ICCJ. Decizia nr. 4121/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A ll-A CIVILA
Decizia nr. 4121/2013
Dosar nr. 32336/3/2009
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2013
Deliberând asupra recursurilor de faţă, din analiza actelor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 04 august 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, sub nr. 32336/3/2009, reclamanta SC A.T.A. SA i-a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA şi pe intervenientul forţat L.l., solicitând obligarea pârâtei la plata sumelor de 112.074,84 lei cu titlu de despăgubiri şi de 15.467,04 lei reprezentând penalităţi de întârziere de 0,1 % pe zi, calculate de la data expirării termenului de 15 zile de la data depunerii dosarului de daună la pârâtă - 11 martie 2009 şi până la 27 iulie 2009; la plata penalităţilor de întârziere de 0,1 % pe zi de întârziere calculate de la 28 iulie 2009 până la achitarea integrală a debitului. A solicitat cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 10964 din 22 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 72.567,43 lei cu titlu de despăgubiri şi a sumei de 3.063 lei cheltuieli de judecată şi a respins cererea referitoare la plata penalităţilor de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că din înscrisurile întocmite de Poliţia Rutieră, depuse la dosar, rezultă că la 07 iulie 2008 numitul L.l., conducând autoturismul, a efectuat o depăşire neregulamentară, producând un accident rutier în urma căruia a fost avariat autoturismul.
Proprietarul autoturismului fiind asigurat cu poliţa de asigurare facultativă pentru avarii auto - Casco la societatea reclamantă, aceasta a avizat dauna suferită ca urmare a accidentului în vederea despăgubirii cu suma de 112.074,84 lei, care a fost achitată la 19 septembrie 2008, conform extrasul de cont din aceeaşi dată.
Ulterior, reclamanta s-a adresat pârâtei, în calitate de asigurător al persoanei vinovate de producerea accidentului, notificând acesteia obligaţia de plată a sumei pe care la rândul său o achitase cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit din culpa conducătorului autoturismului asigurat pentru răspundere civilă obligatorie.
Faţă de concluziile raportului de expertiză tehnică efectuată în cauză, potrivit cărora valoarea maximă a despăgubirilor ce incumbă pârâtei în baza poliţei R.C.A., calculate conform Ordinului C.S.A. nr. 11/2007, este de 72.567,43 lei, tribunalul, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 22 coroborat cu art. 43 şi 49 din Legea nr. 136/1995, a admis în parte acţiunea introductivă şi a obligat pârâta în favoarea reclamantei la plata acestei sume, cu titlu de despăgubiri.
Referitor la petitul privind plata penalităţilor de întârziere, prima instanţă a apreciat că nu este întemeiat, în considerarea faptului că pârâta a formulat obiecţiuni la dosarul de daună, termenul de plată fiind în acest caz de 30 de zile de la data soluţionării contestaţiilor, conform art. 64 din Ordinului C.S.A. nr. 11/2007, situaţie în raport de care a reţinut că pârâta nu datorează penalităţi de întârziere.
II. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SC A.T.A. SA, solicitând admiterea căii ordinare de atac şi schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii şi a capătului doi din acţiune privind plata penalităţilor de întârziere în sumă de 10.014,30 lei aferente debitului principal pentru perioada 11 martie 2009 (a 16-a zi de la data depunerii actelor la pârâtă) - 27 iulie 2009, precum şi la plata de penalităţi de 0,1 % /zi de întârziere de la 28 iulie 2009 până la achitarea integrală a debitului.
Prin Decizia civilă nr. 125 din 2 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa comercială nr. 10964 din 22 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, în sensul că a admis şi petitul din cererea introductivă şi a obligat pârâta să plătească reclamantei penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi pentru debitul principal de 72.567,43 lei, cu începere de la 09 mai 2009 până la data plăţii efective. A păstrat celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate şi a obligat intimata-pârâtă SC C. SA în favoarea apelantei-reclamante la plata sumei de 691,95 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că din probatoriul administrat a rezultat că la 23 februarie 2009 reclamanta a transmis pârâtei cererea de despăgubire împreună cu dosarul de daună şi că aceasta din urmă, cu adresa din 24 martie 2009, a solicitat reclamantei, pentru completarea dosarului de daună, declaraţia păgubitului, solicitare la care reclamanta a răspuns la 09 aprilie 2009, precizând că declaraţia păgubitului a fost anexată dosarului de daună înaintat la data de 23 februarie 2009.
Adresa din 24 martie 2009 transmisă de pârâtă a fost apreciată de instanţa de prim control ca reprezentând în fapt obiecţiuni formulate de pârâtă la dosarul de daună, aspect în raport de care a reţinut că suma constituind despăgubirea cuvenită asigurătorului casco nu a devenit scadentă la 11 martie 2009, ci la 09 mai 2009, când s-a împlinit termenul de 30 de zile prevăzut de art. 64 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, calculat de la 09 aprilie 2009, când reclamanta a răspuns obiecţiunii formulate de pârâtă şi că în consecinţă penalităţile sunt datorate începând cu aceasta dată.
Curtea a înlăturat ca eronată aprecierea primei instanţe în sensul că prin adresele din 20 octombrie 2009 şi 26 octombrie 2009 pârâta ar fi formulat obiecţiuni, în raport de data transmiterii lor, respectiv ulterior împlinirii termenului de 30 de zile prevăzut la art. 64 alin. (3) din Norme, când datoria deja devenise exigibilă.
III. împotriva Deciziei civile nr. 125 din 2 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în termen legal au declarat recurs atât pârâta SC C.A. SA Sibiu, cât şi intervenientul forţat L.l., criticând-o prima din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cel de-al doilea subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute la pct. 3, 7, 8 şi 9 ale aceluiaşi art.
Pârâta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, anularea deciziei atacate şi menţinerea ca temeinică a hotărârii primei instanţe, în sensul exonerării de la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi.
Intervenientul forţat a cerut admiterea recursului propriu şi respingerea acţiunii reclamantei.
1. în dezvoltarea criticilor formulate, pârâta a susţinut în esenţă că soluţia instanţei de apel este eronată, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 46, 64 alin. (2) lit. b) şi 64 alin. (4) din Norma anexă la Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, prin aceea că s-au acordat penalităţi de întârziere, deşi acestea nu se datorau conform textelor legale menţionate decât de la data pronunţării unei hotărâri judecătoreşti şi nu anterior acestei date.
În acest sens, a susţinut că, întrucât reclamanta nu a răspuns obiecţiunilor formulate la cererea de despăgubiri, reclamanta este în culpă şi, ca atare, nu datorează eventuale penalităţi decât în măsura în care acestea s-ar calcula după momentul la care instanţa a dispus asupra cuantumului despăgubirilor.
Prealabil examinării motivelor de nelegalitate, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligaţia prevăzută în sarcina părţii care exercită această cale de atac de a respecta dispoziţiile art. 3021 şi 304 C. proc. civ. Exigenţele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul, în concepţia actuală, este cale extraordinară de atac şi, în consecinţă, ca ultim grad de jurisdicţie nu îşi propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalităţii hotărârilor atacate în condiţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Faţă de aceste precizări, se constată că pârâta, în memoriul de recurs depus la dosar a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., structurând criticile formulate subsumat textului legal menţionat.
Urmare celor anterior expuse, Înalta Curte constată că aceste critici pot fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat, prevăzut la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar analizându-le în limitele controlului de legalitate şi ale temeiurilor de drept invocate, constată că sunt nefondate, recursul urmând a fi respins, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ. în considerarea următoarelor argumente:
Articolul 46 din Norma anexă la Ordinul C.S.A. nr. 11/2007 prevede că: „In cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite, dacă:
1. Potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părţilor;
2. Deşi hotărârea instanţei penale a rămas definitivă şi irevocabilă, stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior;
3. Deşi acţiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părţilor, sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) S-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată sau din actele încheiate de autorităţile publice, semnate fără obiecţii de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, rezultă cu certitudine atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât şi vinovăţia penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs;
b) Persoana prejudiciată îşi ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia."
Referitor la textul legal precitat, pârâta a susţinut că reglementează soluţionarea amiabilă a cererilor de despăgubiri, iar în cauză, pentru că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de norma evocată, a apreciat că în mod corect prima instanţă a făcut aplicarea art. 64 alin. (2) lit. b) şi 64 alin. (4) din Norma anexă la Ordinul C.S.A. nr. 11/2007 neacordând reclamantei penalităţile solicitate.
Art. 64 alin. (2) lit. b) prevede că: „(2) în cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate s-a subrogat asigurătorul acesteia, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorul R.C.A. efectuează plata despăgubirilor astfel: dacă există obiecţii întemeiate asupra sumelor solicitate, acestea se vor comunica asigurătorului Casco în termenul prevăzut la lit. a), urmând ca în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la soluţionarea obiecţiilor să se efectueze plata."; iar alin. (4) al aceleiaşi norme: „(4) Dacă asigurătorul R.C.A. nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la alin. (2) şi (3) sau şi le îndeplineşte defectuos, la suma solicitată pentru plata asigurătorului R.C.A. se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."
Faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte constată că temeiul de drept invocat justifică fără echivoc chiar soluţia de admitere a capătului de cerere privind plata penalităţilor, criticile pârâtei fiind lipsite de orice fundament.
Astfel, în condiţiile în care instanţa de apel a decis obligarea pârâtei la plata de penalităţi de la 09 mai 2009, când s-a împlinit termenul de 30 de zile prevăzut de art. 64 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, calculat de la data când pârâta a răspuns obiecţiunii formulate de reclamantă prin adresa din 24 martie 2009, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă şi judicioasă aplicare a textelor legale incidente în cauză raportat la situaţia de fapt stabilită.
De asemenea, Înalta Curte constată că, deşi pârâta a invocat pretinsa eronată aplicare a unor norme legale în cauză, în realitate, din dezvoltarea acestor critici rezultă că ele au fost făcute pur formal, pârâta tinzând în concret la reinterpretarea probelor şi reanalizarea situaţiei de fapt deduse judecăţii, ceea ce nu este permis în acest grad de jurisdicţie.
2. În ceea ce priveşte recursul declarat de intervenientul forţat L.l., faţă de faptul că acesta nu s-a conformat obligaţiei stabilite în sarcina sa privind achitarea taxei de timbru şi a timbrului judiciar, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., deliberând cu prioritate asupra excepţiei netimbrării recursului, invocată din oficiu şi analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, apreciază excepţia ca întemeiată şi urmează să anuleze calea extraordinară de atac ca netimbrată, în considerarea următoarelor:
Pentru termenul din 22 noiembrie 2013, recurentul - intervenient forţat a fost citat cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 1.887 lei şi a timbrului judiciar de 5 lei, conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare aflate la fila 52 dosar recurs, obligaţie pe care în mod nejustificat acesta nu şi-a îndeplinit-o.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997, cu referire la art. 20 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, taxele de timbru se achită şi se depun anticipat sau până la termenul de judecată stabilit de instanţă.
Potrivit prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi art. 35 alin. (1) şi (5) din Normele metodologice de aplicare a legii, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea va fi anulată ca netimbrată sau insuficient timbrată, după caz.
Constatând că recursul nu a fost integral timbrat nici anticipat, nici până la termenul stabilit, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (1) şi (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 modificată şi să anuleze ca netimbrat recursul declarat de intervenientul forţat L.l.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C.A. SA Sibiu împotriva Deciziei civile nr. 125 din 2 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Anulează ca netimbrat recursul declarat de intervenientul forţat L.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3535/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4108/2013. Civil → |
|---|
