ICCJ. Decizia nr. 4243/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4243/2013
Dosar nr. 1519/1/2013
Şedinţa publică din 03 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată Ia Tribunalul Iaşi sub nr. 11211/99/2006, reclamanţii F.L. şi Ş.G.H. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin M.F.P., Municipiul Iaşi reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului Iaşi şi SC F. SA laşi, să se dispună:
1. Constatarea nevalabilităţii titlului de preluare în proprietatea Statului Român şi Municipiul Iaşi a terenului situat în Municipiul laşi, ce a aparţinut defuncţilor F.C.M. şi F.A.;
2. Obligarea pârâtei SC F. SA Iaşi a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren deţinută de aceasta în Iaşi.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat sunt moştenitorii autorilor lor F.C.M. şi F.A., foşti proprietari ai suprafeţei de 1,5 ha teren situat în Iaşi, dobândită de aceştia prin partaj şi moştenire, respectiv prin cumpărare. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 martie 1918 transcris la 16 martie 1918, F.A. a dobândit de la Primăria Iaşi o altă suprafaţă de 8.014 mp, situată în spatele terenurilor proprietatea numitei F.C.M.
Ambele terenuri au fost preluate abuziv de către Statui Român prin acte succesive de deposedare: o parte a fost preluată la C.A.P., ulterior cedată C.U.G, (cea. 9 ha), 0,6 ha a fost preluată prin expropriere în vederea construirii C.U.G., iar o suprafaţă de 3.900 mp a fost preluată, în acelaşi scop, prin donaţie făcută Consiliului Popular al municipiului Iaşi. Din suprafaţa de 5.999 mp expropriată conform Decretelor nr. 351 din 02 octombrie 1979 şi nr. 212/1984 au fost plătite despăgubiri derizorii proprietarilor numai pentru o suprafaţă de 1.750 mp, fiind încălcate astfel, prevederile Constituţiei din 1965, conform căreia exproprierea se putea face numai cu plata unei juste despăgubiri. Donaţia nefiind încheiată în formă autentică este lovită de nulitate absolută.
În drept s-a invocat nevalabilitatea titlului statului/unităţii administrativ teritoriale în considerarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, conform cărora pot fi considerate proprietate de stat numai acele bunuri care au intrat în proprietatea statului în baza unui titlu valabil adică, potrivit legii, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, art. 12 şi art. 36 din Constituţia din 1965, a art. 481 şi 831 C. civ., a art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
S-a solicitat să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor şi să se dea eficienţă titlului reclamantelor câtă vreme Statul Român nu a avut un titlu valabil, putându-se reţine chiar inexistenţa titlului SC F. SA Iaşi, care este un dobânditor Iară plată, prin efectul Legii nr. 15/1990.
Ulterior, reclamanţii, la data de 19 septembrie 2006, au precizat valoarea terenului revendicat ca fiind de 520.329,15 lei, la 20 septembrie 2006 au completat cererea de chemare în judecată prin chemarea în judecată şi a pârâtei SC P.P. SA, în vederea obligării acesteia la a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren deţinută de aceasta în Iaşi, parte ce deţine terenul revendicat, iar la 18 octombrie 2006, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză şi a reclamantei K.R.E., în calitate de succesoare a defuncţilor F.C.M. şi F.A.
Toţi pârâţii au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată după apariţia Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 753 din 28 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Iaşi, în Dosarul nr. 11211/99/2006 s-a respins excepţia de necompetenţă materială şi s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanţii F.l., Ş.G.I.
Prin Decizia nr. 142 din 10 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi s-a admis apelul formulat de F.L., Ş.G.I. şi K.R.E. împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, s-a dispus desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei la Tribunalul Iaşi în vederea rejudecării.
S-a reţinut, în esenţă, că apelanta K.R.E. are calitatea de reclamantă, fiind introdusă în cauză la termenul din 18 octombrie 2006 în calitate de succesoare în drepturi a defuncţilor F.C.M. şi F.A., în consecinţă, sentinţa apelată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1291 alin. (6) C. proc. civ. deoarece prin omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la acţiunea formulată de reclamanta K.R.E. s-a încălcat dreptul acesteia, a cărei cerere nu a fost soluţionată.
Prin sentinţa civilă nr. 679 din 21 martie 2012 a Tribunalului laşi, secţia civilă, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de toţi reclamanţii şi s-a respins cererea pârâtelor privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au indicat ca temei al acţiunii în restituire dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., art. 6 alin. (1) şi art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 şi nu pe cele ale legii speciale - Legea nr. 10/2001, care prevăd obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează şi care au prioritate faţă de dreptul comun.
În raport de dispoziţiile Convenţiei Europene ale Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte existenţa bunului actual şi a speranţei legitime de valorificare a dreptului de proprietate, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru că aceştia nu deţin „un bun actual " în accepţiunea dată de hotărârea pilot - cauza Atanasiu împotriva României, nu pot obţine mai mult decâi despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât, reclamanţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la restituirea posesiei. Totodată, s~a constatat lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii sau nelegalităţii titlului statului constituit prin preluarea imobilului în litigiu.
Împotriva sentinţei civile nr. 679 din 21.03,2012 a Tribunalului Iaşi au declarat apel F.L., K.R.E. şi Ş.G.I., iar prin Decizia nr. 8 din 23 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că deşi prin hotărârea supusă apelului s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea reclamantelor, hotărârea pronunţată de Tribunalul Iaşi a cercetat acţiunea reclamanţilor pe fondul revendicării, prin prisma Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a jurisprudenţei constante a C.E.D.O.
Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării căci ar însemna să se încalce principiul "speeialia generalibus derogant", cu excepţia situaţiei în care reclamantul într-o acţiune în revendicare se prevalează de un bun în sensul normei europene şi atunci trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În privinţa încălcării prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a apreciat că deşi acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca inadmisibilă, Tribunalul s-a preocupat de examinarea cererii de revendicare pe fondul dreptului, apreciind dacă aceştia nu deţin un "bun" în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene.
S-a observat că până la cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), art. 1) trebuit să se aprecieze că recunoaşterea caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat (Decretele de expropriere nr. 351/1979 şi nr. 212/1984) este suficientă pentru existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamantelor - apelante, însă după această cauză, un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Ca atare, apelanţii - reclamanţi din prezenta cauză, nu deţin un "bun actual" în patrimoniu în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., care să constituie o premisă a admiterii cererii de revendicare imobiliară.
Transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, a interesului reclamanţilor, se subordonează îndeplinirii cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legea de reparaţie.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apei, au formulat recurs reclamanţii Ş.G.I. şi F.L., prin care invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., au solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
În raport de pct. 7 din art. 304 C. proc. civ., recurenţii au arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii, pentru că, deşi s-a reţinut că acţiunea în revendicare le-a fost respinsă, ca inadmisibilă, tribunalul s-a preocupat de examinarea cererii de revendicare pe fondul dreptului, verificând dacă există un „bun" în patrimoniul reclamantelor în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O. în acelaşi timp, s-a reţinut şi faptul ca numai în măsura în care reclamantul se prevala de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană, acţiunea în revendicare era admisibilă şi obliga instanţa la analiza fondului dreptului invocat.
În raport de pct. 9 din art. 304 C. proc. civ., s-a susţinut că hotărârea este nelegală, pentru că, în mod greşit s-a reţinut că excepţia de inadmisibihtate a fost soluţionată de Tribunalul Iaşi nu ca o excepţie de procedură, ci ca o chestiune ce caracterizează fondul revendicării şi că acţiunea în revendicare a fost respinsă pe fond ca urmare faptului că reclamanţii nu se prevalează de un "bun" în sensul noţiunii din jurisprudenţa Curţii Europene, şi astfel, nu se mai pune problema analizării preferabilităţii titlului de proprietate invocat de reclamanţi în defavoarea titlului altor persoane.
S-a arătat că noţiunea de „bun actul" s-a examinat Iară a se verifica şi existenţa unei „speranţe legitime" în patrimoniul reclamanţilor, deşi s-a arătat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi cel puţin la un drept la despăgubire ce nu poate fi contestat, în condiţiile în care s-a confirmat deja calitatea de acţionar a autorilor lor, în temeiul art. 37 din Legea nr. 18/1991 republicată, corespunzător suprafeţei de 2,464 ha teren echivalent arabil, restituidu-se în natură, autorilor lor suprafaţa de 1.978 mp din suprafaţa mai sus arătată, conform Titlului de proprietate din 22 august 2002, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 şi, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern a prevăzut un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie Ia acordarea unei despăgubiri, aspect reţinut în mod explicit de către Curtea Europeană, în cauza Atanasiu împotriva României.
S-a mai arătat că autorităţile administrative nu au emis până în prezent un titlu de proprietate pentru restul suprafeţei solicitate (respectiv, pentru diferenţa dintre suprafaţa şi cei 1,978 mp restituiţi) şi că reclamanţii sunt îndreptăţiţi cel puţin la un drept de despăgubire. Lipsa restituirii sau a despăgubirii până în prezent, este de natură să Ie încalce dreptul la respectarea bunurilor, în timp ce respingerea acţiunii ea inadmisibilă reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamantelor de acces la justiţie, Legea nr, 10/2001 având ca finalitate până la urmă perfecţionarea sistemului reparator, iar nu diminuarea accesului la justiţie.
Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs invocat de reclamanţii reclamanţi este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor textului invocat, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivele contradictorii şi cele străine de obiectul sau natura cauzei echivalează, cu o nemotivare, potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
În cauză, se invocă existenţa unei contrarietăţi în considerentele hotărârii, în sensul că în motivarea hotărârii s-a reţinut pe de o parte, inadmisibilitatea acţiunii în revendicare dar s-a procedat la examinarea cererii de revendicare pe fondul dreptului, verîficându-se existenţa unui „bun" în patrimoniul reclamantelor în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene, iar pe de altă parte, s-a reţinut că numai în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 ia Convenţia Europeană, acţiunea în revendicare este admisibilă şi obligă instanţa la analiza fondului dreptului invocat.
Se constată că aceste critici se circumscriu de fapt motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii invocând în realitate aplicarea greşită a legii şi nu una din ipotezele motivului de casare prevăzut de pct. 7 din art. 304 C. proc. civ.
Tot în raport de pct. 9 din art. 304 C. proc. civ., s-a susţinut nelegaiitatea hotărârii pentru că în mod greşit s-a reţinut soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii ca o chestiune ce caracterizează fondul revendicări şi nu ca o excepţie de procedură; inexistenţa unui bun în sensul Convenţiei Europene, bun ce cuprinde inclusiv speranţa legitimă la care sunt îndreptăţite reclamantele ca beneficiare ale unui drept la despăgubire, prin legile de reparaţie şi în raport de cauza Atanasiu împotriva României; încălcarea dreptului reclamanţilor de acces la justiţie prin neanalizarea preferabilitaţii titlului de proprietate invocat de reclamanţi şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Potrivit acestui motiv de recurs, modificarea sau casare unei hotărâri se poate cere dacă hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Statul român a adoptat Legea nr, 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizata implicit şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte de la dreptul comun, ale Deciziei nr. 33/2008 şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în materie.
Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii vizând problema concursului între legea specială şi cea generală, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 3307 C. proc. civ., a stabilit ea, potrivit principiului specialia generalihus derogant, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Totodată, s-a reţinut că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun".
Ca atare, pentru a se putea stabili dacă acţiunea în revendicare este sau nu admisibilă, instanţa trebuie să examineze existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului.
Instanţa de apel, procedând la verificarea incidenţei dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţionai la Convenţia Europeană, a menţinut soluţia instanţei de fond cu privire la soluţionarea excepţiei de inadmîsibilitate a acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Această verificare este obligatorie, pentru că în măsura în care se constată că reclamantul deţine un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană, acţiunea în revendicare este admisibilă şi obligă instanţa la analiza fondului dreptului invocat.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că verificarea în prealabil a existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamantului s-a făcut cu respectarea celor statuate prin decizia în interesul legii anterior menţionată.
De asemenea, împrejurarea că în urma acestei verificări, s-a ajuns la concluzia că reclamanţii nu au un „bun", ceea ce a determinat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, nu relevă nicio contradicţie, fiind consecinţa aplicării primei teze a Deciziei nr. 33/2008, în sensul că, în lipsa invocării unui bun, se dă prioritate legii speciale de reparaţie.
Cât priveşte accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil acestea sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 6 din C.E.D.O.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedunlor administrative, partea interesată sa aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. în lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa, însă In măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
Prin legea specială reparatorie a fost reglementată nu numai procedura administrativă de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Or, în speţa, reclamanţii nu au formulat cerere de restituire în condiţiile Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nu au înţeles să urmeze procedura prevăzută pentru restituirea bunului şi deci, nu pot invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiţie.
Mai trebuie avut în vedere şi faptul că, prin hotărârea pilot pronunţată de C.E.D.O. în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22 noiembrie 2010), instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilitaţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamanţi, în sensul că nu se mai recunoaşte dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situaţii, ci doar dreptul de creanţă în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.
Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilitaţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilitaţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei, după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.
Prin simpla constatare a nevalabilitaţii titlului statului, reclamanţii nu ar putea obţine câştig de cauză în acţiunea în revendicare, ci ar trebui să urmeze calea legii speciale pentru obţinerea măsurilor reparatorii în echivalent. Legea specială, la rândul său, stabileşte în sarcina entităţii învestite cu soluţionarea notificării atribuţia analizării valabilităţii titlului statului (art 2 din Legea nr. 10/2001 şi art. 2.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007), verificare care este supusă cenzurii instanţei de judecată, odată cu soluţia dată notificării, potrivit dispoziţiilor aceleiaşi legi speciale.
Astfel se apreciază că verificarea valabilităţii titlului statului într-un proces separat pe calea dreptului comun, prin ocolirea legii speciale este nu numai contrară principiului specialia generalibus derogam, dar şi inutilă, în condiţiile în care, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă în toate situaţiile de preluare abuzivă enumerate la art. 2 din Legea nr. 10/2001, indiferent dacă preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu valabil sau iară titlu.
Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la „speranţa legitimă" ce ar decurge din recunoaşterea dreptului la măsuri reparatorii, în temeiul legilor fondului funciar, pentru o parte din terenul preluat de stat.
Actele de reconstituire a dreptului de proprietate şi, respectiv, de recunoaştere a calităţii de acţionari a autorilor reclamanţilor, în temeiul legilor fondului funciar, produc efecte juridice şi conferă îndreptăţire reclamanţilor de a invoca un „bun" sau o „speranţă legitimă" în limita suprafeţei de teren pentru care s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, în modalităţile respective.
Or, prin acţiunea de faţă, reclamanţii au revendicat diferenţa de suprafaţă de teren, pentru care nu deţin o hotărâre judecătorească sau un act administrativ de restituire, care să reprezinte "bun actual" în sensul hotărârii pronunţate de C.E.D.O. în cauza Atanasiu.
Ca atare, faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost data cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că recursul reclamanţilor este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele F.L. şi Ş.G.l. împotriva Deciziei nr. 8 din 23 ianuarie 2013 a Curţii de Apel laşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4119/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4245/2013. Civil. Expropriere. Obligaţie de a... → |
|---|
