ICCJ. Decizia nr. 3774/2013. Civil. Marcă. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3774/2013

Dosar nr. 57691/3/2011

Şedinţa publică din 17 septembrie 2013

Deliberând asupra cauzei de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Instanţa de fond

Reclamanta SC P. SA a chemat în judecată, printr-o acţiune înregistrată la 23 august 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, pe pârâta SC S.D. SRL pentru ca în contradictoriu şi cu O.S.I.M., să dispună anularea înregistrării mărcii „M.” pentru produsele şi serviciile din clasele 32, 33, 35 aparţinând pârâtei, cu obligarea pârâtului O.S.I.M. să publice hotărârea ce se va pronunţa în cauză, în B.O.P.I. şi să facă cuvenitele menţiuni despre această marcă în R.N.M.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) şi c) art. 6 alin. (1) lit. h) şi art. 7 din Legea nr. 84/1998, art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1, 5, 8 şi 6 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală.

În susţinerea acţiunii reclamanta a arătat că din anul 2000 produce şi comercializează băuturi alcoolice sub marca M., marcă individuală combinată, reînnoită în anul 2010 pentru încă 10 ani.

Activităţile comerciale ilicite întreprinse de pârâtă au fost încetate după ce prin sentinţa civilă nr. 1267 din 19 decembrie 2007 Tribunalul Maramureş a admis o acţiune de contrafacere formulată de reclamantă împotriva pârâtei. Ulterior pârâta a început să producă şi să comercializeze băuturi alcoolice sub denumirea „produs intermediar M. cu aromă de vodkă”, cu aplicarea pe acestea a unei etichete corespunzătoare cu denumirea „M.” Şi pentru această activitate pârâta a fost chemată în judecată pentru contrafacere, dosar aflat pe rolul Tribunalului Timiş.

Marca M. a fost înregistrată la cererea pârâtei, pentru clasele 32, 33 şi 35, de către O.S.I.M., care a emis în acest sens, Decizia nr. 1015454 din 12 mai 2011. Opoziţia formulată de reclamantă a fost respinsă de C.E.O.

S-a susţinut că marca M. a fost înregistrată cu încălcarea art. 6 art. 1 din Legea nr. 84/1998, împrejurare pentru care s-a cerut anularea ei în temeiul art. 47 din aceeaşi Lege.

În cauză s-au invocat condiţiile de anulabilitate (existenţa următoarelor elemente: o marcă anterioară, „M.”, similaritate vizuală şi auditivă şi conceptuală între cele două mărci apreciindu-se că lit. „y” poate fi ignorată de consumatori sau că „M.” poate să apară drept diminutiv de la cuvântul M., identitate sau similaritate între produsele şi serviciile protejate de cele două mărci în conflict, cu risc de confuzie şi de asociere cu marca anterioară pentru public.

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă prin sentinţa civilă nr. 2090 din 24 noiembrie 2011 a respins acţiunea formulată de reclamantă ca nefondată.

În considerentele sentinţei, Tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 care transpune art. 5 alin. (1) lit. a) din Directiva nr. 89/104/EEC din 21 decembrie 1988 pentru apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la mărci, un semn este identic cu o marcă atunci când reproduce fără nicio modificare şi adăugire toate elementele constitutive ale mărcii sau când, privit ca întreg, conţine diferenţe atât de nesemnificative încât acestea ar putea trece neobservate de către un consumator mediu. Greşita asociere pe care ar putea-o face publicul, ca rezultat al conţinutului semantic analog, nu este prin ea însăşi suficientă pentru a concluziona că există un risc de confuzie în înţelesul art. 4 alin. (1) lit. b) din Directivă. Un asemenea risc există doar dacă publicul poate fi indus în eroare în ceea ce priveşte originea produselor sau serviciilor.

Cele două mărci au fost examinate, sub aspectul similarităţii, din perspectiva de ansamblu, vizual, fonetic, conceptual şi al impresiei generale lăsate de cele două mărci, ţinând cont de caracterul lor distinct şi de elementele dominante, în ce priveşte compararea semnelor.

S-a apreciat apoi şi riscul de confuzie al consumatorului mediu, normal informat, rezonabil de atent şi de avizat.

Din cele două perspective instanţa de fond a reţinut următoarele:

Un consumator mediu are rareori ocazia de a compara mai multe mărci una cu cealaltă, bazându-se pe amintirea imperfectă a mărcilor respective. În plus, gradul de atenţie al consumatorului mediu poate varia în funcţie de produsele vizate. Din punct de vedere vizual şi fonetic mărcile aflate în discuţie sunt similare prin prezenţa elementului verbal distinctiv comun „M.” Conceptual, marca reclamantei este o marcă exclusiv verbală, elementul verbal „M.” fiind de origine română, în timp ce marca pârâtei este o marcă fantezistă, cu un conţinut semantic diferit de al mărcii reclamantei. Publicul relevant este, în mare, acelaşi pentru ambele mărci, însă chiar dacă produsele sunt identice, iar publicul ţintă vizează acelaşi segment, diferenţele vizuale sub aspectul grafic al elementelor verbale, impactul fonetic al elementului verbal dominant cu conotaţii diferite pentru fiecare marcă în conflict înlătură existenţa unui risc de confuzie în percepţia consumatorului mediu vizat. Semnele grafice secundare sunt total diferite, marca reclamantei conţinând trei spice de grâu schiţate pe o banderolă, culorile folosite fiind galben şi auriu, în timp ce marca pârâtei conţine un desen emblemă cu o construcţie stilizată amplasată central pe etichetă care conţine, alături de elementul verbal „M.” şi denumirea firmei producătoare. Fondul este marcat cu linii paralele iar culorile folosite sunt roşu albastru, alb şi argintiu. Aşadar cele două mărci în conflict sunt diferite atât conceptual cât şi vizual. Din punct de vedere fonetic, accentul este diferit astfel că cele două elemente verbale nu pot fi percepute de public ca fiind unul şi acelaşi cuvânt.

Având în vedere că semnele aflate în conflict nu sunt similare până la confuzie, riscul de confuzie pentru consumatorul mediu vizat este exclus, astfel că se exclude şi reaua credinţă a pârâtei la înregistrarea mărcii M. Confruntate cu produse identice, purtând semnul folosit de pârâtă, consumatorul român mediu vizat de produsele respective, nu-şi va aminti automat faptul că marca anterioară conţine elementul verbal „M.”, întrucât în percepţia de ansamblu a mărcilor, respectiv a semnelor, ceea ce se impune este grafica, coloristica şi eventual semantica elementelor verbale diferite. Aşa cum s-a apreciat anterior, în cadrul aprecierii globale a riscului de confuzie, faptul că publicul vizat, consumator mediu, nu păstrează în memorie decât o imagine imperfectă a mărcii, denotă importanţa majoră a elementelor predominante la care s-a făcut referire.

S-a mai considerat că persoana vizată, consumatorul mediu român, nu va substitui voluntar produsele, nu va considera că produsul marcat de semnul folosit de intimată are aceeaşi provenienţă cu cel marcat de marca reclamantei şi nici că între cei doi producători (potrivit informaţiilor inserate pe ambalajul produselor pârâtei care indică consumatorului provenienţa diferită de cea a reclamantei), ar există o legătură.

Instanţa a constatat că singurul element comun este rădăcina cuvântului „M.”, care este inclus în structura semnelor pretins aflate în conflict.

Instanţa a mai apreciat că pentru a se reţine identitatea mărcilor, ar trebui ca elementele adăugate să fie atât de nesemnificative încât să poată trece neobservate de un consumator mediu.

S-a concluzionat că nu există un risc de confuzie între cele două mărci un conflict, între accepţiunea art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

2. Instanţa de apel

Reclamanta a declarat apel împotriva sentinţei de respingere a acţiunii, criticând soluţia pentru interpretarea eronată a art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1958 prin aceea că s-a considerat că existenţa relei- credinţe este condiţionată de existenţa riscului de confuzie, când în realitate, reaua-credinţă este un motiv de anulare a mărcii, distinct de riscul de confuzie.

O altă critică s-a referit la faptul că instanţa nu a analizat incidenţa în cauză a art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, analiză care se impunea a fi făcută distinct de riscul de confuzie.

O altă critică s-a referit la greşita interpretare a art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, care a permis instanţei să aprecieze că în cauză nu există un risc de confuzie.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, prin Decizia civilă nr. 144/A din 11 octombrie 2013 a respins apelul reclamantei ca nefondat.

În motivarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cât priveşte prima critică s-a reţinut că instanţa de fond nu a interpretat eronat art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, nestabilind că din punct de vedere legal motivele de nulitate reglementate de art. 47 din Legea nr. 84/1998 distinct, pentru rea-credinţă şi, respectiv, risc de confuzie, ar fi intercondiţionate. Dimpotrivă, a făcut în mod distinct analiza motivelor de nulitate invocate de apelantă. Faptul că în analiza celui de-al doilea motiv de nulitate, rea-credinţă la înregistrarea mărcii, instanţa a subsumat considerentele de la primul motiv de nulitate invocat, nu duce în speţă la concluzia interpretării greşite a legii, pentru că prima instanţă nu putea decât să se refere la motivul de rea-credinţă invocat de reclamantă şi nu la un alt motiv. Or, faptul invocat de apelanta-reclamantă ca rea-credinţă - că intimata-pârâtă avea cunoştinţă, la data înregistrării mărcii contestate, de existenţa mărcii „M.” a apelantei, deoarece intimata folosise anterior semnul „M.” situaţie în care i s-a impus pe cale judecătorească încetarea acţiunii de folosire a acelui semn „M.” - nu reprezintă rea-credinţă la înregistrarea mărcii combinate cu element verbal dominant „M.” însoţit de elemente grafice distincte, marcă cu conotaţie diferită de marca apelantei.

Instanţa de apel a apreciat că expunerile teoretice ale apelantei cu privire la elementele relei-credinţe sunt lipsite de relevanţă în speţa de faţă, în care prima instanţă s-a pronunţat pe elementele de fapt şi de drept deduse judecăţii, o analiză elaborată la nivel teoretic a condiţiei relei-credinţe fiind inutilă de vreme ce motivul de rea-credinţă invocat de reclamantă era cunoaşterea existenţei mărcii anterioare M. şi folosirea ei anterioară de intimata-pârâtă, marcă diferită de marca M. cu conotaţie diferită. Faptul că intimata pârâtă, în calitate de comerciant, a încălcat anterior dreptul exclusiv la marca M. a reclamantei, prin folosirea semnului „M.”, nu atrage concluzia generală că orice fapt ulterior al acesteia a urmărit încălcarea dreptului la marcă al reclamantei, atât timp cât fiecare situaţie de fapt se analizează prin elementele sale materiale şi intenţionale concrete, înregistrarea contestată în speţă fiind a mărcii „M.” şi nu a mărcii „M.”, ceea ce relevă lipsa unei legături intenţionale de încălcare a dreptului la marcă al reclamantei. Pentru a se putea reţine rea-credinţă la înregistrarea mărcii „M.” trebuie relevat un element intenţional de fraudare a reclamantei de către pârâtă, ceea ce, a apreciat instanţa de apel, nu este cazul în speţă, pârâta neînregistrând marca distinctă „M.” nici pentru a bloca activitatea reclamantei, nici pentru a-i prelua clienţii, prin inducerea acestora în eroare asupra originii/calităţii produselor. S-a apreciat în acest sens că în mod corect şi legal prima instanţă a reţinut că un consumator mediu relevant nu putea fi indus în eroare, deoarece între cele două mărci în conflict( M. şi M. cu conotaţii distincte şi elemente grafice diferite) nu există confuzie.

A fost apreciată ca nefondată susţinerea apelantei că instanţa de fond a interpretat în mod eronat art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 şi a reţinut în mod nelegal şi netemeinic că în cauză nu există un risc de confuzie, deşi s-a relevat că cele două mărci se adresează aceluiaşi segment de consumatori. S-a observat că deşi publicul relevant pentru mărcile în conflict este acelaşi, nu se poate face însă abstracţie de faptul că în analiza similarităţii mărcilor este vorba despre consumatorul mediu al produselor care este considerat a fi rezonabil de bine informat, atent şi circumspect. S-a apreciat astfel că în mod nejustificat apelanta a susţinut că ar exista un risc de confuzie deoarece între cele doua mărci este deosebire doar de o literă, având în vedere că prima instanţă a susţinut că semantic şi grafic mărcile nu sunt similare. S-a apreciat de asemenea greşită susţinerea apelantei că ar proceda consumatorul mediu la descompunerea cuvântului M., în marca sa, la care se adaugă lit. y, sau că M. ar reprezenta un diminutiv al cuvântului M. care ar sugera sticle mai mici, de vreme ce originea si conotaţia actuală a celor doua cuvinte în percepţia publicului consumator sunt diferite, cuvântul „M.” fiind un cuvânt românesc iar cuvântul „M.” englezesc, cel din urmă sugerând denumirea jocului notoriu ale cărui elemente de joc se referă la vânzări de proprietăţi imobiliare, câştigătorul jocului fiind cel care reuşeşte să obţină poziţia de M., joc a cărui primă versiune românească s-a numit C.

S-a apreciat că în mod nefondat invocă apelanta, în criticile de apel, şi soluţia jurisprudenţială referitoare la faptul că în situaţia unei similarităţi vagi între mărci ar exista risc de confuzie datorită unui caracter distinctiv puternic al mărcii anterioare, de vreme ce această soluţie jurisprudenţială nu are legătură cu speţa, reclamanta neinvocând (şi nici dovedind) în cererea de chemare în judecată, că marca sa ar fi fost atât de mult cunoscută încât să fi dobândit un caracter puternic distinctiv. Curtea a observat că marca „M.” are un grad de distinctivitate normal, elementul dominant fiind elementul verbal „M.” substantiv comun al limbii române, iar producerea si comercializarea de băuturi alcoolice din anul 2000 neatribuindu-i prin ea însăşi caracter notoriu mărcii „M.”

Aşadar, s-a concluzionat că prima instanţa a procedat la aplicarea principiului analizei de ansamblu a celor două mărci în conflict, aşa cum vădesc considerentele sentinţei apelate. Reţinând că imaginea de ansamblu, a celor două mărci în conflict, este diferită, s-a constatat că nu se poate induce publicul în eroare asupra originii produselor nici măcar prin vreun risc de asociere.

Ca urmare, s-a concluzionat că prima instanţa a respins acţiunea în mod corect şi legal ca neîntemeiată, constatând, în urma analizei, că imaginea de ansamblu a celor două mărci este determinant influenţată de elementele verbale reprezentate de cele două cuvinte cu pronunţie diferită, scrise diferit şi cu origini diferite, a căror conotaţie actuală, reflectată şi în elementele grafice distincte ale celor două mărci, este diferită. Aşadar, s-a validat soluţia primei instanţe de a respinge acţiunea, având în vedere că elementele dominante ale celor două mărci în conflict nu sunt comune, iar imaginea de ansamblu este diferită, sentinţa respectând art. 6 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 în forma în vigoare în litigiu (în afara motivelor prevăzute la art. 5 alin. (1), o marcă este refuzată la înregistrare dacă este similară cu o marcă anterioară şi este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau similare, dacă există un risc de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere cu marca anterioară). În aceste condiţii introducerea sau eliminarea unui element distinctiv suplimentar, denumirea SC S. SA, s-a apreciat a nu fi relevantă.

3. Recursul

Împotriva Deciziei nr. 144/2003 a Curţii de Apel Bucureşti - reclamanta a declarat recurs în termenul legal prevăzut.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În primul motiv de recurs recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a indicat argumentele pe care se sprijină analiza art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 cu privire la care în apel s-a criticat sentinţa Tribunalului pentru interpretarea şi aplicarea eronată a acestei dispoziţii legale, în sensul că instanţa a condiţionat existenţa relei - credinţe de existenţa riscului de confuzie.

Recurenta a arătat faptul că răspunzând acestei critici, instanţa de apel a reformulat considerentele sentinţei atacate reţinând în mod superficial că dacă în analiza relei-credinţe la înregistrarea mărcii instanţa de fond a subsumat considerentele de la primul motiv de apel, nu înseamnă că a făcut o interpretare greşită a legii pentru că instanţa de fond nu putea să se refere decât la motivul de rea credinţă invocat şi nu la un alt motiv.

Nemotivarea deciziei nu permite instanţei de control judiciar să verifice dacă s-a făcut o corectă aplicare legii la situaţia de fapt cu privire la care de altfel curtea de apel nu face nicio analiză.

Cu privire la acelaşi articol, recurenta a formulat o critică şi din perspectiva motivului de recurs referitor la nelegalitatea deciziei.

S-a susţinut că s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, atunci când s-a statuat că reaua-credinţă este condiţionată de existenţa riscului de confuzie, deşi solicitarea cu rea-credinţă a înregistrării unei mărci este un motiv de anulare de sine stătător, distinct de riscul de confuzie, nefiind un motiv de nulitate reglementat în mod subsidiar, sau condiţionat de incidenţa altui motiv de nulitate.

S-a mai susţinut că deşi recurenta a prezentat în dosar o documentaţie efectivă în baza extrasului din R.N.M., a activităţii cronologice desfăşurate de pârâtă şi întreaga procedură de înregistrare a mărcii „M.”, instanţa nu a făcut nici o analiză şi deci nici o referire la aceste argumente, încălcând astfel art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică a privit nelegalitatea deciziei raportată la aplicarea art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 din perspectiva celor două motive de recurs invocate.

Recurenta a arătat că printr-un al doilea motiv de apel s-a invocat împrejurarea că nu s-a examinat motivul de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă, motiv dovedit în cauză prin realizarea celor două condiţii impuse de lege (cunoaşterea faptului relevant - existenţa şi folosirea unei mărci anterioare şi, respectiv, intenţia frauduloasă).

Nelegalitatea deciziei, a susţinut recurenta, rezidă în lipsa oricărei analize a faptelor deduse judecăţii şi probate de reclamantă şi calificării ca nereale a expunerii apelantei.

Cât priveşte art. 47 alin. (1) lit. c) din Lege apreciat ca nefiind aplicabil în cauză, recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a acestei dispoziţii legale.

Recurenta a mai arătat că nu a invocat în cauză faptul că folosirea anterioară a mărcii M. de către intimata SC S.D. SRL constituie rea-credinţă - cum greşit a reţinut instanţa de apel. Acest aspect se subsumează condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru a fi incidentă reaua-credinţă la înregistrarea mărcii şi este un indiciu temeinic în sensul că intimata cunoştea „faptul relevant”, existenţa şi folosirea mărcii M. de către recurentă.

Aproprierea de către intimata pârâtă a unui semn de care a fost conştientă că incomodează activitatea comercială a reclamantei, în calitate de concurent existent, nu poate fi calificată decât ca o înregistrare cu rea-credinţă a unei mărci.

Pe lângă litigiul derulat anterior între părţi, întreaga activitate a pârâtei, în procedura de înregistrare a mărcii M., este relevantă în determinarea relei sale credinţe.

Astfel recurenta a indicat faptul că pârâta a împrumutat în marca sa elemente importante de la o marcă anterioară, neînregistrată (cu depozit, din 17 mai 1999), de la scutul emblemă până la elemente cu asemănare incontestabilă din punct de vedere vizual, cu marca M.

Reclamanta a mai arătat faptul că elementele adăugate pe marca pârâtei - şi inexistente pe marca reclamantei, codul de bare, ştampila I.S.O. (care sunt prohibite la înregistrare), marcarea conţinutului net de 0,5 l, ştampila de standardizare pentru aruncat la gunoi - trebuiau să fie supuse codului (observaţii cu privire la protecţia mărcii) ca elemente de disclaimer, rubrică inexistentă în fişa mărcii M. Recurenta a apreciat că aceste elemente împrumutate ilegal şi aplicate pe marcă sunt dovezi ale relei- credinţe a pârâtei.

S-au indicat şi o serie de alte elemente considerate ca dovezi ale relei-credinţe a pârâtei la înregistrarea mărcii sale. Printre acestea, faptul de a fi copiat emblema din 17 mai 1999 SC N.D. SA Baia Mare refuzată la înregistrare; faptul că la o primă încercare de înregistrare a mărcii, la 15 noiembrie 2000 s-a respins înregistrarea pentru ca, ulterior, o marcă, cu aceleaşi elemente şi prezentare să fie înregistrată la 10 octombrie 2010; faptul că deşi în compararea grafică completă marca pârâtei conţine menţiunea clară „băutură spirtoasă cu aromă de vodkă” (care se înscrie în clasa 33 de produse) şi cu toate acestea a obţinut înregistrarea şi pentru clasa 32 de produse, care se referă la băuturi nealcoolice.

Un alt motiv de critică se referă la dispoziţia art. 6 alin. (1) lit. b) sub cele două aspecte - nemotivare şi nelegalitate.

Sub aspectul nemotivării, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a analizat gradul de similaritate al produselor sau serviciilor protejate de mărcile în conflict, o condiţie care trebuie analizată pentru a se verifica incidenţa art. 6 alin. (1) lit. b) din Lege, pentru a se stabili dacă în cauză există o anumită interdependenţa în sensul că un grad scăzut de similaritate între produse/servicii poate fi compensat printr-un grad ridicat de similaritate între semne şi invers.

Sub aspectul nelegalităţii interpretării art. 6 alin. (1) lit. b), recurenta a criticat faptul că instanţa de apel nu a primit susţinerea apelantei cu privire la existenţa unui risc de confuzie, bazându-şi concluzia pe motivarea instanţei de fond care a stabilit că semantic şi grafic mărcile nu sunt similare.

Recurenta a arătat că pentru analiza existenţei unui risc de confuzie nu este suficientă o analiză a similarităţii celor două mărci ci este necesar să se analizeze şi produsele protejate de mărci, sub aspectul identităţii sau similarităţii.

Recurenta a criticat şi analiza pe care instanţa de apel a făcut-o cu privire la etimologica cuvântului M. Deşi s-a reţinut corect originea engleză a cuvântului, cu acelaşi sens cu al cuvântului M., din limba română, instanţa în concluzie face trimitere la un joc de societate, în detrimentul reţinerii semnificaţiei cuvântului.

Recurenta a mai invocat faptul că înlăturarea din marca pârâtei a unui element care oferă un element de distinctivitate acestei, agravează confuzia consumatorului mediu vizat care nu mai poate cunoaşte provenienţa produsului.

S-a concluzionat că instanţa de apel - pentru a reţine că mărcile în conflict nu sunt similare şi pentru a stabili aplicabilitatea art. 6 alin. (1) lit. l) - trebuia să analizeze mărcile din punctul de vedere al criteriilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene: a) anterioritatea mărcii reclamantei şi similaritatea între cele două mărci (sub aspect vizual, fonetic/auditiv, semantic, conceptual), c) similaritatea sau identitatea produselor protejate prin cele două mărci) şi d) riscul de confuzie incluzând riscul de asociere cu marca anterioară.

Recurenta a dezvoltat aceste condiţii şi a relevat în esenţă următoarele:

Anterioritatea mărcii reclamantei a fost reţinută de ambele instanţe, lucru de altfel necontestat în proces.

Similaritatea mărcilor presupune o cercetare a asemănărilor sub triplul aspect fonetic, vizual şi conceptual semantic.

Sub primul aspect, elementul verbal dominant „M.” iese în evidenţă din cauza poziţiei şi dimensiunilor acestuia cu elementele figurative percepute de consumatorul mediu vizat ca fiind elemente subiective, decorative, iar elementele secundare, dată fiind dimensiunile acestora, nu vor fi imediat lizibile pentru consumatorul mediu vizat.

Sub aspect fonetic/auditiv, recurenta a semnalat existenţa similitudinii, evidentă potrivit criticilor deja expuse.

Sub aspect semantic - conceptual, s-a subliniat că ambele mărci au în comun noţiunea „M.” care în limba română desemnează un drept exclusiv, un privilegiu special, iar în limba engleză „M.” are aceeaşi semnificaţie, consumatorul mediu putând fi indus în eroare prin filiera conceptului comun, „M.”

Condiţia identităţii sau similarităţii produselor vizate de protecţia mărcilor, s-a susţinut că este îndeplinită, prima instanţă reţinând identitatea produselor, respectiv din clasa 33, aspect necontestat.

Ţinând cont de condiţiile mai sus expuse, recurenta a arătat că riscul de confuzie şi riscul de asociere între cele două mărci nu mai poate fi tăgăduit.

4. Analiza instanţei de recurs

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este nelegală pentru considerentele ce urmează:

Critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de pct. 7 este întemeiată.

Instanţa de apel a înlăturat criticile formulate de apelantă, făcând trimitere la analiza instanţei de fond. Demersul este corect, când se are în vedere menţinerea hotărârilor atacate, dar nu este suficient, fiind necesar a se expune propria analiză a instanţei de control judiciar, cu atât mai mult când în situaţia identificată în cauză, în care apelantul a formulat critici punctuale.

În acest sens problema examinării aspectelor de similaritate ale mărcilor, din perspectiva produselor la care acestea se referă, a rămas neexaminată de instanţa de apel.

Sub acest aspect se identifică în mod corect, prin criticile din recurs, o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) cu privire la care s-a concluzionat că nu este aplicabil în cauză, fără să se examineze şi aspectele legate de interdependenţa care există între gradele de similaritate între produse/servicii pe de o parte, şi, respectiv, între semne, pe de altă parte şi determinarea reciprocă a unei asemenea similarităţi în stabilirea existenţei sau nu a unui risc de confuzie şi de asociere între mărcile în discuţie.

Corectă este şi semnalarea că în aprecierea riscului de confuzie nu s-a avut în vedere gradul de cunoaştere pe piaţă al mărcii anterioare, fără ca această problemă să fie condiţionată de existenţa unei anumite notorietăţi a mărcii anterioare.

În stabilirea bunei sau relei credinţe se impunea a fi analizat şi acest aspect, în condiţiile în care reclamanta a făcut trimitere la istoricul mărcii sale şi al încercărilor pârâtei de înregistrare a mărcii sale.

Ca urmare, se constată că instanţa de apel nu a analizat elementele semnalate în cauză de reclamantă ca fiind în măsură să conducă la concluzia că pârâta a fost de rea-credinţă când a solicitat înregistrarea mărcii sale.

Se constată că în motivele de apel, la fila 18 în dosarul Curţii de apel, apelanta reclamantă a invocat că s-au îndeplinit în cauză cele două condiţii pe care se întemeiază motivul de anulare a mărcii (pentru rea-credinţă) şi anume constatarea faptului relevant (faptul că pârâta cunoştea că reclamanta este titulara mărcii M. - ca probă, sentinţa civilă nr. 1267 din 19 decembrie 2005 Tribunalul Maramureş) precum şi intenţia frauduloasă a pârâtei, sub acest din urmă aspect, fiind invocate istoricul relaţiei dintre reclamantă şi pârâtă şi activitatea derulată de pârâtă anterior înregistrării mărcii, fapte din analiza cărora, recurenta a susţinut că se poate determina intenţia urmărită de pârâtă.

Cu privire la cele două condiţii invocate (identitatea faptică relevantă şi intenţiile pârâtului cu argumentele arătate), se constată, din examinarea considerentelor deciziei, că instanţa de apel nu a făcut o analiză a acestor condiţii invocate.

Instanţa de apel a considerat că o analiză elaborată la nivel teoretic a condiţiei relei - credinţe „este inutilă de vreme ce motivul de rea - credinţă invocat de reclamantă era cunoaşterea existenţei mărcii anterioare”.

Or, după cum se constată, instanţa de apel în interpretarea relei - credinţe a făcut referire la un singur element, limitându-se numai la compararea cu marca anterioară folosită de pârâtă, cu privire la care s-au pronunţat deja unele hotărâri judecătoreşti în alte cauze.

Instanţa de apel a concluzionat că „pentru a se reţine reaua - credinţă la înregistrarea mărcii M. trebuia relevat elementul intenţional al pârâtei de fraudare a reclamantei, ceea ce nu este cazul în speţă”.

Or această concluzie nu este susţinută de propria analiză a instanţei de apel, deşi reclamanta în apel a indicat împrejurările din care rezultă o asemenea intenţie.

Procedând în acest fel, omiţând din examinare o serie de elemente menţionate în mod expres de dispoziţiile legale invocate, instanţa de apel a făcut şi o greşită interpretare a acestor norme.

Sub acest aspect dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. a) şi b), în termenii folosiţi de legiuitor, se referă explicit la identitatea produselor sau serviciilor la care se referă marca - ca elemente de analizat în cercetarea acestui motiv de anulare a mărcii.

Pentru considerentele arătate, constatând că sunt întemeiate, sub aspectele mai sus reţinute, criticile formulate de recurentă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. a fost admis recursul.

Faţă de scăderile semnalate, s-a impus casarea deciziei Curţii de apel, și trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, spre rejudecarea apelului pentru completarea analizei (având în vedere criticile formulate), cu examinarea împrejurării dacă în cauză există identitate sau similaritate în privinţa produselor protejate de cele două mărci, în vederea stabilirii existenţei unui risc de confuzie între mărcile vizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC P. SA împotriva Deciziei nr. 144/A din data de 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Casează decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceiaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3615/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 3775/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3615/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3775/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 3899/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs