ICCJ. Decizia nr. 457/2013. Civil. Nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 457/2013
Dosar nr. 27301/3/2010
Şedinţa publică de la 7 februarie 2013
Prin cererea înregistrată sub nr. 22914/300/2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, reclamanţii K.S. şi K.Y. au chemat în judecată pe pârâta SC P. Bank România SA Bucureşti, solicitând instanţei, ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă autentificat sub nr. 1460 din 14 aprilie 2008 de BNP S.P.M.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a notarului public S.P.M. solicitând instanţei ca, în situaţia în care contractul de ipotecă va fi anulat, să oblige chematul în garanţie să suporte prejudiciul suferit de pârâtă.
Prin Sentinţa nr. 3985 din 12 aprilie 2010 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în temeiul dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 27301/3/2010.
Prin Sentinţa comercială nr. 7540 din 1 iunie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins cererea principală formulată de reclamanţii K.S. şi K.Y., în contradictoriu cu pârâta P. Bank România SA, ca neîntemeiată.
A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta P. Bank România SA în contradictoriu cu BNP S.P.M.
A obligat reclamanţii, în solidar, să plătească chematei în garanţie suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin procura autentificată sub nr. 6532 din 9 noiembrie 2007 la BNP S.P.M., reclamanta K.S. l-a împuternicit pe soţul său, reclamantul K.Y., să o reprezinte la oricare societate bancară în vederea efectuării formalităţilor legale necesare contractării unui credit, scop în care a garantat cu „cota sa parte devălmaşă prin constituirea unui drept real de ipotecă asupra apartamentului nr. 149 situat în Bucureşti Str. I.B. nr. 1, bl. S 22, se. D, et. 4, sector 2.
S-a prevăzut că mandatarul este împuternicit să semneze în numele ei şi pentru mandant, în scopul contractării creditului, la societatea bancară şi la biroul notarial şi oriunde va mai fi necesar încheierii contractului de ipotecă.
La data de 14 aprilie 2008, a mai reţinut prima instanţă, la BNP S.P.M. s-a încheiat contractul de ipotecă autentificat sub nr. 1460, între pârâta P. Bank România SA, în calitate de creditoare şi reclamanţii K.Y. şi K.S., prin mandatar K.Y., în baza procurii autentificate sub nr. 6532 din 9 noiembrie 2007.
Prin acest act contract s-a convenit ca reclamanţii să garanteze restituirea tuturor sumelor datorate băncii de către debitorul SC T.E. în temeiul contractului de credit nr. 29102 din 14 aprilie 2008 încheiat cu pârâta, prin constituirea unui drept de ipotecă de rang I asupra apartamentului proprietatea lor din Bucureşti, Str. I.B. nr. 1, bl. S22, sc. D, et. 4, ap. 149, garanţii ipotecari renunţând la beneficiul de diviziune şi discuţiune.
Reclamantul K.Y. a invocat ca şi motiv de nulitate împrejurarea că nu i s-a luat un consimţământ valabil la închiderea contractului de ipotecă, întrucât nu se specifică în cuprinsul încheierii de autentificare faptul că i s-a luat consimţământul în limba maternă şi nu se face vreo menţiune cu privire la măsura în care cunoaşte limba română.
Reclamantul a susţinut că, deşi se află de mai mult timp în România „nu a învăţat perfect limba română" astfel încât trebuia să aibă la dispoziţie un interpret care să-i aducă la cunoştinţă conţinutul actului în limba maternă.
Prima instanţă a apreciat că din cuprinsul încheierii de autentificare a contractului de ipotecă rezultă că notarul a constatat personal împrejurarea că părţile au înţeles conţinutul contractului şi şi-au exprimat consimţământul faţă de acest conţinut, aceste constatări personale ale notarului făcând dovada până la înscrierea în fals, în conformitate cu dispoziţiile art. 1173 C. civ.
Pe de altă parte, s-a mai reţinut că, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul are un nivel de cunoaştere a limbii române ce i-a permis de-a lungul timpului să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii prin încheierea de acte juridice complexe, astfel încât s-a apreciat că la încheierea contractului de ipotecă nr. 1460 din 14 aprilie 2008 consimţământul reclamantului a fost valabil exprimat.
În ceea ce priveşte motivul de nulitate invocat de reclamanta K.S. - depăşirea limitelor mandatului acordat reclamantului, s-a reţinut că, într-adevăr, la încheierea contractului de ipotecă reclamantul a depăşit mandatul acordat de reclamantă prin procura nr. 6532 din 9 noiembrie 2007, întrucât din cuprinsul procurii reiese că mandatul a fost dat pentru ca reclamantul mandatar să încheie un contract de credit pentru reclamantă şi să garanteze cu cota parte din dreptul de proprietate asupra apartamentului acest credit.
Prin constituirea unei ipoteci pentru garantarea unui credit luat de un terţ, SC T.E. SRL, reclamantul a depăşit împuternicirea primită.
De asemenea, reclamantul a depăşit împuternicirea primită şi prin acordul dat în numele reclamantei în vederea renunţării la beneficiul de diviziune şi de discuţiune, câtă vreme mandatul nu conţine o prevedere în acest sens.
Cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă pentru depăşirea limitelor împuternicirii a fost găsită, însă, neîntemeiată, întrucât încheierea unui contract cu depăşirea limitelor împuternicirii nu constituie un motiv de nulitate absolută, aspect ce rezultă din cuprinsul art. 1546 alin. (2) C. civ., dispoziţii care prevăd posibilitatea ratificării de către mandant a actului încheiat cu depăşirea împuternicirii date, sens în care numai sancţiunea nulităţii relative poate fi acoperită prin ratificarea actului, nu şi sancţiunea nulităţii absolute.
Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca neîntemeiată faţă de faptul că pârâta nu a căzut în pretenţii.
Reţinând culpa reclamanţilor în promovarea litigiului, prima instanţă, în temeiul art. 274 C. proc. civ. i-a obligat, în solidar, să plătească chematei în garanţie suma de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii K.S. şi K.Y., apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, sub nr. 27301/3/2010 din 10 octombrie 2011.
În motivarea apelului reclamanţii au susţinut că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică.
Intimata-pârâtă P. Bank România SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 124 din 12 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanţi-reclamanţi, a fost anulată hotărârea atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ.: „Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită".
Aceasta întrucât în funcţie de obiect, instanţa va da calificarea necesară cererii, după ce va pune în discuţia contradictorie a părţilor acest aspect, respectându-se astfel dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii.
Pentru a caracteriza acţiunea introdusă instanţa nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiţi, ci după cel pe care reclamantul a înţeles să-l atribuie acelor termeni, după natura dreptului şi a scopului urmărit prin exercitarea acţiunii (Tribunalul Suprem, sentinţa civilă, Decizia nr. 484/1978).
În ceea ce priveşte încadrarea în drept, instanţa este datoare să pună în discuţia părţilor temeiul de drept al acţiunii, urmând să dea acesteia calificarea corectă în funcţie de obiectul raportului juridic dedus judecăţii.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, în scopul de a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi aplicării corecte a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, iar, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt şi de drept, chiar şi cele care nu sunt menţionate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare.
Aşa fiind, în baza dispoziţiilor articolului 84 coroborate cu art. 129 alin. (4) C. proc. civ., prima instanţă era ţinută să lămurească, raportat la motivele de fapt care au stat la baza cererii de chemare în judecată, după punerea în discuţia părţilor, adevărata calificare a cererii de chemare în judecată şi adevăratul ei temei de drept.
Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a apreciat că în mod nelegal a procedat prima instanţă respingând, ca neîntemeiată, cererea în anulare formulată de reclamanta apelantă K.S., cu motivarea că, deşi se constată ca reale, susţinerile reclamantei cu privire la depăşirea limitelor mandatului la încheierea contractului de ipotecă, faptul că reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă şi nu anularea acestuia, ar atrage netemeinicia cererii de chemare în judecată.
Instanţa de apel a mai constatat că deşi cererea de chemare în judecată a fost formulată în comun de către cei doi reclamanţi, soţ şi soţie, şi este intitulată generic „cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă autentificat de BNP S.P.M. sub nr. 1460 din 14 aprilie 2008 în realitate, fiecare dintre cei doi reclamanţi a invocat motive diferite de nulitate a actului juridic respectiv, efectele sancţiunii nulităţii bucurându-se însă de un regim unitar, anume lipsirea de efecte a actului juridic încheiat cu neobservarea legii, diferenţierile care se fac în interiorul noţiunii de nulitate neatrăgând efecte juridice diferite.
Clasificările care privesc nulitatea nu urmăresc efectele sancţiunii ci domeniul de aplicare (temporal, din punctul de vedere al persoanelor şi al întinderii acţiunii), criteriul de demarcaţie larg acceptat fiind cel al interesului ocrotit prin sancţiunea nulităţii.
Astfel, aprecierea unui interes particular ocrotit atrage incidenţa nulităţii relative, iar dacă interesul poate fi calificat ca unul general, obştesc, fixat prin norme imperative, nulitatea este calificată ca fiind absolută.
Premisa nulităţii rămâne însă existenţa unei norme juridice imperative, active în momentul încheierii actului juridic, normă juridică ignorată sau încălcată de părţi.
Sistemul nulităţilor din Noul C. civ. nu modifică fundamental percepţia anterioară a noţiunii, dar are meritul de a o fixa în mod explicit într-un izvor normativ.
Conceptul de nulitate are definiţia legală consacrată de doctrină şi clasificările sedimentate în practica de drept privat.
Contrapunerea dintre nulitate absolută şi ce relativă este observată din punct de vedere al sferei persoanelor care pot să o invoce, al prescripţiei, al confirmării actului şi din perspectiva criteriului de calificare, Codul instituind o prezumţie de nulitate relativă.
Calificarea de sancţiune de drept comun o dobândeşte nulitatea relativă, sancţiunea nulităţii absolute acţionând doar în cazul în care reuşeşte să răstoarne prezumţia relativă, atunci când rezultă „neîndoielnic", din lege, că interesul ocrotit este unul general.
Faţă de cele reţinute, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, refuzând practic să judece fondul cauzei, sub pretextul greşitei denumiri a cererii de chemare în judecată, fără a pune, însă, în discuţia părţilor concreta calificare a cererii de chemare în judecată, faţă de temeiurile de fapt şi de drept invocate, încălcând astfel dispoziţiile art. 84 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi 5 C. proc. civ., aspecte ce atrag desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Cât priveşte motivele de nulitate invocate de către reclamantul K.Y., instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 953-954 C. civ., invocate de către reclamantul apelant, este anulabilă convenţia care are la bază vicierea consimţământului prin eroare, violenţă, doi, eroarea neproducând nulitate decât atunci când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.
În speţă, deşi cererea de chemare în judecată este intitulată „Cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă", temeiul de drept al cererii reclamantului apelant îl reprezintă dispoziţiile art. 953 şi 954 C. civ., în paragraful ultim al punctului I din cererea de chemare în judecată solicitându-se „anularea contractului de ipotecă autentificat sub nr. 1460 din 14 aprilie 2008, în temeiul art. 954 C. civ.".
Aşadar, reclamantul-apelant K.Y. a solicitat anularea contractului de ipotecă, invocând eroarea în care s-a aflat la semnarea actului juridic.
S-a reţinut, astfel, că cererea de chemare în judecată are în integritatea sa caracterul unei cereri în anularea actului juridic încheiat, contractul de ipotecă autentificat sub nr. 1460 din 14 aprilie 2008, fiind vorba despre nulitatea relativă a actului încheiat, potrivit dispoziţiilor art. 961 C. civ.: „Convenţia făcută prin eroare, violenţă sau doi, nu este nulă de drept, ci dă loc numai acţiunii de nulitate".
Din petitul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul K.Y. a criticat modalitatea în care i s-a luat consimţământul la încheierea contractului de ipotecă de către notarul public, motivat de faptul că nu a înţeles „conţinutul" actului respectiv, în absenţa unui interpret.
Înscrisul autentic se bucură de prezumţia de autenticitate - scripto publico probant se ipso - şi face dovada deplină, până la înscrierea în fals, în ceea ce priveşte semnăturile părţilor, prezenţa acestora, luarea consimţământului, respectiv constatările personale ale funcţionarului instrumentator.
Pentru celelalte constatări, ce exced atribuţiunilor funcţionarului public, cât şi pentru împrejurările declarate de părţi cu ocazia autentificării, înscrisul autentic face dovada până la proba contrară.
Aşa fiind, faptul că un înscris a fost autentificat, nu pune actul juridic la adăpost de acţiunile de anulare pentru vicii de consimţământ.
Încheierea contractului de ipotecă în formă autentică (art. 1772 C. civ.), ad validitatem, arată că legiuitorul, dată fiind însemnătatea actului, atrage atenţia părţilor asupra gravităţii actului pe care îl încheie, dorind să asigure libertatea şi certitudinea consimţământului, stabilirea fără echivoc a intenţiei părţilor de a se lega juridiceşte precum şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor lor, să asigure publicitatea actului şi să pună la adăpost pe terţi de o eventuală fraudă.
Notarul public trebuie să realizeze un echilibru prefect între părţi prin lămuririle şi îndrumările ce trebuie să le dea părţilor pentru exercitarea de către acestea a drepturilor şi obligaţiilor lor.
În scopul asigurării respectării legii, notarul public are obligaţia să desluşească raporturile reale dintre părţi cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care-l urmăresc este în conformitate cu legea şi să le dea îndrumările necesare asupra efectelor juridice ale actului (articolul 46 alin. (1) Legea nr. 36/1995, republicată).
În acest context, chiar dacă reclamantul-apelant cunoaşte limba română, nu se poate susţine că acesta cunoaşte şi înţelesul termenilor juridici, în măsura în care să îşi poată asuma efectele juridice ale actului încheiat, în absenţa unor lămuriri şi îndrumări necesare date de notarul public în conformitate cu prevederile articolului 46 alin. (1), Legea nr. 36/1995, sau în absenţa unui interpret, potrivit dispoziţiilor articolului 48 alin. (2), Legea nr. 36/1995.
Condiţiile de valabilitate ale încheierii unui act juridic trebuie analizate prin raportare la însemnătatea şi efectele juridice ale actului respectiv şi nu prin raportare la acte încheiate de aceeaşi persoană care nu atestă altceva decât faptul că reclamantul apelant cunoaşte limba română, nu şi gradul de cunoaştere şi înţelegere.
Astfel, dacă legiuitorul a înţeles să acorde cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuprinsul actului printr-un interpret (articolul 48, alin. (2) Legea nr. 36/1995) cu atât mai mult trebuie acordată această posibilitate cetăţenilor străini.
Aceste aspecte nu au fost lămurite de către instanţa de fond care nu a cercetat, de asemenea, viciul de consimţământ al erorii, la încheierea actului invocat de către reclamantul - apelant, în temeiul dispoziţiilor art. 953, 954 C. civ., lăsând nesoluţionat fondul cauzei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC P. Bank România SA Bucureşti şi chematul în garanţie BNP S.P.M., aducându-i următoarele critici:
I. Recurenta-pârâtă SC P. Bank România SA Bucureşti a adus următoarele critici deciziei recurate:
1. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în ce priveşte aplicarea principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil.
Astfel, reclamanţii au avut apărător ales, în persoana dl. avocat M.R., prin cererea introductivă aceştia solicitând, în mod expres, constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă autentificat sub nr. 1460 din 14 aprilie 2008, reiterând această solicitare de mai multe ori în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, instanţa de apel trebuia să soluţioneze cererea de chemare în judecată şi respectiv apelul în limitele învestirii prin cererile de chemare în judecată.
2. Instanţa de apel nu a ţinut cont de probatoriul administrat în cauză de către prima instanţă, prin care s-a făcut, în mod neîndoielnic, dovada cunoaşterii limbii române de către reclamantul K.Y., reţinând, în mod netemeinic, că prima instanţă nu ar fi făcut suficiente demersuri cu privire la înţelegerea de către reclamant a semnificaţiei termenilor din contractul încheiat în faţa notatului public.
Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că motivarea instanţei de apel este contradictorie.
3. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a prevederilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici, deoarece prin această normă legală nu se instituie o obligaţie generală în sarcina notarilor publici de a asigura un interpret pentru cetăţenii străini, din contră, asigurare interpretului se face numai pentru persoanele care „nu vorbesc sau nu înţeleg limba română", situaţie care excede cauzei de faţă, reclamantul K.Y. fiind un cunoscător al limbii române.
II. Recurentul - chemat în garanţie, S.P.M., notar public în cadrul BNPA V.L., Voluntari, Ilfov, a adus următoarele critici deciziei recurate:
1. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu greşita interpretare a dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 129 alin. (4), (5) şi (6) C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel s-a raportat în mod greşit numai la dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., cu excluderea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., aceasta intrând în cercetarea fondului, stăruind în afla care este adevăratul motiv de nulitate invocat de reclamantul K.Y.
Prima instanţă a motivat de ce a reţinut că reclamantul are un nivel de cunoaştere a limbii române care i-a permis să încheie acte juridice prin care a dobândit drepturi şi şi-a asumat obligaţii, inclusiv prin semnarea contractului de credit nr. 29102 din 14 aprilie 2008, precum şi a contractului de vânzare-cumpărare cu ipotecă autentificat sub nr. 1459 din aceeaşi dată.
Chiar dacă soluţia primei instanţe ar fi fost apreciată de către instanţa de apel ca fiind greşită soluţia corectă nu era aceea de anulare a sentinţei apelate, ci de reţinere a cauzei spre rejudecare, prima instanţă nesoluţionând cererea de chemare în judecată pe calea excepţiilor.
În acest sens s-a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a principiului disponibilităţii părţilor, părţile fiind acelea care fixează conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.
2. Motivarea instanţei de apel este şi contradictorie, deoarece nu a lămurit de ce s-a înlăturat apărările formulate în întâmpinări şi note scrise de către pârâtă şi chematul în garanţie.
Astfel, recurentul chemat în garanţie a arătat că pentru ca cererea de chemare în judecată să poată fi analizată din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 954 C. civ., era necesar ca reclamantul să precizeze la care din cele două false reprezentări s-a referit, la eroare obstacol, care constă în falsa reprezentare a naturii juridice a actului juridic încheiat, s-au la falsa reprezentare asupra identităţii fizice a obiectului actului juridic respectiv, cu atât mai mult cu cât acesta nu a precizat dacă faţă de contractul de împrumut bancar s-a aflat în aceeaşi eroare, acesta nesolicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut bancar, şi nici a contractului de vânzare-cumpărare cu ipotecă autentificat sub nr. 1459/14 aprilie 2008.
3. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) şi (2) a art. 60 din Legea nr. 36/1995.
Aceste texte de lege prevăd posibilitatea, pentru cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale sau persoanelor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română, de a lua la cunoştinţă de cuprinsul actului prin interpret.
În speţa de faţă, s-a dovedit că reclamantul cunoştea foarte bine limba română, din moment ce a semnat atât contractul de credit cât şi două contracte de ipotecă, ambele în faţa notatului public, dar a solicitat anularea doar a ultimului contract de ipotecă, deoarece viza apartamentul locuinţa sa personală.
Dacă reclamantul ar fi avut nevoie de vreun interpret ar fi trebuit să solicite serviciile acestuia în faţa notatului.
Mai mult, în speţa de faţă, notarul public s-a asigurat că reclamantul înţelege conţinutul şi efectele actului juridic pe care urma să-I semneze.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Atât recurenta-pârâtă cât şi recurentul-chemat în garanţie, au criticat decizia recurată sub mai multe aspecte.
Cererea de chemare în judecată a fost înregistra pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 17 noiembrie 2009.
Prin urmare, dispoziţiile codului de procedură civilă aplicabile speţei de faţă sunt cele care erau în vigoare la data învestirii primei instanţe, aşa după cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 202/2010 cu privire la aplicarea legii procesuale în timp, care consacră principiul ultraactivării legii procesual civile existente la momentul învestirii primei instanţe, şi nu pe cel al aplicării imediate a legii procesual civile, care era valabil până la data apariţiei acestui act normativ.
Calea de atac a apelului are un caracter devolutiv, în sensul că instanţa de apel nu numai că poate, dar are şi obligaţia de a verifica, în limitele cererii de apel, atât stabilirea situaţiei de fapt de către prima instanţă, cât şi aplicarea corectă a legii de către aceasta.
În speţa de faţă, prima instanţă a arătat, pe larg, de ce a reţinut o anumită stare de fapt, şi de ce a analizat pricina dedusă judecăţii prin raportare la condiţiile de nulitate absolută a contractului de ipotecă.
Prin urmare, nu se poate reţine că prima instanţă a soluţionat pricina dedusă judecăţii pe calea unor excepţii procesuale, aceasta justificându-şi, pe fond, soluţia pronunţată.
în această situaţie, instanţa de apel este cea care nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, ea având posibilitatea, dar şi obligaţia, de a se pronunţa pe fondul pricinii, atât în ce priveşte starea de fapt, cât şi în ce priveşte legalitatea hotărârii apelate, potrivit dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., în speţă nefiind aplicabile dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin legea nr. 202/2010, ci dispoziţiile acestui articol de lege care erau în vigoare la data învestirii primei instanţe cu cererea de chemare în judecată.
În atare situaţie sunt incidente dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., astfel încât, având în vedere şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtă şi de chematul în garanţie, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeaşi instanţă de apel, care va avea în vedere la soluţionarea apelului şi celelalte susţineri ale părţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii P. Bank România SA Bucureşti şi BNP S.P.M. împotriva Deciziei civile nr. 124 din 12 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 7 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 444/2013. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 50/2013. Civil. Reziliere contract. Recurs → |
|---|
