ICCJ. Decizia nr. 1583/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 1583/2013
Dosar nr. 2593/120/2010
Şedinţa publică de la 11 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta M.M.N.A. a solicitat obligarea pârâţilor Ocolul Silvic Pucioasa, Direcţia Silvică Târgovişte, Regia Naţională a Pădurilor Romsilva şi Ministerul Agriculturii, Pădurii şi Dezvoltării Regionale, în solidar, la restituirea fructelor şi productelor sau la plata contravalorii acestora, ca urmare a exploatării pădurii în suprafaţă de 1016,3 ha, în perioada 12 septembrie 1949, 9 august 2006.
Tribunalul Dâmboviţa prin încheierea de şedinţă din data de 19 ianuarie 2011 a respins, atât excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Mediului şi Pădurilor, reţinând, în esenţă, că, potrivit Decretului nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani prevăzut de lege, termen care se calculează de la data naşterii acestuia şi nu de la data apariţiei Legii nr. 18/1991.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Mediului şi Pădurilor s-a reţinut că şi aceasta este nefondată, întrucât urmare a modificărilor legislative aduse de O.U.G. nr. 115/2009, transpuse prin H.G. nr. 1635/2009, Ministerul Mediului şi Pădurilor se subrogă Ministerului Dezvoltării Rurale. Cum efectul subrogaţiei îl constituie transmiterea calităţii procesuale, fără a avea relevanţă poziţia părţilor, autoritatea publică centrală, care răspunde de silvicultură a devenit Ministerul Mediului şi Pădurilor, această autoritate fiind cea care are calitatea procesuală pasivă în litigiul de faţă.
Prin precizările formulate la acţiunea introductivă reclamanta M.M.N.A., a solicitat obligarea pârâţilor la restituirea fructelor şi productelor generate de suprafaţa de 1016,3 ha pădure.
Având în vedere resursele pe care pârâţii le puteau exploata din pădurea reclamantei, reclamanta apreciază că valoarea acestora se ridică la cel puţin 550.000 RON.
Faţă de cele reţinute, tribunalul a admis excepţia prescripţiei extinctive ce operează pentru perioada 12 septembrie 1949 - 16 iulie 2006 reclamanta putând cere restituirea fructelor şi productelor, fără să se opună prescripţia extinctivă doar în perioada 16 iulie 2006 - 9 august 2006, reţinând că numai cu privire la această din urmă perioada cererea reclamantei urmând a fi soluţionată pe fondul ei.
Pe fondul pretenţiilor reclamantei pe perioada 16 iulie 2006 - 9 august 2006, Tribunalul Dâmboviţa prin Sentinţa civilă nr. 2338 din 17 noiembrie 2011 a respins cererea formulată de reclamantă prin care a solicitat obligarea la restituirea fructelor şi productelor ori, în caz contrar, plata contravalorii acestora, obţinute ca urmare a exploatării pădurii în suprafaţă de 1016,3 ha, conform titlului de proprietate din 9 august 2006 emis de Comisia Judeţeană Dâmboviţa de aplicare a Legii fondului funciar.
Din analiza înscrisurilor ce au stat la baza emiterii titlului de proprietate solicitate de tribunal şi înaintate de către Comisia Locală Runcu, reiese că la data de 13 iunie 2006 reclamanta a fost pusă în posesie cu suprafaţa de 1016,3 ha, cuprinsă în titlul de proprietate din 9 august 2006 potrivit fişei de punere în posesie aflată la dosar, punerea în posesie fiind o etapă prealabilă emiterii titlului de proprietate.
Tribunalul a apreciat că faţă de cele reţinute, reiese că ulterior acestei date, 13 iunie 2006, nu se mai justifică cererea reclamantei de "obligare la restituirea fructelor şi productelor ori, în caz contrar, plata contravalorii acestora", motiv pentru care s-a respins ca nefondată cererea reclamantei pentru pretenţiile formulate pe perioada 16 iulie 2006 - 9 august 2006.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin Decizia nr. 35 din 8 mai 2012, a respins cererea privind completarea probelor şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta M.M.N.A.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că motivul de apel prin care se critică admiterea de instanţa de fond a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune este nefondat, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată: restituirea fructelor şi productelor sau contravaloarea acestora, obţinute ca urmare a exploatării pădurii în perioada 1949 - 9 august 2006, preluată abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 83/1949 - şi temeiul de drept invocat, respectiv art. 485 C. civ.
S-a menţionat că, problema restituirii fructelor şi a productelor în baza art 485 C. civ., se pune numai în situaţia în care proprietarul terenului a formulat o acţiune în revendicare şi aceasta a fost admisă, nu şi în situaţia în care bunul a fost restituit în urma unor legi speciale reparatorii, cum este Legea nr. 18/1991, în baza căreia i s-a restituit reclamantei terenul în litigiu.
Totodată, s-a mai reţinut că pe de altă parte, aşa cum în mod corect a stabilit şi instanţa de fond, dreptul la restituirea fructelor şi productelor este un drept de creanţă, prescriptibil în termen de 3 ani, astfel că perioada pentru care puteau fi solicitate accesoriile terenului, raportat la momentul introducerii acţiunii (16 iulie 2009), este 16 iulie 2006 - 16 iulie 2009.
În consecinţă, dreptul la acţiune pentru perioada 12 septembrie 1949 - 16 iulie 2006 este prescris.
Cât priveşte cererea privind restituirea fructelor şi productelor ulterior datei de 16 iulie 2006, instanţa de apel a constatat că în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea şi pentru această perioadă, având în vedere că prin titlul de proprietate din 9 august 2006 emis de Comisia Judeţeană Dâmboviţa de aplicare a Legii nr. 18/1991, reclamanta a fost pusă în posesie cu suprafaţa menţionată în titlul de proprietate, astfel că de la aceasta dată era în drept să exploateze pădurea şi să culeagă fructele şi productele.
Instanţa de apel a apreciat că faţă de considerentele expuse, apare ca neîntemeiată cererea de completare a probelor cu expertiză solicitată de apelanta-reclamantă.
În ceea ce priveşte motivul de apel prin care s-a criticat reiterarea de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, instanţa de apel a constatat că este nefondat, având în vedere considerentele de mai sus potrivit cărora a constatat întemeiată această excepţie.
Împotriva acestei decizii reclamanta M.M.N.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţele inferioare au interpretat şi aplicat greşit prevederile legale ale art. 485 - 486 C. civ. anterior, art. 7 alin. (1), art. 8 şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958, art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Recurenta susţine că admiterea excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune este nelegală. Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îl reprezintă art. 485 şi art. 486 C. civ. anterior, iar o dată demonstrat faptul că statul a fost posesor de rea-credinţă în sensul art. 486 C. civ., devin incidente dispoziţiile art. 485 C. civ., care stabilesc fără echivoc că posesorul de rea-credinţă este dator de a înapoia productele împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.
Recurenta învederează faptul că obiectul dreptului îl constituie restituirea tuturor fructelor şi productelor încasate de posesorul de rea-credinţă pe toată perioada uzurpării dreptului de proprietate, menţionând faptul că dreptul la restituirea fructelor şi productelor se corelează cu termenul de prescripţie achizitivă de 30 de ani, în sensul că după trecerea unui termen de 30 de ani posesorul de rea-credinţă poate opune adevăratului proprietar uzucapiunea proprietăţii şi, implicit, nu va mai putea fi obligat nici la restituirea fructelor şi productelor prevăzută de art. 185 C. civ.
În opinia recurentei, în cazul de faţă se pune problema prescripţiei extinctive nu a dreptului la fructele produse de pădure, ci a dreptului la a cere restituirea fructelor, drept ce s-a născut la data de 9 august 2006, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.
Recurenta susţine că instanţele au făcut o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958 întrucât dreptul reclamantei nu s-a prescris pentru că dreptul material la acţiune al acesteia se născuse la 9 august 2006 - data eliberării/ridicării titlului de proprietate, iar data de 13 iunie 2006 pe care a invocat-o prima instanţă şi a menţinut-o cea de-a doua, este nereală.
Recurenta, făcând trimitere la Decizia nr. 1 din 30 iunie 1997 a secţiilor unite a CSJ, consideră că având în vedere această decizie, care stabileşte fără echivoc că dovada dreptului de proprietate o face doar titlul de proprietate, iar nu adeverinţele şi procesele-verbale de punere în posesie, rezultă că nici termenul de prescripţie extinctivă nu poate începe să curgă mai înainte de data titlului de proprietate şi nici data de 13 iunie 2006 nu poate fi reţinută pentru respingerea acţiunii reclamantei, indiferent câte procese-verbale de punere în posesie au fost întocmite.
Recurenta susţine că instanţele inferioare au încălcat prevederile art. 3307 alin. (49 C. proc. civ. referitoare la obligativitatea deciziilor pronunţate în interesul legii, întrucât au nesocotit efectele Deciziei nr. 1/1997 a CSJ.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea deciziei recurate şi a sentinţei apelate şi pe fond trimiterea cauzei la prima instanţă pentru administrarea probelor şi rejudecarea fondului.
Analizând decizia criticată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate Înalta Curte reţine că recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Reglementarea generală de drept comun în privinţa prescripţiei extinctive este realizată prin dispoziţiile Decretului nr. 167/1954, care statuează că ceea ce se stinge prin prescripţie este, după caz, dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită şi stabileşte regula conform căreia termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care a luat naştere dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
În cazul drepturilor de creanţă, cum este şi cel dedus judecăţii în prezenta cauză termenul general de prescripţie este de 3 ani afară de cazul în care prin dispoziţii legale exprese, se stabilesc termene de prescripţie speciale.
În speţă, reclamanta a solicitat restituirea fructelor şi productelor sau contravaloarea acestora, obţinute ca urmare a exploatării pădurii în perioada 1949 - 9 august 2006, preluată abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 83/1949.
Este evident că cererea dedusă judecăţii reprezintă o acţiune în pretenţii, întemeiată pe un drept de creanţă pe care reclamanta pretinde că îl are împotriva pârâţilor, drept de creanţă prescriptibil în condiţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, adică în 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, conform art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Ceea ce interesează deci, în calcularea termenului de prescripţie arătat este determinarea perioadei pentru care puteau fi solicitate accesoriile terenului, raportat la momentul introducerii acţiunii, corect analizată şi stabilită de instanţele anterioare ca fiind 16 iulie 2006 - 16 iulie 2009, astfel încât dreptul la acţiune pentru perioada 12 septembrie 1949 - 16 iulie 2006 este prescris.
Susţinerea recurentei conform căreia temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îl reprezintă art. 485 şi art. 486 C. civ. anterior este nefondată.
Astfel, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, problema restituirii fructelor şi a productelor, în baza art. 485 C. civ., se pune numai în situaţia în care proprietarul terenului a formulat o acţiune în revendicare şi aceasta a fost admisă, nu şi în situaţia în care bunul a fost restituit în urma unei legi speciale reparatorii, respectiv Legea nr. 18/1991, în baza căreia i s-a restituit reclamantei terenul în litigiu.
Nici susţinerea că dreptul la a cere restituirea fructelor s-a născut la data de 9 august 2006, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, nu poate fi primită, întrucât astfel cum corect au reţinut instanţele anterioare, la data de 13 iunie 2006 reclamanta a fost pusă în posesie cu suprafaţa de 1016,3 ha, cuprinsă în titlul de proprietate din 9 august 2006 potrivit fişei de punere în posesie, punerea în posesie fiind o etapă prealabilă emiterii titlului de proprietate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs care se referă la incidenţa deciziei pronunţate de instanţa supremă în recurs în interesul legii, nr. 1 din 30 iunie 1997, se va reţine că acesta nu poate fi primit întrucât reclamanta nu a făcut dovada că punerea în posesie a fost numai formală, da la data acesteia fiind în fapt îndreptăţită să exploateze ea însăşi suprafeţele şi să culeagă fructele şi productele.
Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.M.N.A. împotriva Deciziei nr. 35 din 8 mai 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2431/2013. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 3510/2013. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
