ICCJ. Decizia nr. 484/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 484/2013
Dosar nr. 42028/3/2010
Şedinţa publică din 6 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 42028/3/2010, la data de 2 septembrie 2010, reclamanta D.I. a solicitat, în contradictoriu cu M.F.P., obligarea pârâtului la plata, către reclamantă, a sumei de 1.057.500 lei (echivalentul a 250.000 euro, la cursul B.N.R. leu/euro de la data introducerii acţiunii), reprezentând preţul de piaţă al apartamentului nr. 172 situat în Bucureşti, str. Vasile Conta, al cotei indivize de 0,74 % din părţile de folosinţa comună ale imobilului, precum şi al terenului aferent de sub construcţie, în suprafaţă de 10,12 m.p.
La data de 09 mai 2011, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., prin care a precizat câtimea pretenţiilor faţă de pârât, respectiv, suma de 174.418 Euro, în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, în conformitate cu evaluarea realizată de expertul desemnat în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 859 din 9 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea precizată; a obligat pârâtul M.F.P. la restituirea, către reclamantă, a preţului de piaţă al apartamentului nr. 172, situat în Bucureşti, str. Vasile Conta, al cotei indivize de 0,74 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului, precum şi al terenului aferent de sub construcţie, în suprafaţă de 10,12 m.p., în valoare de 174.418 Euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii; a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 1.100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii Z.V.V. şi Z.M.A., cu obligarea pârâtei D.I. (reclamanta din prezenta cauză) de a le restitui, în deplină proprietate şi posesie, apartamentul nr. 172, situat în Bucureşti, str. Vasile Conta.
În considerentele deciziei menţionate, s-a reţinut că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, D.I. a fost de bună-credinţă, apreciind însă că vânzarea de către stat a bunului fostului proprietar, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate, constituie o privare de bun, care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului 1 la C.E.D.O.
Potrivit raportului de expertiza tehnică specialitatea construcţii întocmit de expertul M.I.A., valoarea de piaţă a apartamentului nr. 172, situat în Bucureşti, str. Vasile Conta, a cotei indivize de 0,74 % din părţile comune şi a terenului aferent de sub construcţie este de 174.418 Euro.
Tribunalul a constatat că, având în vedere că reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca efect al admiterii acţiunii în revendicare a foştilor proprietari, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, reţinându-se totodată buna sa credinţă la dobândirea imobilului, aceasta este îndreptăţită, potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, datorat, conform art. 50 alin. (21) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de către M.F.P., aceste dispoziţii legale având prioritate faţă de normele de drept comun din Codul civil privind răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul M.F.P., arătând că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind terţ faţă de părţile participante la încheierea contractului de vânzare-cumpărare; că răspunderea civilă instituită prin dispoziţiile art. 1337, 1341 şi urm C. civ., nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie contrară; că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile instituite de art. 501 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanta a fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar în cauză nu există o hotărâre judecătorească care să constate nulitatea absolută a contractului în discuţie; că pârâtul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu se află în culpă procesuală, nu a dat dovadă de rea-credinţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural în acest sens.
Prin decizia civilă nr. 169/ A din 24 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte apelul, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a redus suma acordată drept despăgubire reclamantei la 167.336 euro, reprezentând strict valoarea spaţiilor obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. NO3956 din 14 iulie 1997, conform suplimentului la raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, referitor la situaţia de fapt, că prin decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010 a instanţei supreme s-a reţinut că, la data încheierii contractului de vânzare- cumpărare, D.I. a fost de bună-credinţă.
În ce priveşte calitatea procesuală pasivă în cauză, instanţa de apel a constatat că în mod corect tribunalul a stabilit că M.F.P. ce are legitimare procesuală în acest sens, fiind incidente dispoziţiile art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, conform cărora restituirea preţului prevăzut la alin. (21), anume preţul de piaţă al imobilului, se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/ 2001 au caracter special faţă de cele de drept comun conţinute în Codul civil în materie, iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre legea specială şi legea generală, acestea se aplică prioritar faţă de Codul Civil.
Vânzarea în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a reprezentat nici un moment o vânzare cumpărare consensuală „clasică”, astfel cum aceasta este reglementată de dispoziţiile Codului civil, bazată pe principiile autonomiei de voinţă şi libertăţii contractuale, actul de vânzare cumpărare fiind încheiat în baza unei dispoziţii legale edictate de S.R. prin care unităţile deţinătoare erau obligate să vândă imobilele către chiriaşi, la anumite preţuri şi în anumite condiţii.
Prin urmare, nici un moment actul de vânzare cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995 de către reclamantă nu a fost încheiat în condiţiile Codului civil, fiind în prezenţa unei varietăţi de act juridic atipic, dictat de o reglementare specială, Legea nr. 112/1995, în raport de anumite condiţii speciale, sociale şi legale.
În cadrul vânzării efectuată în condiţiile Legii nr. 112/1995, unitatea deţinătoare a acţionat în numele şi pentru S.R., la dispoziţia acestuia, după cum şi efectele acestei vânzări nu s-au produs în persoana unităţii deţinătoare M.B., care nu a încasat niciun preţ.
Tocmai având în vedere aceste caractere speciale ale contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat în mod expres că restituirea preţului de piaţă al imobilului se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. ( 6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Instanţa de apel a constatat că în suma de 174.418 euro acordată de instanţa de fond a fost inclusă şi valoarea corespunzătoare unor spaţii care nu au fost obiect al contractului de vânzare-cumpărare în discuţie. Această sumă a fost determinată prin expertiza efectuată la fond prin evaluarea spaţiilor obiect al acestui contract de vânzare cumpărare, dar şi prin adăugarea valorii unor spaţii care nu au făcut obiectul acestui contract, ci al unui alt act de înstrăinare, anume, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3029 din 14 august 2002, reclamanta a mai cumpărat de la anumiţi vânzători persoane fizice o cameră de locuit în suprafaţă de 5,69 m.p., împreună cu cotele părţi asupra spaţiilor de folosinţă comună şi forţată.
Expertul a evaluat in comun cele două categorii de spaţii, stabilind valoarea finală de 174.418 euro, care a fost şi acordată de tribunal reclamantei.
Reclamanta a explicat instanţei de apel că după cumpărarea şi a acestei camere, a unit cele două spaţii locative, iar la momentul punerii în executare a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3871 din 18 iunie 2010, a fost, practic, evacuată şi din această cameră.
Or, cu privire la acest spaţiu obiect al contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3029 din 14 august 2002, nu poate fi angajată răspunderea civilă a pârâtului M.F.P., acest contract nefiind sub imperiul Legii nr. 10/2001 şi al dispoziţiilor legale mai sus analizate, întrucât nu a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Faptul că reclamata a fost în fapt deposedată şi de această cameră cu prilejul executării Deciziei nr. 3871/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie excede cadrului prezentului dosar, cu privire la acest spaţiu pârâtul neavând, într-adevăr, calitate procesuală pasivă.
Referitor la criticile privind neîndeplinirea cerinţelor art. 50 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a constatat că în mod corect tribunalul a stabilit aplicabilitatea acestui text de lege în cauză, reclamantei cuvenindu-i-se valoarea de piaţă a imobilului din care a fost evinsă prin hotărârea judecătorească mai sus menţionată.
Opinia susţinută de pârât în sensul că art. 501 din Legea nr. 10/ 2001 se aplică doar în situaţia declarării nulităţii contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă conduce la golirea de conţinut a acestui text, atâta timp cât pentru situaţia declarării judecătoreşti a nulităţii există un alt text legal, anume art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod distinct nu acordarea preţului de piaţă, ci doar a preţului actualizat.
În speţă, contractul de vânzare cumpărare al reclamantei nu a fost declarat nul printr-o asemenea hotărâre judecătorească, el fiind în consecinţă considerat valabil, pierderea posesiei de către aceasta făcându-se în urma evingerii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.F.P., formulând următoarele critici:
I. Î n mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi, având în vedere că M.F.P. este un terţ în raporturile juridice dintre reclamantă şi primărie, generate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, şi că, potrivit art. 1337, 1341 şi urm. C. civ., în cauză este incidenţă răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Aceste dispoziţii de drept comun nu pot fi înlăturate prin dispoziţii speciale contrare, fiind, deci, aplicabile în cauză.
II. Î n cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, condiţiile impuse de acest text de lege, nefiind îndeplinite, în sensul că reclamanta a fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar acesta nu a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
III. Î n mod greşit instanţa de apel s-a raportat la concluziile raportului de expertiză efectuat la instanţa de fond, care a stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea imobilului, respingând obiecţiunile formulate de către pârât şi refuzând să suplimenteze probatoriul, în vederea refacerii calculului evaluării.
În acest sens, arată că suma stabilită în raportul de expertiză este exagerat de mare şi determină o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei, iar conform jurisprudenţei C.E. D.O., în astfel de situaţii nu se impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulaţie a imobilului, fiind suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare.
IV. Î n mod greşit pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1100 lei, întrucât nu se află în culpă procesuală, nu a dat dovadă de rea-credinţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed:
Potrivit art. 5011 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Dispoziţia legală anterior citată consacră dreptul la despăgubire al chiriaşilor cumpărători care au dobândit cu bună credinţă imobile preluate de statul comunist, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate cu statul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile de care aceştia au fost deposedaţi ulterior, de către foştii proprietari de la care statul preluase bunurile.
Dreptul la o despăgubire echivalentă cu preţul de circulaţie al imobilului, adică reprezentând valoarea de circulaţie calculată la preţul pieţei imobiliare la momentul deposedării, constituie un beneficiu al legii speciale conferit acestei categorii de cumpărători, în considerarea bunei lor credinţe la momentul perfectării contractului cu statul.
În conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (3) din aceeaşi lege, restituirea preţului în ipoteza anterior arătată „se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare”.
Aceste norme au caracter de drept material şi, inserate fiind într-o lege specială, sunt derogatorii de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 1337 C. civ., în ceea ce priveşte obiectul raportului juridic născut din faptul desfiinţării, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, instituind ex lege obligaţia M.F.P. de restituire a valorii de piaţă a imobilului.
În aplicarea dispoziţiilor legale arătate, debitorul obligaţiei de restituire este M.F.P., singura autoritate ce are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu.
Calitatea pârâtului de a sta în proces este independentă de existenţa vreunei culpe în sarcina sa şi derivă din lege, raportat la atribuţiile sale de gestionar, în numele statului, a fondului constituit în condiţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Nu se poate reţine apărare conform căreia M.F.P. nu poate fi obligat la plata preţului, fiind terţ faţă de contract (încălcarea principiului relativităţii efectelor actelor juridice) deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune, ca parte contractantă, ci în temeiul legii, dispoziţia legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata preţului.
II. Contrar susţinerilor recurentului-pârât, în speţă este îndeplinită condiţia impusă de art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind existenţa unei hotărâri definitive şi irevocabile de desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, dar nu în forma constatării nulităţii acestuia, ci în forma lipsirii de efecte juridice prin admiterea acţiunii în revendicare formulată de proprietarii iniţiali.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 3871/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul reclamanţilor Z.V.V. şi Z.M.A. în contradictoriu cu D.I. , pârâta fiind obligată să lase acestora în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 172 situat în Bucureşti, str. Vasile Conta.
Prin decizia sus-menţionată s-a reţinut că buna-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a pârâtei nu mai poate fi pusă în discuţie, asupra acesteia statuându-se în mod irevocabil, dar că singura modalitate de reparare a prejudiciului cauzat de stat reclamanţilor este restituirea în natură a imobilului, sens în care a fost acordată prioritate titlului acestora.
Împrejurarea că în cadrul acţiunii în revendicare îndreptată împotriva pârâtei D.I., s-a acordat preferabilitate titlului foştilor proprietari, respectiv, reclamanţilor din acel dosar, a avut drept consecinţă lipsirea de efecte juridice a contractului de vânzare-cumpărare nr. NO3956 din 14 iulie 1997.
Ca atare, decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admisă acţiunea în revendicare promovată de Z.V.V. şi Z.M.A., în contradictoriu cu D.I., este cea care a lipsit de valoare juridică, în lipsa unei cauze de nulitate, contractul de vânzare-cumpărare în discuţie.
Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanţii din prezenta cauză beneficiază de dispoziţiile reparatorii ale art. 501 din Legea nr. 10/2001. Chiar dacă această dezlegare în drept nu apare în dispozitivul menţionatei hotărâri, ea produce efecte pentru că a fost element determinant al admiterii acţiunii în revendicare.
Este evident că obligarea reclamantei din prezenta cauză, de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie bunul în litigiu obiect al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 foştilor proprietari, determină lipsirea de valoare juridică a actului de înstrăinare în sensul art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, situaţie care o îndreptăţeşte pe acesta la acordarea despăgubirilor în baza textului legal menţionat, critica recurentului-pârât în sensul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul legal amintit neputând fi primită.
III. Referitor la critica privind concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, în sensul stabilirii unei valori prea mari a preţului apartamentului de care reclamanta a fost deposedată şi ignorării obiecţiunilor formulate cu privire la raportul de expertiză, se constată că recurentul nu a formulat o astfel de critică în apel. Dimpotrivă, în cadrul procedurii de judecare a apelului, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie faptul că în valoarea de piaţă a apartamentului a fost inclus un spaţiu care nu este proprietatea reclamanţilor şi a dispus o nouă expertiză în acest sens.
Pe cale de consecinţă, nu pot fi avute în vedere nici referirile făcute de recurentul-pârât în cadrul acestui motiv de recurs la jurisprudenţa C.E.D.O.
IV. Î n ceea ce priveşte critica conform căreia în mod greşit pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, nici aceasta nu poate fi reţinută.
Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală, respectiv, partea căzută în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată părţii care a câştigat procesul.
În speţă, acţiunea prin care reclamanta D.I. a solicitat, în contradictoriu cu M.F.P., obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă al apartamentului în litigiu, a fost admisă de către prima instanţă, soluţia de principiu fiind menţinută şi în calea de atac a apelului, etapă procesuală în care a operat doar o ajustare a valorii acestui preţ.
Pe tot parcursul cercetării judecătoreşti pârâtul a adoptat o poziţie procesuală contrară solicitărilor reclamantei, soluţia finală, de admitere a acţiunii, fiind aceea care a determinat „căderea în pretenţii” a acestuia şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P.M. Bucureşti împotriva deciziei nr. 169/ A din 24 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 496/2013. Civil. Evacuare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 480/2013. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
