ICCJ. Decizia nr. 4108/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4108/2013
Dosar nr. 2396/117/2009
Şedinţa publică din 27 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 592 din 25 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Statul Român, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantele G.A. şi P.E., în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., Municipiul Cluj-Napoca şi Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi, în consecinţă, a fost modificată în parte Dispoziţia Primarului Municipiului Cluj-Napoca din 29 decembrie 2005, în sensul că Statul Român, prin M.F.P., a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 576.307 lei cu titlu de despăgubiri, pentru suprafaţa de teren de 781 mp şi pentru cota de 168/192 parte din construcţia demolată, înscrise în C.F. Cluj.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că prin Decizia civilă nr. 87/A/2008 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, a fost anulată în parte Dispoziţia Primarului municipiului Cluj-Napoca din 29 decembrie 2005, s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 239 mp din imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. Cluj, conform raportului de expertiză şi a schiţei efectuate de expert F.F., menţinându-se dispoziţia atacată, privind acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale, pentru diferenţa de teren cuvenită de 781 mp şi pentru cota de 168/192 parte din construcţia demolată, condiţionat de restituirea despăgubirilor încasate în 1987, pentru imobilul expropriat în sumă totală de 80.563 lei actualizată.
Partea din hotărâre referitoare la îndreptăţirea reclamantelor la restituirea prin echivalent, mai exact întinderea acesteia, a intrat în puterea lucrului judecat, ca urmare a Deciziei civile nr. 8066/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Având în vedere dispoziţia instanţei de casare şi constatarea calităţii procesuale pasive a Statului Român, instanţa a dispus efectuarea a trei expertize, în vederea determinării cuantumului sumei ce se cuvine a fi acordată, cu titlu de despăgubiri, pentru partea de imobil ce nu poate fi restituită în natură.
Obiecţiunile formulate de reclamante cu privire la această expertiză au fost respinse ca nefondate, întrucât criticile aduse nu au privit în mod obiectiv lucrarea, ci diferenţele decurgând din altă expertiză, efectuată cu mult timp înainte.
În ceea ce priveşte evaluarea bunurilor, instanţa a avut în vedere valorile bunurilor la momentul pronunţării hotărârii, neputând fi avute în vedere valori determinate la momente diferite (terenul expertizat în 2007, iar casa demolată expertizată în 2010).
În plus, nu poate fi luată în considerare o valoare care, sub un anume aspect, profită doar uneia dintre părţi; de exemplu, în cazul în care s-ar avea în vedere valoarea imobilului la data notificării, respectiv din anul 2001, mult mai mică decât cea de la data pronunţării hotărârii.
Prin Decizia nr. 368 din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinţei menţionate de reclamante şi, respectiv de pârâţii Primarul mun. Cluj-Napoca, Municipiul Cluj Napoca şi Statul Român prin M.E.F., prin D.G.F.P. Cluj.
Prin Decizia civilă nr. 367 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost admise recursurile declarate de către reclamante şi de către pârâţii Statul Român, prin M.F.P. şi Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, împotriva deciziei menţionate, dispunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de casare a reţinut, în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a M.F.P., că excepţia cu acest obiect a fost respinsă de instanţă cu motivarea că este vorba de o chestiune deja tranşată, cu putere de lucru judecat, prin decizia de casare.
Or, dezlegând această chestiune, ca şi pe aceea legată de acordarea unor măsuri reparatorii în altă formă decât cea prevăzută de lege, instanţa a avut în vedere situaţia existentă la acel moment (anul 2008) în legătură cu lipsa de eficienţă a Fondului Proprietatea, cu toate că, pentru a se stabili în ce fel soluţia din dispozitivul unei hotărâri intră în autoritate de lucru judecat, este necesar să fie verificate considerentele care justifică şi explicitează respectiva soluţie.
Hotărârile judecătoreşti care statuează pro tempore asupra situaţiei părţilor beneficiază de o autoritate de lucru judecat limitată, până la momentul la care intervin schimbări în circumstanţele care au determinat-o.
De aceea, ignorând că statuările instanţei de recurs au fost făcute în considerarea unor circumstanţe prezente la acel moment, instanţa de rejudecare a apreciat greşit că se impune autoritatea de lucru judecat şi că nu mai trebuie să facă propriile verificări legate de apărările pârâtului şi de pretinsa eficientizare în prezent a Fondului „Proprietatea”.
În aceste condiţii, în mod greşit instanţa nu a realizat propria verificare jurisdicţională, pentru a stabili circumstanţele pricinii asupra cărora să aplice corect legea.
Înlăturarea apărărilor pârâtului vizând lipsa calităţii sale procesuale s-a făcut printr-o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. care, impunând caracter obligatoriu dezlegărilor în drept date de instanţa de recurs, au în vedere acele statuări irevocabile, înzestrate cu autoritate de lucru judecat şi care nu mai pot fi supuse reevaluării, impunându-se ca atare instanţei de trimitere.
În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. 2396/117/2009.
Prin Decizia nr. 2 din 16 noiembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinţei civile nr. 592/ F din 25 iunie 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea reclamantelor împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A admis apelurile declarate de pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca prin primar împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea reclamantelor împotriva acestor pârâţi, având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor pentru terenul de 781 mp şi pentru cota de 168/192 parte din construcţia demolată înscrisă în C.F.
A respins apelul reclamantelor G.A. şi P.E. împotriva aceleaşi sentinţe.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel, aplicând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., a analizat, cu precădere, cadrul procesual cu care reclamantele au învestit instanţa.
Reclamantele G.A. şi M.E. au solicitat anularea dispoziţiei din 29 decembrie 2005 privind imobilul înscris în C.F. Cluj, întemeindu-şi acţiunea pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Această plângere, în primul ciclu procesual, a fost admisă prin Decizia civilă nr. 87/A/2008 pronunţată în apel de către Curtea de Apel Cluj, prin care, schimbându-se sentinţa civilă nr. 773/2007 a Tribunalului Cluj, s-a dispus restituirea în natură către reclamante a unei suprafeţe de 239 mp din imobilul în litigiu, iar pentru suprafaţa de teren de 781 mp şi cota de 168/192 parte din construcţia demolată s-au stabilit despăgubiri în sumă de 80.563 lei.
Decizia Curţii de Apel a rămas irevocabilă în ceea ce priveşte restituirea în natură a terenului de 239 mp, deoarece a fost casată în parte numai în privinţa dispoziţiei privind obligarea pârâtului Statul Român prin M.E.F. la plata echivalentului bănesc al părţii din imobilul imposibil de restituit în natură.
În cel de-al doilea ciclu procesual, înainte de pronunţarea Deciziei nr. 367 din 25 ianuarie 2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a pronunţat Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, deoarece această calitate îi este conferită numai emitentului dispoziţiei sau deciziei împotriva căreia s-a formulat plângere.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat, în esenţă, că obligarea Statului Român la despăgubiri motivat de faptul că reclamantele beneficiază de garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, nu poate fi primită, deoarece la momentul sesizării instanţei, reclamantul nu avea un bun şi nicio creanţă suficient de consolidată pentru a-l face să se prevaleze de o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
În ceea ce priveşte raporturile juridice stabilite prin transmiterea notificării de către reclamante unităţii deţinătoare, este de remarcat că aceasta este obligată să răspundă notificării prin dispoziţie sau decizie motivată, care poate fi atacată cu plângere, după cum rezultă din art. 26 din Legea nr. 10/2001.
În cazul de faţă, deşi a fost împrocesuat primarul, care a emis dispoziţia împotriva căreia s-a făcut plângere, alături de acesta a fost împrocesuat şi M.F.P., însă având în vedere dispoziţiile legale mai sus arătate, curtea a constatat că, potrivit Legii nr. 10/2001, acesta nu este titular de drepturi şi obligaţii.
Prin urmare, avându-se în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precum şi Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a constatat că pârâtul Statul Român prin M.F.P. nu are calitate procesuală pasivă, apelul acestui pârât fiind întemeiat.
Pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Primarul municipiului Cluj-Napoca au arătat că stabilirea despăgubirilor direct de către instanţă este nelegală deoarece aceasta a omis procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Această critică este fondată, deoarece procedura în faţa Fondului estre o procedură execuţională care intervine după ce dreptul reclamantelor a fost stabilit, fie prin decizia Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor, fie prin hotărâre a instanţei, dacă persoanele îndreptăţite nu au fost mulţumite de decizia Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor.
Prin urmare, nu se poate susţine cu succes că instanţa poate să stabilească despăgubiri în plângere la Legea nr. 10/2001, deoarece aceste despăgubiri pot fi stabilite numai în procedura execuţională, printr-un mecanism complex şi care nu poate fi cenzurat pe calea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001.
De altfel, în considerentele Deciziei nr. 27/2011 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe de la data publicării în M. Of. din 17 februarie 2012, s-a statuat că „prin crearea unei jurisprudenţe prin care statul să poată fi obligat direct la despăgubiri nu ar reprezenta doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, ci şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. De altfel, şi prin hotărâre pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, Curtea Europeană a avut în vedere şi achitarea despăgubirilor direct de la bugetul de stat şi a constatat că există o problemă structurală în mecanismul acordării măsurilor reparatorii, însă în prezent procedura de acordare a despăgubirilor este suspendată şi urmează ca până la expirarea termenului acordat de Curtea Europeană, Guvernul şi Legislativul să adopte măsurile care se impun.
În prezent este suspendată emiterea titlurilor de plată până la data de 15 martie 2013, însă această măsură a Guvernului nu justifică menţinerea soluţiei instanţei de fond de stabilire a despăgubirilor direct de instanţă în plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 pentru considerentele mai sus reţinute.
Apelul declarat de reclamante vizează cuantumul despăgubirilor la care statul va fi obligat, solicitând majorarea acestora, potrivit raportului de expertiză dispus în cauză, însă acest apel este nefondat, atât timp cât reclamantele nu sunt îndreptăţite la stabilirea despăgubirilor direct de către instanţă în acţiunea având ca obiect plângere împotriva dispoziţiei emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, a conchis instanţa de apel.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs, în termen legal, reclamantele G.A. şi P.E., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- Decizia recurată nu este motivată în ceea ce priveşte dispoziţiile privitoare la admiterea apelului declarat de către Municipiul Cluj-Napoca şi Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi, consecutiv, la respingerea cererii reclamantelor de obligare a celor doi pârâţi la plata despăgubirilor pentru terenul în suprafaţa de 781 mp şi cota de 168/192 drept de proprietate din construcţia demolată înscrisă în C.F. Cluj-Napoca, fiind încălcate prevederile imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (art. 304 pct. 7).
Întreaga motivare a instanţei de apel, cu prilejul rejudecării, se concentrează asupra chestiunii lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi a imposibilităţii de obligare a acestui intimat la plata despăgubirilor, fără a fi putea fi identificat un singur considerent din cuprinsul hotărârii de apel care să se refere în mod explicit ori implicit la motivele de apel ale celorlalţi pârâţi, prevederile legale şi probele prin prisma cărora instanţa de apel apreciază aceste critici ca fiind întemeiate.
Nemotivarea hotărârii pe acest aspect aduce atingere dreptului la apărare al recurentelor, cu atât mai mult cu cât, în lipsa considerentelor, nu se poate susţine că instanţa de apel a rostit dreptul şi a tranşat litigiul dintre părţi, în condiţiile în care nu doar dispozitivul hotărârii se bucură de autoritate de lucru judecat, ci şi considerentele decisive care au stat la baza formării convingerii instanţei cu privire la soluţia adoptată.
- Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea limitelor învestirii şi a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9).
Este incontestabil că Decizia nr. 8066 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curţi, irevocabilă, pronunţată în cadrul primului ciclu procesual al prezentului litigiu, este intrată în puterea lucrului judecat, iar aspectele dezlegate prin această hotărâre sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, în considerarea art. 315 C. proc. civ.
În acelaşi sens, Decizia nr. 8066 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie produce efecte şi în prezent deoarece nu a fost desfiinţată prin vreunul dintre mijloacele prevăzute de legea procesul civilă, ca efect al exercitării de către o parte interesată a cailor de atac extraordinare de retractare (contestaţie în anulare ori revizuire), acest demers fiind de altfel imposibil în prezent având în vedere expirarea tuturor termenelor prevăzute de lege pentru exercitarea cailor de atac extraordinare împotriva acestei hotărâri.
Totodată, prin Decizia nr. 367/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, irevocabilă, pronunţată în cadrul celui de-al doilea ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru ca instanţa de apel să realizeze propria sa analiză şi interpretare a prevederilor legale incidente speţei, atât sub aspectul cadrului procesual, în ceea ce priveşte părţile litigante, cât şi sub aspectul fondului cererilor de apel formulate de către părţi - la momentul actual.
Din chiar cuprinsul Deciziei civile nr. 367/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă în mod neechivoc împrejurarea că instanţa de recurs nu a statuat şi nu a dat indicaţii instanţei de apel, în sensul că Statul Român nu ar avea calitate procesuală pasivă.
Dimpotrivă, rejudecarea cauzei a fost dispusă pentru a se analiza apelurile pârâţilor în raport de situaţia existentă în prezent în ceea ce priveşte despăgubirea proprietarilor ale căror imobile au fost naţionalizate şi pentru a se verifica dacă au intervenit modificări faţă de temeiurile şi situaţia avute în vedere de către Înalta Curte la pronunţarea Deciziei nr. 8066 din 12 decembrie 2008, care s-ar putea repercuta în mod semnificativ asupra hotărârilor pronunţate în prezentul litigiu, întemeiate pe dezlegările date în recurs prin această decizie.
În cadrul rejudecării, instanţa de apel distorsionează în mod evident cele statuate prin Decizia civilă nr. 367/2012 a Înaltei Curţi, întrucât atât apelul declarat de către Statul Român, cât şi apelul reclamantelor, sunt analizate pornind de la premisa că Decizia nr. 367/2012 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, statuează în mod efectiv că Statul Român nu ar avea calitate procesuală pasivă, iar asemenea dezlegări ar fi obligatorii cu ocazia rejudecării şi pronunţării hotărârii atacate.
Or, această premisă este greşită, atât timp cât soluţia de casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare nu s-ar fi justificat dacă nu ar fi fost necesare verificări de fond, ce puteau fi realizate numai în cadrul unei proceduri devolutive, de analiza a situaţiei de fapt şi a probelor.
În cadrul rejudecării, aceasta analiză dispusă de către instanţa de recurs, cu caracter obligatoriu pentru instanţa de rejudecare a apelului, nu a fost realizată în mod efectiv. Dacă o asemenea analiză ar fi fost realizată şi s-ar fi dat eficienţă probelor administrate în cauză, inclusiv aspectelor cu caracter notoriu în legătura cu situaţia plaţii despăgubirilor acordate foştilor proprietari în temeiul Legii nr. 10/2001, s-ar fi impus concluzia că situaţia existentă la momentul pronunţării Deciziei civile nr. 8066 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, nu a înregistrat vreo modificare, Fondul „Proprietatea”, precum şi mecanismele de despăgubire, nefiind funcţionale nici în prezent.
Această împrejurare rezultă chiar din cuprinsul Hotărârii pilot în cauza Atanasiu ş.a. contra României, la care s-a făcut referire în decizia recurată, termenul acordat Guvernului şi legislativului naţional de către C.E.D.O. fiind motivat tocmai pe considerentul inexistenţei unui mecanism de despăgubire funcţional, situaţia în acest moment fiind mai dezastruoasă decât cea de la nivelul anului 2008.
În condiţiile în care reclamantele ar trebui să iniţieze o nouă procedură administrativă în faţa C.C.S.D., conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 - obligativitatea acordării despăgubirilor doar prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 fiind tranşată cu putere de lucru judecat prin Decizia Înaltei Curţi nr. 8066 din 12 decembrie 2008 -, acestea sunt în imposibilitate să îşi valorifice dreptul subiectiv, se găsesc într-o stare de incertitudine cu privire la dreptul lor, care tinde să devină iluzoriu şi lipsit de conţinut.
Recurentele au invocat şi Decizia nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un recurs în interesul legii. Soluţionarea pe fond a notificării presupune, în spiritul acestei decizii, şi stabilirea despăgubirilor, pentru evitarea a unui nou proces, care la rândul lui ar duce la o durată nerezonabilă a soluţionării notificării.
În prezent nu se emit titluri de plată, procedura fiind suspendată, neexistând vreo speranţă la despăgubiri într-un termen măcar previzibil, dacă nu şi rezonabil.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de apel privind admiterea apelului declarat de către pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca şi, prin urmare, respingerea cererii formulate de către reclamante în contradictoriu cu aceşti pârâţi, criticile recurentelor au vizat nemotivarea deciziei recurate pe acest aspect, din perspectiva nerespectării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la obligaţia inserării, în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti, a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Criticile astfel formulate sunt nefondate, întrucât prin decizia recurată a fost redat unicul motiv de apel conceput de către pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 592 din 25 iunie 2010 a Tribunalului Cluj şi au fost expuse considerentele pentru care susţinerile acestor apelanţi au fost apreciate ca fiind întemeiate.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin motivele de apel, cei doi pârâţi au arătat că stabilirea despăgubirilor direct de către instanţa de judecată este nelegală, fiind de natură să încalce prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, şi a apreciat că, într-adevăr, nu este posibilă determinarea cuantumului despăgubirii în cadrul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, atât timp cât Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede o procedură specială în acest sens, ce se derulează abia după stabilirea îndreptăţirii la despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001. Instanţa de apel a justificat această apreciere şi în raport de considerentele Deciziei nr. 27/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Ca atare, hotărârea recurată cuprinde argumentele pentru care instanţa de apel a considerat că apelul celor doi pârâţi este fondat, astfel încât urmează a fi înlăturate susţinerile recurentelor pe acest aspect.
Este de precizat că recurentele au formulat critici de nelegalitate, în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în legătură cu puterea lucrului judecat a Deciziei nr. 8066 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curţi, însă în ceea ce priveşte cererea în pretenţii formulată în contradictoriu cu Statul Român, şi nu cu pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca.
În privinţa cererii împotriva acestor din urmă pârâţi, recurentele au susţinut, dimpotrivă, că a fost tranşată cu putere de lucru judecat obligativitatea parcurgerii procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pentru calcularea şi plata despăgubirilor, ceea ce confirmă absenţa vreunei critici a recurentelor asupra aprecierii instanţei de apel în sensul că unitatea deţinătoare nu poate fi obligată, în cadrul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, la acordarea de despăgubiri, ci doar la emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri, urmând a fi derulată procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a Statului Român, prin M.F.P., la acordarea despăgubirilor la care reclamantele sunt, în mod necontestat, îndreptăţite în baza Legii nr. 10/2001 pentru terenul de 781 mp şi pentru cota de 168/192 parte din construcţia demolată înscrisă în C.F., se constată că motivele de recurs pe acest aspect sunt nefondate.
Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de apel nu a pornit de la premisa că prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cel de-al doilea ciclu procesual parcurs în cauză, respectiv Decizia nr. 367 din 25 ianuarie 2012, s-ar fi tranşat irevocabil chestiunea legitimării procesuale pasive a Statului Român. Dimpotrivă, instanţa de rejudecare, în aplicarea deciziei de casare, a socotit că are obligaţia, de a se pronunţa ea însăşi asupra acestei chestiuni, din perspectiva indicată prin decizia de casare, sens în care a şi procedat, ceea ce atestă tocmai respectarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Cât priveşte Decizia nr. 8066 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curţi, pronunţate în primul ciclu procesual din prezenta cauză, efectele acesteia în cadrul rejudecării apelurilor au fost stabilite prin Decizia de casare nr. 367 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi, prin care s-a arătat că respectiva hotărâre beneficiază de autoritate de lucru judecat doar atât timp cât se menţin împrejurările de fapt avute în vedere la momentul adoptării soluţiei.
Or, în condiţiile în care se deduce din considerentele deciziei recurate că instanţa de apel a ajuns la concluzia că, în raport de Decizia nr. 27/2011 pronunţată în interesul legii, împrejurările de fapt actuale sunt diferite de cele reţinute în decizia de casare anterioară, efectele acelei hotărâri care a statuat pro tempore au încetat, fiind justificată ignorarea sa în soluţia pronunţată în cauză.
Pentru a se conforma Deciziei de casare nr. 367 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi în verificarea circumstanţelor factuale avute în vedere la pronunţarea Deciziei anterioare nr. 8066 din 12 decembrie 2008, instanţa de rejudecare s-a raportat la Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii.
Această abordare de analiză a apelului declarat de către Statul Român este corectă, de asemenea şi concluzia la care a ajuns instanţa de apel în aplicarea deciziei pronunţate în interesul legii, pentru considerente ce urmează a fi expuse, motiv pentru care decizia recurată va fi menţinută ca atare, chiar dacă această dispoziţie impune completarea argumentării instanţei de apel, în susţinerea soluţiei legal adoptate.
Decizia nr. 27/2011 a fost pronunţată, într-adevăr, anterior Deciziei de casare nr. 367 din 25 ianuarie 2012, astfel cum, în mod corect, se observă în considerentele hotărârii recurate în cauză, însă a fost publicată abia la data de 17 februarie 2012 (M. Of. nr. 120, Partea I), dată de la care dezlegarea dată problemelor de drept judecate a devenit obligatorie pentru instanţe, conform prevederilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Chiar dacă decizia în interesul legii nu a fost invocată în cuprinsul Deciziei de casare nr. 367 din 25 ianuarie 2012, efectele sale s-au produs pe deplin în etapa rejudecării, dezlegările din acea hotărâre neputând fi ignorate de către instanţa de apel, astfel cum, în mod corect, s-a reţinut prin decizia recurată, fără ca motivele de recurs să conţină vreo critică pe acest aspect.
Prin Decizia nr. 27/2011, s-a statuat că, în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă.
În considerentele deciziei, s-a arătat că este greşită practica acelor instanţe - dintre liniile jurisprudenţiale ce au generat practica neunitară pe aspectul dezlegat în soluţionarea recursului în interesul legii - care, a considerat, întemeindu-se pe jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., că nefuncţionalitatea Fondului „Proprietatea” reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi impune obligarea statului român la despăgubiri, deoarece acesta are obligaţia de a pune la punct mecanismul destinat garantării dreptului de proprietate.
Cercetând jurisprudenţa recentă a C.E.D.O. în materia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în special hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (la data de 12 octombrie 2010), instanţa supremă a apreciat că la momentul sesizării instanţei pe calea contestaţiei întemeiate pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu are un bun şi nici o creanţă suficient consolidată, de natură a-l face să se prevaleze de o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, astfel încât obligarea statului român la despăgubiri nu poate fi primită.
S-a apreciat că nici constatarea nefuncţionalităţii Fondului „Proprietatea” în cadrul numeroaselor hotărâri pronunţate de C.E.D.O. în cauze împotriva României nu poate atrage calitatea procesuală pasivă a statului în cadrul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Aplicarea deciziei în interesul legii presupune în cauză valorificarea raţionamentului juridic al instanţei supreme în analiza calităţii procesuale pasive a Statului Român, într-un cadru similar celui în care instanţa supremă a evaluat întrunirea aceluiaşi statut în persoana celui chemat în judecată pentru plata despăgubirilor recunoscute în procedura Legii nr. 10/2001. Considerentele deciziei pronunţate în condiţiile art. 3307 C. proc. civ., menite să susţină dispoziţia adoptată, au caracter obligatoriu pentru instanţe întocmai ca dispoziţia însăşi.
În aplicarea deciziei în interesul legii, răspunzându-se indicaţiilor de analiză regăsite în decizia de casare, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se constată că împrejurările de fapt actuale, în ceea ce priveşte mecanismul de plată a despăgubirilor prin intermediul Fondului „Proprietatea”, sunt diferite de cele avute în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 8066/2008, faţă de evoluţiile intervenite în jurisprudenţa C.E.D.O. şi, în special, faţă de hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, astfel cum au fost redate şi aplicate în Decizia nr. 27/2011.
În raport de dispoziţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., considerentele deciziei în interesul legii se impun ca atare în cauză, aspectele cercetate neputând face obiectul unei reevaluări ale instanţei în diferitele cauze pendinte, drept pentru care vor fi înlăturate motivele de recurs prin care se tinde tocmai la valorificarea jurisprudenţei C.E.D.O., în special a hotărârii pronunţate în cauza Faimblat contra României, care a fost deja avută în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 27/2011.
De altfel, „ acumularea de disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, ce persistă după adoptarea hotărârilor Viaşu, Faimblat şi Katz” ( parag. 228 din hotărârea - pilot) a determinat instanţa europeană să pronunţe hotărârea - pilot, prin care a dispus obligarea statului român să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare, conform principiilor consacrate de Convenţie, sens în care a hotărât acordarea unui termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii (ulterior prelungit).
În privinţa măsurilor cu caracter general ce se impun a fi adoptate, Curtea a apreciat că statului român „trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare” (parag. 233) .
Se constată, în aceste condiţii, că preconizata modificare substanţială a mecanismului de despăgubire, dispusă de C.E.D.O., cu respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate sau afectate şi cu păstrarea unui just echilibru între interesele individuale şi cele ale întregii comunităţi, constituie o schimbare esenţială a împrejurărilor de fapt pe care s-a întemeiat Decizia de casare nr. 8066/2008, deoarece se vor înlătura disfuncţionalităţile create de actualul sistem de despăgubire.
În consecinţă, în mod corect instanţa de apel, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi raportându-se la Decizia nr. 27/2011, a constatat că Decizia de casare nr. 8066/2008 nu mai produce efecte în cauză, totodată, că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, faţă de considerentele deciziei în interesul legii şi în baza art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele G.A. şi P.E. împotriva Deciziei nr. 2/ A din 16 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4121/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4119/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
