în condiţiile lipsirii familiei reclamantului de o sursă importantă de venit, care era salariul acestuia, a produs efecte şi în planul existenţei materiale, martorii arătând că familia reclamantului trăia din veniturile soţiei acestuia, martorul Rada Ioan Constantin arătând că l-a împrumutat pe reclamant cu bani, iar de sărbători îi ducea alimente, familia confruntându-se cu lipsuri materiale.
Aşa cum a rezultat din declaraţiile martorilor, reclamantul se deplasa lunar la Parchetele la care fuseseră strămutate cauzele în care era cercetat, fiecare deplasare costându-l între 1.000 şi 1.200 lei, cheltuieli constând în contravaloarea combustibilului, cazare, hrană, cheltuieli cu onorariile de avocat, reclamantul văzându-se pus în situaţia de a efectua cheltuieli ce depăşeau posibilităţile sale, în condiţiile în care durata urmăririi penale s-a prelungit pe o perioadă de aproape 6 ani.
Chiar şi în condiţiile în care, potrivit Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, reclamantului i s-au achitat drepturile salariale de care a fost privat, nu pot fi ignorate consecinţele în plan material ale privării îndelungate de mijloacele materiale necesare existenţei reclamantului şi a familiei sale, cu consecinţe directe în plan psihologic, fiind evident că privaţiunile de ordin material, în special că acestea s-au reflectat asupra celor trei copii, au fost de natură să producă şi prejudicii de ordin moral.
O altă consecinţă directă a încălcării dreptului la un proces echitabil - sub aspectul termenului rezonabil - a constituit-o lipsirea reclamantului de posibilitatea de promovare profesională, aceasta fiind rezultatul nemijlocit al duratei procedurii judiciare, pe parcursul căreia reclamantul a fost suspendat din magistratură.
Prin încălcarea dreptului la un proces echitabil, sub aspectul termenului rezonabil, reclamantului i-au fost aduse prejudicii în planul existenţei materiale, în plan psihologic şi în cel al sănătăţii, precum şi sub aspect profesional, care justifică acordarea unei compensaţii.
Dreptul reclamantului de a beneficia de prezumţia de nevinovăţie, prevăzut art. 6 paragraful 2 din C.E.D.O., a fost încălcat, organele de urmărire penală încălcând obligaţia corelativă de rezervă care le revine în ceea ce priveşte exprimarea opiniei asupra vinovăţiei persoanei cercetate, exprimare care a depăşit limitele simplei informări a opiniei publice. Modul în care autorităţile s-au pronunţat asupra vinovăţiei reclamantului a fost de natură să influenţeze în mod direct articolele de presă, precum şi percepţia opiniei publice asupra persoanei reclamantului, cu consecinţe directe asupra acestuia, dat fiind că profesia de magistrat trebuie să fie asociată unei reputaţii profesionale şi morale ireproşabile, iar aceasta, odată afectată, este practic imposibil de restabilit, în percepţia publicului rămânând în general impresia negativă şi acuzaţiile aduse persoanei respective, considerată „compromisă” la nivel profesional.
În acest sens, s-a reţinut că potrivit Comunicatului din 29 martie 2002, emis de Biroul pentru relaţii cu mass-media din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, această unitate de parchet s-a exprimat, cu titlu de certitudine, asupra faptului că reclamantul a lăsat în nelucrare mai multe dosare, cu scopul de a favoriza persoanele cercetate, a acţionat în mod abuziv, luând măsura arestării faţă de persoane în legătură cu care nu existau probe de vinovăţie, iar în urma cercetărilor efectuate a rezultat că „procurorul L.A.F. a dovedit că ignoră un principiu constituţional fundamental, şi anume Nimeni nu e mai presus de lege”.
În cuprinsul Comunicatului emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a menţionat că toate cercetările efectuate au evidenţiat că nu există probe cu privire la învinuirea şi mai apoi arestarea numitului A.T. (dispusă la acea vreme de reclamant), că „prezentarea trunchiată şi ruptă din context a unor probe din speţă îl descalifică pe susnumit (L.A., n.n.) pentru că induce în rândul opiniei publice o altă stare de fapt, fără suport probatoriu” şi că „În realitate, procurorul L.A. a comis fapte de o gravitate deosebită atât din punct de vedere al încălcării legii penale, precum şi abateri grave profesionale”.
De asemenea, în Comunicatul nr. 2208 din 7 august 2002 emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie s-au făcut afirmaţii referitoare la reclamant, în sensul că acesta a contribuit la favorizarea unor infractori, acţiunile sale fiind determinate de pretinderea şi primirea unor sume de bani, acesta a înmânat unei persoane un dosar original al Parchetului de la lângă Judecătoria Oradea, a pretins şi a primit de la o persoană, căreia i s-a indicat numele, suma de 10.000 mărci germane, pentru a dispune o soluţie favorabilă, a efectuat în mod nelegal acte de urmărire penală, a atestat în mod nereal că o declaraţie a fost dată în faţa sa, a ţinut în nelucrare un dosar timp de 5 ani.
Pe acest aspect, tribunalul a invocat cauzele Didu contra României din 14 septembrie 2009 şi Y.B. şi alţii contra Turciei la data de 28 octombrie 2004.
S-a reţinut, însă, că susţinerile reclamantului referitoare la modalitatea defectuoasă sau tendenţioasă de instrumentare a dosarului de urmărire penală în care a fost parte nu pot fi luate în discuţie în prezenta procedură, instanţa civilă neavând competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii actelor efectuate în respectivul dosar, acestea putând fi contestate numai în cazurile, condiţiile şi termenele prevăzute de legea procesual penală.
În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la viaţă privată, prevăzut de art. 8 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, prin motivarea precizării de acţiune pe care a formulat-o, reclamantul a invocat încălcarea dreptului său la viaţă privată prin mediatizarea excesivă a procesului penal în care a fost inculpat, iniţiată şi alimentată din interiorul Parchetului, ceea ce a avut repercusiuni negative asupra vieţii sale private.
Numai cu ocazia dezbaterii în fond a cauzei reclamantul a invocat, cu titlul de practică judiciară, cauza Malone contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, făcând referire la interceptarea convorbirilor sale telefonice, pe care a dovedit-o prin depunerea la dosar a transcrierilor acestor convorbiri (declasificate), precum şi a unor adrese emise de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie către diverşi furnizori de servicii de telefonie mobilă.
Din probele administrate în cauză, nu rezultă că autorităţile statului ar fi furnizat presei date referitoare la viaţa personală a acestuia ori a familiei sale, care să fi fost reflectate de presă.
Mediatizarea cauzei a avut loc în contextul interesului stârnit de amploarea şi implicaţiile acesteia, precum şi de calitatea celor cercetaţi (procuror, în ceea ce îl priveşte pe reclamant), circumscriindu-se principiului libertăţii presei şi al libertăţii de exprimare, care, aşa cum s-a statuat în practica C.E.D.O., acoperă „nu numai informaţiile şi ideile care sunt privite favorabil sau considerate inofensive sau indiferente, dar şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau pe un anumit segment al populaţiei”.
În consecinţă, reclamantul nu poate valorifica împotriva pârâtului Statul Român eventualele pretenţii derivând din încălcarea drepturilor sale prin articolele de presă, răspunderea sub acest aspect revenind exclusiv publicaţiilor sau autorilor articolelor, atâta vreme cât nu este dovedită vreo faptă culpabilă în sarcina autorităţilor statului, în ceea ce priveşte încălcarea dreptului la viaţă privată al reclamantului.
Relativ la invocarea de către reclamant a încălcării dreptului său la viaţă privată prin interceptarea convorbirilor telefonice, tribunalul a reţinut că acest aspect nu a fost menţionat în motivarea în fapt a precizării de acţiune, ci doar cu ocazia dezbaterii fondului cauzei, instanţa fiind ţinută inclusiv de motivele de fapt invocate de partea care o sesizează.
Chiar şi aşa, reclamantul nu a arătat sub ce aspect a fost încălcat paragraful 2 al art. 8 din Convenţie, în condiţiile în care, prin hotărârea pronunţată în cauza Malone contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la data de 27 iunie 1984, s-a constatat încălcarea de către Regatul Unit a prevederilor art. 8 din Convenţie în principal pentru considerentul că legea britanică nu prevedea sfera de aplicare şi modul de exercitare a puterii discreţionare conferite autorităţilor publice, măsura interceptării nefiind „prevăzută de lege” în sensul paragraful 2 al art. 8.
În cauza de faţă, nu s-au invocat elemente legate de lipsa prevederii legale a măsurii interceptării sau de calitatea legii (claritate, previzibilitate) şi nici argumente referitoare, în concret, la caracterul ne-necesar al măsurii sau la încălcarea raportului de proporţionalitate dintre scopul urmărit şi mijloacele folosite.
În consecinţă, tribunalul nu a reţinut încălcarea prevederilor art. 8 din Convenţie, dată fiind poziţia Curţii în reţinerea caracterului principial necesar al măsurilor de interceptare a corespondenţei şi a convorbirilor telefonice în vederea atingerii scopurilor vizate de paragraful 2 al art. 8 din Convenţie şi avându-se în vedere faptul că reclamantul, în calitate de procuror, era inculpat pentru mai multe fapte în legătură cu exercitarea atribuţiunilor de serviciu.
În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la protecţia proprietăţii, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, s-a reţinut că, în speţă, prin repunerea reclamantului în situaţia anterioară, prin achitarea salariilor ce i s-ar fi cuvenit pe durata suspendării, prejudiciul material a fost acoperit numai în parte, dat fiind că, în perioada menţionată, acesta a fost total lipsit de venituri, de asistenţă medicală gratuită. Sub aspect material însă, deşi a invocat necesitatea efectuării unor cheltuieli suplimentare, reclamantul nu a dovedit cuantumul acestor cheltuieli, cum ar fi: cheltuieli efectuate pentru asistenţă medicală privată sau spitalizare în acest regim, cheltuieli pentru analize medicale, cheltuieli pentru achiziţionarea unor medicamente de care ar fi putut beneficia în mod gratuit dacă ar fi avut calitatea de salariat şi altele asemenea, la dosar nefiind depuse nici un fel de chitanţe de natură a dovedi că reclamantul a efectuat asemenea cheltuieli.
Aşa cum arată însuşi reclamantul, cauza care a generat lipsirea sa de venituri a fost incidenţa dispoziţiei legale care prevedea obligativitatea suspendării în situaţia începerii urmăririi penale, or instanţa de faţă nu a fost investită cu aprecierea concordanţei, sub acest aspect, a legislaţiei interne cu prevederile Convenţiei.
În consecinţă, nu se poate reţine o încălcare a dreptului de proprietate, pentru care pârâtul să poată fi ţinut a răspunde.
În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la libera circulaţie, prevăzut de art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie, reclamantul a invocat, prin precizarea de acţiune, că încălcarea dreptului său la libera circulaţie constă în limitarea libertăţii de circulaţie, prin dispunerea consemnului la frontieră.
Raportat la această motivare a cererii, tribunalul a constatat că reclamantul nu a arătat în ce a constat prejudiciul moral sau material creat prin restrângerea dreptului la libera circulaţie, care a fost modalitatea concretă în care a fost afectat de această încălcare; fiind un act al procurorului, reclamantul avea posibilitatea de a se plânge cu privire la acesta în condiţiile legii procesual penale, instanţa civilă investită cu soluţionarea prezentei cauze neavând competenţa de a aprecia asupra legalităţii acestei măsuri, iar reclamantul nu a invocat, legat de această măsură, nerespectarea criteriilor de proporţionalitate a măsurii restrictive cu scopul urmărit, prevăzute de paragraful 3 al art. 2 din Protocolul 4 adiţional şi nici prejudicii de ordin material sau moral decurgând din pretinsa încălcare.
În concluzie, tribunalul a constatat că cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor morale este în parte întemeiată, acestuia fiindu-i încălcat în mod grav dreptul la un proces echitabil, sub aspectul termenului rezonabil şi al prezumţiei de nevinovăţie, apreciind că, faţă de amploarea şi gravitatea consecinţelor acestor încălcări, suma de 500.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale, s-a reţinut că din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, dintre care mai mulţi (P.P., M.T., R.I.C., C.R.M. şi K.A.Ş.) l-au însoţit pe reclamant cu ocazia deplasărilor la Parchetele care au instrumentat cauzele penale, percepând în mod direct împrejurările relatate, rezultă că fiecare dintre aceste deplasări ocaziona cheltuieli de transport, cazare şi hrană, pentru reclamant şi încă un însoţitor, în cuantum de câte 1.000-1.200 lei pentru fiecare, pe întreaga durată a urmăririi penale având loc circa o deplasare pe lună, la parchetele la care aveau loc cercetările, având sediul în Bucureşti, Suceava şi respectiv Alba Iulia, pretenţiile reclamantului sub acest aspect, vizând plata sumei de 70.000 lei, fiind întemeiate.
Cheltuielile ocazionate de lipsa asistenţei medicale şi cheltuielile constând în „supliment de hrană” nu au fost dovedite.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, s-a reţinut lipsa oricărei obligaţii convenţionale sau legale de garanţie între pârâtul Statul Român şi chematul în garanţie Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În condiţiile reglementării răspunderii statului pentru erorile judiciare prin norme imperative şi de strictă interpretare, instanţa nu are posibilitatea de a crea, pe cale de interpretare, o formă de răspundere a autorităţilor judiciare, în lipsa oricărei reglementări speciale în această materie.
S-au aplicat dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., în ceea ce priveşte cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel toate părţile, precum şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov.
Prin decizia civilă nr. 31/AP din 28 martie 2012, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul L.A.F., cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei, sub aspectul reţinerii şi a încălcării art. 8 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie şi art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
A admis, în parte, apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Braşov, de chematul în garanţie Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale de la 500.000 euro la 150.000 euro.
A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
A obligat pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să plătească reclamantului suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată parţiale în apel.
În motivarea soluţiei pronunţate, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin Ordonanţa nr. 102/29 martie 2002 a Parchetului de pe lângă I.C.C.J. s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru art. 262, 266, 242 alin. (1) şi (3) cu aplicarea art. 33 lit. a) şi ca urmare reclamantul a fost suspendat din magistratură începând cu 01 aprilie 2002 şi până în 24 ianuarie 2008, când prin Hotărârea nr. 8 din 24 ianuarie 2008, C.S.M. a constatat încetarea suspendării din funcţie a reclamantului urmare a scoaterii de sub urmărire penală prin Ordonanţa nr. 147/P/2006 din 9 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lână I.C.C.J., precum şi Ordonanţa nr. 403/P/2007 din 11 ianuarie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea pentru infracţiuni de luare de mită, favorizarea infractorului, fals intelectual, reţinere sau distrugere de înscrisuri, arestare nelegală, reţinere şi sustragere de înscrisuri.
Critica apelantului Parchetul de pe lângă I.C.C.J. privind încălcarea principiului disponibilităţi este neîntemeiată.
Reclamantul a solicitat prin acţiune suma de 140.000 lei daune materiale şi suma de 2.000.000 euro daune morale în baza art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României, art. 504-507 C. proc. pen., art. 998-999 C. civ., art. 1000 alin. (1) C. civ., art. 5 paragraful 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Prin cererea depusă la filele 41-44 din volumul I al dosarului, reclamantul şi-a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că renunţă la invocarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. şi a art. 5 paragraful 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi înţelege să îşi întemeieze cererea pe art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României, art. 504-507 C. proc. pen., art. 96 din Legea nr. 303/2004 republicată, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 2 alin. (2) şi (3) din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie, art. 6 şi 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, invocând, de asemenea, şi Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale.
Prin precizarea depusă la fila 19 vol. 3 fond, reclamantul a reiterat dispoziţiile art. 998-999 C. civ., iar prin încheierea din 4 aprilie 2011 instanţa a constatat această cerere de precizare a temeiului de drept tardivă, faţă de dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.
Faţă de renunţarea reclamantului la invocarea art. 998-999 C. civ., instanţa a aplicat dispoziţiile art. 6 paragraful 1 şi 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care are aplicabilitate directă în dreptul intern potrivit art. 20 din Constituţie şi se aplică cu prioritate şi a avut în vedere şi dispoziţiile art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României, care prevăd răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Reclamantul nu se află în niciuna din situaţiile prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., nefiind condamnat în mod definitiv şi ulterior achitat în urma rejudecării, însă se încadrează în dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., care se referă la orice formă de privare sau restrângere de libertate, întrucât i s-a restrâns libertatea prin încălcarea dreptului la libera circulaţie.
Susţinerea reclamantului în sensul că motivarea instanţei este contradictorie este neîntemeiată.
Instanţa de fond a constatat că nu sunt incidente cazurile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. şi a acordat despăgubiri în baza art. 6 paragraful 1 şi 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Prin Decizia nr. 45/1998, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi a statuat că au dreptul la repararea de către stat a pagubei nu numai persoana condamnată definitiv cu privire la care s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există, ci şi persoana care în urma rejudecării cauzei a fost achitată pentru oricare dintre motivele prevăzute în Codul de procedură penală.
Dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. au fost considerate ca fiind parţial neconstituţionale, numai sub raportul sferei lor de aplicare (temeiurile achitării), nu şi sub acela al condiţiilor reparării pagubelor pricinuite prin erori judiciare în procesele penale. Sensul acestei decizii nu este că statul răspunde în temeiul art. 504 alin. (1) C. proc. pen. pentru orice eroare judiciară produsă în procesele penale.
Legiuitorul a reglementat expres şi limitativ situaţiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., întrucât e la latitudinea acestuia să stabilească condiţiile şi limitele exercitării dreptului la acţiune.
Reglementarea expresă a actelor procedurale prin care se constată încălcarea libertăţii individuale nu e de natură a limita accesul liber la justiţie al persoanelor care nu se regăsesc în cazurile enumerate în art. 504 C. proc. pen., acestea având posibilitatea de a-şi valorifica dreptul în justiţie pe alte căi legale, invocând încălcarea altor texte legale din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Cu privire la nerespectarea dreptului la un proces echitabil, în accepţiunea art. 6 paragraful 1 teza I din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, caracterul rezonabil al duratei procedurii se apreciază ţinând cont de circumstanţele cauzei, de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor (cauzele Pantea contra României, Temeşan contra României, Matica contra României).
Există legătură de cauzalitate între durata excesivă a procesului penal, de 5 ani şi 10 luni de la punerea în mişcare a acţiunii penale din 29 martie 2002 şi până la pronunţarea ultimei ordonanţe de scoatere de sub urmărire penală din 11 ianuarie 2008, şi prejudiciul moral suferit de reclamant.
În această perioadă, reclamantul s-a îmbolnăvit de diabet, era slăbit, suferind căderi de glicemie şi având dificultăţi de concentrare, cei trei copii minori au fost afectaţi psihic, traumatizaţi, stresaţi, a început să fie evitat de colegi, a fost lipsit de salariu, fiind nevoit să împrumute sume de bani de la prieteni.
Legătura de cauzalitate dintre durata procesului penal şi îmbolnăvirea de diabet nu rezultă doar din expertiza medico-legală, ci concluziile expertului au fost coroborate cu depoziţiile martorilor, cu buletinele de analiză a glicemiei, din care rezultă că în perioada procesului a apărut această boală.
Susţinerea apelantelor-pârâte în sensul că instanţa nu poate lua în considerare concluziile raportului de expertiză şi declaraţiile martorilor, întrucât în perioada respectivă reclamantul nu a efectuat nicio cheltuială pentru tratarea bolii potrivit înscrisurilor de la dosar, este neîntemeiată, întrucât fiind lipsit de salariu şi neplătind asigurările sociale ca urmare a suspendării, aşa cum rezultă şi din depoziţiile martorilor L.L., R.C. şi P.P., acesta nu a avut posibilitatea de a se interna în spital, tratându-se acasă.
Reclamantul a fost cercetat de Parchetul de pe lângă I.C.C.J., fiind trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 138/2002 la Curtea de Apel Oradea, ulterior strămutat la Curtea Suceava, respectiv Alba Iulia. Prin sentinţa nr. 27 din 9 martie 2006, Curtea de Apel Alba a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţie menţinută de I.C.C.J.
Prelungirea procedurii în mod nerezonabil s-a datorat şi deficienţelor autorităţilor, în condiţiile în care cauza a fost restituită la Parchet pentru refacerea rechizitoriului (cauza Matica contra României).
Nu se poate reţine o culpă a reclamantului în prelungirea duratei procesului penal, folosirea mijloacelor procedurale prevăzute de lege nefiindu-i imputabilă.
Faţă de infracţiunile reţinute şi calitatea de magistrat a reclamantului, având în vedere că probatoriul nu presupunea efectuarea unor expertize, chiar şi în situaţia în care s-a uzat şi de instituţia strămutării, care este un mijloc legal la îndemâna părţilor, nu s-ar putea aprecia ca rezonabilă o durată de aproape 6 ani (29 martie 2002 - 11 ianuarie 2008) a procedurilor judiciare în care a fost implicat reclamantul.
Cu privire la încălcarea dreptului la proprietate, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, s-a reţinut că obligativitatea suspendării din funcţie pe durata urmării penale era prevăzută de lege şi nu s-a invocat prin acţiune şi precizarea de acţiune aprecierea concordanţei legislaţiei interne cu prevederile Convenţiei.
Susţinerile reclamantului din apel în sensul obligativităţii statului de a-i asigura supravieţuirea pe durata suspendării din activitatea de magistrat nu au fost invocate nici în acţiune, nici în precizarea de acţiunea, fiind motive noi care nu pot fi analizate în apel potrivit art. 294 C. proc. civ., iar invocarea prelungirii duratei privaţiunilor vizează încălcarea duratei unui proces echitabil reţinută de instanţă.
Referitor la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, aceasta a fost reţinută corect la fond, raportat la art. 6 alin. (2) din Convenţie.
Astfel, prin Comunicatul din 29 martie 2002 emis de Biroul pentru relaţii cu mass-media din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, acesta s-a exprimat cu certitudine asupra faptului că reclamantul a lăsat în nelucrare mai multe dosare, cu scopul de a favoriza persoanele cercetate, a acţionat în mod abuziv, luând măsura arestării faţă de persoane în legătură cu care nu existau probe de vinovăţie, iar în urma cercetărilor efectuate a rezultat că „procurorul L.A.F. a dovedit că ignoră un principiu constituţional fundamental, şi anume „Nimeni nu e mai presus de lege”, prin Comunicatul nr. 2208 din 7 august 2002 se arată că procurorul L.A. a comis fapte de o gravitate deosebită atât din punct de vedere al încălcării legii penale, precum şi abateri grave profesionale, iar în Comunicatul nr. 2208 din 7 august 2002 s-au făcut afirmaţii referitoare la reclamant, în sensul că acesta a contribuit la favorizarea unor infractori.
Prin cauza Didu contra României din 14 septembrie 2009 s-a arătat că trebuie făcută o distincţie între deciziile care reflectă sentimentul că persoana în cauză este vinovată şi cele care se limitează la a descrie o stare de suspiciune, primele încălcând prezumţia de nevinovăţie, iar celelalte fiind de mai multe ori conforme cu spiritul art. 6 din Convenţie. De asemenea, prin cauza Y.B. şi alţii contra Turciei din 28 octombrie 2004 s-a arătat că dispoziţiile art. 6 paragraful 2 impun ca orice reprezentant al statului să se abţină să declare public faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată este vinovat de săvârşirea infracţiunii ce i se impută, înainte ca vinovăţia acestuia să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, considerente aplicabile în speţă.
Ministerul Public are obligaţia asigurării transparenţei activităţii judiciare potrivit art. 3 din Legea nr. 544/2001 şi art. 117 din Legea nr. 304/2004, însă cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie a învinuitului.
Simplul fapt al scoaterii de sub urmărire penală, respectiv neînceperea urmării penale în cazul reclamantului nu duce automat la concluzia respectării prezumţiei de nevinovăţie.
Cercetarea penală a unui magistrat declanşează un interes public, dar nu atenuează prezumţia de nevinovăţie.
Nu s-a respectat o proporţionalitate între dreptul la informare şi prezumţia de nevinovăţie.
În cauza Pandy contra Belgiei din anul 2005 s-a reţinut că nu există o violare a prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului prin transmiterea actului de acuzare către presă, act ce cuprindea, conform dispoziţiilor legale aplicabile, enumerarea infracţiunilor care stăteau la baza acuzaţiei, descrierea faptelor şi a derulării anchetei, precum şi acuzaţia îndreptată împotriva reclamantului.
În speţă, comunicatele de presă ale Ministerului Public nu conţin doar o enumerare a infracţiunilor ce stau la baza acuzaţiei, a descrierii faptelor, ci prin formulări de genul „îl descalifică pe susnumit”, „a comis fapte de o gravitate deosebită” (fără ca acestea să fie precizate), „procurorul L.A. a comis fapte de o gravitate deosebită atât din punct de vedere al încălcării legii penale, precum şi abateri grave profesionale”, „procurorul L.A.F. a dovedit că ignoră un principiu constituţional fundamental, şi anume Nimeni nu e mai presus de lege”, constituie o prezentare cu caracter de certitudine a vinovăţiei reclamantului.
Există legătură de cauzalitate între modul de informare a opiniei publice şi prejudiciul moral cauzat reclamantului, din depoziţiile martorilor rezultând că datorită afirmaţiilor apărute în presă reclamantul a început să fie ocolit de colegi şi persoanele din lumea juridică, copii au fost ironizaţi de colegi, i-a fost afectată reputaţia reclamantului. Afirmaţiile din presă care au avut la bază comunicatele Parchetului i-au adus un grav prejudiciu de imagine reclamantului.
Faptul că în final soluţia pronunţată de procurori a fost de scoatere de sub urmărire penală, respectiv încetare a procesului penal nu duce la concluzia respectării prezumţiei de nevinovăţie, în condiţiile în care prin comunicatele Parchetului acesta a fost prezentat ca vinovat, fiind prejudiciat.
În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la libera circulaţie, art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului prevede că orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.
Paragraful 3 al dispoziţiei convenţionale prevede că exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Limitările dreptului la libera circulaţie pot interveni doar în cazurile prevăzute de art. 2 alin. (3) şi (4) din Protocolul 4 la Convenţie, or această măsură luată pe 3 luni nu se justifica, neexistând niciun indiciu că reclamantul ar fi intenţionat să părăsească ţara, fiind încălcat raportul de proporţionalitate între limitarea acestui drept şi scopul legitim urmărit.
Potrivit relaţiilor furnizate instanţei de Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea şi Evidenţa Paşapoartelor Simple al Judeţului Bihor, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat suspendarea dreptului de folosire a paşaportului eliberat reclamantului întrucât faţă de acesta a fost începută urmărirea penală prin rezoluţia nr. 102/P din 25 martie 2002, în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 216/1998, care prevede că cetăţeanului român i se poate refuza, temporar, eliberarea paşaportului, iar dacă i-a fost eliberat îi poate fi retras ori i se poate suspenda dreptul de folosire a acestuia, printre altele atunci când există date temeinice că a săvârşit o infracţiune pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani închisoare şi că intenţionează să folosească paşaportul pentru a se sustrage urmăririi penale.
Aceeaşi autoritate a arătat că, în baza acestei solicitări, S.E.I.P. Bihor a solicitat I.G.P.F. aprobarea dării în consemn la intrare-ieşire a reclamantului pe 3 luni.
În speţă, măsura scoaterii de sub urmărire penală pentru inexistenţa faptelor sau, în cazul a patru infracţiuni de favorizare a infractorului, pentru neîntrunirea elementelor constitutive ale acestei infracţiuni înlătură vinovăţia reclamantului şi duce la concluzia că restrângerea libertăţii de circulaţie nu a avut temei legal, neexistând nici indicii că reclamantul ar fi vrut să părăsească ţara sau să sustragă de la urmărirea penală, fiind o măsură echivalentă obligării de a nu părăsi ţara, ceea ce constituie o eroare judiciară în sensul art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi obligă autorităţile statale la repararea prejudiciului produs şi în acelaşi timp o încălcare a art. 2 alin. (3) şi (4) din Protocolul 4 la C.E.D.O.
Din depoziţiile martorilor C.R. şi K.A. rezultă că, din martie 2002 până la prezentarea materialului de urmărire penală, reclamantul nu a avut paşaport şi nu a putut părăsi ţara.
Restrângerea dreptului la libertatea de circulaţie a avut ca şi consecinţe imposibilitatea participării reclamantului la competiţiile sportive ale copiilor săi desfăşurate în Germania, aspect care rezultă din depoziţia martorei Vaida Tunde audiată în apel, acesta fiind prejudiciat.
Faptul că măsura restrângerii libertăţii de circulaţie nu a fost contestată potrivit procedurii penale nu împiedică constatarea incidenţei art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi a art. 2 alin. (3) şi (4) din Protocolul 4 al Convenţiei.
În ceea ce priveşte dreptul la viaţă privată, s-a reţinut încălcarea acestuia în speţă, faţă de interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului în cursul urmăririi penale, raportat la prevederilor art. 8 paragraful 1 şi 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Astfel, prin precizarea de acţiune de la fila 19 vol. 3 dosar fond, reclamantul a arătat că în timpul urmăririi penale i-au fost interceptate convorbirile telefonice, probă care ulterior nu a fost folosită în dosar.
Autorizaţia nr. 56 din 23 mai 2002 a fost dată de procuror în baza art. 911 - 914 C. proc. pen., în forma de la acea dată, aspect ce rezultă din adresa Parchetului de pe lângă I.C.C.J. din 23 ianuarie 2008.
Având în vedere faptul că la data introducerii acţiunii reclamantul nu se afla în posesia transcriptului convorbirilor telefonice, care s-a depus abia în ultimul volum al dosarului, după declasificarea acestor documente, reclamantul nu putea invoca la data introducerii acţiunii dispoziţiile legii interne încălcate, lipsa de proporţionalitate între interesul general de administrare a probatoriului şi interesul privat de a nu-i fi încălcat dreptul la viaţa privată.
Pe de altă parte, hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie respectate de instanţa naţională.
C.E.D.O. a constatat caracterul principial necesar al măsurilor de interceptare a convorbirilor telefonice. Măsura interceptării convorbirilor telefonice este prevăzută de legea română, fiind în principiu necesară în cazul persoanelor urmărite penal, dar dispoziţiile legale în baza cărora s-au efectuat, respectiv art. 911-914 C. proc. pen., potrivit cărora interceptările telefonice se realizează în baza autorizaţiei procurorului, în forma în vigoare în anul 2002, au fost declarate de C.E.D.O. incompatibile cu dreptul la viaţă privată, aspect care nu poate fi ignorat
Pentru ca o ingerinţă să fie considerată ca fiind prevăzută de lege, este, în primul rând, necesară existenţa unei baze legale, care în speţă există.
În plus, dispoziţiile normative identificate trebuie să îndeplinească anumite condiţii de calitate, cele mai importante fiind accesibilitatea şi previzibilitatea.
În Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în anul 2007 în cauza Dumitru Popescu împotriva României, cu referire la dispoziţiile art. 911 - 914 C. proc. pen., în forma în vigoare în anul 2002, Curtea Europeană a reţinut că în privinţa convorbirilor telefonice, ce intră în noţiunile de "viaţă privată" şi "corespondenţa" în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenţie, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului constituie o "ingerinţă a unei autorităţi publice" în exercitarea dreptului garantat de art. 8 din Convenţie, făcând trimitere la hotărârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997. Curtea, în privinţa ingerinţei în dreptul la respectarea vieţii private a cetăţeanului în raport cu apărarea siguranţei naţionale, a admis că existenţa unor dispoziţii legale atribuind competenţe de supraveghere secretă a corespondenţei şi a telecomunicaţiilor, putea, într-o situaţie excepţională, să se dovedească necesară într-o societate democratică şi că legiuitorul naţional se bucură de o anumită putere discreţionară, care nu era însă nelimitată (Klass împotriva Germaniei).
Reţine Curtea Europeană că analiza detaliată a cerinţelor legislaţiei române aplicabile şi a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicaţiilor sale reliefează absenta unor garanţii adecvate, situaţie care este incompatibilă cu gradul minim de protecţie impus de preeminenta dreptului într-o societate democratică. Autorizaţia procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era, însă, susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorităţi independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părţii în cauză; din lectura dispoziţiilor naţionale în vigoare a reieşit faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în faţa unei instanţe. S-a constatat lipsa de independenţă a procurorilor români care, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu îndeplineau cerinţa de independenţă faţă de executiv.
Curtea a constatat cu aceeaşi ocazie că, în prezent, Codul de procedură penală cuprinde numeroase garanţii în materie de interceptare şi transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nerelevante, lucru certificat de Legile nr. 281/2003 şi nr. 356/2006 privind modificarea Codului de procedură penală, care impun ca operaţiunile de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizaţii motivate, dată de un judecător.
Aceleaşi considerente le-a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Calmanovici contra României, în care încălcarea art. 8 din Convenţie datorită punerii sub ascultare a convorbirilor reclamantului şi pentru încălcarea art. 5 alin. (1) şi (3), art. 6 alin. (1), art. 3 din Protocolul 1 al Convenţiei, care a dus la obligarea statului român la 12.000 euro daune morale şi în cauza Răducu contra României, în care C.E.D.O. a acordat daune de 7.000 euro.
Considerentele hotărârii Malone contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, invocată de instanţa de fond, în care s-a reţinut încălcarea prevederilor art. 8 din Convenţie în principal pentru considerentul că legea britanică nu prevedea sfera de aplicare şi modul de exercitare a puterii discreţionare conferite autorităţilor publice, sunt aplicabile în speţă.
În ceea ce priveşte măsura percheziţiei, nu s-au invocat dispoziţiile legii interne încălcate, modul de administrare a probelor şi aprecierea probelor în procesul penal nefiind de competenţa instanţei civile.
S-a reţinut corect, de către instanţa de fond, că susţinerile reclamantului referitoare la modalitatea defectuoasă sau tendenţioasă de instrumentare a dosarului de urmărire penală în care a fost parte nu pot fi luate în discuţie în prezenta procedură.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie, potrivit art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României, invocat de reclamant, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Potrivit dispoziţiilor art. 94 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 303/2004, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar pentru repararea prejudiciului persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.
Este evidentă lipsa oricărei obligaţii convenţionale de garanţie, între pârâtul Statul Român şi chematul în garanţie Ministerul Public în sensul cerut de art. 60 C. proc. civ., Ministerul Public neputând fi chemat a răspunde pentru fapta proprie; reglementând răspunderea pentru erori judiciare, legiuitorul a înţeles să confere această obligaţie statului însuşi, iar nu autorităţilor judiciare în nume propriu.
Statul e obligat să răspundă pentru consecinţele prejudiciabile ale propriei activităţi judiciare pe care o organizează şi conduce în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale, activitate care poate produce, prin disfuncţionalităţi sau abuzuri, efecte de natură civilă, concretizate în prejudicii materiale sau morale justiţiabililor, efecte care cad sub incidenţa legii civile.
Statul răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţii specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă săvârşită de o altă persoană, ci în condiţiile legii, în calitate de garant al legalităţi şi independenţei actului de justiţie.
Răspunderea sa va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv. Ideea fundamentală este aceea a garanţiei obiective pentru riscurile pronunţării unor hotărâri sau luării de măsuri nelegale, abuzive.
Nu există nici un temei legal pentru admiterea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Public de către Stat.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale de 70.000 lei acordate, acestea sunt probate cu depoziţiile martorilor P.P., M.T., R.I.C., C.R.M. şi K.A.Ş., din care rezultă că deplasările la organele judiciare ocazionau cheltuieli de transport, cazare şi hrană pentru reclamant şi încă un însoţitor, în cuantum de câte 1.000-1.200 lei pentru fiecare dintre acestea, pe întreaga durată a urmăririi penale având loc circa o deplasare pe lună, la parchetele la care aveau loc cercetările, având sediul în Bucureşti, Suceava şi respectiv Alba Iulia, nefiind nevoie obligatoriu de înscrisuri - facturi, chitanţe.
Instanţa de fond a realizat corect o distincţie între daunele materiale şi cele morale, nefiind necesară detalierea daunelor morale pentru fiecare articol încălcat din Convenţie, aşa cum rezultă şi din practica C.E.D.O.
Cu privire la daunele morale, pentru determinarea acestora se impune a se avea în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, iar cum restabilirea situaţiei anterioare este aproape imposibilă, se impune ca prin despăgubirile acordate să se asigure o uşurare a suferinţelor reclamantului şi obţinerea unor anumite satisfacţii de către acesta.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, reclamantul s-a îmbolnăvit de diabet din cauza stresului provocat de procedurile judiciare, era deprimat, slăbit, avea o stare de tristeţe şi anxietate, apăsare psihică în faţa comunităţii, lipsa asigurărilor de sănătate l-au împiedicat să se trateze corespunzător, în acest sens fiind depoziţia soţiei sale şi a martorului R.I.C., lipsa banilor a afectat procesul educaţional al celor trei copii care au fost afectaţi şi psihic de situaţia tatălui lor, fiind deprimaţi, ironizaţi de colegi, în acest sens fiind şi depoziţia învăţătoarei E.J., depoziţia profesoarei de engleză L.H.B., depoziţia martorului Lascău Iosif, impactul asupra psihicului copiilor fiind de natură să aducă atingere acelor valori umane regăsite în resorturile personalităţii lor; reclamantul a fost ocolit de prieteni şi chiar de rude din cauza procesului penal, reputaţia reclamantului a fost grav afectată prin mediatizarea excesivă a cazului, fiind perceput negativ de public, ceea ce rezultă din depoziţiile martorilor audiaţi la fond.
Reclamantul a fost nevoit să renunţe la pregătirea suplimentară a copiilor, respectiv limbi străine şi practicarea unor sporturi, aşa cum rezultă din depoziţia antrenoarei acestora Vaida Tunde, care afirmă că aceştia după anul 2003 nu au mai venit la antrenamente şi ar fi putut să se remarce la concursuri, abilităţile sportive fiind dovedite şi cu diplomele depuse în apel la dosar, iar sub aspect material veniturile familiei erau reduse, reclamantul fiind în situaţia de a împrumuta bani de la prieteni, în acest sens fiind depoziţiile martorilor R.C. şi C.R.; de asemenea, cheltuielile cu procesul au fost mari, reclamantul a fost lipsit de posibilitatea de promovare profesională.
Jurisprudenţa europeană a stabilit caracterul just al despăgubirii raportat la valorile încălcate, instituind caracterul reparator al acestora în acord cu principiul proporţionalităţi şi al rezonabilităţii lor. Statuarea trebuie să se facă în echitate. În speţă, instanţa nu a avut în vedere jurisprudenţa instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectarea principiilor proporţionalităţii şi rezonabilităţii stabilirii cuantumului lor.
Încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, a duratei unui proces echitabil, a dreptului la viaţă privată şi restrângerea libertăţii de circulaţie sunt sancţionate ca atingeri aduse drepturilor fundamentale ale omului, dar în aprecierea cuantumului daunelor morale produse ca urmare a lezării valorilor ce definesc onoarea, demnitatea, reputaţia unei persoane, instanţa are obligaţia de a ţine seama, conform jurisprudenţei constante a C.E.D.O., de criteriile proporţionalităţii şi rezonabilităţii.
Cuantumul daunelor morale se stabileşte prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţă a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost ele afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, modul de influenţare negativă a situaţiei familiale, profesionale şi sociale; în acelaşi timp, pentru cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătore prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.
C.E.D.O. are o poziţie moderată în acordarea daunelor morale atunci când constată încălcarea unor drepturi fundamentale referitoare la Convenţie.
În cauza Cenoiu şi alţii contra României, prin hotărârea din 2 martie 2011, pentru durata excesivă a procesului penal de 7 ani şi 2 luni pentru trei grade de jurisdicţie, C.E.D.O. a obligat statul român la 1.200 euro, în cauza Temeşan contra României pentru o durată a procesului de 4 ani suma de 1.600 euro, iar în cauza Bursuc contra României pentru o durată nerezonabilă de 4 ani a procesului 10.000 euro, în cauza Balint contra României a acordat daune de 3.200 euro pentru un proces ce a durat 10 ani.
În cauza Pantea contra României, C.E.D.O. acordat daune de 40.000 euro pentru încălcarea art. 5 şi 6 paragraful 1 din Convenţie, pentru un proces ce a durat 8 ani şi pentru o arestare nelegală ce a durat 1 an a reclamantului avocat.
În ceea priveşte practica instanţei supreme în acordarea daunelor morale pentru erori judiciare în procesele penale, prin decizia nr. 148/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a obligat statul la plata unor daune morale de 500.000 euro pentru 8 ani detenţie a unei persoane condamnate nelegal şi în final achitate, prin decizia nr. 1779/2008 la suma de 300.000 euro daune morale pentru 13 ani detenţie a unei persoane condamnate nelegal şi în final achitate, prin decizia nr. 101/2009 suma de 100.000 euro pentru 1 an şi 5 luni privare de libertate nelegală, prin decizia nr. 143/2009 suma de 500.000 lei pentru o privare nelegală de libertate a unei persoane de 1 an şi 7 luni şi o durată a procesului de 7 ani, prin decizia nr. 4286/2004 suma de 250.000 euro pentru o privare nelegală de 3 luni a unui medic într-un proces ce a durat 6 ani, prin decizia nr. 9831/2009 suma de 60.000 euro pentru luarea măsurii de obligare de a nu părăsi localitatea pentru 30 zile faţă de un magistrat cercetat pentru fapte de corupţie care s-a dovedit nevinovat, prin decizia nr. 2981/2010 suma de 50.000 euro pentru o privare nelegală de libertate de 2 ani a unei persoane, prin decizia nr. 400/2008 suma de 250.000 euro pentru o privare de libertate a unei persoane timp de 3 ani, prin decizia nr. 4298/2010 pentru 11 luni privare de libertate nelegală suma de 70.000 euro, prin decizia nr. 2220/2007 suma de 100.000 lei pentru 6 luni privare de libertate nelegală urmată de scoatere de sub urmărire penală, prin decizia nr. 8801/2009 pentru arestare preventivă nelegală de 2 ani urmată de scoatere de sub urmărire penală daune de 200.000 lei, prin decizia nr. 320/2010 despăgubiri de 100.000 lei pentru privare nelegală de libertate o lună.
În speţă, prelungirea în timp a procedurii judiciare desfăşurate de reclamant şi încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, încălcarea dreptului la viaţă privată şi restrângerea libertăţii de circulaţie au avut ca efecte prejudiciul de imagine ca urmare a mediatizării excesive a procesului, expunerea la dispreţul public, grava afectare a prestigiului său profesional de magistrat, afectarea încrederii şi imaginii publice, imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea şi de a promova profesional, fiind afectată şi familia reclamantului, supusă suferinţelor psihice şi privaţiunilor materiale.
Reclamantul a suferit un prejudiciu moral sub aspectul credibilităţii profesionale şi a poziţiei sociale, deoarece a fost acuzat de infracţiuni pe care s-a dovedit că nu le-a săvârşit.
Suma de 500.000 euro acordată de instanţa de fond este nerealistă, încalcă principiul echităţii, principiul proporţionalităţii şi rezonabilităţii, impunându-se reducerea acesteia.
Judecând în echitate, o sumă de 150.000 euro acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit pentru încălcarea duratei unui proces echitabil şi încălcarea prezumţiei de nevinovăţie şi restrângerea dreptului la libera circulaţie, având în vedere şi că acesta nu a fost privat de libertate, este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamantului, atât în ceea ce priveşte viaţa sa privată, cât şi cea socială.
Potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată. Pârâtul este în culpă procesuală faţă de soluţia admiterii în parte a acţiunii şi având în vedere că s-a opus admiterii acţiunii, corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, criticile în acest sens nefiind întemeiate.
În concluzie, apelurile exercitate în cauză sunt întemeiate în parte şi se impun a fi admise, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate, sub aspectul reţinerii şi a încălcării art. 8 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie şi art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi reducerii cuantumului daunelor morale la 150.000 euro.
Faţă de admiterea în parte a apelului, pârâtul Statul Român prin M.F.P. va fi obligat să plătească reclamantului din suma solicitată de 2.235,84 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1000 lei cheltuieli de judecată parţiale în apel, dovedite cu chitanţe, facturi, bonuri fiscale, reprezentând o parte din cheltuieli de deplasare, respectiv combustibil de la Oradea la Braşov şi retur, cazare şi hrană.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de toate părţile şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov.
I. Recurentul-reclamant L.A.F. a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:
1. În mod greşit nu s-a reţinut încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Recurentul susţine că, prin suspendarea sa din funcţia de procuror timp de 5 ani şi aproape 11 luni, a avut loc o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, întrucât a pierdut dreptul de proprietate asupra salariului şi, pe întreaga perioadă de referinţă, nu a mai beneficiat de garanţia la asistenţă medicală, ceea ce constituie o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Caracterul special al situaţiei este dat şi de art. 409 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia salariile sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă şi se plătesc periodic. În cazul în care salariile nu sunt plătite ani în şir (aproape şase ani), este iluzorie posibilitatea reparării acestei nedreptăţi printr-o plată ulterioară, la „final”. De asemenea, beneficierea efectivă de drepturile componente ale asistenţei sociale nu admite nicio amânare, ele trebuie asigurate atunci când există nevoia lor, dat fiind caracterul ireversibil al existenţei umane.
În calitate de magistrat, singura sursă de venituri salariale, pentru a-şi asigura lui şi familiei un nivel de trai normal, a fost salariul de procuror, de care a fost privat ca urmare a suspendării din funcţie.
Pe perioada suspendării din funcţia de procuror, neavând posibilitatea să exercite alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice în învăţământul superior conform prevederilor art. 83 din Legea nr. 92/1992 (dar în care nu putea accede imediat), nu a avut dreptul să desfăşoare o minimă activitate care să-i asigure mijloacele financiare de subzistenţă, încheind doar un contract civil de cesiune a drepturilor de autor.
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel nu au acordat relevanţa cuvenită împrejurării că, atunci când a fost suspendat din funcţia de procuror, a avut un statut specific, mult împovărat, fiind încorsetat în continuare de incompatibilităţi, dar şi împiedicat să-şi valorifice cunoştinţele profesionale de jurist, prin desfăşurarea altor profesii juridice (avocat, notar, etc.).
Deşi, strict formal, suspendarea a fost legală, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa a stabilit că „trebuie să existe o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopurile urmărite” (cauza Buzescu c. României, hotărârea din 29 mai 2005), ceea ce nu a existat în speţă.
Faţă de interdicţiile ce caracterizează funcţia de magistrat, statul român era obligat să-i asigure supravieţuirea din punct de vedere material pe perioada suspendării din funcţie, legiferând măsurile corespunzătoare pentru ipostaza în care s-a aflat.
Însă, nu numai că Statul Român nu a luat nicio măsură în această direcţie, dar prepuşii acestuia, procurorii care au efectuat ancheta penală, au prelungit cât mai mult durata privaţiunilor materiale în care a fost plasat, prin tergiversarea soluţionării dosarelor.
Pentru aceste motive, în cauză trebuia reţinută şi încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, în considerarea acestor inimaginabile privaţiuni, care au generat cele mai multe suferinţe, frustrări, umilinţe, fiind nelegal să rămână nesancţionate.
2. În mod nejustificat nu au fost acordate integral daunele morale solicitate, instanţele de fond şi apel minimalizând efectele traumatizante generate de declanşarea abuzivă şi nelegală a procesului penal.
Recurentul a prezentat modul în care s-a desfăşurat ancheta penală împotriva sa, inclusiv cu implicarea serviciilor secrete, susţinând, în esenţă, că prin probele administrate a dovedit caracterul abuziv şi nelegal al cercetării penale la care a fost supus.
Referitor la consecinţele acestui îndelungat proces, recurentul a arătat că fost împiedicat să desfăşoare o viaţă socială normală, având parte de suferinţa deosebită de a fi privat de o viaţă corespunzătoare vârstei şi pregătirii sale profesionale - dublu licenţiat şi doctorand.
Sănătatea i-a fost afectată ireversibil, stresul şi imposibilitatea de a se îngriji corespunzător - în lipsa asigurării de sănătate, de care a fost privat - ducând la o boală cronică, atestată de actele medicale de la dosar. Nu a avut parte de liniştea şi siguranţa materială corespunzătoare statutului de magistrat, dobândit prin muncă şi eforturi deosebite. Exercitarea dreptului la intimitate şi la respectarea vieţii private şi de familie i-a fost totalmente bulversată.
I s-a îngrădit exercitarea dreptului la liberă circulaţie pe o durată de circa 4 luni, ceea ce l-a împiedicat să facă deplasări în străinătate atât cu prietenii, cât şi cu copiii, pe care nu i-a mai putut însoţi la concursurile sportive la care participau. Implicit, familia i-a fost foarte afectată, cei trei copiii având vârste între 7 şi 12 ani, cu toate efectele negative asupra creşterii şi educării lor. Lipsurile materiale pe care le-a suportat au marcat copilăria acestora, educaţia şi mentalitatea lor, dar în special şansele la educaţie (limbi străine) şi performanţă în sport, pentru că din cauza lipsei banilor au fost obligaţi să renunţe la practicarea sportului de performanţă şi la orele de limbi străine, luate până atunci în particular. Nu au putut să meargă în excursii sau tabere, la fel ca şi ceilalţi colegi. Au suportat ironia unor copii de vârsta lor, care le spuneau ce au auzit acasă despre familia Lele. În acelaşi timp, cariera i-a fost distrusă. Atingerea adusă prestigiului profesional, faţă de împrejurarea că cercetarea şi trimiterea în judecată s-au dispus pentru fapte incompatibile cu natura profesiei de magistrat, a fost deosebit de gravă. După terminarea procesului penal, situaţia profesională nu a mai putut recupera timpul şi oportunităţile de promovare pierdute, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
II. Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Braşov a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:
1. Referitor la durata procesului penal, în raport de infracţiunile pentru care reclamantul a fost cercetat, durata de desfăşurare a procesului penal, de peste 5 ani şi 8 luni, nu reprezintă o violare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie.
Instanţa trebuia să reţină faptul că reclamantul a fost cercetat în cadrul a 45 de dosare penale, pentru infracţiuni de pericol ce necesită cercetări amănunţite, prin raportare la factorul generator al acestora şi la calitatea învinuitului - procuror.
În cadrul dosarelor penale, reclamantul a beneficiat de toate drepturile şi garanţiile procesuale, acesta formulându-şi toate apărările pe care le-a considerat necesare, situaţii care au generat prelungirea duratei procesului penal.
Curtea Europeană a statuat că, în ceea ce priveşte caracterul rezonabil al duratei unei proceduri, acesta se analizează în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea sau comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În opinia Curţii, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are, în special, drept obiectiv evitarea ca o persoană inculpată să rămână prea mult timp într-o stare de incertitudine cu privire la soarta sa. Aceasta situaţie nu se regăseşte în cauza de faţă, unde instanţele de fond şi de apel nu s-au raportat la gravitatea faptelor pentru care reclamantul a fost cercetat şi la complexitatea acestora.
Se invocă în acest sens cauza Al Kidi contra Bulgariei, în cadrul căreia Curtea a admis faptul că gravitatea faptei comise poate fi unul dintre motivele care să justifice menţinerea persoanei în stare de arest.
Instanţa de apel nu a analizat toate criticile formulate împotriva hotărârii din fond, care au scos în evidenţă faptul că durata procesului penal nu poate fi imputabilă pârâtului. Practic, instanţa de apel a reluat considerentele reţinute în fond, fără să motiveze hotărârea prin raportare la criticile invocate.
2. Pe baza concluziilor raportului de expertiză medico-legală administrat în cauză şi pe baza declaraţiilor martorilor, instanţa de apel a reţinut că, în perioada desfăşurării procesului penal, reclamantul s-a îmbolnăvit de diabet, ce reprezintă o boală cronică.
Concluzia instanţei este greşită, întrucât nu ia în considerare faptul că reclamantul nu a făcut dovada efectuării de cheltuieli cu tratamente medicale în acest sens.
Mai mult, expertul nu a stabilit, în concret, dacă afecţiunile pe care le invocă reclamantul sunt anterioare sau ulterioare începerii urmăririi penale împotriva sa, fiind ştiut faptul că activitatea desfăşurată de un procuror la parchetul de pe lângă tribunalul judeţean comportă un volum de muncă ridicat, complex şi nu este lipsită de stres.
Instanţa de judecată nu a stabilit cu exactitate cauzele care au generat apariţia afecţiunii, reţinând doar că între o stare de stres prelungit şi o afecţiune cronică de tipul diabetului se poate stabili o legătură de cauzalitate. Pe cale de consecinţă, nu s-a stabilit că diagnosticul de diabet s-a datorat începerii urmăririi penale împotriva reclamantului.
În condiţiile în care această afecţiune presupune o supraveghere medicală pe durata întregii vieţi, urmarea unui regim alimentar restrictiv şi a unui tratament medicamentos, a se reţine că reclamantul, din lipsa disponibilităţilor băneşti, s-a tratat de o boală cronică la domiciliu este exagerat. Astfel, lipsa dovezilor efectuării de cheltuieli în acest sens denotă ori lipsa afecţiunii ori dovada efectuării de cheltuieli pentru tratarea acesteia, aspecte nesoluţionate de către instanţa de judecată.
Faţă de aceste considerente, nu pot fi avute în vedere concluziile raportului de expertiză medico-legală şi declaraţiile martorilor referitoare la boala de care suferă reclamantul, prin raportare la art. 6 paragraful 1 teza 1 din C.E.D.O., întrucât în perioada respectivă acesta nu a efectuat nicio cheltuială pentru tratarea bolii, potrivit înscrisurilor existente la dosar.
3. În ce priveşte faptul că reclamantul a fost lipsit de o sursă de venit - salariul, datorită duratei excesive a procesului penal, instanţa a reţinut greşit că o astfel de lipsă a produs efecte în plan psihic, cât priveşte persoana reclamantului şi familia acestuia.
Instanţa trebuia să observe că lipsirea reclamantului de salariu este un efect al suspendării din calitatea de magistrat potrivit legii, motivată pe considerentul începerii urmăririi penale.
Important de reţinut este că ulterior scoaterii de sub urmărire penală, reclamantul a fost reabilitat din punct de vedere profesional, în sensul încetării suspendării din calitatea de magistrat şi plaţii către acesta a drepturilor salariale aferente acestei perioade. Încasarea de către reclamant a drepturilor salariale şi repunerea sa în toate drepturile ce decurg din calitatea de magistrat reprezintă o reparaţie legală şi justă acordată acestuia.
Instanţa a apreciat, în mod greşit, că această reparaţie nu este suficientă, reclamantul trebuind să se împrumute de sume de bani necesare deplasărilor la diferite parchete pentru audieri, întrucât aceasta reprezintă o obligaţie legală ce a decurs din calitatea reclamantului în dosarele penale în care era cercetat.
Instanţa avea obligaţia analizării acestor aspecte prin prisma tuturor împrejurărilor ce au generat începerea urmăririi penale împotriva reclamantului şi nu numai prin prisma efectelor sale.
În raport de cele reţinute de instanţa de fond şi de cea de apel, starea psihică a reclamantului a fost indusă şi generalizată în mod artificial, pentru a scoate în evidenţă situaţii şi împrejurări care să îi profite.
4. Referitor la lipsirea reclamantului de posibilitatea de a promova în profesia de procuror, această situaţie nu este de natură a determina acordarea de daune morale şi nu reprezintă o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 teza 1 din Convenţie.
Instanţa a reţinut că reclamantului nu i-a fost permisă înscrierea la concursul de promovare în profesie datorită perioadei în care acesta a fost suspendat din magistratură, evaluarea activităţii sale profesionale nefiind posibilă.
Această situaţie nu poate fi imputabilă pârâtului sub aspectul acordării de daune morale, întrucât reclamantul avea posibilitatea, ulterior încetării motivului de suspendare, să îşi continue activitatea de procuror, pentru ca aceasta să-i fie evaluată sau altă activitate pe baza specializărilor obţinute, or el a ales să se pensioneze.
Este evident că raţiunile de acordare a pensiei sunt personale, dar nu se poate accepta ideea că încălcarea dreptului la un proces echitabil s-a răsfrânt şi asupra carierei profesionale a reclamantului, atâta timp cât a avut posibilitatea continuării şi consolidării acesteia, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, atât din punct de personal, cât şi al familiei.
5. În mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamantului i s-a încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie.
Astfel, instanţa a interpretat în mod subiectiv comunicatele de presă, pe care le-a calificat ca fiind tendenţioase prin modalitatea lor de întocmire şi difuzare.
Modalitatea în care organele de cercetare penală au informat publicul cu privire la persoana reclamantului, prin raportare la faptele pentru care era cercetat, nu a fost de natură să influenţeze desfăşurarea cercetărilor, nici să scoată în evidenţă vinovăţia acestuia şi nici nu au indus publicului o certitudine a vinovăţiei lui.
Modul în care instanţa a interpretat această situaţie nu este justificat, întrucât simpla prezentare a faptelor pentru care reclamantul era cercetat nu poate echivala cu certitudinea săvârşirii faptelor pentru care a fost cercetat.
Faptul că aceste comunicate de presă au fost comentate în presa scrisă şi cea on-line, prin apariţia de numeroase articole cu titluri mai mult sau mai puţin tendenţioase, nu poate atrage o încălcare a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul garantării prezumţiei de nevinovăţie.
Libertatea presei şi modul în care aceasta a înţeles să prezinte publicului, chiar şi cu citate din comunicatele de presă ale organelor de cercetare penală, cazul reclamantului nu este de natură a atrage o compensaţie bănească sub aspectul daunelor morale.
Calitatea de magistrat a reclamantului impunea la acel moment, dar şi ulterior, o conduită impecabilă în faţa opiniei publice. Onoarea, demnitatea şi prestigiul profesional al acestuia au fost puse sub semnul întrebării în momentul în care a fost începută urmărirea penală cu privire la săvârşirea mai multor infracţiuni.
Prezentarea de către presă a cazului reclamantului, prin raportare la poziţia oficială a organelor de cercetare penală, nu reprezintă o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 2 din Convenţie, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.
6. În mod greşit s-a reţinut în apel încălcarea dreptului reclamantului la libera circulaţie.
Instanţa de apel a reţinut eronat aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 2 paragraful 2 din Protocolul 4 al Convenţiei, în condiţiile în care reclamantul nu a dovedit nici în calea de atac a apelului că i s-a încălcat dreptul la libera circulaţie în mod nelegal.
Prin audierea, ca martor, a antrenorului copiilor reclamantului nu s-au scos în evidenţă cele susţinute de acesta prin motivele de apel. Martorul nu a furnizat instanţei de apel informaţii clare şi precise care să releve că reclamantul a fost prejudiciat moral şi material prin îngrădirea dreptului de a paraşi ţara, ci a susţinut că nu cunoaşte motivul exact pentru care reclamantul nu a mai însoţit copii în deplasările în străinătate la competiţiile sportive.
Potrivit adresei nr. 50275 din 03 februarie 2011 emisă de către Instituţia Prefectului judeţului Bihor către Tribunalul Braşov, prin adresa 43160 din 28 martie 2002 Serviciul de Evidenţă Informatizată a persoanei judeţului Bihor a solicitat IPJ de Frontieră Bucureşti aprobarea dării în consemn la intrare-ieşire a reclamantului. Prin adresa nr. 943160 din 10 aprilie 2002 s-a solicitat scoaterea din consemn a acestuia.
Instanţa de apel trebuia să reţină faptul că referitor la această perioadă de cca. 12 zile, şi nu de 3 luni, reclamantul nu a făcut dovada necesităţii ieşirii din ţară, indiferent de motiv. Martorul nu a lămurit sub acest aspect instanţa, mai ales că nu a individualizat care au fost competiţiile sportive desfăşurate în această perioadă şi la care reclamantul ar fi trebuit să îşi însoţească copii.
Este evident că măsura luată de organele de cercetare penală la acel moment a fost una legală, necontestată de către reclamant şi luată prin prisma obiectului dosarelor penale în care acesta avea calitatea de învinuit.
Instanţa de apel în mod greşit retine că atâta timp cât reclamantul a fost scos de sub urmărire penală, toate actele procedurale luate împotriva sa în timpul desfăşurării procesului penal sunt lipsite de temei legal şi reprezintă o eroare judiciară, întrucât textul de lege reţinut ca aplicabil nu reglementează o astfel de situaţie. Măsura luată împotriva sa s-a raportat la calitatea de învinuit din dosarele penale în care a fost cercetat, aşa încât la momentul respectiv o astfel de măsură era imperios necesară.
Întrucât cu probele administrate în cauză (înscrisuri şi declaraţie de martor), reclamantul nu a făcut dovada încălcării dreptului la libera circulaţie în mod nelegal, solicitarea de acordare a daunelor morale sub acest aspect este neîntemeiată.
7. În stabilirea cuantumului daunelor morale la suma de 150.000 euro, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod eronat principiul echităţii.
Pârâtului nu îi poate incumba obligaţia de plată a acestei sume cu titlu de daune morale întrucât, pe de o parte, nu au fost încălcate prevederile Convenţiei enunţate mai sus, iar, pe de altă parte, instanţa de apel nu a respectat criteriul echităţii în evaluarea prejudiciului moral.
Chiar dacă instanţa de apel a constatat că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la libera circulaţie şi a diminuat cuantumul daunelor morale la 150.000 euro, criteriul echităţii nu a fost respectat, mai ales că practica judiciară reţinută combate hotărârea luată.
Astfel, echitatea este un concept juridic, înclinând mai mult spre moralitate. Terminologic, ea este tot dreptate, dar nu una statuată, ci venită dintr-o convingere interioară, de aceea apelează mai mult la etică decât la exterioritatea normei juridice. Echitatea este nota de umanitate adusă dreptului, ea este expresia conştiinţei.
Datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt. Astfel, nu poate fi susţinută ideea unui prejudiciu efectiv şi a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul personalităţii umane, al suferinţelor fizice şi psihice.
Suma acordată reclamantului cu titlu de daune morale este exagerată şi nejustificată. Daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacţie echitabilă, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanţele cauzei, care să-i confere un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală şi consecinţele acesteia (decizia civilă nr. 301/2007 a Curţii de Apel Craiova).
Respectarea acestui criteriu se impune, pentru motivul că suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral trebuie să fie justă, echitabilă şi nu exagerată ca în cauza de faţă, ţinându-se cont de criteriul gravitaţii prejudiciului moral.
Se poate spune că este un prejudiciu moral grav atunci când constă în alterarea gravă a integrităţii fizice sau mentale a persoanei vătămate, a capacităţii sale de muncă, sau când este extrem de importantă valoarea morală căreia i se aduce atingere, ca de exemplu situaţia în care cel în cauză şi-a pierdut capacitatea de muncă, a avut nevoie de îngrijiri medicale şi spitalizare, etc.
Or, reclamantul nu a fost abuzat fizic, nu şi-a pierdut capacitatea de muncă, nu a fost spitalizat şi nu a avut nevoie de îngrijiri medicale, ci, dimpotrivă, acesta a participat în mod activ pe parcursul desfăşurării cercetărilor penale, întocmind actele procedurale în apărarea sa. Pe de altă parte, reclamantul a avut posibilitatea exercitării în continuare a profesiei de procuror, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.
Chiar dacă instanţa de apel a reţinut că există posibilitatea ca reclamantul să se fi îmbolnăvit de diabet pe baza stresului cauzat de începerea urmăririi penale, trebuie scos în evidenţă faptul că acesta nu a apelat la îngrijiri medicale în sistem privat şi nu a efectuat cheltuieli în acest sens.
Este adevărat că cercetarea reclamantului în mai multe dosare a creat un disconfort, însă dreptul la viaţa privată nu i-a fost afectat, astfel încât compensarea prejudiciului moral trebuie să fie una realistă, care să fie în acord cu principiul echităţii şi echilibrului social.
Acest deziderat se regăseşte atât în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a altor instanţe interne, cât şi în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, statuând în echitate, în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală (în cauza Ţară Lungă împotriva României s-a stabilit cu titlu de reparaţie morală suma de 1.000 euro; în cauza Temeşan împotriva României, suma cu titlu de daune morale este de 1.600 euro; în cauza Oancea împotriva României, suma acordată cu titlu de daune morale este de 1.000 euro; în cauza Cenoiu şi alţii împotriva României, Curtea a reţinut durata excesivă a procesului penal - 7 ani şi două luni pentru trei grade de jurisdicţie - şi, în consecinţă, a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie, apreciind însă că daunele morale solicitate de reclamanţi, respectiv 12,5 milioane euro, sunt excesive şi, pronunţându-se pe baza principiului echităţii, le-a acordat suma de 1.200 euro cu acest titlu).
Suma de 150.000 euro acordată reclamantului nu corespunde jurisprudenţei din dreptul intern şi mai ales celei comunitare, practica C.E.D.O. fiind foarte rezervată şi moderată în acest sens.
În cauza de faţă nu suntem în prezenţa încălcării unor drepturi şi libertăţi fundamentale prevăzute de Convenţie, situaţie în care acordarea de daune morale reclamantului în cuantumul stabilit de instanţă nu este justificată şi dovedită.
Chiar dacă s-ar accepta încălcarea de către pârât a prevederilor comunitare, instanţa de apel trebuia să reţină, prin raportare la practica C.E.D.O., faptul că însăşi constatarea încălcării dispoziţiilor Convenţiei reprezintă o satisfacţie echitabilă, suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
8. În mod greşit instanţa de apel a confirmat sentinţa fondului cu privire la cuantumul daunelor materiale acordate, soluţie care nu este susţinută probatoriu.
Astfel, instanţa de fond şi cea de apel au reţinut că pe parcursul celor 5 ani şi 8 luni, reclamantul s-a deplasat la toate audierile efectuate de organele judiciare în timpul urmăririi penale, ceea ce a necesitat o cheltuială de aproximativ 1.000 - 1.200 lei.
Singura probă pe baza căreia instanţa a acordat aceste daune materiale o constituie declaraţiile martorilor, care evident sunt subiective şi, în plus, nici unul dintre martori nu a precizat cu exactitate care a fost suma de bani cheltuită efectiv de reclamant în deplasările făcute, pentru a se putea face un calcul exact şi corect.
La dosarul cauzei nu există niciun înscris doveditor pe baza căruia instanţa să fi cercetat dacă reclamantul într-adevăr a cheltuit la o deplasare suma de 1.000 - 1.200 lei.
Dacă pentru acordarea daunelor morale nu sunt stabilite criterii exacte pe baza cărora să poată fi cuantificat un cuantum, în cazul daunelor materiale se poate determina în mod exact cuantumul acestora. Aprecierea făcută de instanţă în privinţa daunelor materiale este arbitrară şi nu are corespondent în probele administrate de reclamant, acordarea acestora fiind nejustificată.
În lipsa unei cuantificări certe a prejudiciului material suferit, instanţa europeană a respins aceste pretenţii, astfel cum reiese din hotărârea din 09 decembrie 1994 pronunţată în cauza Rafinăriile greceşti Stran şi Staris Andreadis contra Greciei.
9. În mod greşit instanţa de apel a menţinut hotărârea de fond, sub aspectul acordării de cheltuieli de judecată, şi a acordat cheltuieli de judecată şi în faza procesuală a apelului.
Astfel, obligarea la fond la plata sumei de 7.858,71 lei, cu acest titlu, reprezentând contravaloarea cheltuielilor cu combustibil de la Oradea la Braşov şi retur, cazare şi hrană nu este justificată şi dovedită.
În cauza de faţă nu suntem în prezenţa unei culpe procesuale a pârâtului Statul Român prin M.F.P. în accepţiunea prevederilor art. 274 C. proc. civ. Reclamantul nu a făcut dovada unei culpe directe a pârâtului, pentru ca în sarcina acestuia să fie stabilite cheltuieli de judecată.
Legiuitorul a stabilit cu titlu de generalitate că în toate cauzele în care pârâtul cade în pretenţii este obligat şi la plata cheltuielilor de judecată, însă în cauza de faţă instanţa de fond trebuia să se raporteze la obiectul cauzei şi la înscrisurile doveditoare pe baza cărora aceste pretenţii au fost solicitate.
Cele invocate mai sus au în vedere şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată parţiale în apel, în cuantum de 1.000 lei, întrucât nici în această situaţie nu sunt justificate şi dovedite.
10. Cu privire la cererea de chemare în garanţie, în măsura în care instanţa de recurs va menţine admiterea în parte a acţiunii reclamantului, inclusiv prin admiterea apelului, trebuie să reţină aplicabilitatea, în cauză, a prevederile art. 60-63 C. proc. civ., pe baza cărora s-a întemeiat cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, situaţie care ar fi trebuit să determine instanţa de apel să dispună admiterea acesteia.
Chemarea în garanţie a Ministerului Public a vizat faptul că organele judiciare din cadrul acestuia au instrumentat şi soluţionat dosarele penale în care reclamantul a avut calitatea de învinuit, Statul Român prin M.F.P. nefiind implicat direct sau indirect în cadrul acestora.
Ministerul Public este o instituţie cu personalitate juridică care poate răspunde pentru prejudiciile cauzate de prepuşii săi, ca urmare a desfăşurării atribuţiilor de serviciu în mod defectuos, cu consecinţe păgubitoare în patrimoniul reclamantului.
Ţinând cont că aşa-zisul prejudiciu al reclamantului nu a fost cauzat printr-o faptă proprie, directă a Statului Român prin M.F.P., iar acesta nu poate fi ţinut răspunzător nici în calitate de comitent, această răspundere nu poate fi angajată decât în raport de persoana juridică ce a cauzat nemijlocit prejudiciul, respectiv Ministerul Public.
Instanţele trebuia să aibă în vedere faptul că toată acţiunea reclamantului este îndreptată împotriva acestei instituţii, care prin organele sale judiciare a efectuat cercetarea penală, fără ca pârâtului să i se impute ceva.
După modul în care instanţele de fond şi apel au motivat aplicabilitatea în cauza dedusă judecăţii a prevederilor Convenţiei, este evident că chematului în garanţie i se poate atrage o răspundere pentru prejudiciile cauzate reclamantului, în măsura în care instanţa de recurs va menţine admiterea, în tot sau în parte, a acţiunii.
III. Recurentul-chemat în garanţie Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat următoarele critici:
- În mod greşit a reţinut instanţa de apel că sunt aplicabile prevederile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
- Instanţa de apel a reţinut în mod greşit încălcarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, prin durata excesivă a procedurilor judiciare.
- Instanţa de apel a reţinut în mod greşit încălcarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului, referitoare la prezumţia de nevinovăţie.
- Instanţa de apel a reţinut în mod greşit încălcarea prevederilor art. 8 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, vizând dreptul la viaţă privată şi a art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie, vizând dreptul la libera circulaţie.
- Sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, deşi instanţa de apel l-a redus de la 500.000 euro la 150.000 euro, suma astfel redusă nu respectă criteriile la care instanţa face referire şi nici practica indicată în motivarea hotărârii atacate.
IV. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:
1. În mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamantului i s-a încălcat dreptul la viaţă privată, prevăzut de art. 8 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât i-au fost interceptate convorbirile telefonice în perioada cât a fost cercetat.
Reclamantul era cercetat pentru mai multe fapte în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, apreciindu-se la acel moment că se impune interceptarea convorbirilor telefonice ale acestuia. Or, reclamantul nu a invocat argumente solide cu privire la împrejurarea că această măsură nu era necesară, raportat la numărul infracţiunilor şi la specificul lor sau cu privire la încălcarea raportului de proporţionalitate dintre scopul urmărit şi mijloacele folosite.
Paragraful 2 al art. 8 C.E.D.O. prevede că amestecul unei autorităţi este admis în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, ceea ce este cazul şi în speţa de faţă.
De altfel, aşa cum se reţine şi de către instanţa de apel, prin precizarea de acţiune de la fila 19 vol.3 dosar fond, reclamantul a arătat că în cursul urmăririi penale s-a administrat această probă, care ulterior nu a fost folosită în dosar, astfel că, cel puţin faţă de această precizare, nu s-a produs nici un prejudiciu reclamantului, respectivele interceptări nefiind bază probatorie, necăpătând valenţă în acest sens.
2. În mod greşit instanţa de apel a reţinut încălcarea art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la C.E.D.O., apreciind că s-a limitat reclamantului dreptul la liberă circulaţie, pe o perioadă de 3 luni, că această măsură nu se justifică, neexistând nici un indiciu că reclamantul ar fi intenţionat să părăsească ţara.
Ca urmare a începerii urmăririi penale faţă de reclamant, la data de 25 martie 2002 s-a solicitat suspendarea dreptului de folosire a paşaportului eliberat reclamantului, măsură solicitată în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 216/1998, care prevedea că poate fi luată când există date temeinice că cel în cauză a săvârşit o infracţiune pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani închisoare şi aceasta intenţionează să folosească paşaportul pentru a se sustrage urmăririi penale. Urmare a acestei măsuri, S.E.I.P. Bihor a solicitat I.G.P.F. aprobarea dării în consemn la intrarea-ieşirea din ţară a reclamantului, pe o perioadă de 3 luni, însă prin adresa nr. 943160 din 10 aprilie 2002, S.E.I.P. Bihor a solicitat I.G.P.F. scoaterea din consemn.
De menţionat că reclamantul nu a contestat această măsură în faţa procurorului, la momentul la care a fost luată, iar în cadrul procesului civil nu se poate analiza legalitatea acestei măsuri.
Împrejurarea că, ulterior, s-au pronunţat faţă de reclamant soluţii de netrimitere în judecată, nu lipseşte de substanţă măsura luată faţă de acesta, întrucât temeinicia trebuie raportată la data dispunerii măsurii, moment la care s-a apreciat că se impune a fi luată, raportat la numărul şi natura infracţiunilor săvârşite (nu mai puţin de 11 infracţiuni grave - sustragere şi distrugere de înscrisuri, luare de mită - 3 fapte, favorizarea infractorului - 6 fapte, fals intelectual).
Astfel, instanţa de apel a apreciat că această măsură este echivalentă cu aceea a obligării de a nu părăsi ţara, ceea ce constituie o eroare judiciară în sensul art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi obligă autorităţile statale la repararea prejudiciului produs. S-a reţinut că restrângerea dreptului la libertatea de circulaţie a avut drept consecinţe imposibilitatea participării reclamantului la competiţiile sportive ale copiilor săi în Germania, aspect ce rezultă din depoziţia martorei T.V., audiată de către instanţa de apel.
Se poate afirma că reclamantul a fost lipsit de posibilitatea de a-şi însoţi copii cu ocazia competiţiilor sportive pe care aceştia le aveau în afara graniţei, însă prezenţa reclamantului nu era absolut şi imperios necesară, aceştia putând fi însoţiţi de antrenorul lor.
3. În mod greşit instanţa a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 C.E.D.O., apreciind că a avut loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil prin faptul că desfăşurarea urmăririi penale pe o durată de 5 ani şi 8 luni este excesivă, în raport cu acuzaţiile aduse reclamantului.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare caz în parte, în funcţie de circumstanţele sale, având în vedere complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru părţi a obiectului procedurii.
În cauză, s-au efectuat cercetări faţă de reclamant pentru nu mai puţin de 11 infracţiuni grave, care au necesitat administrarea unui probatoriu complex. Totodată, trebuie avută în vedere şi calitatea reclamantului de magistrat, cu toate consecinţele ce decurg din acest statut.
Începerea urmăririi penale s-a dispus la data de 25 martie 2002, iar reclamantul a fost trimis în judecată la data de 08 august 2002, într-un interval scurt de timp organele de cercetare penală reuşind să administreze întreg probatoriul. De evidenţiat este şi faptul că în intervalul 2002-2005, cauza a fost strămutată de la Curtea de Apel Oradea la Curtea de Apel Suceava, iar apoi la Curtea de Apel Alba-Iulia. În urma restituirii cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului. Nu se poate nega faptul că probatoriul în cauză a fost complex, a presupus o muncă laborioasă, reclamantul având interesul să-şi dovedească nevinovăţia, a formulat numeroase cereri care au necesitat timp pentru soluţionare.
Din jurisprudenţa C.E.D.O. rezultă că s-au acordat despăgubiri pentru încălcarea duratei rezonabile a procedurii, însă în cuantum mult redus faţă de cele acordate în prezenta cauză. Astfel, în cauza Cenoiu ş.a. c. României s-au acordat despăgubiri de 1.200 euro, pentru o durată a procesului penal de 7 ani şi 2 luni, cu trei grade de jurisdicţie.
Instanţele de fond şi apel au apreciat că această încălcare a produs efecte directe asupra situaţiei reclamantului în planul stării de sănătate, în planul psihologic şi sub aspectul relaţiilor de familie.
S-a reţinut astfel că există o mare probabilitate ca una din cauzele determinante ale bolii cronice de care suferă reclamantul - diabet zaharat tip II, să fie stresul puternic şi prelungit, determinat de procesul penal în care acesta era parte.
Din raportul de expertiză medico-legală aflat la dosar, rezultă doar că având în vedere multifactorialitatea etiopatogenică a diabetului zaharat nu se poate reţine stresul intens prelungit ca unic factor cauzal, boala putând avea şi alţi factori declanşatori, de ex. factori ereditari, etc.
Deşi reclamantul a fost lipsit de sursa de venituri ce reprezenta salariul său de magistrat, după rămânerea definitivă a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală i-au fost achitate toate drepturile de care fusese privat.
4. În mod greşit instanţa de apel a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 2 C.E.D.O., apreciind că prin comunicatele destinate presei, organele de cercetare penală s-au pronunţat în mod direct şi explicit asupra vinovăţiei reclamantului.
Nu se poate, însă, reţine faptul că prin comunicatele de presă furnizate ar fi încălcată prezumţia de nevinovăţie, Ministerul Public urmărind doar informarea opiniei publice cu privire la activitatea de urmărire penală faţă de reclamant, fiind inevitabil ca într-o societate democratică să nu existe comentarii severe când un magistrat este acuzat de săvârşirea a numeroase infracţiuni.
Pe de altă parte, modul în care presa a înţeles să valorifice comunicatele de presă emise de Ministerul Public nu poate fi imputat în vreun fel autorităţilor statului.
Recurentul-reclamant a depus întâmpinare la celelalte recursuri exercitate în cauză, solicitând a fi respinse.
Recurentul-pârât a depus întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea acestuia.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
I. Cu privire la recursul reclamantului:
1. Criticile prin care recurentul-reclamant impută instanţelor anterioare că nu au angajat răspunderea pârâtului pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, ce ar decurge din faptul că pe perioada suspendării din funcţie a pierdut dreptul de proprietate asupra salariului şi nu a beneficiat de dreptul la asistenţă medicală, nu sunt întemeiate.
Este adevărat că, pe perioada suspendării din funcţie, reclamantul nu a încasat salariu şi nu a beneficiat nici de celelalte drepturi decurgând din calitatea de salariat, inclusiv dreptul la asistenţă medicală, însă aceasta a fost o consecinţă a măsurii suspendării sale din funcţia de procuror, măsură prevăzută de legea internă în cazul magistratului împotriva căruia s-a pus în mişcare acţiunea penală, după cum recunoaşte chiar reclamantul.
Acesta nu a invocat prin acţiune neconvenţionalitatea legislaţiei interne care prevedea măsura suspendării din funcţie a magistratului împotriva căruia s-a pus în mişcare acţiunea penală şi a cărei incidenţă a generat lipsirea sa de drepturile salariale pe perioada suspendării din funcţie, astfel că în mod corect instanţele anterioare au reţinut că nu pot aprecia asupra concordanţei legislaţiei interne, sub acest aspect, cu prevederile Convenţiei.
Salariul reprezintă un „interes patrimonial” ce intră în sfera de protecţie a documentului european, în măsura în care cel care îl reclamă îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de legislaţia naţională pentru încasarea lui, ceea ce nu este cazul magistratului împotriva căruia s-a pus în mişcare acţiunea penală, situaţie în care legea română prevede suspendarea din funcţie şi nu recunoaşte dreptul la încasarea salariului până la stabilirea nevinovăţiei, caz în care încetează suspendarea din funcţie, cu repunerea în situaţia anterioară. În acest sens erau dispoziţiilor art. 92 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, în vigoare la data suspendării din funcţie a reclamantului (dispoziţii menţinute şi în actuala reglementare în materie, fiind reluate în art. 62 şi 63 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor).
Prin urmare, faţă de existenţa dispoziţiei legale interne privind suspendarea din funcţie, aplicabilă reclamantului, nu se poate reţine că acesta a avut un drept de proprietate asupra salariului pe perioada suspendării din funcţie şi, ca atare, un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Faptul că reclamantul a fost scos de sub urmărire penală a antrenat constatarea, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, a încetării suspendării acestuia din funcţie, cu repunerea în situaţia anterioară, plătindu-i-se drepturile băneşti de care a fost lipsit pe perioada suspendării din funcţie, conform legislaţiei interne.
Cât priveşte susţinerile recurentului vizând obligativitatea statului de a-i asigura supravieţuirea pe perioada suspendării din funcţia de magistrat, prin legiferarea unor măsuri corespunzătoare, acestea nu pot fi analizate, nefiind susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cât timp nu au legătură cu argumentele reţinute de instanţa de apel pe acest aspect.
Astfel, potrivit art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, ceea ce înseamnă că motivele de recurs ce trebuie circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pot viza numai aspectele soluţionate de instanţa de apel, respectiv argumentele folosite de aceasta în fundamentarea soluţiei pronunţate.
În speţă, prin decizia recurată s-a reţinut că susţinerile reclamantului în sensul obligativităţii statului de a-i asigura supravieţuirea pe durata suspendării din activitatea de magistrat nu au fost invocate nici prin acţiune, nici prin precizarea de acţiune, fiind motive noi care nu pot fi analizate în apel potrivit art. 294 C. proc. civ., aşa încât, pe acest aspect, decizia recurată putea fi criticată numai din perspectiva modului de aplicare la speţă, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., sens în care reclamantul nu a procedat, criticile sale neavând legătură cu argumentele instanţei de apel spre a fi susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În ce priveşte privaţiunile de ordin material suportate pe perioada suspendării din funcţie, acestea au fost avute în vedere de instanţele anterioare ca şi consecinţe ale încălcării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, din perspectiva duratei rezonabile a procedurii, fiind luate în calcul în cuantificarea daunelor morale acordate reclamantului, aşa încât susţinerile acestuia în sensul nesancţionării consecinţelor acestor privaţiuni nu sunt întemeiate.
2. Recurentul-reclamant critică hotărârea atacată şi sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susţinând că în mod nejustificat nu i-au fost acordate integral daunele morale solicitate, instanţa minimalizând efectele traumatizante pe care le-a suportat ca urmare a procesului penal declanşat împotriva sa.
Niciunul dintre argumentele subsumate criticii referitoare la cuantumul daunelor morale nu se circumscrie motivelor de nelegalitate care să permită cenzura instanţei de recurs, sub acest aspect, a deciziei recurate, deoarece recurentul nu invocă faptul că instanţa de apel ar fi omis să aibă în vedere vreunul dintre criteriile legale sau jurisprudenţiale aplicabile în materie de evaluare a prejudiciului moral, ci reia expunerea situaţiei de fapt în legătură cu circumstanţele în care a avut loc cercetarea lui penală şi cu suferinţele produse din această cauză.
Recurentul se referă astfel la consecinţele negative pe plan fizic şi moral, la importanţa valorilor morale lezate şi la aspecte legate de afectarea situaţiei familiale şi profesionale, care însă au fost avute în vedere de instanţa de apel drept criterii de evaluare a prejudiciului moral încercat de acestea, în raport care a stabilit cuantumul daunelor morale la suma de 150.000 euro.
Aprecierea, în concret, a cuantumului daunelor morale prin raportare la criteriile aplicabile în materie, pe care recurentul o contestă pentru a obţine o sumă de bani mai mare decât cea acordată de instanţa de apel cu titlu de daune morale, reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Cu alte cuvinte, reanalizarea aceloraşi criterii avute în vedere de instanţa de apel, cu consecinţa majorării cuantumului daunelor morale, astfel cum urmăreşte să obţină recurentul prin exercitarea căii de atac, nu este posibilă, deoarece pune în discuţie temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea ei.
Pe cale de consecinţă, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, neputând fi aşadar analizate.
În concluzie, reţinând că, în parte, criticile reclamantului nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., iar în parte nu sunt întemeiate, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. Cu privire la recursul pârâtului:
1. Confirmând sentinţa fondului sub aspectul reţinerii încălcării art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv a dreptului la un proces echitabil, în ce priveşte componenta acestuia privind durata rezonabilă a procedurii judiciare, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a criteriilor consacrate în materie de jurisprudenţa Curţii Europene, criticile în acest sens nefiind întemeiate.
Astfel cum arată şi recurentul, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, prin raportare la complexitatea cauzei, comportamentul părţilor din proces şi comportamentul autorităţilor statale competente.
Contrar însă susţinerilor recurentului, instanţele anterioare au avut în vedere toate aceste criterii atunci când au reţinut durata nerezonabilă a procedurii judiciare în care a fost implicat reclamantul, apreciind corect că o durată a urmăririi penale de 5 ani şi 10 luni este excesivă în raport de complexitatea cauzei, acuzaţiile aduse reclamantului - luare de mită, reţinere de înscrisuri, sustragere de înscrisuri, fals intelectual, favorizarea infractorului şi arestare nelegală - nefiind susceptibile de a fi probate cu mijloace de probă care să impună o asemenea prelungire a duratei procesului, cum ar fi expertizele tehnice. Totodată, instanţele au apreciat corect că prelungirea procedurii în mod nerezonabil se datorează şi deficienţelor autorităţilor, în condiţiile în care cauza pentru care reclamantul a fost trimis în judecată a fost restituită la Parchet pentru refacerea rechizitoriului. Tot corect au apreciat instanţele şi faptul că nu se poate reţine o culpă a reclamantului în prelungirea duratei procesului prin aceea că şi-a formulat apărările prevăzute de lege, uzând inclusiv de instituţia strămutării, întrucât conform jurisprudenţei Curţii Europene, părţii nu i se poate reproşa prelungirea procedurii judiciare prin utilizarea mijloacelor procedurale disponibile în legislaţia naţională.
Cât priveşte faptul că instanţa de apel a reluat considerentele pentru care prima instanţă reţinuse durata nerezonabilă a procesului, aceasta nu echivalează cu necercetarea criticilor formulate de pârât pe acest aspect şi, implicit, cu nemotivarea hotărârii recurate, întrucât instanţa de control judiciar îşi poate fundamenta soluţia pronunţată prin însuşirea argumentelor din hotărârea atacată, în măsura în care acestea sunt corecte, ceea ce este şi cazul în speţă.
Prin urmare, critica vizând nemotivarea deciziei recurate pe aspectul duratei nerezonabile a procesului, raportat la motivele de apel formulate de pârât în acest sens, nu este întemeiată.
2. Recurentul-pârât contestă concluzia instanţei de apel potrivit căreia îmbolnăvirea reclamantului de diabet în timpul procesului penal este o consecinţă a duratei nerezonabile a procesului. În acest sens, susţine că raportul de expertiză medico-legală administrat în cauză şi declaraţiile martorilor audiaţi nu pot conduce la concluzia reţinută de instanţa de apel, aceste probele nedovedind cu exactitate cauzele care au generat apariţia afecţiunii reclamantului, respectiv legătura de cauzalitate dintre durata procesului penal şi îmbolnăvirea reclamantului de diabet, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a dovedit cheltuielile pentru tratarea acestei boli în perioada respectivă.
Criticile referitoare la probele administrate, care, în opinia recurentului, ar fi insuficiente în stabilirea legăturii de cauzalitate dintre boala cu care a fost diagnosticat reclamantul în timpul procesului penal şi durata nerezonabilă a procesului, vizează reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, în raport de dovezile administrate, aspect care însă nu mai poate fi cenzurat în calea de atac a recursului, faţă de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.
Astfel, art. 304 C. proc. civ. reglementează în prezent numai motive de nelegalitate a hotărârii recurate, nu şi de netemeinicie, motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probele administrate, prevăzut de pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Prin urmare, criticile în discuţie nu pot fi analizate, întrucât nu ridică o problemă de legalitate a hotărârii recurate, ci de temeinicie a acesteia, vizând exclusiv modul de apreciere a probelor administrate de către instanţa de apel, ceea ce excede motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
3. Susţinând că reclamantului i s-au achitat toate drepturile salariale aferente perioadei suspendării din funcţia de magistrat şi că astfel întregul prejudiciu a fost acoperit, recurentul-pârât reduce, în mod greşit, prejudiciul suportat de reclamant doar la unul material, ignorând consecinţele în plan psihic pe care privarea îndelungată de mijloacele de existenţă le poate produce persoanei în cauză şi, implicit, prejudiciul moral astfel cauzat.
Contrar afirmaţiilor recurentului-pârât, privarea îndelungată a reclamantului de mijloacele materiale necesare existenţei proprii şi a familiei sale, prin neîncasarea salariului pe durata procesului penal, nu poate fi lipsită de efecte în plan psihic, iar din acest punct de vedere instanţele anterioare au reţinut corect prejudiciul moral suportat de reclamant ca urmare a duratei nerezonabile a procesului, fiind de netăgăduit suferinţele psihice generate de prelungirea privaţiunilor de ordin material pe o perioadă de aproape 6 ani, criticile în acest sens nefiind întemeiate.
4. În ce priveşte lipsirea reclamantului de posibilitatea de promovare profesională, în mod corect instanţele anterioare au avut-o în vedere ca şi consecinţă a încălcării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul termenului rezonabil, criticile în acest sens nefiind întemeiate.
Astfel, din moment ce reclamantului i-a fost respinsă cererea de înscriere la concursul de promovare pentru neîndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa evaluării profesionale, iar evaluarea nu a fost posibilă din lipsa de activitate profesională a acestuia, determinată de suspendarea din funcţie pe perioada celor aproape 6 ani cât s-a desfăşurat urmărirea penală, lipirea reclamantului de posibilitatea de promovare apare ca rezultat nemijlocit al duratei nerezonabile a procedurii judiciare.
În contextul arătat, nu se poate reţine că încălcarea dreptului la un proces echitabil, în componenta sa vizând termenul rezonabil, nu s-a răsfrânt şi asupra carierei profesionale a reclamantului, fiind lipsite de relevanţă pe acest aspect susţinerile recurentului-pârât în sensul că reclamantul putea să-şi continue activitatea de procuror, după încetarea suspendării din funcţie, pe o perioadă care să permită evaluarea profesională şi înscrierea la examenul de promovare, însă a ales să se pensioneze.
5. Confirmând soluţia fondului sub aspectul reţinerii încălcării dreptului reclamantului de a beneficia de prezumţia de nevinovăţie, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă dispoziţiilor art. 6 paragraful 2 din Convenţie, criticile în acest sens nefiind întemeiate.
Astfel, art. 6 paragraful 2 din Convenţie garantează fiecărui acuzat prezumţia de nevinovăţie, dispunând că orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa nu a fost stabilită legal.
Într-o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a decis că dispoziţiile art. 6 paragraful 2 din Convenţie impun ca orice reprezentant al statului să se abţină să declare public faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată este vinovat se săvârşirea infracţiunii ce i se reproşează, înainte ca vinovăţia acestuia să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Norma convenţională evocată nu ar putea fi invocată spre a împiedica autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, dar le impune să procedeze cu toată grija şi rezerva comandate de respectarea prezumţiei de nevinovăţie, în acest sens având o importanţă deosebită alegerea termenilor prin care reprezentanţii statului formulează declaraţii înainte ca o persoană să fie judecată şi recunoscută vinovată, prin hotărâre definitivă, de săvârşirea unei infracţiuni.
În speţă, reclamantul a pus în discuţie trei comunicate de presă ale Ministerului Public, or, faţă de termenii în care au fost formulate, acestea depăşesc limitele unei simple informări a opiniei publice cu privire la faptele de care era acuzat reclamantul, inducând certitudinea vinovăţiei acestuia.
Astfel, conform situaţiei de fapt reţinută instanţele anterioare, care nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., cele trei comunicate de presă nu conţin doar o enumerare a infracţiunilor ce stau la baza acuzaţiei, descrierea faptelor, ci şi următoarele afirmaţii: „prezentarea trunchiată şi ruptă din context a unor probe din speţă îl descalifică pe susnumit”, „procurorul L.A. a comis fapte de o gravitate deosebită atât din punct de vedere al încălcării legii penale, precum şi abateri grave profesionale”, „procurorul L.A. a dovedit că ignoră un principiu constituţional fundamental, şi anume Nimeni nu e mai presus de lege”.
Afirmaţiile făcute în termenii sus-menţionaţi induc certitudinea vinovăţiei reclamantului, ceea ce, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene, constituie o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie, cum corect s-a reţinut şi prin decizia recurată.
În ce priveşte prezentarea de către presă a cazului reclamantului, prin raportare la comunicatele Ministerului Public, aceasta nu a fost avută în vedere de instanţele anterioare în justificarea reţinerii încălcării prezumţiei de nevinovăţie, cum greşit pretinde recurentul-pârât, ci exclusiv în circumstanţierea prejudiciului de imagine determinat de încălcarea prezumţiei de nevinovăţie. Încălcarea prezumţiei de nevinovăţie s-a reţinut exclusiv în considerarea modului în care autorităţile judiciare de urmărire penală au informat publicul cu privire la ancheta derulată împotriva reclamantului, prezentând cu caracter de certitudine vinovăţia acestuia, ceea ce a fost de natură să influenţeze în mod direct articolele de presă, precum şi percepţia opiniei publice asupra persoanei reclamantului, cu consecinţe directe asupra onoarei, demnităţii şi prestigiului profesional al acestuia.
6. Criticile privind greşita reţinere a încălcării dreptului la libera circulaţie vizează, în cea mai mare parte, aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, iar nu de nelegalitate.
Astfel, deşi invocă aplicarea eronată, în cauză, a prevederilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei, recurentul-pârât nu aduce argumente în acest sens, nearătând, prin trimitere la conţinutul normelor invocate, în ce constă greşeala de aplicare a acestora, pe care a săvârşit-o instanţa de apel.
Ceea ce susţine recurentul-pârât este faptul că reclamantul nu a dovedit, cu probele administrate în cauză, că i s-a încălcat dreptul la libera circulaţie, respectiv necesitatea ieşirii din ţară în perioada cât a fost dat în consemn la frontieră.
Criticile referitoare la probe nu pot fi, însă, analizate de instanţa de recurs, deoarece interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt pe baza lor sunt atribute ale instanţelor de fond, în timp ce recursul poate fi declarat exclusiv pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Singura critică de nelegalitate ce poate fi decelată din dezvoltarea motivului de recurs referitor la dreptul la libera circulaţie este cea prin care se contestă caracterul nelegal al restrângerii libertăţii reclamantului, reţinut de instanţa de apel pe temeiul art. 504 alin. (2) C. proc. civ.
Această critică nu este, însă, întemeiată.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, argumentul adus de instanţa de apel în justificarea caracterului nelegal al restrângerii libertăţii reclamantului şi, implicit, a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen., acela că măsura de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului lipseşte de temei legal restrângerea libertăţii de circulaţie la care acesta a fost supus în cursul procesului penal, este corect, în raport de dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
Astfel, potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei şi persoana căreia, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal poate rezulta şi din ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală.
În speţă, măsura scoaterii de sub urmărire penală, dispusă prin ordonanţă a procurorului pentru inexistenţa faptelor, respectiv pentru neîntrunirea elementelor constitutive a patru infracţiuni de favorizare a infractorului, înlătură vinovăţia reclamantului, or, în aceste condiţii, restrângerea libertăţii de circulaţie la care reclamantul a fost supus în cursul urmăririi penale, prin suspendarea pe timp de 3 luni a dreptului de folosire a paşaportului, are caracter nelegal, raportat la dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., şi ea naşte dreptul reclamantului la repararea pagubei suferite, conform art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
7. Recurentul-pârât contestă cuantumul daunelor morale, susţinând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Rezultă că, ceea ce se impută instanţei de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.
Cea mai mare parte dintre susţinerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral în raport de probe certe şi la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporţionalităţii între prejudiciu şi reparaţia acordată.
Recurentul nu arată, însă, argumentele pentru care suma acordată de instanţa de apel ar fi disproporţionată şi inechitabilă, în raport de criteriile legale şi jurisprudenţiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către instanţă, a vreunuia dintre aceste criterii (consecinţele negative suferite de reclamant în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care ele au fost vătămate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, modul în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială).
Deşi se referă la necesitatea respectării principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echităţii şi al gravităţii prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greşelile comise de instanţa de apel în sensul nerespectării acestor principii, raportat la situaţia particulară a reclamantului.
Recurentul invocă jurisprudenţa C.E.D.O. în susţinerea necesităţii aplicării principiului echităţii în cuantificarea daunelor morale.
Or, la stabilirea întinderii despăgubirilor acordate reclamantului cu titlu de daune morale, instanţa de apel a avut în vedere şi criteriul echităţii, cu conotaţiile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene, în sensul de a i se asigura persoanei vătămate o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, raportat la circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că suma de 500.000 euro acordată la fond încalcă principiul echităţii şi proporţionalităţii, sens în care a procedat la reducerea acesteia, apreciind că suma de 150.000 euro asigură o satisfacţie echitabilă reclamantului pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a încălcării duratei rezonabile a procesului şi prezumţiei de nevinovăţie, dreptului la viaţă privată şi dreptului la liberă circulaţie, raportat la situaţia concretă a reclamantului, luând în considerare consecinţele negative suportate de acesta, respectiv prejudiciul de imagine ca urmare a mediatizării excesive a procesului, expunerea la dispreţul public, grava afectare a prestigiului profesional, afectarea încrederii şi imaginii publice, imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea şi de a promova profesional, afectarea familiei, supusă suferinţelor psihice şi privaţiunilor materiale.
În ce priveşte stabilirea, în concret, a întinderii daunelor morale în raport de criteriile în materie, pe care o contestă în realitate recurentul, aceasta este o chestiune ce ţine de aprecierea instanţei şi care pune în discuţie temeinicia hotărârii atacate.
Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Pe cale de consecinţă, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate.
Cât priveşte susţinerea recurentului-pârât, în sensul că, în ipoteza reţinerii încălcării unor drepturi din Convenţie, simpla constatare a încălcării dispoziţiilor Convenţiei ar reprezenta o satisfacţie echitabilă, suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, aceasta este neîntemeiată.
Repararea prejudiciului moral este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare - pe căi indirecte oarecum - pentru suferinţele îndurate.
Banii trebuie admişi printre măsurile de reparare a prejudiciului moral pentru acelaşi motiv pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că deşi nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate - deşi nici acest aspect nu este de neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată.
Este motivul pentru care, în speţă, instanţele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a recunoaşterii încălcării dispoziţiilor Convenţiei, ci i-au acordat reclamantului despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral suferit urmare a încălcării unor drepturi prevăzute de Convenţie, stabilind un cuantum al acestora care reflectă dimensiunea prejudiciului moral încercat.
O atare soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral doar la constatarea încălcării Convenţiei, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, care nu înseamnă însă o sumă modică, cum greşit pretinde recurentul.
8. Recurentul-pârât contestă decizia recurată şi sub aspectul confirmării soluţiei fondului cu privire la cuantumul daunelor materiale acordate, susţinând că acesta nu are corespondent în probele administrate. Mai exact, că declaraţiile martorilor la care s-au raportat instanţele anterioare nu fac dovada cuantumului cheltuielilor suportate de reclamant cu deplasarea la organele judiciare în timpul procesului penal.
Critica aduce, deci, în discuţie o problemă legată de aprecierea probelor, tinzând la reevaluarea situaţiei de fapt stabilite în etapele procesuale anterioare pe aspectul întinderii prejudiciului material, în raport de probele administrate, aspect ce nu mai poate fi cenzurat în recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.
Prin urmare, critica vizând daunele materiale nu poate fi analizată, neîncadrându-se în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
9. Criticile referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, în fond şi apel, cu nesocotirea condiţiei culpei procesuale, nu sunt neîntemeiate.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Raportat la aceste dispoziţii legale, recurentul susţine în mod corect că la baza obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Sunt, însă, lipsite de orice fundament susţinerile sale potrivit cărora, în cauza de faţă, culpa procesuală trebuia stabilită prin raportare la obiectul cauzei şi la înscrisurile doveditoare pe baza cărora au fost solicitate despăgubirile. Şi aceasta pentru că norma cuprinsă în art. 274 alin. (1) C. proc. civ. este aplicabilă, fără distincţie, oricărei cauze civile, iar în aplicarea ei doctrina şi jurisprudenţa recunosc, în mod unanim, că pierderea procesului este singurul element de apreciere a culpei procesuale.
Cum, în speţă, pârâtul a pierdut procesul la fond, prin admiterea în parte a acţiunii îndreptată de reclamant împotriva sa, el se află în culpă procesuală în sensul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., astfel că prin confirmarea soluţiei fondului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Soluţia de obligare a pârâtului la plata de cheltuieli de judecată parţiale în apel, către reclamant, este, de asemenea, corectă.
Astfel, apel au exercitat atât reclamantul, cât şi pârâtul, iar ambele apeluri au fost admise în parte, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., potrivit cărora, când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.
Rezultă că, faţă de soluţia din apel, măsura de obligare a pârâtului la plata de cheltuieli de judecată parţiale în apel, către reclamant, este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente - art. 276 C. proc. civ.
În ce priveşte susţinerea privind nedovedirea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în fond şi în apel, aceasta nu poate fi analizată, deoarece pune în discuţie eventuala netemeinicie a hotărârii atacate, or aspectele de netemeinicie nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, raportat la dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
10. Criticile privind greşita respingere a cererii de chemare în garanţie nu sunt întemeiate.
Potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ., partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire.
Prin urmare, instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, or persoana împotriva căreia pârâtul Statul Român prin M.F.P. s-a îndreptat cu cerere de chemare în garanţie, respectiv Ministerul Public, nu are o asemenea obligaţie.
Astfel, potrivit art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar potrivit art. 96 alin. (6) din aceeaşi lege, pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.
Totodată, Legea nr. 303/2004 prevede la art. 94 că magistraţii răspund civil, în condiţiile legii, iar la art. 96 alin. (2) că răspunderea statului nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Este reglementată astfel o răspundere principală a statului, care trebuie să repare orice prejudiciu creat prin erorile judiciare, şi o răspundere a magistraţilor, dar numai pentru erorile judiciare săvârşite cu rea-credinţă (intenţie) sau din gravă neglijenţă (asimilată din punct de vedere al răspunderii civile cu intenţia).
Potrivit art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, după ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile, statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
Tot astfel, potrivit art. 507 C. proc. pen., în cazul în care repararea pagubei a fost acordată persoanei îndreptăţite potrivit art. 504, statul are acţiune în regres împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune.
Rezultă că legiuitorul a înţeles să confere statului însuşi, pe temei obiectiv, independent de culpă, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, obligaţia de reparare a prejudiciilor create prin erorile judiciare, iar nu autorităţilor judiciare, recunoscând totodată statului drept de regres împotriva magistratului care a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii, în condiţii strict determinate.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii atunci când a confirmat soluţia fondului de respingere a cererii de chemare în garanţie, Statul Român neavând drept de regres împotriva Ministerului Public.
Având în vedere considerentele prezentate şi reţinând că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului ca nefondat, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
III. Cu privire la recursul chematului în garanţie:
La termenul de dezbateri din 18 martie 2013, instanţa a pus în discuţia părţilor în ce măsură chematul în garanţie are interes să promoveze recurs, în raport de soluţia dată cererii de chemare în garanţie.
Astfel, pentru exercitarea recursului, trebuie îndeplinite condiţiile generale necesare pentru exerciţiul acţiunii civile, printre care şi interesul, niciun demers judiciar neputând fi iniţiat fără justificarea unui interes.
Are interes să exercite calea de atac a recursului partea care a căzut, total sau parţial, în pretenţii, ca urmare a judecării în faţa instanţelor de fond, ceea ce nu este cazul chematului în garanţie din prezenta cauză.
Astfel, prima instanţă a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar această soluţie a fost menţinută în calea de atac a apelului, reţinându-se că partea chemată în garanţie de pârât nu are faţă de acesta o obligaţie de garanţie sau de despăgubire.
Prin recursul promovat, chematul în garanţie a adus critici soluţiei date acţiunii principale.
Cât timp însă cererea îndreptată împotriva sa a fost respinsă, prin hotărârile de fond şi apel nefiind stabilită nicio obligaţie în sarcina sa, chematul în garanţie nu este parte căzută în pretenţii, aşa încât el nu justifică interes în exercitarea căii de atac a recursului pe aspectul soluţiei date acţiunii principale.
Pe cale de consecinţă, recursul chematului în garanţie va fi respins, ca lipsit de interes.
IV. Cu privire la recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov:
1. Contrar susţinerilor recurentului, reţinând încălcarea dreptului reclamantului la viaţă privată, prin interceptarea convorbirilor telefonice în perioada în care a fost cercetat penal, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene în materie, criticile în acest sens nefiind întemeiate.
Astfel, art. 8 din Convenţie prevede în paragraful 1 că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale, iar în paragraful 2 că nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
În aplicarea normei convenţionale evocate, instanţa de contencios european a admis că existenţa unor dispoziţii legislative care acordă autorităţilor publice posibilitatea de a intercepta convorbirile telefonice, deşi constituie ingerinţe în exerciţiul dreptului la viaţa privată, în anumite situaţii excepţionale pot să se dovedească necesare într-o societate democratică, ca în cazul persoanelor urmărite penal, din moment ce sunt destinate să prevină săvârşirea unor fapte penale. Tot astfel, ea a subliniat că statele contractante nu au posibilitatea nelimitată de a supune unor măsuri de supraveghere secretă persoanele aflate sub jurisdicţia sa, pentru că s-ar putea ajunge la distrugerea democraţiei sub pretextul apărării ei. De aceea, oricare ar fi sistemul de supraveghere reglementat de legea naţională, legea naţională trebuie să prevadă garanţii adecvate şi suficiente pentru eliminarea oricărui abuz în materie, ce ar putea fi săvârşit de autorităţile naţionale.
Urmând acest raţionament, în cauza Dumitru Popescu contra României (hotărârea din 26 aprilie 2007), Curtea Europeană a constatat că deşi ingerinţa autorităţilor publice în exercitarea dreptului garantat de art. 8 din Convenţie, decurgând din interceptarea convorbirilor telefonice în timpul urmăririi penale, era prevăzută de legislaţia naţională (art. 911-914 C. proc. pen., în forma în vigoare în anul 2002), putându-se dovedi necesară în situaţia reclamantului, legislaţia naţională nu prevedea la data faptelor şi garanţii adecvate şi suficiente de natură a-l proteja pe reclamant de orice eventual abuz al autorităţilor.
În acest sens, Curtea a reţinut că autorităţile competente să autorizeze interceptarea convorbirilor telefonice - procurorii - nu erau independente, iar temeinicia măsurii dispuse de procurori nu era susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori (anterior trimiterii în judecată prin actul procurorului) sau a posteriori (după trimiterea în judecată) din partea unei autorităţi independente, nefiind prevăzută o cale de atac la instanţa de judecată.
Reţinând astfel, în urma analizei legislaţiei române aplicabile la data faptelor, că aceasta reliefa absenţa unor garanţii adecvate pentru persoanele care se considerau lezate de o măsură de interceptare a comunicaţiilor, Curtea a apreciat că această situaţie este incompatibilă cu gradul minim de protecţie impus de preeminenţa dreptului într-o societate democratică, constatând, în final, lipsa de calitate a legii interne şi, pe acest temei, încălcarea art. 8 din Convenţie.
Cum jurisprudenţa Curţii Europene este obligatorie pentru instanţele naţionale, iar circumstanţele factuale din cauza de faţă sunt similare cu cele din cauza Dumitru Popescu contra României (reclamantului din prezenta cauză i s-au interceptat convorbirile telefonice în perioada urmăririi penale, măsura a fost dispusă, conform art. 911-914 C. proc. pen., în forma în vigoare în anul 2002, de procuror şi nu era, la data faptelor, susceptibilă de un control din partea instanţei de judecată), în mod corect instanţa de apel a reţinut încălcarea dreptului reclamantului la viaţă privată, din perspectiva art. 8 din Convenţie, neavând nicio relevanţă pe acest aspect faptul pretins de recurent, acela că interceptarea convorbirilor telefonice nu a mai fost folosită ca probă în dosarul penal.
2. Criticile prin care se impută instanţei de apel că a reţinut greşit încălcarea art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie nu sunt întemeiate.
Contrar susţinerilor recurentului, în circumstanţele particulare ale cauzei, restrângerea dreptului reclamantului la liberă circulaţie, prin suspendarea dreptului de folosire a paşaportului, nu se circumscrie limitărilor permise de Convenţie în exercitarea acestui drept.
Conform paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie, exercitarea drepturilor ce compun libertatea de circulaţie - printre care şi dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, prevăzut la paragraful 2 - nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Prin urmare, libertatea de circulaţie nu este un drept absolut, putând cunoaşte anumite limitări, care, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 paragraful 3, trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, necesitate care se analizează prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit, prin aplicarea unei limitări a libertăţii de circulaţie, şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Instanţa de contencios european admite că aplicarea de către autorităţile naţionale a unei măsuri prevăzute de legislaţia internă, ce constituie o limitare a libertăţii de circulaţie, este compatibilă cu dispoziţiile art. 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie, din perspectiva condiţiei necesităţii într-o societate democratică, dacă se respectă raportul de proporţionalitate între asemenea măsură şi scopul urmărit prin dispunerea ei.
Or, în speţă, deşi măsura suspendării dreptului de folosire a paşaportului era prevăzută de legislaţia internă la data la care a fost luată faţă de reclamant şi, în principiu, urmărea un scop legitim, acela de prevenire a sustragerii de la urmărirea penală a persoanelor acuzate de fapte penale, nu se poate reţine că această măsură ar fi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea ei, în condiţiile în care nu existau indicii că reclamantul ar fi intenţionat să părăsească ţara pentru a se sustrage de la urmărirea penală.
Prin urmare, ingerinţa în exercitarea dreptului reclamantului la libera circulaţie, decurgând din aplicarea măsurii suspendării dreptului de folosire a paşaportului în timpul urmăririi penale, nu întruneşte condiţia de a fi necesară într-o societate democratică, prevăzută de art. 2 paragraful 3 din Protocolului nr. 4 adiţional la Convenţie, ceea ce justifică reţinerea, de către instanţa de apel, a încălcării dreptului reclamantului la libera circulaţie, din perspectiva documentului european.
Cât priveşte faptul că reclamantul nu a contestat măsura suspendării dreptului de folosire a paşaportului la momentul la care a fost luată, acesta nu are relevanţă în aprecierea respectării dreptului garantat de art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie, cum neîntemeiat se pretinde în recurs, relevanţă pe acest aspect prezentând îndeplinirea condiţiilor paragrafului 3 al normei convenţionale în discuţie.
Recurentul critică decizia din apel şi sub aspectul reţinerii incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen., contestând că a avut loc o restrângere nelegală de libertate a reclamantului, în sensul acestor dispoziţii legale, raportat la măsura suspendării dreptului de folosire a paşaportului.
Aceste critici sunt neîntemeiate, sens în care urmează a fi avute în vedere considerentele prezentate în analiza aceleiaşi probleme de drept, realizată la pct. 6 din recursul pârâtului.
3. În cadrul celui de-al treilea motiv de recurs, recurentul a invocat faptul că instanţa de apel a reţinut greşit încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, sub aspectul termenului rezonabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, iar, în subsidiar, că a stabilit un cuantum mult prea ridicat al daunelor morale acordate pentru încălcarea duratei rezonabile a procesului.
Criticile vizând reţinerea greşită a încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil, sub aspectul termenului rezonabil, sunt comune cu cele formulate de pârât şi analizate în recursul acestuia, la pct. 1, situaţie în care reluarea analizei problemei de drept pe care o ridică nu se mai impune. În consecinţă, netemeinicia acestor critici urmează a fi reţinută în considerarea argumentelor aduse în acest sens în recursul pârâtului, la pct. 1.
Cu privire la cuantumul daunelor morale, recurentul susţine că acesta este mult prea mare, în jurisprudenţa Curţii Europene acordându-se despăgubiri mult mai mici pentru încălcarea duratei rezonabile a procesului. Totodată, contestă, cu trimitere la probele administrate, aprecierile instanţelor anterioare în sensul că încălcarea duratei rezonabile a procesului a produs efecte directe asupra situaţiei reclamantului în planul stării de sănătate, în plan psihologic şi sub aspectul relaţiilor de familie.
Susţinerile referitoare la jurisprudenţa C.E.D.O. pun în discuţie aplicarea la speţă a criteriului echităţii.
Nu se poate însă reţine că instanţa de apel nu a aplicat acest criteriu în înţelesul dat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât tocmai în considerarea lui a procedat la reducerea cuantumul daunelor morale, de la 500.000 euro cât se stabilise la fond, la 150.000 lei, considerând că această sumă reprezintă o despăgubire echitabilă, care păstrează un anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral încercat de reclamant, ţinând seama de drepturile ce i-au fost încălcate în procesul penal (nu doar durata rezonabilă a procesului, ci şi prezumţia de nevinovăţie, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă privată) şi consecinţele negative suportate din această cauză.
În ce priveşte susţinerile prin care se contestă consecinţele negative reţinute de instanţa de apel ca fiind suportate de reclamant urmare a duratei nerezonabile a procesului, acestea pun în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.
Modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
În actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., reformarea unei hotărâri în recurs nu se poate face decât pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Pe cale de consecinţă, criticile legate de stabilirea situaţiei de fapt referitoare la consecinţele negative suportate de reclamant urmare a încălcării duratei rezonabile a procesului şi, implicit, la aprecierea cuantumului daunelor morale prin raportare la aceste consecinţe nu pot fi analizate, deoarece nu se încadrează în nici unul dintre cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
4. Criticile vizând reţinerea greşită a încălcării prezumţiei de nevinovăţie, din perspectiva art. 6 paragraful 2 din Convenţie, sunt comune cu cele formulate de pârât şi analizate în recursul acestuia, la pct. 5, situaţie în care reluarea analizei problemei de drept pe care o ridică nu se mai impune. În consecinţă, netemeinicia acestor critici urmează a fi reţinută în considerarea argumentelor aduse în acest sens în recursul pârâtului, la pct. 5.
Având în vedere considerentele prezentate, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul Parchetului ca nefondat, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul L.A.F., de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Braşov şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva deciziei civile nr. 31/AP pronunţată la 28 martie 2012 de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 877/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1583/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
