ICCJ. Decizia nr. 877/2013. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizie nr. 877/2013

Dosar nr. 28259/3/2011

Şedinţa publică de la 5 martie 2013

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată următoarele:

Prin Sentinţa comercială nr. 21257 din 15 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, au fost respinse ca neîntemeiate excepţia necompetenţei materiale, excepţia prematurităţii acţiunii şi cea a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale; a fost admisă excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, fiind respinsă ca prescrisă acţiunea precizată şi completată formulată de reclamanta A.A.O. Bod în contradictoriu cu pârâţii Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Agenţia Domeniilor Statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Pretenţiile reclamantei sunt fie întemeiate pe contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 5 iunie 2001 încheiat între Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi A.A.O. Bod având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui număr de 57.207 acţiuni, reprezentând 70% din valoarea capitalului social subscris al SC D.C. SA, fie justificate prin regulile ce ţin de antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Agenţia Domeniilor Statului. Ţinând seama că atât operaţiunile de vânzare-cumpărare de acţiuni reprezintă fapte de comerţ obiective conexe în conformitate cu prevederile art. 3 pct. 4 C. com., cât şi de împrejurarea că faptele ilicite ale pârâtelor reclamate de A.A.O. Bod au fost săvârşite în calitatea de comerciant al acestor autorităţi, pretenţiile deduse judecăţii au un caracter comercial.

Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nu este un act administrativ în sensul că art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 întrucât acesta nu are ca obiect punerea în valoare a unui bun proprietate publică, ci vânzarea-cumpărarea de acţiuni calificată de lege drept faptă de comerţ. Litigiile care vizează valorificarea pretenţiilor derivând din contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale aparţin, în consecinţă, jurisdicţiei comerciale. Incidente fiind prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. prin care se stabileşte în favoarea tribunalului competenţa de soluţionare a cererilor şi proceselor în materie comercială al căror obiect are o valoare mai mare de 100.000 RON, excepţia necompetenţei materiale va fi respinsă ca neîntemeiată.

Tribunalul constată că prin înscrisurile depuse reclamanta a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art. 720¹ C. proc. civ. Procedura concilierii directe, instituită de art. 720¹ şi urm. C. proc. civ., vizează, mai mult decât din punct de vedere formal, existenţa unui cadru procesual în care partea reclamantă să ofere părţii pârâte posibilitatea de a lua la cunoştinţă despre pretenţiile sale, izvorul şi cuantumul lor şi de a putea exprima un punct de vedere asupra acestora, eventual de a crea premisele unei soluţionări amiabile a litigiului.

Prin notificarea depusă reclamanta a expus pretenţiile sale, temeiul legal al acestora, data convocării în vederea concilierii fiind propusă pentru data de 18 septembrie 2008. Notificarea a fost făcută în numele asociaţiei reclamante de către reprezentantul legal T.T.D., fiind comunicată Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la 28 august 2008 aşa cum rezulta din confirmarea de primire aflată la dosar. Calitatea de reprezentant a d-lui T.T.D. a fost probată de reclamantă prin actul adiţional la actul constitutiv al A.A.O. Bod autentificat la 3 mai 2004 prin care persoana menţionată a fost numită în funcţia de administrator şi reprezentant legal al asociaţiei. În acest context instanţa va, respinge ca neîntemeiată excepţia prematurităţii.

Neîntemeiată este şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Chiar dacă la data de 7 iunie 2001 a operat o transmitere către Agenţia Domeniilor Statului a tuturor drepturilor şi obligaţiilor ce reveneau Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (ulterior Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale), împrejurarea că reclamanta invocă norme ce ţin de angajarea răspunderii civile a pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale atât contractuale (prin referirea la actul juridic încheiat cu acesta), cât şi delictuale (prin invocarea disp. art. 998 şi urm. C. proc. civ.), face să existe o identitate între cel chemat în judecată şi cel care ar putea fi obligat la despăgubiri către reclamantă, în temeiul prevederilor contractuale sau al normelor răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, instanţa reţine că raporturilor juridice dintre părţi li se aplică dispoziţiile din Decretul nr. 167/1958 referitoare la drepturile de creanţă, în speţă regulile privind curgerea termenului de 3 ani de prescripţie a dreptului la acţiune, definit de art. 3, în condiţiile art. 7 alin. (3), respectiv art. 8 din actul normativ amintit.

Trebuie arătat mai întâi că reclamanta nu a putut indica în mod neechivoc, şi nici instanţa nu a putut identifica în starea de fapt expusă, clauzele contractuale pe care le-ar fi încălcat pârâţii.

Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 5 iunie 2001 reprezintă un act juridic sinalagmatic, prin care a fost transmis reclamantei, la data plăţii avansului, dreptul de proprietate asupra a 57.287 acţiuni deţinute de Statul Român, prin Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor la SC D.C. SA. în condiţiile în care ultima tranşă a avansului a fost plătită prin ordinul de plată din 15 iunie 2001, aceasta este data la care a operat transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor amintite către reclamantă.

Operând uno ictu la data amintită, în lipsa unor obligaţii suplimentare ale pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, care să fi extins aria răspunderii sale contractuale în calitate de vânzător, instanţa reţine că acesta datora reclamantei doar garanţiile din pct. 7.2 din contract (Anexa nr. 1), precum şi obligaţiile generale de predare a lucrului vândut (art. 1318 C. civ.), de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii (art. 1337 şi urm. C. civ.) sau contra viciilor lucrului vândut (art. 1352 şi urm. C. civ.).

Reclamanta nu a făcut dovada existenţei în cauză a vreunei încălcări a normelor amintite: acţiunile au fost transferate către noul proprietar, iar în condiţiile în care nu se pune problema viciilor lucrului vândut, constatând că nicio altă persoană nu a revendicat pentru sine dreptul de proprietate asupra acţiunilor vândute, tribunalul reţine că termenul de prescripţie de 3 ani pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâţilor începe să curgă la data de 15 iunie 2001, la care a operat transferul acţiunilor către reclamantă, el împlinindu-se la data de 15 iunie 2004.

Evenimentul juridic reprezentat de promovarea de către un terţ a unei acţiuni în anularea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 5 iunie 2001 (Dosar nr. 7043/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia comercială) nu a întrerupt cursul prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât, pe de o parte acţiunea în anularea contractului a fost promovată de altă persoană decât reclamanta, iar pe de altă parte, cererea de chemare în judecată a fost respinsă prin Decizia nr. 1890 din 25 mai 2006 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, devenind astfel incidentă situaţia reglementată de art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Cât priveşte data la care a început să curgă termenul de 3 ani al prescripţiei dreptului material la acţiunea în atragerea răspunderii civile delictuale, tribunalul reţine, potrivit înseşi susţinerilor reclamantei din cererea de chemare în judecată, că începând din data de 12 iulie 2001 stabilită pentru ţinerea adunării generale pentru alegerea administratorului reclamanta a luat cunoştinţă de reticenţa factorilor de decizie din cadrul SC D.C.SA în a-i permite accesul în incinta societăţii. Deşi reclamanta nu arată decât în mod generic că începând din iulie 2001 reprezentanţii Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi cei ai Agenţiei Domeniilor Statului au împiedicat-o să preia patrimoniul şi administrarea SC D.C. SA, în cererea de chemare în judecată sunt menţionate câteva acte materiale ce ar constitui, în opinia reclamantei, fapte ilicite în sensul celor reclamate. Sunt individualizate astfel: mandatarea, în martie 2002, a SC D.C. SA de către pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale pentru întocmirea unui nou raport de evaluare în vederea privatizării societăţii, deşi aceasta era privatizată odată cu vânzarea a 70% din acţiuni; înscrierea la data de 19 iulie 2001 în registrul comerţului a membrilor noului consiliu de administraţie, numiţi prin ordin al Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale; instituirea procedurii speciale de administrare a SC D.C. SA la 11 iulie 2005 prin Ordinul nr. 604 al Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, moment din care, după cum afirmă chiar reclamanta, începe procesul prăbuşirii financiare a SC D.C. SA, prin uneltirea pârâţilor.

Prin raportare la oricare dintre aceste date dreptul material la acţiune pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor apare prescris la data învestirii instanţei, 31 octombrie 2008.

În mod similar, cererea de rezolvire a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni din data de 21 iunie 2011, este formulată mult dincolo de data la care s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani al dreptului material la acţiune, care a început să curgă cel mai târziu la data transferării dreptului de proprietate asupra acţiunilor - 15 iunie 2001, dacă s-ar avea în vedere situaţia existenţei cauzei de rezoluţiune la momentul contractării, sau data de 11 iulie 2005 la care s-a instituit de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale o procedură specială de administrare a SC D.C. SA, dacă ar fi avut în vedere cel puţin una dintre acţiunile pârâtului prin care ar fi fost împiedicată reclamanta să îşi exercite prerogativele ce decurg din calitatea sa de acţionar. Pe cale de consecinţă instanţa va privi ca prescris şi dreptul la acţiune în cererea accesorie, de restituire a avansului sau a ratei de investiţie făcută de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A.A.O. Bod, solicitând instanţei admiterea apelului, anularea parţială a hotărârii atacate şi, urmare a respingerii ca neîntemeiate a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinările depuse la dosar, ambele intimate solicită respingerea apelului ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr. 199 din 27 aprilie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A.A.O. BOD prin lichidator judiciar SC C. SPRL cu sediul ales la SCPA "C.A.", în Bucureşti, str. I., sector 2, împotriva Sentinţei comerciale nr. 21257 din 15 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Bucureşti şi Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, care a fost anulată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Analizând actele şi lucrările dosarului, motivele de apel invocate, curtea constată că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:

La data de 5 iunie 2001 între apelantă, în calitate de vânzător şi intimatul Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor în calitate de vânzător se încheie contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect pachetul majoritar de acţiuni al SC D.C. SA, reprezentând 70% din valoarea capitalului social.

Potrivit art. 3.1 din contract, proprietatea asupra acţiunilor vândute se transmitea de la vânzător la cumpărător la data plăţii avansului, condiţie îndeplinită de către cumpărător, fapt confirmat de către Agenţia Domeniilor Statului prin adresa nr. 42256/2011.

Ca urmare a achitării avansului în urma căreia a operat transferul proprietăţii acţiunilor către reclamanta cumpărătoare, aceasta începe demersurile pentru înscrierea calităţii sale de acţionar la Registrul Comerţului, demersuri lipsite de rezultat.

La scurtă vreme după încheierea contractului, A.P.D. Ceptura solicită în instanţă constatarea nulităţii absolute a contractului.

În primă instanţă, prin Sentinţa civilă nr. 8757 din 3 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, se constată nulitatea absolută a contractului, durata procesului prelungindu-se urmare a declarării căilor de atac, finalizarea litigiului având loc la data de 25 mai 2006 prin Decizia civilă nr. 1890 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 10144/1/2005, decizie prin care s-a admis recursul apelantei, au fost modificate hotărârile pronunţate anterior, respingându-se în mod irevocabil cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 5 iunie 2001.

Ulterior pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 7 iunie 2006 apelanta obţine recunoaşterea înscrierii în Registrul Comerţului a calităţii sale de acţionar la SC D.C. SA, dată de la care începe să-şi exercite prerogativele conferite de calitatea de acţionar majoritar.

Pe parcursul derulării proceselor purtate de către apelantă atât cu privire la valabilitatea, contractului, cât şi cu privire la înscrierea calităţii de acţionar, situaţia economică-financiară a SC D.C. SA evoluează în sens negativ, astfel încât la data de 11 iulie 2005 se instituie administrarea specială, iar la data de 12 decembrie 2006 se deschide procedura insolvenţei în formă generală.

Urmare a acestei evoluţii negative determinată de cauze apărute în perioada în care apelanta a fost în imposibilitate de a-şi exercita prerogativele conferite de calitatea sa de proprietar asupra pachetului majoritar de acţiuni, aceasta solicită instanţei să se constate rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare din 5 iunie 2001, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea intimaţilor la plata unor despăgubiri.

Prima instanţă constată că acţiunea este prescrisă reţinând, că termenul de prescripţie de 3 ani pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâţilor începe să curgă la data de 15 iunie 2001, dată la care a operat transferul acţiunilor, iar data de la care a început să curgă termenul de prescripţie cu privire la atragerea răspunderii civile delictuale este 11 iunie 2005, data la care s-a instituit procedura specială de administrare asupra SC D.C. SA.

Curtea constată că prima instanţă a pornit de la o premisă eronată în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

Pentru a se considera că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă este necesar ca dreptul la acţiune să fie născut şi actual.

Dreptul la acţiune al apelantei, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, s-a născut în momentul în care aceasta a putut să-şi exercite calitatea de acţionar, ţinând seama de faptul că această calitate nu a putut fi exercitată nici scriptic, fiind în imposibilitate de înregistrare la Registrul Comerţului şi nici faptic.

Înscrierea în registrul acţionarilor reprezintă momentul de la care se consideră că apelanta a dobândit calitatea de acţionar al societăţii, şi, în consecinţă, a dobândit dreptul de acţiune în calitate de acţionar.

În toată perioada în care s-a aflat pe rolul instanţelor acţiunea prin care s-a contestat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni în temeiul căruia apelanta dobândea calitatea de acţionar, cu atât mai mult cu cât, până la momentul soluţionării irevocabile, acest contract a fost declarat nul, apelanta a fost în imposibilitate de a-şi exercita prerogativele dreptului de proprietate şi, în consecinţă, orice drept la acţiune izvorând din această calitate nu a putut fi valorificat pe calea unei acţiuni.

În consecinţă, curtea constată că dreptul la acţiune al apelantei-reclamante s-a născut la data de 7 iunie 2006, data înregistrării definitive în Registrul Comerţului a calităţii de acţionar, astfel încât, în raport de data introducerii acţiunii 31 octombrie 2008, prescripţia extinctivă nu a operat.

În temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, curtea a admis apelul, a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva Deciziei civile nr. 199 din 27 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 28259/3/2011, pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Bucureşti şi Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti au declarat recurs.

Recurentul pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Bucureşti, prin recursul formulat întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critică decizia instanţei de apel pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii ca temeinica şi legală a sentinţei instanţei de fond.

În criticile formulate, după o prezentare a situaţiei de fapt, recurentul pârât a susţinut în esenţă următoarele:

Reclamanta are dreptul şi obligaţia să promoveze acţiunea în cadrul termenului de 3 ani reglementat de art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 şi că în speţă, faţă de aceste dispoziţii legale, termenul de prescripţie începe să curgă de la data transmiterii dreptului de proprietate asupra acţiunilor care este data de 15 iunie 2001, drept ce este afectat de modalităţi, conform art. 7 alin. (3) din Decret.

Că în cauză, instanţa a stabilit irevocabil valabilitatea contractului şi că nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei că acesta a fost lipsit de efecte pe perioada derulării litigiului.

În consecinţă, cum dreptul material la acţiune s-a născut la 15 iunie 2001 când s-a transferat dreptul de proprietate asupra acţiunilor, reclamanta avea obligaţia să promoveze acţiunea cel mai târziu la data de 15 iunie 2004, termen calculat potrivit art. 103 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut greşit că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut în momentul în care aceasta a putut să-şi exercite calitatea de acţionar.

Reclamanta nu a făcut dovada existenţei în cauză a vreunei încălcări a prevederilor art. 1318, art. 1337, art. 1352 şi urm. C. civ., cu privire la acţiunile transferate către noul proprietar, că nicio altă persoană nu a solicitat pentru sine dreptul de proprietate asupra bunului vândut, astfel că în speţă se aplică termenul de prescripţie de 3 ani pentru angajarea răspunderii civile contractuale a părţilor.

Prin recursul declarat, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, arată că Decizia civilă nr. 199 din 27 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor Decretului nr. 167/1958 cu privire la drepturile de creanţă, respectiv a momentului la care s-a împlinit termenul de 3 ani pentru angajarea răspunderii civile contractuale, care a stabilit că termenul de la care curge prescripţia este data de 7 iunie 2001.

Avându-se în vedere faptul că reclamanta nu a dovedit existenţa în cauză a vreunei încălcări din partea vânzătorului a obligaţiilor contractuale în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate, acesta operând la data de 15 iunie 2001 data plăţii ultimei tranşe a avansului, rezultă fără dubiu că la data investirii instanţei, 31 octombrie 2008, dreptul material la acţiune era prescris.

Constatarea instanţei de apel cu privire la momentul în care reclamanta a putut să-şi exercite calitatea de acţionar, nu ţine de aspecte care să fie imputabile Agenţia Domeniilor Statului, aspecte care ar fi intervenit în derularea contractului şi care puteau duce la stoparea curgerii termenului de 3 ani de prescripţie a dreptului la acţiune.

În concluzie, faţă de motivele formulate, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei instanţei de fond.

Analizând Decizia civilă nr. 199 din 27 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, s-a, constatat că recursurile declarate de pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Bucureşti şi Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti sunt fondate, avându-se în vedere următoarele considerente:

Deşi în cauză au fost formulate două recursuri, se constată că ambele recursuri critică decizia recurată pentru aceleaşi considerente întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ, contest în care motivele de recurs invocate de recurente vor fi analizate împreună.

Întrucât recursurile vizează nelegalitatea deciziei din apel doar sub aspectul excepţiei prescripţiei, Înalta Curte, în limitele sesizării, se va pronunţa numai pe aspectul criticat.

Cât priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor privind prescripţia extinctivă, curtea apreciază criticile ca întemeiate, instanţa de apel făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, iar conform art. 7 alin. (3), dacă dreptul este sub condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia.

Astfel, din actele dosarului rezultă că, faţă de contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 5 iunie 2001, prin care a fost transmis reclamantei, la data plăţii avansului, dreptul de proprietate asupra a 57.287 acţiuni deţinute de Statul Român, prin Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor la SC D.C. SA, iar ultima tranşă a avansului a fost plătită prin ordinul de plată din 15 iunie 2001, se reţine că aceasta este data la care a operat transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor amintite către reclamantă.

În lipsa unor obligaţii suplimentare ale pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, care să fi extins aria răspunderii sale contractuale în calitate de vânzător, operând uno ictu la data amintită, instanţa reţine că acesta datora reclamantei doar garanţiile din pct. 7.2 din contract, anexa nr. 1, precum şi obligaţiile generale de predare a lucrului vândut, art. 1318 C. civ., de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii, art. 1337 şi urm. C. civ., sau contra viciilor lucrului vândut, art. 1352 şi urm. C. civ., astfel că termenul de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâţilor începe să curgă la data de 15 iunie 2001, la care a operat transferul acţiunilor către reclamantă, el împlinindu-se la data de 15 iunie 2004.

Inexistenţa în cauză a vreunei încălcări a prevederilor art. 1318, art. 1337, art. 1352 şi urm. C. civ., cu privire la acţiunile transferate către noul proprietar, şi faptul că nicio altă persoană nu a solicitat pentru sine dreptul de proprietate asupra bunului vândut, conduc la concluzia că în speţă se aplică termenul de prescripţie de 3 ani pentru angajarea răspunderii civile contractuale a părţilor.

Din această perspectivă, raportarea instanţei de apel, ca moment al naşterii dreptului la acţiune şi respectiv al începerii curgerii termenului de prescripţie la înscrierea reclamantei în registrul acţionarilor, la data de 7 iunie 2006, de la care se consideră că reclamanta a dobândit calitatea de acţionar majoritar al societăţii, şi, în consecinţă, a dobândit dreptul de acţiune în calitate de acţionar, este greşită, în raport de prevederile art. 3.1 din contract, care menţiona faptul că proprietatea asupra acţiunilor vândute se transmitea de la vânzător la cumpărător la data plăţii avansului, condiţie îndeplinită de către cumpărător, fapt confirmat de către Agenţia Domeniilor Statului prin adresa nr. 42256/2011.

Potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori un organ de arbitraj, necompetent, iar conform art. 16 alin. (2) din acelaşi act normativ, prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

Art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, menţionează faptul că, în cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare.

Or, evenimentul juridic reprezentat de promovarea de către un terţ a unei acţiuni în anularea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 5 iunie 2001, de A.P.D.C., nu a întrerupt cursul prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât, pe de o parte acţiunea în anularea contractului a fost promovată de altă persoană decât reclamanta, iar pe de altă parte, cererea de chemare în judecată a fost respinsă prin Decizia nr. 1890 din 25 mai 2006 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, devenind astfel incidenţă situaţia reglementată de art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, instanţa stabilind irevocabil valabilitatea contractului.

Cum reclamanta are dreptul şi obligaţia să promoveze acţiunea în cadrul termenului de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se constată că în speţă, faţă de aceste dispoziţii legale, termenul de prescripţie începe să curgă de la data transmiterii dreptului de proprietate asupra acţiunilor care este data de 15 iunie 2001, drept ce este afectat de modalităţi, conform art. 7 alin. (3) din Decret.

Cât priveşte data la care a început să curgă termenul de 3 ani al prescripţiei dreptului material la acţiune în atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, prin raportare la faptele ilicite enumerate de reclamantă care au împiedicat-o să preia patrimoniul şi administrarea SC D.C., se constată că acesta era prescris la data investirii instanţei la 31 octombrie 2008,

Şi cererea de rezolvire a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni 5 iunie 2001 din data de 21 iunie 2011, este formulată mult dincolo de data la care s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani al dreptului material la acţiune, care a început să curgă cel mai târziu la data transferării dreptului de proprietate asupra acţiunilor, 15 iunie 2001, dacă s-ar avea în vedere situaţia existenţei cauzei de rezoluţiune la momentul contractării, sau data de 11 iulie 2005 la care s-a instituit de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale procedura specială de administrare a SC D.C. SA, dacă ar fi avut în vedere cel puţin una dintre acţiunile pârâtului prin care ar fi fost împiedicată reclamanta să-şi exercite prerogativele ce decurg din calitatea sa de acţionar.

Prin raportare la aspectele prezentate, se reţine că dreptul material la acţiune pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor apare prescris la data învestirii instanţei, 31 octombrie 2008, astfel că pe cale de consecinţă instanţa va privi ca prescris şi dreptul la acţiune în cererea accesorie, de restituire a avansului sau a ratei de investiţie făcută de reclamantă.

În consecinţă, reţinând că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale anterior invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. urmează să admită recursurile declarate de pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Bucureşti şi Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 199 din 27 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va modifica în sensul că va respinge apelul declarat de reclamanta A.A.O. Bod prin lichidator judiciar C.I. SPRL Braşov împotriva Sentinţei civile nr. 21257 din 15 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Bucureşti şi Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti - împotriva Deciziei civile nr. 199 din 27 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o modifică în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta A.A.O. Bod prin lichidator judiciar C.I. SPRL Braşov împotriva Sentinţei civile nr. 21257 din 15 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Cu opinie separată,

Respinge recursurile declarate de pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Bucureşti şi Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 199 din 27 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2013.

Opinie separată

Contrar opiniei majoritare, apreciez că recursurile declarate de pârâţi, în aplicarea dispoziţiilor legale incidente, trebuie respinse pentru argumentele care urmează.

Reclamanta a învestit instanţa de fond cu o acţiune în daune întemeiată pe reaua-credinţă a pârâtului în executarea contractului de privatizare pe care l-a încheiat cu acesta la 5 iunie 2001 în temeiul H.G. nr. 97/2000 şi O.U.G. nr. 198/1999, societatea astfel privatizată, SC D.C. SA, figurând în Anexa nr. 1 la poziţia 501 din acest act normativ.

Privatizarea s-a realizat prin vânzarea-cumpărarea de acţiuni reprezentând pachetul majoritar de 70% din valoarea capitalului social al societăţii SC D.C. SA, între părţi încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare acţiuni sus-menţionat.

Instanţa de fond a respins acţiunea ca prescrisă, apreciind că dreptul material la acţiune a început să curgă cu data de 15 iunie 2001, data plăţii avansului, când ar fi operat transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor, fiind fără relevanţă sub acest aspect, data la care reclamanta s-a înscris ca acţionar în registrul acţionarilor, şi tot lipsit de relevanţă faptul că asupra valabilităţii contractului s-a purtat un proces finalizat prin hotărâre definitivă de admitere a cererii în nulitate, schimbată în urma soluţionării căii extraordinare de atac a recursului.

Instanţa de apel prin decizia atacată a apreciat drept greşită sentinţa tribunalului faţă de faptul că dreptul la acţiune curge de la data la care reclamanta a devenit acţionar prin înscrierea în registrul acţionarilor, 7 iunie 2006, sens în care a anulat-o cu trimiterea cauzei pentru rejudecare pe fond.

Apreciez ca legală decizia instanţei de apel.

Este adevărat, astfel cum reţine şi opinia majoritară, că prin art. 3.1 din contractul de vânzare-cumpărare se stipulează în sensul că proprietatea asupra acţiunilor vândute se transmite de la vânzător la cumpărător la data plăţii avansului, avans care a fost plătit de reclamantă la data de 15 iunie 2001.

Numai că, nu s-a observat prevederea contractuală subsecventă de la art. 14.5 din acelaşi contract, conform căreia: "Prezentul contract are valoare de cesiune de acţiuni, conform art. 98 alin. (1) din Legea societăţilor comerciale, nr. 31/1990, republicată".

Prin urmare, termenul de prescripţie nu curge, astfel cum a reţinut instanţa de fond a cărei hotărâre a fost confirmată de opinia majoritară prin modificarea deciziei din apel, de la data plăţii avansului conform art. 3.1 din contractul de privatizare, respectiv de la data de 15 iunie 2001, ci de la data la care în condiţiile legii speciale reclamanta s-a înscris ca acţionar în Registrul Comerţului, anume, de la data de 7 iunie 2006, cum corect a stabilit instanţa de apel, dată de la care aceasta a devenit acţionar, majoritar, în condiţiile legii speciale, ale Legii nr. 31/1990 republicată, cu drepturile aferente pe care numai această lege le reglementează.

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare constituindu-l acţiuni ale societăţii supuse privatizării, titluri de valoare, vânzarea fiind în raport de obiectul ei o vânzare specială, pe care chiar părţile contractante au calificat-o drept cesiune de acţiuni în condiţiile art. 98 din Legea nr. 31/1990, transferul dreptului de proprietate este supus regimului juridic stabilit de legea specială, art. 98 din Legea nr. 31/1990, iar nu regimului juridic de drept comun constituit de normele din C. civ.: art. 1318, 1337, 1352 reţinute de opinia contrară.

Statuarea de la art. 3.1 din contract era necesară pentru legitimarea demersurilor cumpărătorului în dobândirea calităţii de acţionar în condiţiile Legii nr. 31/1990, astfel cum părţile au reglementat prin art. 14.5 din contract.

Potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, la care părţile fac trimitere în art. 14.5 din contract, "Dreptul de proprietate asupra acţiunilor se transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor emitentului, subscrisă de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor, şi prin menţiunea făcută pe acţiune".

După cum, chiar pârâtul descrie în concluziile scrise depuse la instanţa de fond: "Prin Încheierea judecătorului delegat Oficiului Registrului Comerţului Prahova nr. 7793 din 10 iulie 2006, reclamanta s-a înscris ca acţionar în locul Agenţiei Domeniilor Statului, la SC D.C.".

Anterior, datei la care reclamanta a devenit acţionar, asupra societăţii supusă privatizării, instituţia publică implicată, Ministerul Agriculturii - vânzător, a instituit procedura administrării speciale în baza Legii nr. 137/2002, perspectivă din care acesta nu a pierdut proprietatea pachetului majoritar de acţiuni obiect al contractului de privatizare, demersurile reclamantei de a deveni ea proprietară efectivă şi reală prin înregistrarea în registrul acţionarilor fiind fără rezultat până la data de 10 iulie 2006.

Astfel, conform Ordinului nr. 604/2005, publicat în M. Of. la 27 iulie 2005, emis de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, s-a instituit procedura specială la SC D.C. SA, măsură care potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 se instituie la societăţile aflate în proces de privatizare, prin ordin al ministrului instituţiei publice implicate şi care potrivit alin. (6) încetează la data transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor, în situaţia unei privatizări finalizate, iar conform alin. (7): "de la data transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor mandatul administratorilor societăţii comerciale, aleşi la propunerea instituţiei publice implicate, încetează de drept", noul acţionar majoritar numind un administrator provizoriu.

Aplicarea măsurii administrării speciale prevăzută de Legea nr. 137/2002 asupra societăţii supuse privatizării prin contractul încheiat de părţi în 5 iunie 2001, reprezintă dovada certă şi legală că transferul de proprietate asupra acţiunilor nu a operat nici în baza clauzei art. 3.1 din contract, legal, pentru argumentele expuse, nici nu era posibil, cum greşit reţine sentinţa, dar nici în baza clauzei art. 14.5 din contract, conform art. 98 din Legea nr. 31/1990, decât cu data de 7 iunie 2006, când reclamanta a devenit acţionar prin înscrierea proprietăţii acţiunilor în registrul acţionarilor.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a statuat că în raport de data la care reclamanta s-a înscris ca acţionar în registrul acţionarilor: 7 iunie 2006, dată de la care aceasta a dobândit proprietatea acţiunilor, în condiţiile legii speciale, dreptul material la acţiune nu era prescris la data sesizării instanţei: 31 octombrie 2008, în raport de art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Chiar în condiţiile în care părţile nu ar fi reglementat regimul juridic al transmiterii dreptului de proprietate asupra acţiunilor prin art. 14.5 din contract şi ar fi existat numai reglementarea art. 3.1 din contract, aceasta nu ar fi produs efecte translative de proprietate deoarece o asemenea prevedere contravine legii speciale care reglementează procedura de transmitere a dreptului de proprietate asupra acţiunilor, or, potrivit art. 969 C. civ., numai convenţiile conforme cu legea au putere de lege între părţile contractante.

Totodată, circumstanţele încheierii şi executării contractului de privatizare se constituie în elemente care l-au împiedicat pe reclamant să acţioneze în justiţie, situaţie în care termenul de prescripţie a început să curgă şi din perspectiva dreptului convenţional tot de la data reţinută de instanţa de apel.

Astfel, în viziunea pârâtului, instituţia publică implicată în procesul de privatizare, contractul de vânzare-cumpărare a pachetului majoritar de acţiuni a fost inexistent de vreme ce, aceeaşi societate SC D.C. SA care a figurat în Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 198/1999 la poziţia 501, act normativ în baza căruia a fost încheiat contractul la 5 iunie 2001, figurează tot ca societate supusă privatizării în Anexa nr. 1 a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, la poziţia 496, lege publicată în M. Of. la 7 iunie 2001 şi promulgată din 25 mai 2001.

De altfel, cu data de 21 iunie 2011 pârâtul Ministerul Agriculturii i-a comunicat reprezentantului său în A.G.A. SC D.C. SA avizul pentru numirea în consiliul de administraţie a persoanei preşedintelui acestuia şi a membrului său, iar prin Hotărârea nr. 21/2001, Agenţia Domeniilor Statului hotărăşte reluarea procesului de privatizare a SC D.C. SA, hotărâre comunicată societăţii şi A.P.D.C. la 1 martie 2002.

Totodată, prin Decizia nr. 312 din 19 august 2005, Agenţia Domeniilor Statului a numit în condiţiile Legii nr. 137/2002 privind accelerarea privatizării un administrator special fiind instituită asupra societăţii privatizabile procedura administrării speciale, aspect menţionat deja.

În paralel, încheierea judecătorului delegat al Oficiului Registrului Comerţului Prahova de înscriere a reclamantului ca acţionar majoritar în locul Ministerului Agriculturii, pârâtului cocontractant, a fost modificată de Tribunalul Prahova prin Decizia nr. 86 din 1 martie 2002 în sensul respingerii cererii reclamantului de înscriere menţiuni ca urmare a admiterii recursului declarat de A.P.D., acţionar rămânând, deci, în continuare, Ministerul Agriculturii, vânzătorul, Agenţia Domeniilor Statului înregistrându-se ca acţionar majoritar prin încheierea judecătorului delegat de Oficiul Registrului Comerţului din 18 octombrie 2004.

A.P.D., după încheierea contractului dintre reclamantă şi pârât, a solicitat instanţei constatarea nulităţii absolute a acestuia, acţiune admisă de Tribunalul Bucureşti prin Sentinţa nr. 8757 din 9 noiembrie 2001. Această hotărâre prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/2001 a fost desfiinţată cu trimitere prin Decizia nr. 829 din 30 iulie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti iar în rejudecare, Tribunalul Bucureşti prin Sentinţa nr. 398 din 13 ianuarie 2004, a admis acţiunea şi a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, pronunţând aceeaşi soluţie ca în primul ciclu procesual.

Această sentinţă a rămas definitivă prin Decizia nr. 391 din 11 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, nulitatea contractului fiind astfel constatată prin hotărâre definitivă.

Prin Decizia nr. 1890 din 25 mai 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis însă recursurile declarate inclusiv de reclamanta din cauza de faţă, pârâtă în acel dosar, cu consecinţa modificării acesteia şi respingerii acţiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni.

Curtea europeană a statuat cu privire la prescripţie că, prin fixarea termenelor de prescripţie se urmăreşte scopul legitim al securităţii juridice împiedicând tribunalele să se pronunţe plecând de la elemente de probă incerte şi incomplete în virtutea timpului scurs. Aplicarea rigidă a termenului de prescripţie, fără a ţine cont de circumstanţe particulare ale cauzei împiedică însă pe reclamanţi să facă uz de acţiunea care le este în principiu disponibilă iar această limitare a dreptului de acces la un tribunal este disproporţionată în raport cu scopul vizând garantarea securităţii juridice şi bunei administrări a justiţiei, (cauza Stango c Belgiei, Hotărârea din 7 iulie 2009).

Drept urmare, şi în aplicarea dreptului convenţional soluţia instanţei de apel în sensul că acţiunea reclamantei nu este prescrisă, este corectă şi legală, fiind evident că faptele subsecvente încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni se constituie în circumstanţe particulare de natură să o împiedice pe reclamantă să facă uz de acţiunea în justiţie la care are dreptul, context în care, soluţia de confirmare a sentinţei prin care acţiunea a fost respinsă ca prescrisă reprezenta conform art. 6 din Convenţie, o limitare a dreptului de acces la un tribunal.

Se mai impune precizarea, că acţiunea cu care reclamanta a învestit instanţa este o acţiune în răspundere contractuală, întemeiată pe contractul de privatizare, nu şi o acţiune în răspundere delictuală, aceasta din urmă fiind exclusă în prezenţa unui contract valabil încheiat, că obiectul litigiului îl formează despăgubiri pentru neexecutarea cu bună-credinţă a contractului, reclamanta nesolicitând rezoluţiunea contractului de privatizare decât în al doilea ciclu procesual.

În concluzie, faţă de considerentele care preced, apreciez că soluţia legală este de respingere a recursurilor declarate şi de menţinere ca legală de deciziei atacate.

Procesat de GGC - AS

← ICCJ. Decizia nr. 4103/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în...		ICCJ. Decizia nr. 2431/2013. Civil. Reparare prejudicii erori... →

ICCJ. Decizia nr. 877/2013. Civil. Pretenţii. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 877/2013. Civil. Pretenţii. Recurs