ICCJ. Decizia nr. 3202/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3202/2013
Dosar nr. 55604/3/2011
Şedinţa publică de la 10 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată în data de 2 august 2011 la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta SC E.L.F.S.I. SA a chemat în judecată pârâta SC U.A. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată aceasta la plata despăgubirii în sumă de 215.227 RON.
Prin Sentinţa civilă nr. 2699 pronunţată la 2 martie 2012 în Dosarul nr. 55604/3/2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 215.227 RON, cu titlu de despăgubiri şi a sumei de 5.920,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă civilă tribunalul a reţinut că litigiului îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 136/1995 în forma în vigoare anterior datei de 1 octombrie 2011, deoarece cauza cererii de chemare în judecată o constituie un contract de asigurare şi un risc produs anterior datei de 1 octombrie 2011.
Art. 24 din Legea nr. 136/1995 instituie obligaţia asigurătorului de bunuri de a plăti o despăgubire, beneficiarului asigurării, în cazul producerii riscului asigurat.
Conform art. 27 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, valoarea despăgubirii nu poate depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi suma asigurată.
Art. 19 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 prevede dreptul asigurătorului de a refuza plata indemnizaţiei de asigurare în cazul în care nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat şi întinderea pagubei întrucât asiguratul nu i-a comunicat producerea riscului asigurat în termenul prevăzut în contract.
Întrucât asigurarea unui autoturism pentru avarii este o asigurare facultativă, condiţiile contractului sunt stabilite prin manifestarea de voinţă a părţilor contractante. Faţă de prevederile art. 2 din Legea nr. 136/1995, părţile pot conveni şi alte situaţii în care asigurătorul nu datorează despăgubirea pentru dauna produsă. Sunt astfel de situaţii şi cele indicate la pct. 8.1, 8.3 şi 8.4 din condiţiile generale privind asigurarea de avarii şi furt a autovehiculelor, de care se prevalează pârâta U. pentru a solicita respingerea cererii de chemare în judecată.
S-a reţinut că păstrarea autoturismului de către reclamantă în exteriorul incintei punctului de lucru nu constituie o conduită contrară obligaţiei asumate, conform art. 8.1 din condiţiile generale. Nu numai că în condiţiile generale nu s-a prevăzut expres obligaţia asiguratului de a păstra autoturismul în zone închise dar atâta timp cât siguranţa şi ordinea publică sunt garantate de stat iar în zona în care se afla parcat autoturismul nu existau circumstanţe speciale care să impună asiguratului un spor de prudenţă în asigurarea pazei, nu se poate considera că asiguratul ar fi avut obligaţia ca acţionând cu diligenta cerută unui profesionist, să ia mai multe măsuri decât cele fireşti şi previzibile pentru a asigura paza bunului său. Omisiunea reclamantei de a înştiinţa asigurătorul despre încetarea efectelor contractului de leasing încheiat cu SC H.C. SRL nu constituie o încălcare a clauzelor prevăzute la art. 8.3 şi 8.4 din condiţiile generale. Instanţa a reţinut că o astfel de obligaţie nu se încadrează în enumerarea limitativă a modificărilor ce trebuie aduse la cunoştinţa asigurătorului prevăzute la art. 8.4 din condiţiile generale iar în contractul de asigurare nu au fost menţionate circumstanţe speciale referitoare la risc. În absenţa unor prevederi exprese referitoare la risc, indicate în poliţă, art. 8.3 din condiţiile generale nu este incident, câtă vreme aceasta se referă doar la schimbarea acelor circumstanţe privind riscul ce au fost declarate de asigurat la momentul încheierii asigurării. Art. 8.3 din condiţiile generale, dă dreptului asigurătorului numai să facă propuneri asiguratului în vederea modificării clauzelor contractului de asigurare, în conformitate cu noile circumstanţe privind riscul sau să denunţe unilateral acest contract, nu şi să refuze plata despăgubirii. Neconcordanţele dintre declaraţiile reprezentantului reclamantei date cu privire la ora producerii evenimentului cauzator de prejudicii nu fac parte din categoria celor de care asigurătorul ar putea să se prevaleze pentru a refuza plata despăgubirii. Neconcordanţele vizează exclusiv ora producerii evenimentului cauzator de prejudicii iar diferenţele semnalate sunt mici. De altfel ora producerii evenimentului cauzator de prejudicii nu constituie un element care să poată fundamenta concluzia asigurătorului cu privire la producerea riscului asigurat şi nici nu ar fi putut fi cunoscute direct de reprezentantul reclamantei, câtă vreme nu s-a susţinut şi probat că acesta ar fi fost un martor direct la producerea evenimentului asigurat. Pârâta nu a probat existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în contract, de care s-a prevalat pentru a se respinge cererea reclamantei de plată a despăgubirii.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a pretins despăgubiri egale cu suma asigurată, respectiv - 215 227 RON, întrucât prin întâmpinare pârâta nu a contestat cuantumul despăgubirilor pretinse de reclamantă iar, conform devizului întocmit de SC P.A.M. SRL cuantumul pagubei, respectiv valoarea reparaţiilor necesare pentru aducerea autoturismului în starea de dinaintea producerii evenimentului asigurat, este de 290.893,11 RON (TVA inclus), deci superior valorii sumei asigurate, instanţa a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 215.227 RON cu titlu de despăgubiri.
În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.920,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar achitate pentru soluţionarea cauzei în primă instanţă.
Împotriva acestei sentinţe civile pârâta SC U.A. SA a formulat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 344 din 20 septembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SC U.A. SA. A obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 12.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut că pârâta a solicitat la judecata în primă instanţă, la termenul de la 10 ianuarie 2012, încuviinţarea administrării probei cu înscrisuri constând în punctul de vedere al dealer-ului, dar nici nota de probatorii, nici solicitarea verbală formulată în şedinţă publică nu au fost însoţite de argumentarea scopului probatoriu concret, astfel că în mod întemeiat tribunalul a respins această probă pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre tezele probatorii susţinute de pârâtă prin întâmpinare. Reclamanta nu avea, potrivit art. 8.3 şi 8.4 din Condiţiile generale, obligaţia de a înştiinţa pe asigurătorul pârât şi în legătură cu încetarea contractului de leasing şi preluarea autoturismului de la utilizator, o astfel de obligaţie neregăsindu-se în enumerarea limitativă a modificărilor despre care asigurătorul trebuie să fie înştiinţat. Din poliţa de asigurare prezintă relevanţă menţionarea reclamantei în calitate de asigurat, iar nu a utilizatorului, cu atât mai mult cu cât în contractul de asigurare nu s-au reţinut circumstanţe speciale referitoare la preluarea riscului în raport cu utilizatorul şi, oricum, astfel de clauze nu sunt în măsură să susţină neacordarea despăgubirii.
S-a apreciat că prin parcarea autoturismului în afara unei incinte închise nu s-a încălcat vreo obligaţie asumată prin contract de către reclamantă, din moment ce nu se regăseşte în poliţa de asigurare şi condiţiile generale o astfel de obligaţie. Nu s-a dovedit, nici că reclamanta ar fi trebuit să ia măsuri preventive deosebite în raport cu caracteristicile locului de parcare şi nici că s-ar fi îndepărtat cu rea-voinţă autoturismul din zona de operare a sistemului de supraveghere video, iar în ceea ce priveşte lipsa unei decizii a conducerii reclamantului în legătură cu rămânerea autoturismului în posesia societăţii, acest aspect nu prezintă relevanţă sub aspectul obligaţiei pârâtei de plată a despăgubirii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC U.A. SA invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:
Prin respingerea probelor solicitate de recurentă spre a fi administrate, instanţa a încălcat dreptul la apărare.
1. Cu privire la adresa solicitată în cadrul probei cu înscrisuri, respectiv adresa către dealer-ul SC P.A.M. SRL, instanţa de apel a reţinut că în mod întemeiat instanţa de fond a respins administrarea acestei adrese întrucât recurenta nu a argumentat "scopul probatoriu concret". Teza probatorie a acestei solicitări era tocmai confirmarea faptului că evenimentul nu s-a putut produce în condiţiile în care a fost declarat.
2. Proba cu expertiză tehnică auto, era necesară şi utilă cauzei întrucât doar prin administrarea acestei probe s-ar fi putut demonstra modul în care s-a produs evenimentul, dacă s-ar fi putut produce în condiţiile declarate, s-ar fi identificat elementele de caroserie avariate, şi s-ar fi putut stabili soluţia tehnică de înlocuire sau reparare a reperelor avariate, mai precis întinderea pagubei.
- în mod greşit instanţa a interpretat contractul de asigurare şi a apreciat că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 8.3 şi 8.4 din contract.
Societăţii recurente nu i s-a adus la cunoştinţă că la data de 29 octombrie 2010 contractul de leasing a fost reziliat. Recurenta nu a avut informaţii despre faptul că bunul asigurat nu mai avea utilizator, cel care era obligat să întreţină bunul şi să-l protejeze şi nu a avut cunoştinţă de faptul că autoturismul a fost predat de către utilizator şi nici de starea în care acesta se afla la momentul predării, întrucât nu exista niciun fel de proces-verbal de predare al maşinii în care să se specifice data şi starea în care acesta a fost preluat. Nu exista depus la dosarul cauzei niciun fel de înscris prin care recurenta să fi fost înştiinţată, de schimbarea utilizatorului.
- în mod greşit instanţele au interpretat aspectul referitor la parcarea autoturismului, întrucât parcarea autoturismelor în exteriorul incintei închise a punctului de lucru de care dispune E.L.I. SA, reprezintă tot o nerespectare a condiţiilor contractuale. Nu există nicio decizie a Consiliului de Administraţie al intimatei-reclamante prin care să se fi hotărât ca autoturismul să rămână în patrimoniul societăţii de leasing. În aceste condiţii autoturismul ar fi trebuit să rămână în parcul auto al societăţii de leasing până la găsirea unui alt utilizator, iar în situaţia în care autoturismul era folosit de societatea de leasing, cu atât mai mult aceasta ar fi trebuit să se comporte ca un bun proprietar.
Intimata SC E.L.F.S.I. SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Recursul este nefondat.
Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă.
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reglementează situaţia când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Înalta Curte reţine că acest motiv de recurs a fost formulat formal dezvoltarea în fapt nepermiţând încadrarea în motivul de recurs invocat.
Instanţele de fond şi de apel au reţinut corect raporturile juridice existente între părţi, fiind respectat principiul înscris în art. 969 C. civ., iar prin producerea riscului asigurat, în cauză nu s-au creat alte raporturi juridice decât cele convenite de părţi prin încheierea contractului de asigurare.
Înalta Curte urmează a înlătura şi cel de-al doilea motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Problema admiterii sau neadmiterii unei probe este o chestiune de apreciere a mijloacelor de probă, care nu poate fi invocată pe calea recursului. De altfel soluţia instanţelor de fond şi de apel este motivată în ceea ce priveşte respingerea probelor.
Întrucât, în speţă, instanţa de apel şi-a format convingerea în baza probelor administrate de prima instanţă, şi având în vedere că motivează, totodată, de ce administrarea probelor nu este necesară, în asemenea împrejurări, instanţa de apel a făcut uz de dreptul conferit de lege şi n-a încălcat prin aceasta nicio dispoziţie legală şi nici dreptul la apărare al părţii. Instanţa de apel a uzat de dreptul de apreciere a mijloacelor de probă invocate în cauză când a înlăturat probele cerute de către recurenta pârâtă.
Mai mult curtea de apel a identificat şi a făcut aplicarea la situaţia de fapt, stabilită cu certitudine în cauză, a textelor normative incidente, coroborându-le cu probele câştigate cauzei, aplicaţie obligatorie ce conferă suport legal soluţiei pronunţate.
Este util a sublinia că o astfel de decizie respectă exigenţele art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa, arătând că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea Albina contra României din 28 iulie 2005).
Or, în speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanţei de apel a fost motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză a fost legal învestită, inclusiv în aprecierea probatoriului, instanţa de apel examinând în mod real elementele esenţiale care i-au fost supuse şi astfel, cererea de apel soluţionată prin hotărâre, a fost examinată în mod echitabil, pârâtei fiindu-i astfel, pe deplin respectat dreptul la apărare şi dreptul său la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa corect a interpretat contractul de asigurare şi a apreciat că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 8.3 şi 8.4 din contract.
În mod întemeiat s-a reţinut că omisiunea reclamantei de a înştiinţa asigurătorul despre încetarea efectelor contractului de leasing şi preluarea autoturismului de la utilizator nu constituie o încălcare a clauzelor prevăzute de art. 8.3 şi 8.4 din condiţiile generale şi o astfel de obligaţie nu se încadrează în enumerarea limitativă a modificărilor ce trebuie aduse la cunoştinţa asigurătorului prevăzute la art. 8.4 din condiţiile generale.
Art. 8.3 din condiţiile generale dă dreptul asigurătorului numai să facă propuneri asiguratului în vederea modificării clauzelor contractului de asigurare în conformitate cu noile circumstanţe privind riscul sau să denunţe unilateral acest contract, nu şi să refuze plata despăgubirii.
În mod întemeiat s-a apreciat că prin parcarea autoturismului în afara unei incinte închise nu s-a încălcat vreo obligaţie asumată prin contract de către reclamantă, din moment ce nu se regăseşte în poliţa de asigurare şi condiţiile generale o astfel de obligaţie.
Celelalte critici vizează aspecte referitoare la temeinicia deciziei recurate, ceea ce excede analizei instanţei de recurs. Situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.
În concluzie, instanţa de apel în mod temeinic a reţinut raportat la starea de fapt stabilită că în cauză s-a făcut dovada riscului asigurat şi că pârâta nu a probat existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în contract pentru a se respinge cererea reclamantei de plată a despăgubirii.
Reţinând culpa procesuală a pârâtei în temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ. se va obliga recurenta SC U.A. SA la plata sumei de 15.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanta SC E.L.F.S.I. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC U.A. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 344 din 20 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Obligă pârâta SC U.A. SA la plata sumei de 15.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanta SC E.L.F.S.I. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 3196/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3307/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
