ICCJ. Decizia nr. 43/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 43/2013
Dosar nr. 44107/3/2008
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti la data de 04 octombrie 2007, reclamanţii M.R.T. şi M.C.M. au chemat în judecată pe pârâţii P.I., N.F. şi Municipiul Bucureşti prin Primar General, solicitând obligarea pârâtului P.I. să le lase în deplină proprietate şi posesie ap. 2 situat în Bucureşti, sector 2 şi pârâtul N.F. ap. 4 din acelaşi imobil şi să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat.
Pârâtul N.F. a depus întâmpinare la 1 noiembrie 2007 prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, deoarece reclamanţii nu sunt singurii titulari a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, excepţia prescripţiei achizitive, deoarece a dobândit proprietatea asupra apartamentului şi prin uzucapiune, respectiv prescripţia achizitivă de 10 ani împlinită la 13 noiembrie 2006.
La data de 13 decembrie 2007, reclamanţii au depus precizare de acţiune în sensul că au solicitat să se judece şi cu N.M., aceasta fiind parte în contractul de vânzare-cumpărare din 1996.
Pârâta N.M. a depus întâmpinare la 31 ianuarie 2008 prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei deoarece valoarea apartamentului este de aproximativ 170.000 euro (650.000 lei) iar valoarea celor două apartamente este de aproximativ 340.000 euro adică 1.300.000 lei, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de prevederilor Legii speciale nr. 10/2001, excepţia inadmisibilităţii acţiunii deoarece reclamanţii nu sunt singurii titulari ai dreptului de proprietate, excepţia prescripţiei achizitive deoarece a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 10 ani.
Pârâţii N.F. şi N.M. au depus la 31 ianuarie 2008 cerere de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primar General şi SC F. SA, solicitând ca, în cazul în care se va admite acţiunea, să se dispună obligarea chemaţilor în garanţie să restituie contravaloarea actualizată a preţului plătit la cumpărarea apartamentului, a comisionului şi a cheltuielilor de măsurare şi evaluare a apartamentului.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 , 1341 C. civ., O.G. nr. 184/2002, art. 60 - 63 din C. proc. civ..
Prin sentinţa civilă nr. 9024 din 23 octombrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere că valoarea imobilului este peste 500.000 lei, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ..
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, sub nr. 44.107/3/2008.
La data de 27 ianuarie 2009, reclamanţii au depus o cerere de întregire a cadrului procesual solicitând introducerea în cauză şi a numitei P.M..
La termenul din 3 noiembrie 2009, instanţa a respins excepţia de necompetenţă funcţională şi a disjungerii capetelor 1 şi 2 din cerere, iar la termenul din 9 februarie 2010 a respins excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare formulată pe dreptul comun şi excepţia lipsei de interes.
Prin sentinţa civilă nr. 1612 din 25 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia de inadmisibilitate pe motiv că acţiunea nu este formulată de toţi moştenitorii, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi prematurităţii ca neîntemeiate.
Tribunalul a respins acţiunea principală şi conexă.
Pentru a hotărî astfel, referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active, Tribunalul Bucureşti a reţinut că imobilul litigios a fost dobândit de către M.C.M. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 25 octombrie 1935. Conform certificatului de moştenitor din 1965, de pe urma defunctului M.C.M. au rămas moştenitori reclamanţii şi M.J.. Din actele depuse la dosarul cauzei (Dosar nr. 6682/300/2008), tribunalul a reţinut că M.J. este una şi aceeaşi persoană cu O.J.I., aceasta decedând în 2000, reclamanţii fiind fiii acesteia şi ai defunctului M.C.M., astfel cum rezultă din certificatele de naştere. Ca urmare, tribunalul a apreciat că reclamanţii au făcut dovada calităţii procesuale active faţă de actele depuse.
În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate, pe motiv că acţiunea nu a fost pornită de toţi moştenitorii, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată faţă de argumentele reţinute cu ocazia analizării excepţiei lipsei calităţii procesuale active, reclamanţii fiind singurii moştenitori ai defuncţilor M.C.M. şi M.(O.)J.I..
De asemenea, tribunalul a considerat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, referitoare la capetele de cerere prin care s-a solicitat a se constata nulitatea absolută a deciziilor nr. 497/1976 respectiv nr. 1770/1976 în baza cărora imobilul a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 223/1974, este neîntemeiată, având în vedere că nulitatea absolută este imprescriptibilă putând fi invocată de orice persoană interesată.
Tribunalul a reţinut că imobilul litigios a fost proprietatea autorilor reclamanţilor, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 octombrie 2035. Prin decizia nr. 497/1976 şi nr. 1770/1976 imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, având în vedere că reclamanţii au plecat temporar în străinătate şi nu s-au mai înapoiat la expirarea termenului prevăzut pentru înapoierea în ţară, iar, pe de altă parte, mamei acestora i s-a aprobat plecarea definitivă din ţară. Aceste decizii au fost emise în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ care, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, are caracter abuziv în ceea ce priveşte preluarea imobilului în proprietatea statului. Pe de altă parte, pârâţii persoane fizice invocă drept titlu contractele de vânzare-cumpărare din 13 noiembrie 1996, respectiv contractul din 30 septembrie 1996, contracte ce au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
În urma comparării titlurilor, tribunalul a constatat că titlul pârâţilor P.M. şi N.F. şi N.M. este preferabil, întrucât instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate de fostul regim comunist nu este contrară spiritului jurisprudenţei CEDO. Tribunalul a apreciat că, în speţă, numai pârâţii, persoane fizice, se bucură de un „bun" în sensul art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aceştia bucurându-se de o speranţă legitimă în acest sens, fiind cumpărători de bună credinţă în raport de dispoziţiile art. 1898 din C. civ.. De asemenea, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată deoarece unul din elementele fundamentale ale dreptului este principul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie discutată (cazul Brumărescu contra României).
Tribunalul a considerat că reclamanţii nu pot invoca un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie atâta timp cât nu au făcut dovada că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, au o hotărâre judecătorească prin care li s-ar fi recunoscut dreptul asupra bunului revendicat.
Tribunalul a respins cererea reconvenţională şi cererile de chemare în garanţie, ca o consecinţă a respingerii cererii principale, pretenţiile invocate în cadrul acestor cereri fiind în strânsă legătură cu modul de soluţionare a cererii principale.
Prin decizia civilă nr. 811A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, reţinând, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de aderare la apel, curtea a constatat că, potrivit art. 293 alin. (1) din C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.
Potrivit art. 2931 din C. proc. civ., în caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să produce consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces.
În cauză, intimata P.M. a solicitat, în cazul admiterii apelului principal, obligarea chemaţilor în garanţie să-i plătească sumele de bani solicitate prin chemarea în garanţie şi, respectiv, să-i asigure alt spaţiu de locuit corespunzător celui avut.
În această situaţie, având în vedere obiectul cererii formulate de intimata P.M., curtea a constatat că, în realitate, aceasta a formulat un apel provocat în condiţiile art. 2931 din C. proc. civ., şi nu un apel incident în baza art. 293 alin. (1) din C. proc. civ.. Astfel, apelul promovat a fost declarat în cauză de intimata pârâtă P.M. împotriva intimaţilor chemaţi în garanţie, solicitând ca aceştia să fie obligaţi la plata despăgubirilor, respectiv, asigurarea unui alt spaţiu de locuit, în cazul în care se va admite apelul principal. în consecinţă, reţinând că solicitarea intimatei-pârâte P.M. este formulată pe calea procesuală a apelului provocat, cale prevăzută de art 2931 din C. proc. civ., curtea a respins excepţia inadmisibilităţii acestei cereri.
Curtea a constatat că, prin sentinţa apelată, s-a reţinut calitatea procesuală activă a reclamanţilor în formularea acţiunii în revendicare, cât şi admisibilitatea acestei acţiuni formulate pe calea dreptului comun, aspecte care nu au format obiectul analizei curţii, care s-a pronunţat în limitele criticilor formulate de apelanţii-reclamanţi.
Relativ la acestea, curtea a constatat că reclamanţi au invocat aplicabilitatea în cauză a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie prevăd că aceste dispoziţii fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
În ceea ce priveşte existenţa în favoarea reclamanţilor a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, curtea a constatat că noţiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).
În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudentă bine stabilită a instanţelor (Kopecky, menţionată mai sus, & 52). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În cauza de faţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanţii s-ar putea prevala.
Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar.
În cauză, instanţa de fond a reţinut preluarea abuzivă a imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974.
În ceea ce priveşte întrunirea condiţiile prevăzute de legea specială, curtea a constatat că reclamanţii M.R.T. şi M.C.M. au formulat notificarea din 13 februarie 2002, fiind format Dosarul nr. 42351, notificare prin care au solicitat restituirea prin echivalent, respectiv despăgubiri băneşti, pentru apartamentele situate la etajul 1 şi 3 ale imobilului din Bucureşti, sector 2, astfel cum rezultă din copia notificării din dosarul tribunalului.
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării putea fi atacată de reclamanţi la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
În aplicarea prevederilor legii speciale, prin Decizia pronunţată în recursul în interesul Legii nr. XX/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că instanţa de judecată poate analiza pe fond notificarea şi în ipoteza refuzului unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenţiei o anumită marjă de apreciere.
De altfel, în procedura specială, reclamanţii au formulat o acţiune, înregistrată la Tribunalul Bucureşti, registratura civilă, cu nr. 7440/3/2007, prin care au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, obligarea pârâtei să emită dispoziţia sau, în cazul în care pârâta nu va emite dispoziţia, analizarea cererii pe fond şi restituirea în natură a imobilului.
În procesul menţionat, instanţa poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, la examinarea cererii de restituire şi stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în termenul legal antrenează mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire, în natură sau în echivalent, iar finalizarea procedurii ar fi făcut să se nască „o speranţă legitimă" în patrimoniul reclamanţilor, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.
Această soluţie este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în considerentele căreia s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui „bun", situaţie care nu se regăseşte în speţă.
În consecinţă, reclamanţii au la dispoziţie calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea condiţiilor şi termenelor legale, să obţină, fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent şi care stabilea o procedură specială de acces la instanţă.
Curtea a considerat că împrejurarea vânzării bunului către chiriaşi nu poate conferi reclamanţilor dreptul de a uza de calea acţiunii în revendicare de drept comun, în condiţiile în care demersul lor judiciar se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale şi se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Mai mult, prin hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilitătii titlului statului relevanta urmărită de reclamanţi, în sensul că nu se mai recunoaşte dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situaţii, ci doar dreptul de creanţă în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială (a se vedea paragrafele 140-146 din hotărârea pilot).
Prin urmare, s-a concluzionat că reclamanţii sunt beneficiarii unui drept de a fi despăgubiţi, însă, pentru considerentele arătate, ei nu sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a apartamentelor pretinse prin cererea dedusă judecăţii.
Împotriva susmenţionatei hotărâri, au declarat recurs reclamanţii M.R.T. şi M.C.M., respectiv pârâta P.M., criticănd-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea recursului lor, încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că preluarea abuzivă a bunului proprietatea autorilor lor, a reprezentat o atingere adusă dreptului de proprietate, care, în cauză, nu a fost compensată prin plata unei despăgubiri (adresa din 10 martie 2010 emisă de Serviciul Evidenţa Proprietăţii din Primăria municipiului Bucureşti) şi care impune, în acest context, restituirea bunului de care au fost deposedaţi.
Au arătat că, opus considerentelor instanţelor, sunt titularii unui „bun", întrucât, aşa cum instanţa europeană a constatat în repetate rânduri, constatarea caracterului abuziv al preluării bunului, precum şi lipsa de titlu a statului asupra aceluiaşi bun are ca efect recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor.
Acest drept nu este revocabil şi nici nu a fost contestat/infirmat până în prezent, constatare în concordanţă cu principiile dreptului românesc referitoare la proprietate.
Nefiind preluat din patrimoniul proprietarului cu titlu sau cu plata unor despăgubiri care să acopere efectiv valoarea bunului de care au fost lipsiţi, dreptul lor de proprietate nu este imposibil de exercitat, astfel cum au conchis instanţele, preluând eronat o constatare a CEDO, neglijând elementele de fapt ale cauzei deduse judecăţii.
Faptul că bunul a devenit proprietatea altei persoane nu este un motiv pentru care cel care sa fost privat ilegal de bun să nu poată pretinde restituirea lui. Această posibilitate este premisă tocmai prin acţiunea în revendicare, de care au uzat şi în cauza de faţă, ale cărei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, atât în raport de dispoziţiile de drept comun, cât şi în raport de prevederile Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 10/2001.
Susţinând că titlul lor, comparativ cu cel deţinut de pârâţi şi materializat în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, este mai bine caracterizat şi deci preferabil, au arătat că se impune admiterea acţiunii în revendicare şi restituirea bunului solicitat.
A nu se recunoaşte preferinţa titlului lor echivalează cu o nouă privare de proprietate, lipsită şi de această dată de o despăgubire echitabilă, Legea nr. 10/2001 fiind lipsită de un mecanism coerent şi eficient de despăgubire, constatat de altfel constant de instanţa europeană, ceea ce implică obligarea lor să suporte o sarcină disproporţionată, incompatibilă prescripţiilor convenţionale.
Greşit s-a reţinut ca un argument suplimentar în analiza cauzei deduse judecăţii, buna-credinţă a pârâţilor cumpărători, irelevantă în cadrul unei acţiuni în revendicare şi care, de altfel, nu este îndeplinită în cauză, întrucât la data formulării cererilor de cumpărare, exista deja o solicitare de restituire în natură a imobilului, formulată la data de 12 aprilie 1966, în baza Legii nr. 112/1995, anterior cumpărării bunului.
Ca urmare, pârâţii nu se pot prevala, iar instanţa nu poate atribui efectele juridice reţinute conduitei pârâţilor, care au cumpărat în condiţiile menţionate şi fără a manifesta o minimă diligentă în verificarea titlului statului, context în care greşit s-a reţinut preferabilitatea titlului acestora. Cât priveşte stabilitatea raporturilor juridice civile, au susţinut că aplicarea acestui principiu trebuie să se facă în concordanţă cu necesitatea asigurării unui echilibru între interesele în cauză, ce nu pot fi asigurate decât prin admiterea acţiunii în revendicare deduse judecăţii.
Au solicitat admiterea recursului şi, în urma rejudecării, admiterea acţiunii.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele au apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamant în acţiune.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
În acest sens, prin decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a dispus în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480-481 C. civ..
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege speciala faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, tară să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Or, în speţă, reclamanţii nu se găsesc în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie îi era asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială, în condiţiile în care ar fi formulat notificare.
Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenta unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Referindu-se la prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, recurenţii au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 6 precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie, critică care însă nu poate fi primită.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun act actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care se constată că nici această critică nu subzistă.
Mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanşării procedurii administrative, prin formularea unei notificări, în condiţiile legii, este unul funcţional, constituind pentru reclamanţi o cale efectivă pentru realizarea pretenţiilor lor (de care au şi uzat), statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiţie şi în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu, Solon şi Poenaru împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, condamnările repetate ale României, decurgând din nefunctionarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, intrând în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare şi distincte de cea a soluţionării notificărilor.
Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, repectiv Gladkvist şi Bucur împotriva României (cererea nr. 39789/03), decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanţii au susţinut că dreptul de acces la justiţie, garantat de articolul 6 parag. 1 din Convenţie, le-a fost încălcat, prin respingerea acţiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanţele naţionale nu a adus atingere acestui drept.
În fine, contrar celor susţinute de recurenţi prin respingerea acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de recurent, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauzele Constandache, Lungoci şi Poenaru contra României).
În acelaşi sens, la data introducerii prezentei cereri, reclamanţii erau simpli solicitanţi în privinţa restituirii bunului în litigiu (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul lor nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanţele interne, situaţie în care Înalta Curte constată că recurenţii nu pot invoca, în mod eficient, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Chiar simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către acestea a unui bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noţiuni, reţinându-se, în parag. 143 şi 144, că: „(...) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual", în sensul art. 1 clin Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala".
Astfel, dacă, în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porteanu; Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii ori nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanţilor un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană. Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanţă condiţională, care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Ţeţu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008).
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, par. 35, Atanasiu împotriva României, par. 135,136).
Constatând că, în speţă, reclamanţii au uzat de dispoziţiile legii speciale, exerciţiului dreptului lor prin cererea dedusă judecăţii i se opun, atât regula concursului dintre legea specială şi cea de drept comun, sus reliefată, cât şi principiul electa una via non datur recursus ad alteram, nefiind posibilă realizarea dreptului prin utilizarea unor proceduri concomitente şi paralele, decât cu riscul încălcării principiilor evocate.
Împrejurarea că procedura legii speciale nu a fost finalizată nu este de natură să transfere pe umerii pârâţilor (al căror titlu este fiinţă, nu a fost anulat) răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate de stat prin actele normative de reparaţie adoptate în materie.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanţilor dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
Va fi respins, ca nefondat, şi recursul pârâtei P.M., dependent de soluţia dată recursului reclamanţilor şi care, în condiţiile respingerii, face inutilă verificarea aspectelor invocate în calea de atac exercitată de această parte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de către reclamanţii M.R.T. şi M.C.M., invocată de recurenta-pârâtă P.M..
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii M.R.T., M.C.M. şi de către pârâta P.M. împotriva deciziei nr. 811A din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 46/2013. Civil. Stabilire program vizitare... | ICCJ. Decizia nr. 1622/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
