ICCJ. Decizia nr. 40/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 40/2013
Dosar nr. 24071/3/2010
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 14 august 2010 reclamanţii C.L. şi C.S. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice pentru a fi obligaţi la plata despăgubirilor în valoare de 60.000 de euro pentru apartamentul reclamanţilor, preluat abuziv de stat, cu motivarea că, dreptul reclamanţilor la despăgubiri a fost deja recunoscut în baza Legii nr. 10/2001 prin sentinţa civilă nr. 285 din 20 februarie 2007, însă dreptul nu poate fi realizat deoarece Legea nr. 247/2005 este ineficientă.
Reclamanţii au invocat în motivarea cererii dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 961 din 23 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost respinsă acţiunea reclamanţilor C.L. şi C.S. faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare in judecată formulată de către reclamanţii C.L. şi C.S. în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, atât capătul de cerere principal, cât şi cel subsidiar.
Instanţa a reţinut în motivarea cererii că existenţa procedurii speciale pentru obţinerea despăgubirilor exclude calitatea procesuală pasivă a Statului Român în prezentul proces, iar cu privire la stabilirea despăgubirilor de către instanţa civilă, pe calea dreptului comun a indicat, de asemenea, obligativitatea parcurgerii procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, care este o lege funcţională, Fondul Proprietatea fiind înregistrat la Bursa de Valori.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, iar prin motivele de apel au criticat soluţia instanţei de fond cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român în prezentul proces, invocând practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului în sensul în care această instanţă a reţinut că administraţia este un element esenţial al statului de drept, iar refuzul sau ineficienta executării unei sentinţe este imputabilă Statului Român pentru încălcarea obligaţiilor pozitive de a asigura garanţiile reglementate de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în contextul în care executarea unei sentinţe face parte din proces.
De asemenea, reclamanţii au invocat existenţa unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în interpretarea instanţei de contencios european, conform căreia valoarea patrimonială constând în creanţa reclamanţilor împotriva Statului Român reprezintă un bun actual, imposibil de valorificat în baza legilor speciale, care sunt ineficiente.
Prin decizia civilă nr. 163/A din 10 aprilie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că în cauză, având în vedere practica judiciară contradictorie a instanţelor, cu privire la soluţionarea unor cereri identice cu cele formulate de reclamanţii din prezenta speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat, în interesul legii, decizia nr. XXVII/2011 publicată în M. Of. din 17.02.2012 prin care a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt inadmisibile.
Ca atare, având în vedere că decizia menţionată este obligatorie pentru instanţe, în baza art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de apel şi-a însuşit întreaga motivare, atât a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cât şi a hotărârii instanţei de fond, ambele hotărâri având aceleaşi argumente esenţiale sub aspectul aplicării principiului specialia generalibus derogant în contextul general al interpretării date de instanţa de contencios european dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi celor ale art. 1 din Primul Protocol anexă la Convenţie.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii C.L. şi L.S., criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ..
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenţii au invocat faptul că prin parcurgerea procedurilor în faţa instanţei de judecată, finalizate cu pronunţarea sentinţelor la care au făcut referire, s-a stabilit că au dreptul la despăgubiri şi prin aceasta s-a recunoscut implicit că au o creanţă împotriva Statului Român, creanţă care potrivit normelor şi practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie un "bun" în sensul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie.
Au mai arătat recurenţii că, Fondul Proprietatea, înfiinţat pentru asigurarea resurselor financiare necesare acordării de despăgubiri şi destinat realizării plăţii prin echivalent, are ca acţionar Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, până la finalizarea procedurilor de despăgubire.
Creanţa recurenţilor împotriva Statului Român a fost stabilită definitiv şi irevocabil în cadrul unei proceduri judiciare, iar întinderea acesteia, de asemenea, a fost stabilită prin expertiza administrată în faţa instanţei de fond.
Au mai susţinut recurenţii că, în condiţiile in care, după circa 10 ani de zile, de la formularea notificării nu au primit din partea Statului Român nicio despăgubire pentru imobilul pe care 1-a luat în mod abuziv şi nelegitim, iar dreptul la despăgubiri a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, cererea lor de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata acestor despăgubiri este legitimă şi întemeiată, fiind în acelaşi timp în concordanţă cu cele stabilite în practica CEDO în materie.
Drept urmare, recurenţii au apreciat că respingerea apelului şi implicit a acţiunii prin care au solicitat obligarea Statului Român la plata efectivă a despăgubirilor ca inadmisibile prin reţinerea deciziei nr. XXVII/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost făcută în contradicţie cu situaţia de fapt şi de drept prezentată.
Au considerat recurenţii că solicitarea lor de obligare direct a Statului Român la plata despăgubirilor la care au dreptul are drept izvor o sentinţă judecătorească obţinută după parcurgerea tuturor ciclurilor procesuale, situaţie în care decizia nr. XXVII/2011a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este incidenţă în speţă. Atâta timp cât prin hotărârea judecătorească li s-a născut o creanţă împotriva Statului Român, recurenţii au apreciat că parcurgerea unei noi proceduri administrative în temeiul titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu şi-ar mai fi găsit niciun fel de raţiune, nici legică, nici logică.
Au mai arătat că, dacă s-ar accepta motivarea instanţei de apel de respingere a acţiunii ca inadmisibilă ar însemna să se achieseze în mod conştient la acceptarea comportamentului culpabil al Statului Român de neîndeplinire a obligaţiilor stabilite prin lege timp de mai bine de 10 ani de zile şi să se stabilească, în mod arbitrar, în sarcina petiţionarului parcurgerea unei noi proceduri administrative, greoaie şi ineficace de notorietate, fără să fie întrezărită vreo limită de timp de realizare a plăţii efective a despăgubirilor.
Prin întâmpinarea depusă, intimata Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepţia necompentenţei materiale a instanţei sesizate privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei privind titlul de despăgubire şi excepţia prematurităţii acţiunii în ceea ce priveşte obligarea intimatei la emiterea deciziei privind titlul de despăgubire şi a plăţii acesteia.
Astfel, referitor la excepţia necompetenţei materiale a instanţei sesizate, intimata a arătat că, odată cu intrarea în vigoare a legii speciale (Legea nr. 247/2005) a fost reglementată o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură şi, totodată, a fost înfiinţată o entitate competentă, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda în temeiul acestui act normativ (Titlul VII din Legea nr. 247/2005).
Drept urmare, a susţinut intimata că orice alte litigii ce vizează această procedură prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, precum şi orice alte pretenţii îndreptate împotriva Comisiei Centrale sunt de competenţa Curţii de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, coroborat cu prevederile art. 3 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 34/2009.
Referitor la excepţia prematurităţii acţiunii privind capetele de cerere ce au ca obiect obligarea intimatei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi a plăţii despăgubirilor ce se cuvin reclamanţilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a susţinut, în esenţă, că în vederea emiterii deciziei privind titlul de despăgubire, legea prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedură care presupune următoarele etape:
etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor;
etapa analizării dosarelor;
etapa evaluării, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestui titlu în condiţiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G. nr. 81/2007, prin care este introdus, în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V1, Secţiunea I intitulată "Valorificarea titlurilor de despăgubire".
În cauza dedusă judecăţii, intimata a subliniat faptul că etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor a fost parcursă, că etapa evaluării a fost condiţionată de expirarea duratei de suspendare prevăzută de O.U.G. nr. 4/2012, modificată şi completată prin Legea nr. 117/2012, precum şi de respectarea principiului ordinii de înregistrare a dosarelor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform Deciziei nr. 10299 din 14 noiembrie 2011, iar etapa emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire a fost suspendată, în condiţiile O.U.G. nr. 4/2012.
De asemenea, a mai arătat intimata că nu a fost emisă o decizie a Comisiei Centrale reprezentând titlu de despăgubire acordată reclamantului, nu a fost făcută opţiunea, potrivit Capitolului V1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de către reclamanţi, iar emiterea titlurilor de plată a fost suspendată pe o perioadă de doi ani, în conformitate cu art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010.
Pe cale de consecinţă, intimata a considerat ca acţiunea formulată de reclamanţi este prematur formulată.
Analizând cu prioritate, în temeiul art. 137 C. proc. civ., excepţiile invocate de către intimata pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor privind necompetenţa materială a instanţei sesizate şi prematuritatea cererii de chemare în judecată, se constată că acestea sunt nefondate.
Astfel, în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a instanţei sesizate, se constată că obiectul cererii de chemare în judecată nu îl reprezintă contestarea unei decizii emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru a putea fi invocate prevederile art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, acţiunea fiind formulată ca o cerere în pretenţii îndreptată direct împotriva Statului Român, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, se constată că excepţia prematurităţii acţiunii privind capetele de cerere ce au ca obiect obligarea intimatei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi a plăţii despăgubirilor ce se cuvin reclamanţilor este nefondată.
Potrivit deciziei nr. XX, pronunţată la 19 martie 2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, instanţa este competentă să soluţioneze pe fond cauza atunci când entitatea deţinătoare nu răspunde la notificare în termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr, 10/2001, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie de vreo dispoziţie legală, dispunând direct restituirea în natură a imobilului în litigiu sau acordarea de măsuri reparatorii pentru acesta, considerându-se că lipsa răspunsului echivalează cu refuzul restituirii imobilului, care trebuie cenzurat de instanţă.
Drept urmare, instanţelor de judecată, învestite conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, le-au fost extinse prerogativele de judecată, în sensul că instanţa trebuie să hotărască în privinţa a tot ce este legat de Legea nr. 10/2001.
De aceea, în cauză, instanţa trebuie să judece nu numai anularea dispoziţiei emisă de unitatea investită cu soluţionarea notificării sau refuzul de soluţionare, ci şi toate cererile care au legătură cu Legea nr. 10/2001, inclusiv cererile de acordare de despăgubiri, cum este cazul în speţă, actul invocat fiind o lege reparatorie complexă care nu poate fi cantonată în prevederi din dreptul comun care să o îngrădească şi să conducă la soluţionarea cauzei într-un termen nerezonabil.
Prin urmare, excepţia prematurităţii invocată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor urmează a fi respinsă ca nefondată,
respingerea acţiunii pe acest motiv contravenind principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din CEDO.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În motivarea recursului, reclamanţii au susţinut că decizia Curţii de Apel Bucureşti este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, criticile formulate sub acest aspect încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata contravalorii imobilului situat în Bucureşti, sector 2, iar în subsidiar, obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia de acordare a titlului de despăgubire în limita cuantumului stabilit de instanţă.
Pentru aceste imobile, preluate abuziv de la reclamanţi în timpul regimului comunist, aceştia au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziţia din 17 februarie 2005 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti le-a fost respinsă notificarea. împotriva acestei decizii reclamanţii au formulat contestaţie, iar prin sentinţa civila nr. 285 din 20 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General a fost obligată să emită decizie prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor legii speciale.
Aşadar, problema de drept adusă în discuţie priveşte analizarea posibilităţii pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită prin legea specială, adoptată în vederea soluţionării situaţiei imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989.
Astfel, în situaţia cererilor formulate direct împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulaţie a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acţiunii este unică, fiind dată de intenţia celui care reclamă în justiţie, de a obţine despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficienta sistemului reparator, sancţionată prin mai multe hotărâri ale instanţei europene.
În soluţionarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, i se poate recunoaşte calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamanţi (ce invocă încălcarea obligaţiilor pozitive ale Statului, sub aspectul protecţiei drepturilor consacrate prin art. 1 al Primului Protocol adiţional) şi pârâtul chemat în judecată, există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligaţie de despăgubire, în afara cadrului legal existent.
Or, din interpretarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi a art. 13 din acelaşi act normativ, rezultă neechivoc că părţile raportului juridic creat urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptăţită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - şi entitatea investită cu soluţionarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
În speţă, reclamanţii C.L. şi C.S., respectând procedura prevăzută de legea specială aplicabilă - Legea nr. 10/2001, au investit cu soluţionarea notificării privind imobilul situat în Bucureşti, sector 2, Primăria municipiului Bucureşti, care a şi emis dispoziţia din 2005, iar, ulterior, pe cale judiciară, au obţinut anularea dispoziţiei şi obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti la emiterea deciziei prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor legii speciale.
Ca urmare, părţile raportului juridic creat urmare formulării notificării sunt în cazul de faţă notificatorii C.L., C.S. şi unitatea deţinătoare a imobilelor, astfel cum este determinată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv Primăria municipiului Bucureşti, aceste două entităţi putând avea calitate procesuală în situaţia promovării unui litigiu pe cale judecătorească cu privire la cererea de restituire a imobilelor preluate abuziv.
De asemenea, textele mai sus invocate din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuţii date în competenţa exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Ca atare, stabilind calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, urmare recunoaşterii unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor, decât cel reglementat prin legea specială, ar însemna că instanţele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul naţional, deşi - cu referire la concordanţa dintre legea specială şi Convenţie - jurisprudenţa C.E.D.O. a lăsat la latitudinea statelor semnatare, adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea proprietăţilor preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri.
Având în vedere cele ce preced, se constată că, aşa cum în mod corect a reţinut şi curtea de apel, că această chestiune a fost definitiv tranşată prin decizia în interesul legii nr. XXVII din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului cel mai adecvat.
Susţinerea recurenţilor ca decizia nr, XXVII/2011 nu este incidenţă în cauză nu poate fi primită, întrucât, prin cererea de chemare în judecată aceştia au solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ipoteză avută în vedere de recursul în interesul legii.
Totodată, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor în mod direct şi obligarea intimatei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata acestora, Înalta Curte constată că această cerere a recurenţilor este neîntemeiată.
Astfel, s-a decis (a se vedea cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., ale dreptului de acces la o instanţă.
În acest sens, se arată, controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de C.E.D.O. prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6, parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional.
De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, cum este cazul în speţă, recurenţii se pot prevala de existenţa unui "bun", în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea uriui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenta sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Totodată, reclamanţii au invocat şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că respingerea apelului prin reţinerea deciziei nr. XXVII/2011 este în contradicţie cu situaţia de fapt şi de drept prezentată.
Însă, aceste critici nu pot fi încadrate în prevederile legale enunţate, deoarece ipoteza reglementată de pct. 8 al art. 304 se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, ceea ce a determinat schimbarea naturii sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Aplicarea acestui text de lege se face atunci când instanţa a dat actului juridic dedus judecăţii o altă calificare şi a comis o denaturare a acestuia când, supunându-l interpretării, i-a atribuit un alt înţeles.
În speţă, criticile formulate în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează în realitate tot o greşită interpretare şi aplicare a legii, deoarece instanţa de apel a analizat calitatea procesuală pasivă a Statului Român din perspectiva dispoziţiilor legale incidente în speţă. Or, aceste critici au fost deja avute în vedere în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul urmează a fi respins, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia prematurităţii şi excepţia necompetenţei materiale a instanţei sesizate invocate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca nefondate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.L. şi C.S. împotriva deciziei nr. 163A din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 36/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 41/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
