ICCJ. Decizia nr. 4941/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4941/2013
Dosar nr. 1326/93/2012
Şedinţa publică din 31 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 927 din 2 octombrie 2012, Tribunalul Ilfov - Secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi pe acest temei, a respins cererea reclamanţilor B.A.C., N.P. şi R.M., în contradictoriu cu pârâţii C.I.O. şi C.D., ca inadmisibilă, a obligat pe reclamanţi la plata către pârâţi a sumei de 12.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
În fapt, s-a reţinut că reclamanţii, împreună cu numiţii C.A.D., I.C.M., L.R. şi C.E.M., au dobândit, în indiviziune, dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă totală de 7.500 m.p. situat în comuna Snagov, sat Snagov, judeţul Ilfov, prin mai multe contracte de vânzare-cumpărare, după cum urmează: prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 4 decembrie 1992, suprafaţa de 1.250 m.p. de la numitul B.A.; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 4 decembrie 1992, suprafaţa de 1.250 m.p. de la numita I.A.; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 4 decembrie 1992, suprafaţa de 2.500 m.p. de la numitul D.V.; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 4 decembrie 1992, suprafaţa de 2.500 m.p. de la numitul T.S.
Pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra mai multor terenuri situate în comuna Snagov, satul Snagov, judeţul Ilfov, după cum urmează: prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 24 noiembrie 2003, terenurile în suprafaţă de 1.521 m.p. şi 979 m.p. de la E.I. şi E.M.E.; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 11 februarie 2005, terenurile în suprafaţă de 1.074,37 m.p. şi 1.486,48 m.p. de la D.G. şi C.E.; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 09 februarie 2004, terenurile în suprafaţă de 540 m.p. şi 1.285 m.p. de la T.E. şi C.I.
Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat pe calea acţiunii în revendicare obligarea pârâţilor de a lăsa, reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie cota-indiviză de 3/7 din terenul în suprafaţă totală de 6.885,25 m.p. situat în comuna Snagov, satul Snagov, judeţul Ilfov.
Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, posesorul pârât este obligat să restituie lucrul către adevăratul proprietar.
Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie care tinde nu numai la stabilirea dreptului de proprietate al reclamantului, ci şi la redobândirea posesiei materiale.
Relevant în acest sens este art. 566 alin. (1) C. civ., conform căruia în cazul admiterii acţiunii în revendicare pârâtul va fi obligat la restituirea bunului. Prin urmare, această acţiune poate avea ca obiect numai bunuri mobile sau imobile individual determinate, iar nu o cotă indiviză dintr-un drept de proprietate, cota indiviză nefiind susceptibilă de a forma obiectul posesiei, întrucât nu întruneşte şi elementul material, nefiind suficient elementul psihologic sau intelectual.
Prin decizia civilă nr. 90 A din 12 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor, a obligat apelanţii-reclamanţi la 3.300 lei cheltuieli de judecată, reduse, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimaţii-pârâţi.
În jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, s-a apreciat că este necesar să se ţină cont de circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, astfel încât aplicarea regulii unanimităţii să nu reprezinte un obstacol insurmontabil pentru orice tentativa viitoare de revendicare a bunurilor indivize, ceea ce ar reprezenta o încălcare a art. 6 din Convenţie - Cauza Lupaş contra Romaniei.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 643 din noul C. civ.
Prin art. 63 din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil s-a stipulat că dispoziţiile art. 643 alin. (1) şi (2) C. civ. se aplică şi în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil, iar cele ale art. 643 alin. (3) se aplică şi în situaţiile în care pricina nu a fost soluţionată în primă instanţă până la data intrării în vigoare a Codului civil.
Prin urmare, având în vedere că sentinţa apelată nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a noului C. civ. (cauza fiind în apel), sunt aplicabile dispoziţiile art. 643 alin. (1) enunţate mai sus, care prevăd ca acţiunea în revendicare poate fi formulată şi de un singur coproprietar.
Acţiunea formulată de reclamanţi în mod corect a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât prin aceasta nu se urmăreşte revendicarea bunului în întregul său ci numai a unei cote ideale din bun, ceea ce face imposibilă identificarea, dar şi punea în executare a unei astfel de hotărâri.
În situaţia coproprietăţii, fiecare coproprietar este titular exclusiv asupra cotei-părţi ideale, abstracte, din dreptul de proprietate asupra bunului. Prin urmare, dreptul asupra bunului este fracţionat şi nu însuşi bunul, luat în materialitatea lui.
Proprietatea comună pe cote-părţi sau coproprietatea obişnuită, are următoarele trăsături definitorii: pluralitatea titularilor, divizarea intelectuală a dreptului de proprietate între titulari, unitatea materială a bunului care constituie obiectul coproprietăţii. În plus, acest caz de coproprietate este esenţialmente temporar, fiecare dintre titulari având dreptul să ceara încetarea acestei modalităţi prin partaj.
Prin solicitarea de către reclamant a unei fracţii dintr-un bun este imposibilă identificarea acesteia, dar şi punerea în executare a unei astfel de hotărâri. Una dintre trăsăturile acţiunii în revendicare este aceea că are ca scop predarea posesiunii unui bun, ceea ce înseamnă că, în principiu, acţiunea trebuie introdusă împotriva celui ce deţine bunul în speţă a porţiunii din bun. Or, câtă vreme bunul revendicat nu este identificat în materialitatea lui şi predarea acestuia este imposibil de realizat.
Pe cale de consecinţă, acţiunea în revendicare având ca obiect o cotă indiviză dintr-un bun nu poate fi primită în baza art. 480 C. civ.
Împrejurarea că legea permite dobândirea (dreptul de proprietate) şi folosirea (posesia) unui bun în indiviziune, nu vine în contradicţie cu imposibilitatea revendicării cotelor indivize pentru considerentele sus menţionate.
Critica privind suma de 12.400 lei acordată cu titlu de cheltuieli de judecată şi apreciată de apelantă ca fiind exagerată, instanţa putând face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., este nefondată.
Art. 274 C. proc. civ. prevede că partea, care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat, de partea câştigătoare.
În lumina acestor principii, dispoziţiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ. trebuie puse în concordanţă cu prevederile art. 276 din acelaşi cod. Astfel, sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului. Când pretenţiile ce formează obiectul acţiunii au fost admise doar parţial, instanţa va acorda celui care a câştigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată suportate, proporţional cu pretenţiile admise. De asemenea se vor acorda în mod integral cheltuielile de judecată efectiv făcute, de partea câştigătoare, când partea potrivnică prin atitudinea sa, a determinat pe reclamant să introducă acţiunea în modul în care a fost formulată.
În speţă, raportat la valoarea litigiului, la volumul de acte administrate în cauză dar şi de poziţia de parte câştigătoare a pârâţilor suma acordată nu se impune a fi redusă cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 12 aprilie 2013, reclamanţii, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii, respectiv numele persoanelor la care face referire, F.V.S., F.R., F.B.R. nefigurând ca părţi în dosar. O altă eroare a motivării este data depunerii acţiunii reclamanţilor, respectiv data de 13 septembrie 2009, deşi corect ar fi fost 14 iunie 2012, moment ce se situează după data intrării în vigoare a Codului civil actual. Instanţa de apel a fost într-o gravă eroare atunci când a analizat situaţia de fapt, stabilind astfel greşit legea aplicabilă speţei. Aprecierea instanţei de apel potrivit căreia ar fi aplicabile dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 71/2011 denotă faptul că instanţa de apel nu a reţinut corect care este legea aplicabila speţei de faţă. În raport de data învestirii instanţei, motivarea cu privire la acest aspect este superflua, întrucât stadiul procesual al cauzei permitea aplicarea dispoziţiilor art. 643 C. civ. actual, fără a fi nevoie de extinderea efectelor acestuia prin aplicarea art. 63 din Legea nr. 71/2011.
Decizia pronunţată în apel este nelegală, întrucât prin aceasta se menţine hotărârea primei instanţe prin care s-a respins cererea ca inadmisibilă, prin aplicarea greşită a legii.
Cât timp legea nu impune ca dreptul litigios sa fie susceptibil de executare silită în plan material, nu poate fi reţinut raţionamentul juridic inserat în considerentele deciziei. Dreptul de proprietate supus judecăţii este identificat sub aspectul obiectului, astfel cum a fost dobândit prin actele juridice încheiate în anul 1992, şi cum a fost deţinut în materialitatea sa (fizic) în coproprietate în cote egale de 1/7 fiecare, potrivit specificului acestuia (teren agricol).
Decizia atacată este lipsită de temei legal, întrucât instanţa sugerează obligativitatea revendicării întregului bun de către coproprietar, încălcând astfel Codul civil actual care prevede expres ca un coproprietar poate, nu trebuie, să revendice întregul bun, dar şi principiul a fortiori, respectiv cine poate mai mult poate si mai puţin,
Doar ulterior recunoaşterii dreptului, se pot examina aspectele legate de repunerea în situaţia anterioară, respectiv restituirea posesiei. Activitatea concretă de punere în posesie a terenului este un aspect care se poate realiza după epuizarea fazei judecăţii propriu-zise, în cea de-a doua fază a procesului civil, executarea silită.
Examinarea admisibilităţii unei acţiuni prin raportare la posibilitatea de punere în executare a dreptul litigios este nelegală, întrucât aceasta exigenţă nu se regăseşte în nici un act normativ.
Este relevant sub acest aspect art. 373 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia cotele-părţi aflate în proprietate comună pot face obiectul executării silite.
Hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât, pe de o parte, aspectele de executare sunt subsecvente admisibilităţii, iar pe de alta parte, prin admiterea cererii privind dreptul deţinut in cote-părţi prin înscrierea în cartea funciară a cotelor-părţi, reclamanţii vor fi exact în ipoteza unui coproprietar care îşi va exercita dreptul fără a tulbura şi fără a fi tulburat de ceilalţi coproprietari
Admisibilitatea unei acţiuni din perspectiva procesuală se cercetează în raport de prevederile art. 109 alin. (1) C. proc. civ. Toate condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, respectiv: afirmarea unui drept, dreptul subiectiv dedus judecaţii este dreptul de proprietate dobândit legal, indiferent dacă bunul este deţinut în mod exclusiv sau pe cote părţi; interesul de a promova acţiunea este dată de necesitatea de a se recunoaşte dreptul de proprietate dobândit legal, calitatea procesuală activă este dovedită, există identitate între titularii dreptului de proprietate, cota de 3/7 şi dreptul pretins, nu revendică mai mult decât deţin prin actul juridic; capacitatea procesuală de a avea drepturi si obligaţii, este dovedită cu înscrisuri.
Inadmisibilitatea unei cereri de chemare în judecată poate interveni numai atunci când dreptul nu este recunoscut de lege sau dacă condiţiile de admisibilitate ale căii procesuale alese nu sunt îndeplinite în raport de reglementarea legală.
Or, în cauza de faţa, în raport de obiectul cererii de chemat în judecată, acţiunea în revendicare prin comparare de titluri, cererea este admisibilă, întrucât dreptul pretins poate fi valorificat, potrivit dispoziţiilor art. 643, coroborate cu art. 634 C. civ. actual.
Referitor la argumentul instanţei de apel prin care arată că „una dintre trăsăturile acţiunii în revendicare este aceea că are ca scop predarea posesiunii unui bun, ceea ce înseamnă că, în principiu, acţiunea trebuie introdusă împotriva celui ce deţine bunul în speţă a porţiunii din bun," s-a arătat că acţiunea a fost introdusă chiar împotriva celui care deţine bunul, fapt dovedit cu contractele de vânzare-cumpărare ale părţii adverse.
Referitor la argumentul, conform căruia acţiunea în revendicare având ca obiect o cotă indiviză dintr-un bun nu poate fi primită în baza art. 480 C. civ., şi acesta reprezintă o situaţia de aplicare greşită a legii, întrucât din conţinutul acestui text de lege reiese că nu se face nici o distincţie între protecţia juridică a unui drept deţinut în exclusivitate şi cel deţinut pe cote-părţi.
Hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât interpretările la care face trimitere se refereau la textul Codului civil din 1864, nu la textul noului C. civ. Din argumentele juridice expuse de instanţa de apel rezultă că deşi legiuitorul prin art. 643 din Noul C. civ. a impus înlocuirea regulii anterioare, a unanimităţii, cu una nouă, permisivă, totuşi instanţa de apel a înlocuit regula veche cu o regulă nouă urmând aceeaşi linie jurisprudenţială veche. Soluţia instanţei de apel este în contradicţie cu o parte dintre considerente expuse, respectiv„ aplicarea regulii unanimităţii să nu reprezinte un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize, ceea ce ar însemna o încălcare a art. 6 din Convenţie".
Din analiza art. 643 din noul C. civ., se poate deduce cu uşurinţă că acesta instituie o regulă permisivă, în favoarea reclamantului, nu interzice revendicarea unor cote-părţi, dimpotrivă conferă o protecţie superioară coproprietarului care doreşte să exercite acţiunea în revendicare. De asemenea, aceasta nu este o normă imperativă, care să creeze o sarcină exagerată, aceea de a revendica întregul bun, astfel cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel.
Interpretarea data de instanţa de apel asupra admisibilităţii acţiunii in revendicare are ca efect lipsirea de protecţie juridica a unui drept dobândit legal, soluţie care încălca principiile constituţionale şi anume, garantarea dreptului la proprietate privată şi accesul liber la justiţie prevăzute de art. 44 şi art. 21 din Constituţie.
Soluţia adoptată de instanţa de apel prin care a respins critica privind modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a cererii pârâţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, dincolo de faptul ca este nelegală, art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permiţând să se micşoreze cheltuielile, este şi în contradicţie cu propria hotărâre.
Aşa cum rezultă din motivarea deciziei criticate, chiar instanţa de apel a redus cheltuielile de judecată solicitate de intimaţii-pârâţi în apel.
Faţă de aceste argumente, decizia instanţei de apel este nelegală şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Recursul reclamanţilor este întemeiat, însă numai sub aspectul criticii referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată.
Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motive străine de natura pricinii şi nici nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 643 C. civ. actual, critici întemeiate de recurenţii-reclamanţi pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Chiar dacă în motivarea hotărârii se regăsesc aspecte de fapt care nu au nici o legătură cu situaţia cauzei pendinte - s-a inserat eronat numele unor persoane care nu figurează ca părţi în acest dosar, respectiv s-a trecut eronat data depunerii acţiunii reclamanţilor, 13 septembrie 2009, alta decât cea reală, 14 iunie 2012 - prima critică nu poate fi primită, întrucât situaţia reclamată nu a avut nici o consecinţă sub aspectul stabilirii legii aplicabile procesului aflat pe rolul instanţei.
Într-adevăr, în raport de data învestirii instanţei, stadiul procesual al cauzei permitea aplicarea dispoziţiilor art. 643 C. civ., fără a mai fi nevoie de incidenţa dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 71/2011.
Potrivit art. 643 din noul C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, în vigoare din data de 01 octombrie 2011: (1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare. (2) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari. (3) Când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute în codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.
Instanţele anterioare au apreciat corect că noua reglementare a art. 643 din noul C. civ., care dă posibilitatea fiecărui coproprietar să exercite singur acţiunea în revendicare, urmăreşte să evite neajunsurile create de aplicarea strictă a regulii unanimităţii în exercitarea acţiunii în revendicare, specifică vechii reglementări, iar nu modificarea naturii juridice şi a scopului acestei acţiuni. Acţiunea în revendicare are în continuare natura juridică a unei acţiuni petitorii prin care se urmăreşte nu numai stabilirea dreptului de proprietate al reclamantului, ci şi redobândirea posesiei materiale a bunului în litigiu.
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiei legale sus-menţionate, date fiind circumstanţele de fapt ale cauzei, este important de reţinut că, în situaţia coproprietăţii, fiecare coproprietar este titular exclusiv asupra cotei-părţi ideale din dreptul de proprietate asupra bunului, ceea ce înseamnă că doar dreptul asupra bunului este fracţionat, nu însă şi bunul, luat în materialitatea lui.
În temeiul acestor considerente de principiu ce definesc cele două instituţii de bază ale dreptului civil - acţiunea în revendicare, respectiv coproprietatea pe cote-părţi - acţiunea reclamanţilor a fost în mod corect respinsă, ca inadmisibilă.
Legiuitorul a oferit prin textul de lege incident cauzei pendinte posibilitatea (calitatea procesuală activă) coproprietarului de a revendica bunul proprietate comună deţinut de o terţă persoană, supunând asemenea acţiuni regimului juridic aplicabil actelor de conservare.
Susţinerea reclamanţilor conform căreia legea nu impune ca dreptul litigios sa fie susceptibil de executare silită în plan material, astfel încât raţionamentul instanţei de apel pe acest aspect ar fi greşit, nu poate fi primită, întrucât ignoră însuşi regimul juridic al acţiunii în revendicare - două sunt elementele ce definesc natura/esenţa unei astfel de acţiune, şi anume: recunoaşterea dreptului de proprietate şi, ca urmare a acestei recunoaşteri, restituirea bunului în litigiu.
Cât timp recurenţii-reclamanţi revendică o cotă-parte de proprietate în privinţa bunului în litigiu, a susţine că dreptul de proprietate supus judecăţii ar fi identificat sub aspectul obiectului - astfel cum a fost dobândit prin actele juridice încheiate în anul 1992 şi cum a fost deţinut în materialitatea sa (fizic) în coproprietate în cote egale de 1/7 fiecare, potrivit specificului acestuia (teren agricol) - înseamnă a nesocoti tocmai regimul juridic al coproprietăţii, reţinut în termeni foarte clari în expunerea de motive a instanţelor anterioare.
Critica recurenţilor-reclamanţi conform căreia doar ulterior recunoaşterii dreptului litigios s-ar putea examina aspectele legate de repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea posesiei, nu este întemeiată, întrucât recunoaşterea dreptului de proprietate, dar şi restituirea bunului în litigiu sunt etape succesive în judecata propriu-zisă a acţiunii în revendicare de drept comun, şi nicidecum etape distincte ce ţin de judecata, respectiv executarea hotărârii judecătoreşti.
De regulă, hotărârea judecătorească prin care se admite acţiunea în revendicare trebuie să cuprindă, în dispozitivul său, pe lângă menţiunea referitoare la recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului revendicat în patrimoniul reclamantului, şi menţiunea privind obligarea pârâtului la restituirea stăpânirii materiale a bunului revendicat. În lipsa acestei ultime menţiuni, finalitatea acţiunii în revendicare nu este realizată.
Relevant sub acest aspect este şi art. 566 alin. (1) Noul C. civ., conform căruia în cazul admiterii acţiunii în revendicare pârâtul va fi obligat la restituirea bunului.
Instanţa de apel nu a examinat admisibilitatea acţiunii în revendicare prin raportare la posibilitatea de punere în executare a dreptul aflat în litigiu, ci strict şi judicios în raport de regimul juridic al acţiunii în revendicare, astfel cum acesta s-a redefinit (doar sub aspectul calităţii procesuale active a coproprietarului) prin dispoziţiile art. 643 Noul C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, în vigoare din data de 01 octombrie 2011.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut corect că inadmisibilitatea unei cereri de chemare în judecată poate interveni numai atunci când dreptul nu este recunoscut de lege sau dacă condiţiile de admisibilitate ale căii procesuale alese nu sunt îndeplinite în raport de reglementarea legală. Aşadar, cât timp acţiunea reclamanţilor a nesocotit regimul juridic al acţiunii în revendicare, inadmisibilitatea acţiunii s-a impus ca rezultat al unui raţionament juridic pe deplin valabil.
Chiar dacă instanţa de apel a inserat în considerentele deciziei atacate şi dispoziţiile art. 480 C. civ., nu înseamnă că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât soluţia pronunţată s-a fundamentat pe elementele ce conturează regimul juridic al acţiunii în revendicare, astfel cum acestea rezultă din interpretarea şi aplicarea art. 643 Noul C. civ.
Soluţia instanţei de apel nu este în contradicţie cu o parte dintre considerente expuse - se referă la aprecierea conform căreia „aplicarea regulii unanimităţii să nu reprezinte un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize, ceea ce ar însemna o încălcare a art. 6 din Convenţie" - cât timp recurenţilor-reclamanţi nu li s-a impus respectarea unei astfel de reguli, ci respectarea condiţiilor de admisibilitate ale căii procesuale alese.
Susţinerea conform căreia interpretarea data de instanţa de apel asupra admisibilităţii acţiunii in revendicare ar avea ca efect lipsirea de protecţie juridica a unui drept dobândit legal, soluţie care ar încălca principiile constituţionale - garantarea dreptului la proprietate privată şi accesul liber la justiţie prevăzute de art. 44 şi art. 21 din Constituţie - nu poate fi primită, întrucât apărarea/realizarea unui drept nu se poate face decât în condiţiile prescrise de lege, pe care instanţele anterioare le-au respectat cu prisosinţă, identificând chestiunile ce ţin de esenţa acţiunii în revendicare şi circumstanţiind contextul aplicării lor la judecata cauzei pendinte.
Este întemeiată critica privind modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a cererii pârâţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, din perspectiva prevederilor art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Conform art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, respectiv judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Dispoziţiile legale sus-menţionate sunt aplicabile in raport de culpa procesuala a părţii care a pierdut procesul iar în analiza culpei trebuie avut în vedere prejudiciului real creat părţii care a achitat cheltuielile de judecata.
Pe temeiul dispoziţiilor de drept intern - dispoziţiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. - şi în considerarea principiilor stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, onorariul avocatului poate fi încuviinţat de instanţa de judecată dacă este necesar (activitatea desfăşurată de avocat este utilă instanţei de judecată), real şi într-un cuantum rezonabil (cuantumul cheltuielilor de judecată trebuie pus în relaţie directă cu natura litigiului şi complexitatea cauzei deduse judecăţii).
Prin deciziei Curţii Constituţionale nr. 492 din 08 iunie 2006, Curtea Constituţională a reţinut totodată că, prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar că acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de către instanţă, hotărârea judecătorească fiind cea prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter exigibil.
Faţă de considerentele de fapt şi de drept enunţate anterior, Înalta Curte apreciază că suma de 6000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, este rezonabilă pentru judecata în primă instanţă.
Drept urmare, pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanţilor, va modifica decizia atacată, şi drept consecinţă, va admite apelul reclamanţilor, va schimba în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că reclamanţii vor fi obligaţi să plătească pârâţilor suma de 6000 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale deciziei.
Pe temeiul art. 274 C. proc. civ., pentru aceleaşi considerente redate în paragrafele anterioare, recurenţii-reclamanţi vor fi obligaţi la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii B.A.C., N.P. şi R.M. împotriva deciziei nr. 90A din 12 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 927 din data de 02 octombrie 2012 a Tribunalului Ilfov, Secţia civilă şi schimbă în parte sentinţa apelată.
Obligă pe reclamanţi să plătească pârâţilor suma de 6000 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale deciziei.
Obligă pe recurenţii reclamanţi B.A.C., N.P. şi R.M. la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5304/2013. Civil. Expropriere. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 4855/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
