ICCJ. Decizia nr. 4333/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4333/2013
Dosar nr. 1577/89/2011
Şedinţa publică de la 5 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Că, la data de 15 iunie 2011, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamanta SC M. SA Vaslui prin lichidator judiciar M.R.L.I. SPRL, a chemat în judecată SC P. SA Huşi solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 100.122,40 RON, reprezentând debit neachitat, precum şi la plata dobânzii legale aferente până la achitarea debitului.
Reclamanta a arătat că, prin Încheierea nr. 83/F din data de 4 mai 2005, pronunţată de Tribunalul Vaslui în Dosar nr. 10/89/1997, a fost deschisă procedura falimentului împotriva SC M. SA Vaslui, fiind desemnat în calitate de lichidator judiciar M.R.L.I. SPRL şi că, între părţi a existat o colaborare comercială, în cadrul căreia a livrat bunuri către pârâtă, fiind emis un număr de 10 facturi şi că ulterior, în anul 2005, pârâta a întocmit un număr de 34 foi de parcurs, în baza cărora a fost emis către reclamantă un număr de 8 facturi.
Reclamanta a susţinut că părţile au convenit stingerea debitelor reciproce încheind un număr de opt procese-verbale de compensare, însă, prin Sentinţa penală nr. 328 din 11 martie 2009 a Judecătoriei Vaslui, s-a dispus anularea celor 34 foi de parcurs, a celor 8 facturi emise de pârâtă şi a celor 8 procese-verbale de compensare, astfel că pârâta figurează în contabilitatea reclamantei cu un debit restant, în cuantum de 100.122,40 RON.
Deşi reclamanta a încercat rezolvarea acestei situaţii litigioase pe cale amiabilă, pârâta nu a dat curs invitaţiei la conciliere.
Tribunalul Vaslui, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 245/2010 din 20 februarie 2012, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, formulată de pârâta SC P. SA Huşi şi în consecinţă a respins acţiunea în pretenţii formulată de reclamanta SC M. SA Vaslui prin lichidator judiciar M.R.L.I. SPRL în contradictoriu cu pârâta SC P. SA Huşi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, iar în cazul de faţă, dată fiind natura litigiului, potrivit art. 8 din acelaşi act normativ, pentru repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Prin Rechizitoriul nr. 2187/P/2005, înregistrat la Judecătoria Vaslui, la data de 20 octombrie 2006 la nr. 6996/2006, Dosar nou 4538/333/2006, au fost trimişi în judecată inculpaţii A.P. şi I.L., acesta din urmă pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 290, 246 şi art. 25 raportat la art. 290 C. pen., faptele expuse în actul de sesizare a instanţei fiind aceleaşi cu cele care stau la baza acţiunii civile de faţă.
În timpul procesului penal, prin Încheierea instanţei de fond din 30 aprilie 2007, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de parte vătămată, a SC M. SA Vaslui, prin reprezentantul legal de la acea dată, fiind legal citată pentru termenul din 21 mai 2007, termen mai înainte de care, la data de 11 mai 2007, lichidatorul societăţii comerciale-parte vătămată, M.R.L.I. SPRL, a solicitat la studiu dosarul penal, având posibilitatea de a lua cunoştinţă de actele şi lucrările dosarului.
Instanţa a reţinut că, în cauză, promovarea unei acţiuni civile când aceasta derivă dintr-o faptă penală este condiţionată de respectarea dispoziţiilor art. 15 şi 19 C. proc. civ. ce privesc, deopotrivă, atât termenul de constituire ca parte civilă în procesul penal, cât şi modalitatea în care se exercită acest drept.
Tribunalul a constatat că hotărârea penală priveşte faptele administratorului SC P. SA Huşi, că termenul de la care a luat naştere dreptul reclamantei la promovarea acţiunii civile în despăgubire a fost 21 mai 2007, când aceasta a fost citată şi a luat cunoştinţă despre actele dosarului şi a rămas pasivă faţă de posibilitatea de a se constitui parte civilă în procesul penal şi că acţiunea civilă, aflată în directă legătură cu procesul penal, a fost înregistrată la data de 15 iunie 2011, aceasta fiind promovată peste termenul de 3 ani, ceea ce, în condiţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, echivalează cu intervenirea prescripţiei dreptului la acţiune faţă de reclamantă.
Prin Decizia nr. 156/2012 din 28 septembrie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamanta SC M. SA Vaslui prin lichidator judiciar M.R.L.I. SPRL Iaşi împotriva Sentinţei civile nr. 245/2012 din data de 20 februarie 2012 a Tribunalului Vaslui, secţia civilă, pe care a anulat-o.
A respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, formulată de pârâta SC P. SA Huşi şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Vaslui.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel, reţinând corect situaţia de fapt, a respins susţinerea pârâtei referitoare la indicarea în calea de atac, de către SC M. SA Vaslui, a unui alt temei juridic al pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, apreciind că, spre deosebire de obiectul acţiunii care nu poate fi schimbat, instanţa de judecată, în exercitarea rolului activ, este îndreptăţită şi chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să dea acţiunii calificarea juridică corectă, astfel că, raportat la susţinerile reclamantei din cererea de chemare în judecată, a constatat că dreptul la acţiune ce priveşte creanţele SC M. SA Vaslui, izvorâte din cele 10 facturi emise în baza raporturilor juridice contractuale dintre părţi şi care au fost înaintate pârâtei spre plată, s-a născut la momentul scadenţei fiecăreia dintre aceste facturi, iar dreptul la acţiune al reclamantei ce are ca obiect repararea pagubei cauzate acesteia de către pârâtă prin emiterea, în mod nelegal, a unui număr de 34 foi de parcurs şi a 8 facturi, care au stat la baza compensării datoriei pe care o avea SC P. SRL faţă de reclamantă, cu o datorie nereală pe care prima societate ar fi avut-o faţă de ce-a de a doua societate s-a născut la data rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 328 din 11 martie 2009 a Judecătoriei Vaslui, de anulare a proceselor-verbale de compensare, respectiv, la data de 14 decembrie 2010, când s-a respins recursul declarat împotriva Deciziei penale nr. 63/A din 19 martie 2010.
Astfel, Curtea de Apel Iaşi a constatat că primul drept priveşte o acţiune în răspundere contractuală, căruia, în materia termenului de prescripţie, îi este aplicabilă regula generală înscrisă în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar al doilea drept priveşte acţiunea în răspundere pentru paguba cauzată reclamantei prin fapta ilicită a prepuşilor pârâtei căreia, sub aspectul începerii termenului de prescripţie, îi este aplicabilă regula specială instituită prin art. 8 alin. (1) din acelaşi decret.
În consecinţă, în primul raport juridic care îşi are izvorul într-un act juridic, contractul de furnizare produse şi servicii, ce are ca subiecte părţile din prezenta cauză, dreptul la acţiune s-a născut la data scadenţei fiecărei facturi emise în baza contractului, care potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, este şi data de la care a început să curgă termenul de prescripţie.
Tot astfel, în al doilea raport juridic, născut dintr-un fapt juridic, ce are ca subiecte reclamanta şi prepuşii pârâtei, autori ai pagubei produse prin falsificarea celor 34 foi de parcurs şi a celor 8 facturi care emană de la SC P. SA Huşi, şi care au stat la baza compensării debitelor reciproce dintre părţi, dreptul la acţiune şi, concomitent, prescripţia acestuia, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, s-au născut la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspundea de ea.
În consecinţă, împrejurările privind existenţa a două raporturi juridice diferite, succesiunea în timp a acestora şi condiţionarea celui de-al doilea raport de existenţa primului, raportate la identitatea termenului de prescripţie sub aspectul duratei acestuia, exclud posibilitatea naşterii concomitente a dreptului la acţiunea în răspundere contractuală şi a dreptului la acţiunea în răspundere civilă.
Astfel, instanţa a reţinut că, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiunea contractuală al reclamantei şi, implicit, termenul de la care începe să curgă, pe acest temei, s-au născut, la data scadenţei fiecăreia dintre cele 10 facturi înaintate pârâtei spre plată, iar dreptul la acţiune al reclamantei în răspundere pentru paguba produsă prin falsificarea ordinelor de deplasare şi a facturilor care au stat la baza compensării şi, implicit, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune s-au născut la data rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 328 din 11 martie 2009 a Judecătoriei Vaslui, de anulare a proceselor-verbale de compensare, respectiv, la data de 14 decembrie 2010, când s-a respins recursul declarat împotriva Deciziei penale nr. 63/A din 19 martie 2010, întrucât până la rămânerea definitivă a sentinţei penale de anulare a proceselor-verbale de compensare, a operat prezumţia de nevinovăţie a prepuşilor pârâtei şi că reclamanta nu putea să aibă certitudinea că i s-a produs o pagubă, câtă vreme actele de compensare erau în fiinţă până la rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a lor.
Împotriva Deciziei nr. 156/2012 din 28 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a declarat recurs pârâta SC P. SA Huşi, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerea ca legală a sentinţei instanţei de fond.
În criticile formulate, recurenta-pârâtă a susţinut în esenţă următoarele:
- Că decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a dreptului la apărare al reclamantei, care a ales calea acţiunii directe, a răspunderii contractuale a pârâtei, născută din neplata preţului, şi nu a răspunderii indirecte pentru fapta altuia, prevăzută de art. 1000 alin. (3) C. civ., a răspunderii civile delictuale.
- În mod greşit a reţinut instanţa de apel în considerentele deciziei că, în cazul răspunderii contractuale, este aplicabil art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, că termenul de prescripţie curge de la data scadenţei fiecăreia dintre cele 10 facturi şi că în cauză a intervenit prescripţia extinctivă, în condiţiile în care termenul de prescripţie nu a fost nici întrerupt şi nici suspendat.
- Că raţionamentul juridic al instanţei în pronunţarea deciziei recurate, în sensul că între părţi ar exista două raporturi juridice, unul între reclamantă şi pârâtă, iar altul între reclamantă şi prepuşii pârâtei, dar şi cu privire la regulile prescripţiei este eronat.
Astfel, greşit a reţinut Curtea de Apel Iaşi că în cazul răspunderii civile delictuale, dreptul la acţiune al reclamantei s-ar fi năsut la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, întrucât până la acel moment a operat prezumţia de nevinovăţie şi că reclamanta nu avea certitudinea producerii pagubei, în condiţiile în care aceste aspecte sunt lipsite de relevanţă, avându-se în vedere că termenul de prescripţie curge de la data la care Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui i-a adus la cunoştinţă reclamantei că a fost săvârşită o faptă penală, prin care i-a fost creat un prejudiciu, că procesele-verbale de compensare din 2005 nu sunt reale, cu atât mai mult cu cât aceasta nu s-a constituit parte civilă în dosarul penal.
Înalta Curte, analizând recursul declarat de pârâta SC P. SA Huşi împotriva Deciziei nr. 156/2012 din 28 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin prisma criticilor formulate şi temeiurilor de drept invocate, a constatat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente.
Susţinerea recurentei, privind depăşirea limitelor învestirii instanţei de apel prevăzută de art. 295 C. proc. civ., este nefondată, întrucât instanţa în virtutea rolului său activ, instituit de dispoziţiile art. 129 alin. (1) din acelaşi cod, avea obligaţia să pună în discuţia părţilor orice chestiune care putea să conducă la justa soluţionare a cauzei, astfel că această împrejurare nu este de natură a determina o altă soluţie, faţă de critica principală referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 7 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Se reţine astfel că, în mod corect a apreciat instanţa de apel că faţă de susţinerile reclamantei din cererea de chemare în judecată, un drept la acţiune ce priveşte creanţele, izvorâte din cele 10 facturi emise de aceasta, are la bază raportul juridic care a derivat din contractul de furnizare produse şi servicii, iar celălalt drept la acţiune al reclamantei ce priveşte repararea pagubei cauzată acesteia de către pârâtă prin emiterea, în mod nelegal, a unui număr de 34 foi de parcurs şi a 8 facturi, care au stat la baza compensării datoriei pe care o avea SC P. SRL faţă de reclamantă, priveşte acţiunea în răspundere pentru paguba cauzată reclamantei prin fapta ilicită a prepuşilor pârâtei.
Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar conform art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, dreptul la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Astfel, în cazul răspunderii civile contractuale, ce izvorăşte dintr-un act juridic, respectiv din contractul de furnizare produse şi servicii, ce are ca subiecte părţile din prezenta cauză, dreptul reclamantei la acţiune s-a născut la data scadenţei fiecărei facturi emise în baza contractului, care potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, este şi data la care începe să curgă termenul de prescripţie a acestuia.
Tot astfel, în cazul răspunderii civile delictuale, născută dintr-un fapt juridic, ce are ca subiecte reclamanta şi prepuşii pârâtei, autori ai pagubei produse prin falsificarea celor 34 foi de parcurs şi a celor 8 facturi care emană de la SC P. SA Huşi, şi care au stat la baza compensării debitelor reciproce dintre părţi, dreptul la acţiune şi, concomitent, prescripţia acestuia, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, s-a născut la data rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 328 din 11 martie 2009 a Judecătoriei Vaslui, de anulare a proceselor-verbale de compensare, respectiv, la data de 14 decembrie 2010, când s-a respins recursul declarat împotriva Deciziei penale nr. 63/A din 19 martie 2010.
Cum în cauză este vorba despre două raporturi juridice diferite, cu succesiune diferită în timp, se reţine că sub aspectul duratei termenului de prescripţie, este exclusă posibilitatea naşterii concomitente a dreptului la acţiunea în răspundere contractuală şi a dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală, după cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
Din această perspectivă, instanţa de apel a examinat în mod just cauza dedusă judecăţii, reţinând că pentru pretenţiile reclamantei pe cele două capete de cerere, conform prevederilor art. 7 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune şi, concomitent, prescripţia acestuia urmează a fi examinate în cazul răspunderii civile contractuale de la data scadenţei fiecărei facturi emise în baza contractului, iar în cazul răspunderii civile delictuale, de la data rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 328 din 11 martie 2009 a Judecătoriei Vaslui, de anulare a proceselor-verbale de compensare, respectiv, de la data de 14 decembrie 2010, când a fost respins recursul declarat împotriva Deciziei penale nr. 63/A din 19 martie 2010, întrucât a operat prezumţia de nevinovăţie a prepuşilor pârâtei şi că reclamanta nu putea să aibă certitudinea că i s-a produs o pagubă, câtă vreme actele de compensare erau în fiinţă până la rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a lor.
Faţă de considerentele de mai sus şi având în vedere că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P. SA Huşi împotriva Deciziei nr. 156/2012 din 28 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 4331/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4337/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
