ICCJ. Decizia nr. 41/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 41/2013
Dosar nr. 7170/2/2011
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 08 august 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta L.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. XX şi cota indiviză de 10% aferentă imobilului situat în Bucureşti, sectorul 3, ce formează obiectul Dosarului nr. 14224/201 aflat la Comisia pentru aplicarea Legii nr. ZZ/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 165 din 09 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta, s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată, a reclamantei L.I. cu privire la imobilul apartament nr. XX şi o cotă indiviză de 10 % din terenul în suprafaţă de 1.200 m.p., situat în Bucureşti, sectorul 3 şi s-a dispus restituirea în natură a imobilului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului apartament nr. XX şi cota indiviză de 10% aferentă imobilului situat în Bucureşti, sectorul 3, în calitate de moştenitoare a autoarei G.M..
Sub aspectul calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului apartament nr. XX şi cota indiviză de 10% aferentă imobilului situat în Bucureşti, sectorul 3, tribunalul a apreciat că reclamanta a făcut dovada acestei calităţi.
Astfel, cu actul de vânzare-cumpărare din 17 august 1939 autoarea G.M. a cumpărat cota indiviză de 10 % din terenul în suprafaţă de 1.200 m.p., situat în Bucureşti, sectorul 3 iar cu contract de construcţiune din 17 august 1939 a făcut dovada asupra construcţiei. Ulterior, acest apartament a fost închiriat potrivit contractul de închiriere încheiat de G.M. cu P.G. pe perioada 23 aprilie 1946 şi prelungit până la 23 aprilie 1949.
Tribunalul a reţinut că s-a făcut de asemenea dovada preluării abuzive a acestui imobil cu Anexa la Decretul 92/1950, unde autoarea reclamantei figurează cu trei apartamente, printre care şi apartamentul ce face obiectului prezentului litigiu.
Reţinând că principiul care guvernează Legea nr. 10/2001 este acela al restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv şi în considerarea faptului că potrivit adresei din 28 septembrie 2007 a SC R. SA nu s-au efectuat vânzări în ceea ce priveşte acest imobil, tribunalul a dispus restituirea în natură a imobilului.
În ceea ce priveşte suprafaţa de teren, s-a constatat ca din toate actele rezultă că aceasta este de 1200 mp şi nu 1278 mp..
Împotriva sentinţei pronunţată de tribunal, a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, iar în timpul judecăţii apelului, la data de 10 decembrie 2009, a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie în interesul apelantului-pârât Municipiul Bucureşti, formulată de B.A.E..
Prin decizia civilă nr. 431A din 16 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, a admis cererea de intervenţie accesorie, a schimbat în tot sentinţa şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin actul de vânzare cumpărare din 17 august 1939, G.M., autoarea reclamantei a cumpărat cota indiviză de 10 % din terenul în suprafaţă de 1.200 m.p., situat în Bucureşti, sectorul 3, iar cu contractul de construcţiune din 17 august 1939 a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. XX situat la etajul I al imobilului.
În Decretul nr. 92/1950 figurează P.M. (nume dobândit de aceasta în urma primei căsătorii cu P.V.) cu imobil situat în Bucureşti, fără a se face, însă, menţiune cu privire la numărul apartamentului preluat.
Având în vedere că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat, respectiv apartamentul nr. XX, care a fost dobândit în mod legal prin cumpărare (contractul de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 2002) de intervenientul B.A.E. şi că acest apartament nu este unul şi acelaşi cu cel pe care l-a avut în proprietate autoarea reclamantei, Curtea a constatat că în mod greşit a dispus prima instanţă restituirea în natură a apartamentului, reclamanta nefiind îndreptăţită nici la măsurile reparatorii prin echivalent, solicitate prin concluziile puse în faţa instanţei de apel, în condiţiile în care nu s-a dovedit că acest apartament, astfel cum a fost identificat prin expertiză, a aparţinut autoarei sale.
Nici în ceea ce priveşte apartamentul nr. YY din imobil, reclamanta nu a dovedit că ar fi aparţinut autoarei sale, în condiţiile în care actele de proprietate nu menţionează acest apartament. Nu este aplicabilă în cauza nici prezumţia de proprietate pe care o instituie art. 24 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care, în actul de preluare nu se face nici o menţiune cu privire la numărul apartamentului naţionalizat. Din adresa din 6 aprilie 2010 eliberată de SC T.A. SA, rezultă că acest apartament a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind preluat de la T.Ş. şi vândut în baza Legii nr. 112/1995 cumpărătoarei M.N..
Prin decizia nr. 3560 din 15 aprilie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanta L.I. împotriva acestei decizii, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţa de apel.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie, instanţa suprema a reţinut următoarele:
Astfel cum corect invocă recurenta reclamantă, în măsura în care dovedeşte dreptul de proprietate al autoarei sale, preluarea abuzivă de către stat şi calitatea de moştenitor de pe urma acesteia, se confirmă calitatea sa de persoană îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii permise de Legea nr. 10/2001: restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, recurenta reclamantă a produs în cauză dovada dreptului de proprietate asupra apartamentului ce a fost naţionalizat prin Decretul 92/1950, depunându-se la dosar contractul de vânzare-cumpărare a cotei indivize din teren, copia contractului de construire a apartamentului în litigiu, dovada calităţii de moştenitoare după autoarea sa, copia unui contract de închiriere încheiat între autoarea sa P.M. şi P.G. pentru perioada aprilie 1946 - aprilie 1947 ca şi dovada preluării abuzive (anexa la Decretul 92/1950 unde figura P.M. cu 3 apartamente naţionalizate, între care, unul situat la adresa în litigiu).
Decizia recurată conţine considerente contradictorii, sens în care, din acest punct de vedere, motivele de recurs sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., fiind dată şi cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) la o situaţie de fapt incomplet stabilită (art. 314 C. proc. civ.).
Astfel, instanţa de apel a constatat că recurenta reclamantă a depus la dosar contractul de vânzare cumpărare autentificat din 17 august 1939 de secţia notariat a Tribunalului Ilfov având ca obiect cota indiviză din teren şi contractul de construire din 17 august 1939 având ca obiect edificarea apartamentului nr. ZZ (XX) din Bucureşti.
Chestiunea de fapt nelămurită de instanţa de apel vizează eventuala renumerotare a apartamentelor din imobilul din Bucureşti şi, implicit, identificarea celui ce constituie obiectul cauzei, dat fiind faptul că prin expertiză s-a concluzionat că apartamentul nr. XX (actual) cumpărat de intervenientul B.A.E. (situat la etajul II, nu la etajul I al edificiului, cum figura în contractul autoarei reclamantei) a fost preluat de la numita N.E. şi nu reprezintă apartamentul solicitat de reclamantă, acesta fiind cel cu nr. YY (actual); totodată, pentru apartamentul nr. YY s-a considerat că reclamanta nu a făcut dovada că a aparţinut autoarei sale, întrucât acesta figurează preluat de la numitul T.Ş. şi este în prezent vândut în baza Legii 112/1995 numitei M.N..
În consecinţă, instanţa de apel era ţinută în virtutea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) Cod să lămurească aceste aspecte ale cauzei pentru o justă soluţionare a pricinii.
Astfel cum corect a susţinut recurenta prin motivele de recurs, era util a se suplimenta probatoriul din acest punct de vedere şi să se solicite relaţii la Direcţia de Impozite şi Taxe Locale sector 3, la Direcţia de Evidenţă Cadastrală din cadrul Primăriei şi la SC T.A. SA pentru lămurirea momentului sau realităţii renumerotării apartamentelor din acest imobil; se va avea în vedere cu ocazia solicitării acestor relaţii că autoarea recurentei a purtat mai multe nume - în 1939 se numea G.M., în 1946 - P.M., în 1950 - P.M. şi, ulterior, B.; de altfel, s-a constatat că după depunerea la dosar a raportului de expertiză construcţii, reclamanta a solicitat la termenul din 22 aprilie 2010 emiterea unor astfel de adrese, însă instanţa a respins aceste probe în completare, pentru ca ulterior să reţină nedovedirea dreptului afirmat, ceea ce nu corespunde exigenţelor unei proceduri echitabile, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, s-a constatat că anterior naţionalizării, autoarea recurentei reclamante a închiriat acest apartament în perioada 1946-1947, situat în imobilul din Bucureşti, apartament care, în contractul de închiriere apărea ca fiind nr. YY, pe când în contractul de construire apărea, aşa cum s-a reţinut, nr. XX (ZZ); în rejudecare, se impune a fi lămurită şi problema inadvertenţei cu privire la numele persoanei ce figurează ca naţionalizată pentru apartamentul în litigiu.
Dacă problema identificării actuale cu certitudine a apartamentului ce a aparţinut autoarei recurentei va rămâne una insurmontabilă, în speţă, nu poate fi reţinută concluzia nedovedirii dreptului de proprietate al autoarei recurentei şi, ca atare, nu poate fi infirmată calitatea recurentei reclamante de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Cum însă prioritară este restituirea în natură (art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), numai după lămurirea celor anterior arătate, instanţa de apel, în rejudecare, va putea să stabilească în mod legal măsuri reparatorii în echivalent.
Soluţionând apelul în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă , prin decizia nr. 10 7A din 8 martie 2012, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 165 din 09 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă L.I. prin mandatar H.A.G. şi intimatul intervenient B.A.E..
S-a admis cererea de intervenţie accesorie în interesul apelantului formulata de intervenientul B.A.E. şi s-a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul preluat abuziv, respectiv fostul ap. XX, actual nr. YY din Bucureşti, sector 3, inclusiv cota indiviză de 1% din terenul aferent de 1200 mp, măsuri reparatorii constând în valoarea de piaţă stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare şi care vor fi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost obligată intimata-reclamantă la 1.860 RON cheltuieli de judecată către intervenientul accesoriu B.A.E..
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin decizia de casare s-a tranşat deja faptul că este dovedită calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv s-a făcut dovada calităţii autoarei reclamantei P.M. (fostă G., fostă P.) de proprietar al apartamentului, calitatea reclamantei însăşi de succesoare a acestei autoare, ca şi preluarea abuzivă a acestuia în baza Decretului nr. 92/ 1950.
Astfel, prin decizia de casare instanţa supremă a reţinut expres că „potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, recurenta reclamantă a produs în cauză dovada dreptului de proprietate asupra apartamentului ce a fost naţionalizat prin Decretul 92/1950, depunându-se la dosar contractul de vânzare-cumpărare a cotei indivize din teren, copia contractului de construire a apartamentului în litigiu, dovada calităţii de moştenitoare după autoarea sa, copia unui contract de închiriere încheiat între autoarea sa P.M. şi P.G. pentru perioada aprilie 1946 - aprilie 1947 ca şi dovada preluării abuzive (anexa la Decretul 92/1950 unde figura P.M. cu 3 apartamente naţionalizate, între care, unul situat la adresa în litigiu)”.
S-a reţinut în final de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie „că şi dacă problema identificării actuale cu certitudine a apartamentului ce a aparţinut autoarei recurentei va rămâne una insurmontabilă, în speţă, nu poate fi reţinută concluzia nedovedirii dreptului de proprietate al autoarei recurentei şi, ca atare, nu poate fi infirmată calitatea recurentei reclamante de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii”.
Aşadar, calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei raportat la imobilul care a aparţinut autoarei sale conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 august 1939 şi contractului de construire din 17 august 1939 sunt chestiuni deja tranşate de către instanţa supremă prin decizia de casare, care se impun în condiţiile art. 315 C. proc. civ. în rejudecare.
Singura problemă rămasă de dezlegat la acest moment - şi care a constituit motivul casării cu trimitere - este identificarea acestui imobil la acest moment, anume determinarea numărului purtat de acest apartament la momentul actual şi „lămurirea inadvertenţei cu privire la numele persoanei ce figurează ca naţionalizată pentru apartamentul în litigiu”. Iar în raport de aceasta, să se determine natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei în contextul Legii nr. 10/2001, anume dacă se cuvine restituirea în natură sau prin echivalent, în raport de situaţia juridică actuală a imobilului.
Potrivit probelor administrate în cauză a rezultat cu certitudine că apartamentul dobândit de autoarea reclamantei prin cele două acte încheiate la nivelul anului 1939 şi care la acel moment era indicat ca având numărul „XX (ZZ)” (contractul de construire depus la dosar fond) poartă actualmente nr. YY în imobilul din Bucureşti, sector 3.
A rezultat aceasta din următoarele probe: raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul S.C., prin care se concluzionează în sensul că apartamentul obiect al acestor acte încheiate în anul 1939 de autoarea reclamantei poartă actualmente numărul 17. Aceasta concluzie a fost extrasă de expert pe baza unor elemente concrete, obiective, anume apartamentul cu număr actual 21 se află situat la etajul 2 al imobilului, în vreme ce apartamentul deţinut de autoarea reclamantei în anul 1939 se află situat la etajul I, apartamentul nr. YY actual se află situat la etajul I şi are aceeaşi configuraţie cu cel descris în contractul de construire încheiat în anul 1939 de autoarea reclamantei, după cum, în mod esenţial, identificarea fostului apartament se poate face cu certitudine raportat la amplasarea acestuia în stânga scării principale, aşa cum figura apartamentul autoarei reclamantei în schiţă din anul 1939. Expertul arată şi că nu există posibilitatea de confuzie, întrucât la etajul I al imobilului acest apartament cu număr actual YY este singurul situat în stânga scării principale şi cu configuraţie identică cu cel dobândit de autoarea reclamantei în anul 1939.
Această probă este concordantă şi cu o altă probă administrată în cauză, respectiv contractul de închiriere încheiat între autoarea reclamantei şi numitul P.G. pentru perioada aprilie 1946 - aprilie 1947, în acest contract de închiriere fiind menţionat deja numărul apartamentului ca fiind YY.
Aceste probe au dovedit indubitabil ca ulterior încheierii contractelor din anul 1939 prin care autoarea reclamantei a dobândit proprietatea apartamentului a intervenit o renumerotare a apartamentelor din imobil, renumerotare în urma căreia apartamentul a dobândit numărul YY, număr pe care îl are şi în prezent.
Este absolut nesemnificativ faptul că administratorul imobilului SC T.A. SA nu a putut indica faptul că a existat o renumerotare, evidentele instituţiei nefiind atât de exacte încât să excludă existenţa acestei renumerotări, cu atât mai mult cu cât această renumerotare s-a făcut probabil anterior anului 1946 (când apartamentul apare deja cu numărul YY în contractul de închiriere menţionat).
În ce priveşte modalitatea în care figurează apartamentul actual YY ca fiind preluat de către stat în evidenţele instituţiilor, într-adevăr iniţial SC T. SA a comunicat că acest apartament figurează ca fiind preluat de la numitul T.Ş., iar nu de la autoarea reclamantei, însă în rejudecarea apelului prin adresa din 2012 SC T.A. SA comunică situaţia evidenţelor referitoare la toate apartamentele din imobil, iar din aceasta rezultă că în baza Decretului nr. 92/1950 figurează ca fiind preluate apartamente şi de la P.M., şi de la T.Ş.. Cum în cuprinsul anexei Decretului nr. 92/1950 nu se menţiona numărul apartamentului naţionalizat, de fapt nu exista nicio probă clară a faptului că acest apartament nr. YY actual a fost preluat de la T.Ş. sau de fapt de la acesta a fost preluat un alt apartament.
În ultimă instanţă, atâta timp cât oricum autoarea reclamantei figurează ca fiind naţionalizată în baza Decretului nr. 92/1950 cu un apartament în Bucureşti şi nu a rezultat în cauză nici măcar vreun indiciu că aceasta ar mai fi avut în acest imobil în proprietate un alt apartament, este întemeiată concluzia că naţionalizarea a vizat acest apartament.
În concluzie, obiect al cauzei îl constituie apartamentul care actualmente poarta numărul YY. Aceasta nu semnifică câtuşi de puţin schimbarea obiectului judecăţii, întrucât obiectul judecăţii l-a constituit imobilul preluat de la P.M. şi deţinut de aceasta în baza titlurilor de proprietate menţionate mai sus, identificarea apartamentului sub un număr sau altul reprezentând strict o chestiune de identificare.
Aşadar, reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la masuri reparatorii, potrivit art. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001, cu privire la apartamentul care actualmente poartă numărul YY, împreună cu cota parte indiviză de teren aferent, care este de 1 % din totalul de 1.200 mp., astfel cum este menţionat în contractul de vânzare-cumpărare din 1939. Se constată sub acest aspect că greşit prima instanţă a reţinut cota de 10%, în realitate în cuprinsul contractului menţionându-se 10 %, deci echivalentul a 1%.
În ce priveşte situaţia juridică actuală a acestui apartament nr. YY, acesta a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 1997 către numita M.N., astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamantei cuvenindu-i-se măsuri reparatorii prin echivalent, restituirea în natură nefiind posibilă.
Criticile apelantului Municipiul Bucureşti referitoare la faptul că instanţa de judecată nu se poate subroga în drepturile unităţii deţinătoare şi nu poate soluţiona notificarea atâta timp cât procedura administrativă nu a fost soluţionată, au fost apreciate ca nefondate, dreptul instanţei de a soluţiona pe fond notificarea fiind tranşat prin decizia dată în recurs în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (arătată de altfel şi în decizia de casare).
Cererea de intervenţie accesorie în interesul apelantului formulată de intervenientul B.A.E., a fost apreciată ca întemeiat, în raport de soluţia dată acţiunii principale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general, invocând în drept dispoziţiile art. 304 cpt.9 C. proc. civ..
În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a admis doar în parte apelul Municipiului Bucureşti, invocând următoarele:
Apartamentul în litigiu, aşa cum rezulta din adresa din 06 aprilie 2010. a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 92/1950, de la M.N., fără menţiunea corpului de clădire. Acest apartament a fost înstrăinat numitei M.N., potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 1997. Prin decizia nr. 3560/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 30220/3/2008 a dispus casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se lămuri şi aspectul inadvertenţei în ceea ce priveşte numele persoanei care figurează ca naţionalizată pentru apartamentul în litigiu, reţinându-se că imobilul a fost naţionalizat potrivit Decretului nr. 92/1950.
Astfel în rejudecare s-a stabilit că potrivit anexei Decretului nr. 92/1950, imobilul figurează ca fiind naţionalizat pe numele P.M. cu trei apartamente în Bucureşti.
De la Direcţia de Impozite şi taxe locale rezultă că în ceea ce priveşte apartamentul nr. YY, identificat ca fiind cel în litigiu, nu sunt înregistrate documente fiscale.
Prin adresa emisă de SC T.A. SA din 2012, se precizează componenţa imobilului situat în Bucureşti, iar în privinţa apartamentelor naţionalizate, figurează proprietatea numitei P.M., iar potrivit notificării din 2001, B.C. şi U.I. au solicitat restituirea în natură a imobilului proprietatea numitei G.M.P. din Bucureşti, sector 3, naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950.
Recursul este nul pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din Cod.
Or, în speţă, recurentul, deşi a precizat formal că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivul de nelegalitate prevăzut de textul de lege menţionat.
Astfel, recurentul nu a susţinut în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel, expunând doar situaţia de fapt şi făcând trimitere la unele înscrisuri, deja analizate în apel.
Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurentul nu a criticat însă această hotărâre.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenta judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.
Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei clin apel, ci se susţine existenţa unei alte stări de fapt privind identitatea imobilului.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din Cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 107A din 8 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 40/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1621/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
