ICCJ. Decizia nr. 3899/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3899/2013

Dosar nr. 30024/3/2008

Şedinţa publică din 23 septembrie 2013

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 06 august 2008, reclamantul M.I., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului - teren în suprafaţă de 308 mp, situat în Bucureşti, sector 6, ce face obiectul notificării din 24 iulie 2001.

Prin sentinţa civilă nr. 145 din 30 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanţei să oblige pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul General să restituie în natură către reclamant imobilul teren în suprafaţă de 308 mp situat în Bucureşti, sector 6, ca urmare a faptului că pârâtul nu a soluţionat notificarea din 21 iulie 2001 în termenul legal.

Potrivit îndrumării date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 20/2007, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în situaţia în care unitatea deţinătoare, în cauză pârâtul, nu soluţionează notificarea în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită se poate adresa direct instanţei pentru a obţine soluţionarea cererii formulate prin notificare direct în fata instanţei.

În raport de această decizie, tribunalul a constatat că este legal sesizat şi a analizat notificarea din 21 iulie 2001 emisă prin B.E.J. A.P. Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin Decizia nr. 877 din 18 iunie 1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, ca urmare a acceptării donaţiei făcute de către M.G. şi M.N., oferta de donaţie fiind autentificată din 1979 la notariatul de Stat al Sectorului 7 Bucureşti. De pe urma defunctului M.G., decedat, au rămas ca moştenitori M.N. şi M.I., astfel cum rezultă din certificatul suplimentar de moştenitor din 23 iunie 2007 emis de B.N.P. M.V.L. De pe urma defunctei M.N., decedată la 18 decembrie 2006, a rămas ca unic moştenitor M.I., căruia i-a revenit întreaga masă succesorală, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 20 februarie 2007, emis de B.N.P. T.A.M. şi T.E.A. Din chitanţa sub semnătură privată aflată la fila 59 dosar a rezultat că M.G. a dobândit proprietatea asupra terenului a cărui restituire se solicită prin cumpărare de la numitul C.C.

Faţă de situaţia de fapt arătată, tribunalul a constatat că imobilul se înscrie între cele trecute în proprietatea statului în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită la restituire potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 "imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 479/1954 privitor la donaţii le făcute statului ş.a., neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă"

Aşadar, potrivit dispoziţiilor 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamantul trebuia să solicite, însă, în prealabil, să se constate nulitatea absolută a contractului de donaţie autentică, cerinţă obligatorie neîndeplinită de către reclamant.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul M.I.

Prin Decizia nr. 6/A pronunţată la 17 ianuarie 2013 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, s-a respins apelul declarat de reclamant.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:

În apel, succesorii reclamantului iniţial, apelanţii - reclamanţi M.C., M.A. şi M.R.C. şi ulterior, cumpărătorul de drepturi litigioase, apelantul S.M. au dovedit că prin sentinţa civilă nr. 565 din 27 ianuarie 2011 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Deciziile nr. 251/A/2012, respectiv nr. 1609/R/2012, s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donaţie autentificată din 1979 şi totodată s-a constatat nulitatea absolută parţială a Deciziei nr. 877 din 18 iunie 1979 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti în ceea ce priveşte acceptarea ofertei de donaţie autentificată din 26 martie 1979 de Notariatul de stat Local Sector 7 Bucureşti.

Efectul sentinţei irevocabile menţionată anterior este acela că s-a dovedit preluarea abuzivă a imobilului de către stat în condiţiile în care nu a existat intenţia de gratificare din partea donatorilor.

Nici prima instanţă din prezentul proces şi nici cele trei instanţe din procesul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 14504/303/2010 nu au analizat dacă autorii iniţiali ai apelantului - reclamant din prezenta cauză erau proprietarii bunului în legătură cu care s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donaţie pe motivul lipsei intenţiei de gratificare.

Necesitatea stabilirii calităţii de proprietari ai imobilului în persoana numiţilor M.G. şi M.N. este cerută de Legea nr. 10/2001, deoarece, pe lângă aspectul preluării abuzive, persoanele beneficiare trebuie să dovedească faptul că bunul intrat nelegal în patrimoniul statului le-a aparţinut înainte de preluare. Doar foştii proprietari ai imobilelor preluate abuziv şi succesorii acestora beneficiază de măsuri reparatorii în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Or, în speţă, prima instanţă trebuia să observe că printr-o hotărâre irevocabilă pronunţată în anul 2002, s-a stabilit că M.G. şi implicit soţia acestuia, nu au avut niciodată în proprietate imobilul în legătură cu care au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1215 din 21 februarie 2001 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în Dosar nr. 11229/2000 s-a respins cererea formulată de reclamantul M.G. în contradictoriu cu pârâta C.V. prin care se solicita instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare - cumpărare, urmare a constatării valabilităţii înscrisului sub semnătură privată intitulat „chitanţă” încheiat la data de 17 ianuarie 1957.

În motivarea sentinţei s-a reţinut că înscrisul sub semnătură privată în baza căruia reclamantul M.G. pretinde că a dobândit terenul situat în Bucureşti, sector 6, în suprafaţă de 308 mp a fost încheiat în perioada în care erau în vigoare dispoziţiile Decretului nr. 151/1950 potrivit cu care înstrăinările terenurilor situate în intravilanul sau extravilanul localităţilor se fac numai cu autorizaţie şi în formă autentică. Prin urmare, terenul nu a intrat niciodată în patrimoniul autorilor apelantului - reclamant din prezenta cauză, acest lucru fiind demonstrat şi prin sentinţa civilă nr. 1640 din 27 martie 1986 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 în Dosar nr. 9687/1985, care constată calitatea de constructor de bună-credinţă a reclamantului M.G. pe terenul proprietatea pârâtei C.V. pe care reclamantul pretindea că l-a dobândit prin act sub semnătură privată încheiat la 17 ianuarie 1957.

Cele arătate anterior sunt întărite prin Decizia civilă nr. 1110/A din 21 mai 2002 de respingere a apelului reclamantului M.G. şi prin Decizia civilă nr. 2190 din 10 octombrie 2002 de respingere a recursului aceluiaşi reclamant, M.G.

Hotărârile judecătoreşti menţionate anterior, aflate în copie la filele 62-72, dosar fond, demonstrează indubitabil (independent şi indiferent de nulitatea absolută a contractului de donaţie pentru lipsa intenţiei de a dona) următoarele: (1) imobilul teren în suprafaţă de 308 mp a fost preluat de către stat de la alte persoane decât de la adevăratul proprietar, (2) actul de donare a terenului de către autorii iniţiali ai apelantului reclamant din prezenta cauză mai conţinea un motiv de nulitate absolută, pe lângă cel legat de lipsa animus donandi şi anume, lipsa calităţii de proprietar a donatorilor cu privire la bunul donat şi (3) notificarea din 23 iulie 2001 (fila 57 dosar fond), formulată de M.G. şi M.N., prin care se solicită restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 308 mp şi a construcţiilor existente pe acesta, situate în Bucureşti, sector 6, nu poate fi admisă deoarece titularii notificării nu sunt şi nu au fost niciodată proprietarii terenului în suprafaţă de 308mp şi ai construcţiei edificate pe acesta. În legătură cu construcţia, exista un drept de creanţă stabilit prin hotărâre judecătorească în condiţiile art. 492 - 494 din vechiul C. civ., iar în legătură cu terenul există, de asemenea un drept de creanţă, rezultat din actul calificat de către instanţă, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, drept promisiune bilaterală de vânzare - cumpărare.

Întrucât sentinţa primei instanţe nesocoteşte hotărâri irevocabile anterioare care au constatat că autorii apelantului - reclamant nu au avut în proprietate imobilul în legătură cu care au formulat notificarea conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, Curtea a constatat că motivarea în drept a acesteia trebuie substituită în totalitate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul care, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:

1. Hotărârea recurată încalcă dispoziţiile art. 295 şi ale art. 296 C. proc. civ., care prevăd că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile Legii nr. 10/2001 referitoare la dreptul de proprietate, calitatea de persoană îndreptăţită şi formularea notificării în termen, însă nu este îndeplinită condiţia prevăzută în art. 2 lit. c), respectiv că nu s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei făcute în favoarea statului român, nefiind astfel îndeplinită condiţia preluării abuzive.

Motivele de apel nu cuprind critici cu privire la dreptul de proprietate al autorilor reclamantului, întrucât instanţa de fond a constatat în mod corect faptul că autorul său, M.G. a dobândit proprietatea asupra imobilului printr-un act sub semnătură privată.

Prin urmare, cele reţinute de instanţa de fond cu privire la dreptul de proprietate nu mai puteau fi analizate de către instanţa de apel întrucât nu au constituit obiect de critică a soluţiei pronunţate în fond, intrând astfel în puterea lucrului judecat.

2. În mod greşit instanţa de apel a constatat că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de Legea 10/2001.

În ceea ce priveşte condiţia calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, există la dosar certificatele de moştenitor din 23 iunie 2006 şi din 20 februarie 2007, din care rezultă că defunctul M.I. a fost unicul moştenitor al autorilor M.G. şi M.N., cei de la care statul român a preluat imobilul-teren în litigiu.

Din certificatul de moştenitor de pe urma defunctului M.I., emis de B.N.P. M.V.L. din 30 august 2010 rezultă că au rămas ca moştenitori M.C., în calitate de soţie supravieţuitoare şi M.R.C., în calitate de fiu.

Prin contractul de cesiune de drepturi succesorale autentificat din 02 decembrie 2012, M.C. şi M.R.C. în calitate de moştenitori ai defunctului M.I., au cedat reclamantului drepturile succesorale referitoare la imobilul teren în suprafaţă de 309 mp situat în Mun. Bucureşti, sector 6, ce face obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, reclamantul pretinde că a preluat de la aceştia calitatea de persoană îndreptăţită şi implicit dreptul de a solicita şi de a i se restitui în natură terenul în litigiu. fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte notificarea formulată de autorii reclamantului, aceasta îndeplineşte atât condiţiile de formă prevăzute de Legea nr. 10/2001, cât şi condiţiile privind termenul de înregistrare, aceasta din data de 24 iulie 2001.

În ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate aceasta rezultă din întreg probatoriul administrat în cauză.

Prin actul sub semnătură privată intitulat „chitanţă” din data de 17 august 1957, autorul reclamantului, M.G., a dobândit terenul situat în Bucureşti.

Chitanţa a fost înregistrată la Secţiunea Financiară a Sfatului Popular al Raionului Gh. Gh. Dej.

Instanţa de apel susţine că această chitanţă nu poate face dovada dreptului de proprietate întrucât contravenea dispoziţiilor Decretului nr. 221 din 6 septembrie 1950, însă Decretul nr. 221/1950 a fost abrogat prin art. 23 al Decretului nr. 144 din 29 martie 1958.

La art. 4 din Decretul nr. 221/1950 se face menţiunea că actele încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor decretului sunt nule de drept, iar nulitatea poate fi invocată de către Parchet, Sfatul Popular si orice persoană interesată.

Până la momentul abrogării Decretului nr. 221/1950 nu s-a constatat nulitatea actului de proprietate al autorului reclamantului.

Mai mult, Decretul nr. 144/1958 care a abrogat dispoziţiile Decretului nr. 221/1950 recunoaşte în art. 12 valabilitatea actelor sub semnătură privată încheiate înainte de publicarea acestuia.

Prin urmare, autorii reclamantului au exercitat asupra terenului dreptul de proprietate cu toate atributele acestuia respectiv usus. fructus şi abusus.

Astfel, imobilul a făcut obiectul unui act de dispoziţie si anume oferta de donaţie autentificată din 26 martie 1979, ofertă făcută statului român de către autorii reclamantului, M.G. și M.N.

Această ofertă de donaţie a fost acceptată prin Decizia nr. 877 din 18 iunie 1979 emisă în baza Decretului nr. 478/1954.

Din toate actele emise de autorităţile statului cu privire la terenul ce face obiectul cererii de chemare în judecată rezultă calitatea de proprietari a autorilor reclamantului.

Din fisa tehnică a imobilului rezultă că figurau ca proprietari aceeaşi autori, cu teren în suprafaţă de 357 mp si construcţia edificată pe acesta.

Din adresa din 24 ianuarie 2007 a Primăriei Bucureşti - D.E.I.C. rezultă de asemenea că imobilul a aparţinut autorilor reclamantului, fiind preluat prin Decizia nr. 877 din 18 iunie 1979 a fostului Consiliu Popular Bucureşti.

Din adresa emisă de Administraţia Financiară sector 6 rezultă faptul că în a figurat ca ultim titular de rol, autorul reclamantului, M.G.

Susţine recurentul că, din toate aceste înscrisuri rezultă că imobilul a fost proprietatea autorilor reclamantului şi, chiar dacă ar lipsi titlul de proprietate, instanţa trebuia să facă aplicaţiunea art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Fată de toate actele dosarului prezumţia de proprietate apare ca fiind temeinică si legală.

În ceea ce priveşte condiţia preluării abuzive, imobilul intră în categoria imobilelor preluate abuziv, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 565 din 27 ianuarie 2011 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 251/A din 14 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi irevocabilă prin Decizia civila nr. 1609 din 04 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 14504/303/2010. s-a constatat nulitatea absolută a Ofertei de donaţie autentificată din 26 martie 1979 de Notariatul de Stat Local Sector 7 Bucureşti şi nulitatea absolută parţială a Deciziei nr. 877 din 18 iunie 1979 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti prin care a fost acceptată oferta de donaţie, fiind îndeplinite condiţiile cerute de textul de lege amintit.

Anularea donaţiei atrage în mod necesar restituirea bunului de la donatar la donator, intimatul si instanţa nu se pot prevala de nedovedirea dreptului de proprietate prin înscrisul sub semnătură privată, de vreme ce nici la dobândirea bunului nu s-a cerut vreo dovadă a dreptului de proprietate, alta decât posesia public recunoscută unită cu înscrisul sub semnătură privată.

Preluarea imobilului fiind făcută de la autorii reclamantului, în calitate de proprietari, atrage incidenţa prezumţiei legale instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

În primul rând trebuie subliniat că, deşi motivele de recurs sunt expuse pe larg, nu pot forma obiect al analizei acestei instanţe decât acelea care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs.

1. În ce priveşte primul motiv de recurs, relativ la aplicarea principiului non reformatio in pejus, nu se poate reţine împrejurarea că instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, cu încălcarea art. 296 teza a II-a C. proc. civ., ar fi înrăutăţit situaţia reclamantului în propria cale de atac.

Soluţia primei instanţe a fost de respingere a cererii, iar cea a Curţii a fost de respingere a apelului declarat de reclamant, în consecinţă, de menţinere a soluţiei primei instanţe. Cu alte cuvinte, în apelul reclamantului, Curtea de Apel nu a schimbat, în defavoarea lui, soluţia primei instanţe pronunţate asupra acţiunii, ci a păstrat-o, caz în care nu se poate pune problema nerespectării principiului non reformatio in pejus.

Aşa fiind, criticile formulate în primul motiv de recurs sunt nefondate şi urmează a fi respinse.

2. Prin al doilea motiv de recurs, recurentul formulează critici cu privire la calitatea reclamantului de moştenitor al persoanelor de la care a fost preluat imobilul de către stat, precum şi cu privire la caracterul abuziv al preluării.

Considerentele avute în vedere de instanţa de apel în pronunţarea soluţiei de respingere a apelului reclamantului vizează calitatea de proprietari ai autorului reclamantului asupra imobilului în litigiu la momentul preluării.

Cu privire la acest aspect, recurentul invocă o serie de înscrisuri şi susţine că, chiar în ipoteza în care ar lipsi titlul de proprietate asupra imobilului, instanţa ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În pronunţarea soluţiei sale, instanţa de apel a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin sentinţa civilă nr. 1215 din 21 februarie 2001 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, menţinută prin Decizia civilă nr. 1110/A din 21 mai 2002 de respingere a apelului reclamantului M.G. şi prin Decizia civilă nr. 2190 din 10 octombrie 2002 de respingere a recursului aceluiaşi reclamant, M.G., s-a respins cererea formulată de reclamantul M.G. în contradictoriu cu pârâta C.V. prin care se solicita instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare - cumpărare, urmare a constatării valabilităţii înscrisului sub semnătură privată intitulat „chitanţă” încheiat la data de 17 ianuarie 1957.

Critica recurentului în combaterea acestor considerente, prin invocarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 este nefondată şi nu poate fi primită.

Astfel, prin art. 24 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul recunoaşte valoarea menţiunilor din actul normativ de preluare a imobilului de către stat, ca mijloc de probă relevant pentru existenţa şi întinderea dreptului de proprietate la momentul preluării. Prezumţia de proprietate, în favoarea persoanei individualizate în acel act normativ, operează, însă, doar în absenţa unor probe contrare, după cum se menţionează explicit în art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În speţă, este inoperantă excepţia din art. 24 de la regula în materia probaţiunii dreptului de proprietate imobiliară, regăsită în art. 23 din Lege, în condiţiile în care prin hotărâre judecătorească, ce se bucură de autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că autorii reclamantului nu au avut în proprietate imobilul în litigiu.

Ca atare, reclamantul nu poate beneficia de prezumţia relativă instituită de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, atâta vreme cât aceasta a fost răsturnată prin proba contrară, iar reclamantul nu a dovedit că autorii săi erau proprietari al imobilului în litigiu la data aplicării măsurii de preluare a imobilului de către stat.

Faţă de această situaţie, rămâne fără relevanţă împrejurarea că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, întrucât, pe lângă preluare abuzivă, pentru a se obţine măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001, era necesar ca această preluare să se realizeze de la autorii reclamantului.

Dispoziţiile legale invocate de recurent instituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă şi nu o prezumţie relativă că imobilul a fost preluat din patrimoniul unei anumite persoane, împrejurarea că autorul reclamantei era proprietar la data preluării abuzive, fiind necesar să fie probată de către aceasta.

Or, recurentul nu a depus dovezi care să contrazică argumentele deciziei instanţei de apel în sensul că persoanele de la care s-a preluat imobilul, îl deţineau sub nume de proprietar.

Acestea sunt considerentele pentru care decizia curţii de apel apare ca fiind legală şi pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.M. împotriva Deciziei civile nr. 6/A pronunţată la 17 ianuarie 2013 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a Civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3775/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 3909/2013. Civil. Ordonanţă... →

ICCJ. Decizia nr. 3899/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3899/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs