ICCJ. Decizia nr. 4855/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4855/2013
Dosar nr. 28103/3/2012
Şedinţa publică din 29 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti la data de 18 ianuarie 2012, sub nr. 1042/302/2012, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din data de 26 martie 2012, reclamanţii V.V., V.A.T. şi V.A. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând restituirea preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, str. Alexandru Petofi, imobil ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1998, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, prin decizia civilă nr. 1053 din 19 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III–a Civilă, rămasă definitivă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 479 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, au fost obligaţi să lase în deplină proprietate imobilul pe care l-au achiziţionat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Au învederat că, deşi au cumpărat imobilul cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege, contractul de vânzare-cumpărare a devenit caduc, în urma revendicării imobilului prin comparaţie de titluri.
La data de 18 septembrie 2010, a decedat V.V., unul din proprietarii apartamentului, reclamanţii arătând că sunt succesorii acestuia şi îndreptăţiţi să solicite restituirea preţului, conform certificatului de moştenitor întocmit de BNP A.C.A.R. şi C.B.O.
Reclamanţii au mai susţinut că pârâtul are obligaţia să-i despăgubească cu valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 1/2009.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând profita sau dăuna unui terţ. Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamanţi, este terţ faţă de acest raport juridic, astfel că nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Pârâtul a susţinut că deposedarea cumpărătoarei de apartamentul ce face obiectul litigiului întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, pentru care ar trebui să răspundă Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător la încheierea contractului cu reclamanţii, conform dispoziţiilor art. 1337 C. civ.
Faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, pârâtul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se anuleze contractul de vânzare sau prin care să se constate buna lor credinţă.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea capătului de cerere privind valoarea de circulaţie ca neîntemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite în cauză condiţia încheierii contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi condiţia desfiinţării contractului prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
A învederat că obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune valoarea prezentă de circulaţie a imobilului, ci diferenţa dintre valoarea de circulaţie a acestuia la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de circulaţie la momentul evicţiunii. A susţinut că, prin reguli de simetrie şi de echitate, întrucât imobilul nu a fost dobândit după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere.
A invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de proprietate, ocrotit prin art. 1 din Protocolul adiţional 1 la Convenţie, evidenţiată în cauze precum: Raicu c. României, Velikovi c. Bulgariei, Tudor Tudor c. României, Pincova şi Pinc c. Republicii Cehe, Wulpe, Stoyanova şi Ivanov.
Cu privire la cheltuielile de judecată, pârâtul a arătat că acestea ar trebui imputate Primăriei Municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA, în baza răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, Ministerul Finanţelor Publice nefiind vinovat de declanşarea litigiului.
Prin încheierea pronunţată la data de 26 martie 2012, instanţa a respins, ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Raportat la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., prin sentinţa civilă nr. 5730 din 25 iunie 2012, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 18 iulie 2012, sub nr. 28103/3/2012.
Prin sentinţa civilă nr. 2010 din 14 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, a admis acţiunea astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 176.843 Euro în echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri – preţ de piaţă imobil înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului este neîntemeiată, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizat, şi anume restituirea preţului de piaţă al imobilului, temeiul de drept al cererii, dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ, care consacră în mod expres legitimarea procesuală pasivă în litigiile având ca obiect restituirea preţului de piaţă în favoarea Ministerului Finanţelor Publice.
În cauză, V.V. şi V.V., în calitate de cumpărători, au încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, reprezentată de SC H.N. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 16 septembrie 1998, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. Alexandru Petofi, sector 1.
De pe urma defunctului V.V., decedat la data de 18 septembrie 2010, au rămas, în calitate de moştenitori, reclamanta V.V., soţie, având o cotă de 2/8 din masa succesorală, reclamanţii V.A.T. şi V.A., fii, având câte o cotă de 3/8 din masa succesorală, astfel cum a rezultat din certificatul de moştenitor din 22 decembrie 2011 emis de BNP A.C.A.R. şi C.B.O.
Prin decizia civilă nr. 1053A din 19 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 479 R din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a Civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost admisă acţiunea în revendicare a succesorului fostului proprietar deposedat şi s-a dispus obligarea pârâtului V.V. să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 2 situat în imobilul din Bucureşti, astfel cum este acesta individualizat prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1998, reţinându-se preferabilitatea titlului fostului proprietar.
În consecinţă, tribunalul a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, şi art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ.
Instanţa de fond nu a reţinut apărarea pârâtului referitoare la pretinsa îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor, determinată de împrejurarea că preţul de achiziţie al imobilului nu a fost determinat prin aplicarea jocului cererii şi ofertei pe piaţa liberă, criteriu folosit cu prilejul dezdăunării, în detrimentul considerentelor expuse în precedent, câtă vreme dreptul la restituirea preţului de piaţă este prevăzut printr-o dispoziţie legală expresă, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile anume prevăzute de lege.
Tribunalul a avut în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară în specialitatea construcţii, faţă de care părţile nu au formulat în termen legal obiecţiuni.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Ministerul Finanţelor Publice, invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. Apelantul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru refacerea raportului de expertiză. De asemenea, a solicitat şi schimbarea sentinţei instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului, pârâtul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 16 septembrie 1998 dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, ci terţ faţă de acest act, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
A solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi următoarele C. civ., să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Pe fond, apelantul a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, avute de altfel în vedere chiar de către instanţa de fond pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; contractul de vânzare cumpărare să fi fost desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Or, în prezenta cauză, nu este îndeplinită nicio condiţie din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.
Cu privire la existenţa unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, apelantul a considerat că reaua credinţă atât a vânzătorului, cât şi a cumpărătorilor nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere că imobilul supus vânzării nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind preluat de către stat fără un titlu valabil, aspect reţinut în decizia civilă nr. 1053A din 19 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 26388/3/2007. Astfel, nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamanţii ar fi fost de bună credinţă la încheierea actului de vânzare cumpărare.
Apelantul a considerat, totodată, că reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unei sentinţe definitive şi irevocabile în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte raportul de expertiză, apelantul a considerat că în mod eronat a fost omologat de către instanţa de fond, întrucât acesta nu reflectă preţul real al imobilului în discuţie. Astfel, în cadrul metodelor de evaluare nu este menţionată nicio corecţie legată de blocajul actual al pieţei imobiliare, suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobil, reclamanţii achiziţionându-l la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţii. Apelantul a apreciat că se impune o diminuare a valorii cu cel puţin 30% din valoarea reală. Cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
Apelantul a arătat că, în spiritul protejării drepturilor reclamanţilor în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, aceştia ar fi îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.
Este evident că preţul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piaţă a acestor imobile, la data edictării legii, precum şi în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriaşi, începând cu anul 1996. Aşa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţă actuală a imobilelor constituie o îmbogăţire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Astfel, situaţia cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esenţial diferită de situaţia celor care cumpără un imobil potrivit preţurilor stabilite liber pe piaţă.
În speţă, reclamanţii aveau obligaţia să dovedească că au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi că trebuie examinat în ce măsură jurisprudenţa instanţei europene impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de circulaţie a imobilului, în situaţia în care aceştia sunt evinşi, prin admiterea acţiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil.
În ceea ce obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, apelantul a susţinut că nu a dat dovadă de rea credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural.
Prin decizia civilă nr. 64A din 25 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a IV-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul Ministerul Finanţelor Publice, instanţa reţinând următoarele:
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor în procesele pentru restituirea preţului de piaţă sau a preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate. Nu se poate susţine că în cauză ar fi aplicabile dispoziţiile generale în materie de evicţiune prevăzute de Codul civil în situaţia în care au fost adoptate dispoziţiile speciale derogatorii menţionate.
În consecinţă, în mod corect prima instanţă a apreciat că, în baza acestei dispoziţii legale, calitatea procesuală pasivă în cadrul acţiunilor prevăzute de textul legal aparţine Ministerului Finanţelor Publice.
Pe fond, Curtea a constatat că art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Noţiunea de „desfiinţare” la care se referă art. 50 alin. (2) şi (21), respectiv, art. 501 din Legea nr. 10/2001, include atât anularea contractului, cât şi situaţia în care contractul este lăsat fără efect prin admiterea acţiunii în revendicare. Astfel, sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale şi pentru cazul în care cumpărătorul a pierdut imobilul prin admiterea acţiunii în revendicare, efectele fiind aceleaşi ca în cazul anulării contractului de vânzare – cumpărare, şi anume cumpărătorul este lipsit de proprietatea bunului.
Susţinerea apelantului pârât în sensul că, pentru a se putea cere valoarea de piaţă, este necesară o hotărâre judecătorească care să reţină buna credinţă la încheierea contractului de vânzare cumpărare nu este corectă. Reclamanţii au fost evinşi prin admiterea acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor, prin decizia civilă nr. 1053A din 19 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, soluţie rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 479R din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, fără ca titlul lor de proprietate să fi fost anulat. În aceste decizii, s-a considerat că eventuala bună-credinţă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nu prezintă relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar.
Criticile referitoare la expertiza efectuată la fond nu au fost, de asemenea, reţinute. Curtea a constatat că r eprezentantul pârâtului a fost prezent la termenul din 07 noiembrie 2012, ulterior depunerii la dosar a raportului de expertiză, însă nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză. Prin urmare, apelantul nu poate critica direct în căile de atac cele reţinute prin raportul de expertiză, fiind incidentă sancţiunea decăderii în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.
Referitor la aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cererile au fost înlăturate în privinţa acordării unei despăgubiri mai reduse, instanţa de apel considerând că legea internă prevede expres modul în care se stabilesc aceste despăgubiri, prin dispoziţiile avute în vedere de prima instanţă şi analizate în cadrul prezentului apel. Astfel, pentru cazul în care legea internă conţine dispoziţii mai favorabile, nu este posibilă aplicarea altor principii rezultând din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susţine apelantul, art. 20 alin. (2) din Constituţia României prevăzând în mod expres acest fapt .
Motivul de apel privind greşita aplicare a art. 274 C. proc. civ. a fost privit ca nefondat, întrucât partea care a căzut în pretenţii în faza judecăţii în primă instanţă este pârâtul, situaţie în care instanţa a reţinut în mod corect culpa procesuală a acestuia.
În termen legal a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticând hotărârea instanţei de apel din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâtul a arătat, în primul rând, că Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unui terţ.
Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte Ia încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 5627/31619 din 16 septembrie 1998 dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi următoarele C. civ., este necesar să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti prin evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Aceasta dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind, aşadar, pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului Ia valoarea de piaţă.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unul terţ.
Aceasta tulburare de drept este de natura să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului pentru imobilul în cauza Ia preţul de circulaţie.
Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, pentru că nu există culpa acestei instituţii.
În al doilea rând, pârâtul a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a menţinut obligaţia de plata a preţului de piaţa în sarcina Ministerului Finanţelor Publice raportat la dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ cel două condiţii - contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; actul de vânzare cumpărare să fi fost desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile – pentru considerentele expuse şi în apel.
În ceea ce priveşte raportul de expertiză, recurentul a arătat că apelul este o cale devolutivă de atac instanţa că dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că părţile se pot folosi în apel de mijloacele de apărare arătate în motivarea apelului.
Ca atare, instanţa de apel putea dispune efectuarea unei noi expertize de specialitate faţă de considerentele învederate de Ministerul Finanţelor Publice, în sensul că în cadrul metodelor de evaluare nu este menţionată nicio corecţie legată de blocajul actual al pieţei imobiliare, ceea ce impunea o corecţie negativă de 10% pentru procesele în curs şi de cca. 30% pentru locaţia menţionată prin luarea în considerare şi a raportului defavorabil cerere ofertă, negocieri, comisioane etc.
În aceste condiţii, suma stabilită prin raportul de expertiză este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanţii achiziţionându-l la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţii.
Prin urmare, operează îmbogăţirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanţii să încaseze în 2012 o diferenţa de suma în plus faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare cumpărare, valoare care depăşeşte cu mult însăşi valoarea de piaţă a imobilului pe piaţa imobiliară de la ora actuală.
O aplicare corectă a dispoziţiilor privind obligarea Ia garanţia pentru evicţiune şi, respectiv, a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piaţa a imobilului Ia momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare; stabilirea valorii de piaţă la momentul evicţiunii; diferenţa între valoarea de plata a imobilului Ia momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de plata a imobilului la momentul evicţiunii, aceasta constituind de fapt sporul de valoare.
În spiritul protejării drepturilor reclamanţilor în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 Ia CEDO, aceştia ar fi îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit Ia achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ Ia momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.
Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanţi şi pierdut ca urmare a evicţiunii, şi nicidecum prin raportare Ia valoarea actuală de piaţă a imobilului, întrucât obligaţia de garanţie pentru evicţiune funcţionează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului faţă de pierderea dreptului dobândit, iar reparaţia pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă şi reală a prejudicierii acestui patrimoniu.
Recurentul a precizat că trebuia examinat în ce măsură jurisprudenţa instanţei europene impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de piaţa a imobilului, în situaţia în care aceştia sunt evinşi, prin admiterea acţiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil, făcând referiri la cauza Raicu c. României, cauza Velikovi c. Bulgariei, cauza Tudor Tudor c. României, ş.a.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecata, recurentul a susţinut că nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă, că nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata sumei de 1.000 lei.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile invocate, subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
În ce priveşte criticile ce au ca obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului recurent, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a confirmat că instituţia publică menţionată are calitatea de parte obligată în raportul juridic soluţionat, având în vedere dispoziţiile derogatorii ale legii speciale.
În acest sens, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că restituirea preţului de piaţă (ipoteza de la art. 50 alin. (21), la care textul face trimitere şi care interesează în speţă) se realizează de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Contrar celor susţinute de recurent, această obligaţie de dezdăunare a cumpărătorului evins nu revine, în acest caz, vânzătorului (potrivit soluţiei din dreptul comun), ci Ministerului Finanţelor Publice, întrucât legea specială instituie prin norma derogatorie invocată o subrogaţie legală a persoanei debitorului obligat la restituirea preţului de piaţă; raţiunea adoptării de către legiuitor a unei norme speciale este tocmai aceea de a edicta o altă soluţie faţă de cea consacrată deja de dreptul comun, normă care, prioritară fiind, face inaplicabile dispoziţiile dreptului comun.
Această prevedere legală îşi are justificare în respectarea unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea către aceştia a preţului de piaţă (sau a celui actualizat, după caz), pentru cazul producerii evicţiunii (ori al constatării nulităţii contractului, în cealaltă ipoteză), precum în speţă - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În condiţiile în care fondul extrabugetar menţionat este constituit din preţul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („preţul de piaţă”), rezultă că singura raţiune a modificărilor legislative după adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foştilor proprietari care au achiziţionat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ulterior urmare recunoaşterii în justiţie a dreptului de proprietate al foştilor proprietari deposedaţi abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală aparţinând Ministerului Finanţelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii, criticile recurentului vizând lipsa legitimării sale procesuale în cadrul acţiunii neputând fi primite.
Faţă de cele expuse anterior privind normele legale incidente în speţă, sunt vădit neîntemeiate susţinerile recurentului privind regulile din materia evicţiunii şi răspunderea vânzătorului în această materie conform dreptului comun – Codul civil.
În consecinţă, în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii (menţinerea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, şi pierderea proprietăţii printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, în comparare de titluri), Înalta Curte nu poate reţine aplicarea normelor de drept comun în materia evicţiunii, cât timp exista reguli speciale pentru soluţionarea prezentei acţiuni, conform principiului de drept „specialia generalibus derogant”.
Garanţia pentru evicţiune reglementată de dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ. se aplică doar în privinţa vânzărilor ce nu sunt supuse unor norme speciale, ca în cazul de faţă, când obiect al convenţiei dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti l-a reprezentat un imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995, preluat de la fostul proprietar.
În speţă, chiriaşii cumpărători au pierdut proprietatea asupra apartamentului cumpărat, urmare revendicării şi, în consecinţă, vânzătorul este cel care trebuie să restituie preţul primit ca efect al evicţiunii consumate.
Cum însă, în cazul locuinţelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, preţul s-a virat de cumpărător direct în contul extrabugetar constituit la dispoziţia Ministerului Economiei şi Finanţelor, în prezent pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, iar nu în contul Primăriei Municipiului Bucureşti, a accepta punctul de vedere în sensul inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 înseamnă a accepta în egală măsură îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice pe seama patrimoniului unităţii vânzătoare.
Pornind de la cele corect reţinute de instanţele de fond, se constată că în cauză se verifică premisa răspunderii pentru evicţiune, dată fiind tulburarea de drept produsă reclamanţilor prin admiterea acţiunii în revendicare formulată de moştenitorul proprietarilor reali ai apartamentului ce le-a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1998, evicţiune care se reglează nu după dispoziţiile dreptului comun, ci ale art. 501din Legea nr. 10/2001, republicată.
Producerea evicţiunii rezultă din decizia civilă nr. 1053A din 19 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 479 R din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a Civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Astfel, tribunalul a admis, prin comparare de titluri, acţiunea în revendicare a succesorului fostului proprietar deposedat şi a dispus obligarea pârâtului V.V. să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 2 situat în imobilul din Bucureşti, str. Aleea Petofi, astfel cum este acesta individualizat prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1998, reţinându-se preferabilitatea titlului fostului proprietar.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel în mod legal a confirmat aplicarea art. 501din legea specială, care prevede că „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.”
Cum corect indică şi recurentul, premisele acestui text presupun încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract, Înalta Curte constatând însă că instanţele de fond în mod legal au reţinut că ambele cerinţe ale textului sunt îndeplinite în cauză.
Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiţii par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condiţiilor legii nu poate fi „desfiinţat” (dacă se are în vedere că accepţiunea noţiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noţiunea de desfiinţare a unui contract nu există ca sancţiune de drept material, astfel că, Înalta Curtea apreciază că „desfiinţarea” nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noţiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (şi altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o specie a genului.
Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii care cârmuieşte încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca şi cauză de ineficacitate a contractului de vânzare cumpărare avută în vedere de norma analizată.
Aşa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în situaţia în care acesta nu a fost atacat cu acţiune în nulitate, ceea ce permite prezumţia respectării condiţiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În acelaşi timp, se constată că textul analizat foloseşte formularea „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate.”, ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, întrucât numai în aceste condiţii cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.
În plus, Înalta Curte observă şi existenţa unui argument de interpretare sistematică şi istorico-teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la confirmarea aplicabilităţii în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: „Cererile sau acţiunile injustiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.”
Totodată, art. 50 alin. (21) din acelaşi act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede: „Cererile sau acţiunile injustiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.”
Deşi cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri şi acţiuni în justiţie, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (21) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admite coexistenţa celor două tipuri de acţiuni ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995: cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În prima situaţie, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare, prin aplicarea efectului repunerii părţilor în situaţia anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriaşi, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.
Pe când, în cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (21) coroborată cu art. 501, legiuitorul însuşi îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanţierilor deja stabilite prin prezenta decizie.
Drept urmare, constatându-se că intimaţii reclamanţi întrunesc premisele aplicării art. 501din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia acordării preţului de piaţă al apartamentului, conform expertizei efectuate la prima instanţă.
Curtea constată că a fost criticată hotărârea tribunalului şi în ceea ce priveşte considerentele referitoare cu concluziile raportului de expertiză, fiind apreciat ca nefondat punctul de vedere al instanţei de apel faţă de dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
Recurentul a susţinut că instanţa de apel putea dispune efectuarea unei noi expertize de specialitate faţă de considerentele învederate de Ministerul Finanţelor Publice, privind corecţiile ce trebuia a fi aplicate.
În speţă, raportul de expertiză a fost depus în instanţă la data de 20 iunie 2012, iar la termenul din 25 iunie 2012 pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu s-a prezentat pentru a i se înmâna o copie a acestui raport; ulterior, când s-a acordat cuvântul asupra fondului, după declinare, această parte, deşi prezentă în instanţă, nu a formulat obiecţiuni. Raportul a fost însoţit de dovezile de convocare a părţilor la efectuarea expertizei, inclusiv a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 208 C. proc. civ., caz în care nu se poate reţine nulitatea probei administrate.
Lipsa de diligenţă a pârâtului în asigurarea apărării nu poate fi imputată instanţei de judecată, cu atât mai mult cu cât Ministerul Finanţelor Publice nici nu a solicitat readministrarea probei în faza procesuală a apelului, pentru a putea astfel invoca lipsa de rol activ a instanţei de apel şi a susţine că a operat o îmbogăţire fără justă cauză în persoana intimaţilor ori o aplicare incorectă a dispoziţiilor privind obligarea Ia garanţia pentru evicţiune.
Pe de altă parte, Înalta Curte mai constată că apărarea recurentului, în sensul că se impunea o diminuare a valorii stabilite cu cel puţin 30% din valoarea reală, nu este însoţită de un text de lege care să atragă nelegalitatea deciziei recurate, constituindu-se astfel într-un motiv de netemeinicie ce nu poate fi analizat ca motiv de recurs faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Caracterul prea oneros al sumei stabilite şi acordate de prima instanţă cu titlu de preţ de piaţă, în termenii art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu mai poate fi invocat la acest moment, întrucât stabilirea situaţiei de fapt, prin aprecierea probatoriilor administrate, inclusiv a raportului de expertiză administrat este în sarcina judecătorilor fondului.
Or, în lipsa unor critici de nelegalitate concrete relative la condiţiile de admisibilitate ori de administrare a probatoriilor, presupusa greşeală de fapt săvârşită de judecătorii fondului, decurgând din aprecierea probatoriilor, nu poate face obiect al controlului exercitat de instanţa de recurs, urmare a abrogării motivului prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.
În consecinţă, critica formulată de pârât relativă la încălcarea de către judecătorii fondului a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., critică prin intermediul căreia, în realitate, se contestă metodele folosite de expert pentru determinarea preţului de circulaţie al imobilului, metode cu privire la care însă nu a formulat obiecţiuni pertinente la judecata în fond, pentru considerentele de drept mai sus arătate, nu poate fi primită.
În legătură cu cererea recurentului de aplicare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în vederea acordării unor despăgubiri mai reduse, Înalta Curte constată, în principal, că trimiterile la cauzele Raicu c. României, Velikovi c. Bulgariei, Tudor Tudor c. României nu se pliază pe situaţia de fapt dedusă judecăţii şi că instanţa de contencios european, în aceste cereri, a verificat dacă remediile juridice interne ofereau reclamantului posibilitatea obţinerii unor despăgubiri adecvate şi suficiente pentru a nu fi încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 Ia Convenţie.
Pe de altă parte, cum a reţinut şi instanţa de apel, nu este posibilă aplicarea altor principii rezultând din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cât timp legislaţia internă prevede expres modul în care se stabilesc aceste despăgubiri, iar jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu a identificat reglementări internaţionale care să conţină dispoziţii mai favorabile, pentru a fi aplicate prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
În ce priveşte obligarea de prima instanţă a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a constatat că tribunalul a făcut aplicarea criteriului culpei procesuale consacrat implicit prin dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală fiind o noţiune distinctă de cea a culpei în raportul juridic obligaţional, raportul de drept material în cauză concretizând, de altfel, o răspundere obiectivă a statului de dezdăunare a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, care au fost evinşi de foştii proprietari.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 64A din data de 25 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4941/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4624/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
