ICCJ. Decizia nr. 5304/2013. Civil. Expropriere. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5304/2013
Dosar nr. 68/90/2012
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 5 ianuarie 2012, reclamanţii C.G.C. şi C.M. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Judeţean Vâlcea, Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună, în baza art. 7 din Legea nr. 33/12994, obligarea pârâtului Consiliul Judeţean Vâlcea la declararea utilităţii publice a străzii de categoria a III-a propusă prin documentaţia de urbanism aprobată, stradă ce urmează a fi edificată pe terenul situat în Râmnicu Vâlcea, cartier Goranu, evidenţiat în Cartea funciară, în suprafaţă de 911 mp; obligarea pârâtului Consiliul Judeţean Vâlcea la desemnarea în calitate de expropriator a pârâţilor Municipiul Râmnicu Vâlcea şi Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea şi obligarea pârâtului Municipiul Râmnicu Vâlcea la efectuarea ofertei de despăgubire pentru acest teren.
La data de 10 aprilie 2012, reclamanţii au formulat cerere de precizare a acţiunii, prin care au solicitat obligarea pârâţilor la achitarea contravalorii terenului în suprafaţă de 911,42 mp, teren înscris în cartea funciară nr. 15406 a Municipiului Râmnicu Vâlcea, cu număr cadastral 6366, pe numele C.G.C. si C.M., situat în intravilanul Municipiului Rm. Vâlcea, cartier Goranu, dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat la 21 decembrie 2007.
Reclamanţii consideră că solicitarea lor este pertinentă şi intră în competenţa Tribunalului - Secţia Civilă, deoarece imobilul a fost propus pentru expropriere de către pârâtă, Primăria Municipiului Rm. Vâlcea - Direcţia de Dezvoltare Urbană, prin cererea din 12 august 2009, iar prin adresa din 11 februarie 2010, li s-a comunicat, cu privire la emiterea unei autorizaţii de construire, că acest lucru nu este posibil, deoarece lotul reclamanţilor este afectat pe lungime de o stradă de categoria a III-a propusă, care se intersectează cu o altă stradă în partea de vest a proprietăţii.
Reclamanţii susţin că au cumpărat terenul de la M.E., înscris în cartea funciară de către vânzătoarea M.E., încă din data de 15 iulie 2004, sub numărul 5781, cu un an înainte ca pârâţii să emită Hotărârea nr. 63/2005, iar despăgubirea se compune atât din valoarea reală a imobilului, cât şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, considerând că dreptul de proprietate al acestora este un drept absolut, perpetuu.
În drept, această din urmă cerere a fost întemeiată pe dispoziţiile legale cuprinse in art. II alin. (2) si art. 20 alin. (2) din Constituţia României, precum şi pe cele cuprinse în art. 480, art. 481, art. 489, art. 490 C. civ. vechi, art. l din Protocolul adiţional nr. l la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La interpelarea instanţei, în şedinţa publică din 10 mai 2012, reclamanţii au precizat că valoarea despăgubirilor solicitate pentru terenul suspus exproprierii este de peste 100.000 lei, ulterior formulând şi o precizare în acest sens (fila 156), în sensul că valoarea terenului o estimează la suma de 110.000 lei.
Instanţa de fond, în şedinţa publică din 10 mai 2012, faţă de precizarea formulată, a pus în discuţia părţilor excepţia cu privire la competenţa funcţională a Secţiei a I a civilă.
În ceea ce priveşte necompetenţa soluţionării acţiunii, astfel cum a fost modificată prin cererea din 10 aprilie 2012, tribunalul a apreciat că acţiunea este de competenţa secţiei Secţiei I Civilă a Tribunalului Vâlcea, excepţia necompetenţei fiind respinsă, cu consecinţa menţinerii cauzei spre soluţionare, având în vedere că reclamanţii au investit instanţa cu o cerere în despăgubiri, în materie de expropriere, astfel că litigiul este de natură civilă.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Judeţean Vâlcea, instanţa de fond a considerat că aceasta este întemeiată, având în vedere că acţiunea reclamanţilor vizează un teren pentru care exproprierea trebuie iniţiată de Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, deoarece strada de categoria a III- a ar urma să intre în domeniul public al Municipiului Râmnicu Vâlcea, nu în domeniul public al Judeţului Vâlcea.
Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, expropriator pentru obiectivele de interes local este municipiul, oraşul sau comuna, iar strada menţionată anterior care afectează terenul reclamanţilor a fost inclusă, prin hotărâre a Consiliului Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea (nr. 63 din 21 martie 2005), în Planul Urbanistic Zonal Goranu 2.
În cauză, s-a efectuat o expertiză pentru identificarea terenului proprietatea reclamanţilor, pentru a se stabili dacă terenul în litigiu este afectat total sau parţial de lucrări de utilitate publică, modalitatea în care acesta poate fi folosit din punct de vedere urbanistic, precum şi contravaloarea terenului.
Prin obiecţiunile formulate, pârâţii Municipiul Rm. Vâlcea şi Consiliul Local al Municipiului Rm. Vâlcea au solicitat să se refacă evaluarea, folosind oferte reale şi cu respectarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, depunând la dosar oferte de vânzare pentru zone similare din municipiu.
Prin sentinţa civilă nr. 1843 din 28 noiembrie 2012, Tribunalul Vâlcea a admis în parte cererea formulată de reclamanţi, astfel cum a fost precizată şi a dispus obligarea pârâţilor Municipiul Râmnicu Vâlcea şi Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, în solidar, la plata sumei de 205.069 lei (45.571 Euro), reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 911,42 mp., înscris în Cartea Funciară nr. 15.406 a Municipiului Râmnicu Vâlcea (50Euro/mp.), cu acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:
Reclamanţii sunt proprietarii terenului în suprafaţă de 911 mp, dobândit prin actul de vânzare cumpărare autentificat la 21 decembrie 2007, teren care potrivit P.U.Z Goranu 2, aprobat de Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea prin Hotărârea nr. 63 din 21 martie 2005, cuprinde o cale de acces care afectează proprietatea acestora şi îi împiedică să-şi exercite dreptul de proprietate.
Actele şi lucrările dosarului relevă faptul că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Rm. Vâlcea trebuia să înceapă demersurile pentru declararea utilităţii publice, efectuarea exproprierii şi acordarea de despăgubiri, conform Legii nr. 33/1994, însă din lipsa fondurilor nu s-a realizat acest lucru, terenul având destinaţie de stradă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) din acelaşi act normativ, expropriator al imobilului este Municipiul Rm. Vâlcea pentru lucrările de interes local, strada în litigiu nefiind de interes naţional sau judeţean, iar pârâtul în această calitate este obligat să facă o ofertă de despăgubiri a proprietarului, conform art. 17.
Instanţa a constatat că, reclamanţii, deşi au solicitat autorizaţie de construire pe acest teren, nu au primit-o, deşi există o hotărâre judecătorească, prin care se confirmă cele susţinute cu privire la utilitatea publică a acestui teren, aşa cum rezultă din adresa nr. 23967 din 12 august 2009 si decizia nr. 2640/CONT pronunţată de Curtea de Apel Piteşti la data de 30 noiembrie 2011 în dosarul nr. 2012/90/2010.
Instanţa de fond a reţinut că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate, fiind incidente în cauză prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, art. 26 din Legea nr. 33/1994, evaluarea terenului urmând a se face prin luarea în considerare a valorii de circulaţie, de la data întocmirii expertizei şi de faptul că, în prezent pe piaţa imobiliară predomină o tendinţă de diminuare a preţurilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâţii Municipiul Rm. Vâlcea şi Consiliul Local al Municipiul Rm. Vâlcea.
În motivarea apelului, reclamanţii au susţinut că hotărârea este nelegală şi netemeinică, deoarece a stabilit suma de 205.069 lei drept despăgubire, deşi a apreciat corect că această suprafaţă nu poate fi folosită potrivit scopului pentru care a fost achiziţionat, respectiv construirea de locuinţă.
Analizând conţinutul expertizei de evaluare a suprafeţei în litigiu, în care experta a folosit metoda comparaţiei directe pentru stabilirea valorii de piaţă a suprafeţei de 911,42 mp., apelanţii reclamanţi consideră că valoarea terenului creşte atunci când suprafaţa acestuia este mai mică, situaţie care rezultă din enumerarea realizată de către expertul cauzei, care a apreciat că valoarea de piaţă a unui mp. ar fi de 140 euro, instanţa apreciind în mod greşit că această sumă nu reprezintă valoarea de piaţă reală a terenului în litigiu, iar în perioada scurtă de timp, respectiv: 03 august 2012-28 noiembrie 2012, când s-a pronunţat instanţa, preţul terenului nu putea să scadă de la 140 euro/mp., la 50 euro/mp., aşa cum a apreciat instanţa de fond.
Referitor la anunţurile de vânzare terenuri, anexate concluziilor scrise depuse de pârâţi, se susţine că acestea se referă fie la suprafeţe ce depăşesc cu mult pe cea de 911 mp., fie la terenuri situate în alte zone, instanţa de fond întemeindu-şi soluţia mai mult pe aceste înscrisuri decât pe concluziile raportului de expertiză atunci când stabileşte valoarea reală a terenului în litigiu, valoare micşorată de către instanţă, situaţie în care este afectat dreptul de proprietate al reclamanţilor.
De asemenea se susţine că instanţa de fond nu a ţinut seama de preţurile practicate pe piaţă la data întocmirii raportului de expertiză, respectiv data de 17 septembrie 2012, raportându-se doar la tendinţa de diminuare a preţurilor terenurilor.
Un alt motiv de apel, vizează cheltuielile de judecată, considerându-se că în mod nelegal a fost admis parţial acest capăt de cerere instanţa de fond nemotivând faptul că pârâţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, în parte, nejustificându-se reducerea acestora, în situaţia în care acţiunea a fost admisă, impunându-se acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată.
Prin apelul declarat de pârâţi se susţine că reclamanţii, în calitate de persoane fizice şi proprietari ai terenului de 911 mp., nu pot fi iniţiatorii unei proceduri de expropriere, care presupune un ansamblu de activităţi care cad în sarcina unor comisii special constituite, organizată la nivelul autorităţilor locale.
Apelanţii pârâţi susţin că instanţa de fond nu a ţinut cont de succesiunea în timp a actelor juridice, respectiv H.C.L. nr. 63/2005, prin care a fost aprobat PUZ- Goranu 2, precum şi contractul de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 2007, din care rezultă că la data dobândirii terenului în litigiu PUZ-ul era în vigoare de aproape 2 ani, situaţie în care reclamanţii nu au depus diligenţele necesare pentru a se informa cu privire la regimul juridic şi tehnic al terenului.
Printr-o altă critică, se susţine că în cazul de faţă nu ne aflăm în situaţia ocupării în fapt a vreunei suprafeţe de teren, ci doar la o afectare din punct de vedere juridic, care exista la momentul cumpărării terenului, reclamanţii cumpărând un teren grevat de sarcini, situaţie în care aceştia au la îndemână alte modalităţi de recuperare a prejudiciului.
Apelanţii-pârâţi susţin că reclamanţii, după modul cum au acţionat, nu mai doresc să construiască şi încearcă să determine o expropriere cu toate că pentru terenul în litigiu nu s-a stabilit o utilitate publică efectivă, precizând că pe suprafaţa în litigiu se poate construi, pe baza unei documentaţii modificatoare simple, ci numai în situaţia în care ar fi respinsă o astfel de documentaţie de către Consiliul Local, reclamanţii ar fi îndreptăţiţi să solicite exproprierea, instanţa de fond neanalizând faptul că reclamanţii nu au încercat o astfel de documentaţie.
Mai mult, apelanţii fac trimitere la adresa nr. 8456 din 12 aprilie 2010, arătând că le-a adus la cunoştinţă reclamanţilor, în urma solicitării unui certificat de urbanism, că pentru terenul în litigiu au posibilitatea modificării documentaţiei pe baza unei documentaţii modificatoare ce va fi avizată şi aprobată de Consiliul Local, însă reclamanţii nu au urmat indicaţiile date de pârâţi.
În altă ordine de idei apelanţii consideră că acţiunea de faţă nu este admisibilă, având în vedere culpa reclamanţilor, care au cumpărat un teren cu sarcini, fără a face minime diligenţe privind regimul juridic şi tehnic al acestuia, stare de fapt constatată şi prin decizia nr. 2640/CONT din 30 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. 2012/90/2010.
Se menţionează faptul că terenul în litigiu are categoria de folosinţă teren arabil, situaţie în care reclamanţii pot să-l folosească potrivit categoriei de folosinţă înscrisă în cartea funciară, având în vedere că suprafaţa nu a fost afectată din punct de vedere fizic, nefiind dovedită statuarea eronată a instanţei de fond în sensul că li s-a refuzat reclamanţilor sistematic, orice opţiune de a folosit terenul potrivit scopului pentru care a fost achiziţionat.
O altă critică se referă la faptul că documentaţia PUZ, aprobată prin H.C.L. nr. 63/2005, a avut ca obiect principal introducerea în intravilan a unei mari suprafeţe de teren care însă, potrivit Legii nr. 350/2001 privind Amenajarea Teritoriului şi Urbanism, trebuia să reglementeze şi aspecte cu privire la: organizarea reţelei stradale; organizarea arhitectural-urbanistică în funcţie de caracteristicile structurii urbane; modul de utilizare a terenurilor şi dezvoltarea infrastructurii edilitare, reglementări care pot fi modificate oricând, apelanţii precizând că nu se află în prezenţa unor lucrări de utilitate publică care să impună exproprierea terenului reclamanţilor.
Prin decizia nr. 54 din 21 martie 2013, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâţi, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată şi a respins apelul declarat de reclamanţi.
În motivarea soluţiei sale, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanţii au devenit proprietarii terenului în litigiu, în suprafaţă de 911 mp, prin actul de vânzare cumpărare autentificat la 21 decembrie 2007, având categoria de teren arabil, situat în intravilanul Municipiului Rm. Vâlcea, pct. Valea Stăncioiului (f.27 dosar fond).
Prin H.C.L. nr. 63 din 21 martie 2005 (f.98-99 dosar fond) emisă de consiliul Local al Municipiului Rm. Vâlcea la 31 martie 2005, s-a aprobat planul urbanistic zonal Goranu 2, prin care suprafaţa de 438.560 mp, care face obiectul documentaţiei, este asimilată intravilanului municipiului, fără a se face vreo propunere de expropriere a terenului proprietatea reclamanţilor, în vederea construirii unei eventuale străzi, despre care amintesc aceştia din urmă, terenul proprietatea acestora nefiind afectat din punct de vedere juridic şi tehnic nici la momentul introducerii acţiunii şi nici la momentul de faţă, nefiind demarate lucrări de utilitate publică care să impună exproprierea terenului în litigiu.
Drept urmare, instanţa de apel a apreciat că prezenta acţiune este prematur formulată.
În ce priveşte celelalte motive din apelul pârâţilor, precum şi apelul formulat de reclamanţi, instanţa a apreciat că acestea nu se mai impun a fi analizate, faţă de respingerea acţiunii ca prematur formulată.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de reclamanţi.
1. În primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii susţin că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care este întemeiată, motivarea făcută în pag. a 7-a a deciziei neputând fi calificată drept o motivare a judecătorului, acesta fiind obligat să emită opinii şi judecăţi proprii, temeinice şi legale potrivit obiectului prezentei cauze.
În raport de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor judecătoreşti, instanţa de apel era obligată să arate în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea şi a ajuns la soluţia adoptată, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile şi susţinerile părţilor.
Hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echidistant al procedurii judiciare şi a respectării dreptului de apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Decizia pronunţată în soluţionarea apelului nu conţine argumentele care au justificat adoptarea soluţiei, ci doar prezentarea cererii introductive, criticile formulate prin intermediul apelului şi considerentele menţionate în sentinţa de fond.
Pe lângă faptul că decizia atacată nu este motivată în sensul prevederilor menţionate anterior, instanţa de apel a făcut doar o scurtă şi neconcludentă referire la prematuritatea acţiunii, fiind imposibil de stabilit care au fost argumentele pentru care a fost respinsă acţiunea ca prematur formulată.
Faţă de insuficienta motivare a instanţei de apel în ceea ce priveşte motivele de fapt şi omisiunea de a menţiona motivele de drept ce au condus la admiterea apelului şi respingerea acţiunii ca prematur formulată, recurenţii susţin că hotărârea recurată este nulă.
2. Întemeindu-şi cel de-al doilea motiv de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 teza 2 C. proc. civ., recurenţii au formulat următoarele critici:
Instanţa de apel a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea prezentată prin cererea introductivă, motivele de apel şi cea reţinută de instanţa de fond.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 33/1994, exproprierea poate fi hotărâtă de instanţele de judecată numai după ce utilitatea publică a fost declarată potrivit normelor legale în materie. Dacă lucrările sunt de interes naţional, utilitatea publică se declară prin Hotărâre de Guvern iar dacă sunt de interes local de către consiliile locale sau de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Curtea europeană a drepturilor omului a adus în discuţie pentru prima dată prin Hotărârea pronunţată în cauza Burghelea contra România, noţiunea de expropriere de fapt şi stabileşte obligaţiile statului în cazul în care un bun este afectat unei utilităţi publice.
În cauza de faţă ne aflăm în situaţia unei exproprieri de fapt, situaţie nereţinută de instanţa de apel. Acesta reţine complet diferit de situaţia de fapt că terenul proprietatea reclamanţilor nu este afectat din punct de vedere juridic şi tehnic, nici la momentul introducerii acţiunii şi nici la momentul de faţă, nefiind demarate lucrări de utilitate publică.
Chiar dacă nu au fost demarate lucrările de utilitate publică, utilitatea publică a fost declarată prin H.C.L. nr. 63 din 21 martie 2005, emisă de Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, prin care s-a aprobat planul urbanistic zonal Goranu 2.
3. În al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au formulat următoarele critici:
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că terenul proprietatea reclamanţilor nu este afectat din punct de vedere juridic şi tehnic nici la momentul introducerii acţiunii şi nici în prezent, nefiind demarate lucrări de utilitate publică care să impună exproprierea terenului în litigiu.
Susţinerile instanţei de apel sunt contrazise atât de probele existe la dosar cât şi de către intimata pârâtă prin întâmpinare, instanţa reţinând acest aspect prin considerente la pag. 6, alin. (2) „ci doar o afectare din punct de vedere juridic". După introducerea prezentei cereri de chemare în judecată pârâtele au solicitat OCPI efectuarea de menţiuni în Cartea Funciară din care rezultă că terenul în suprafaţă de 911,4 mp este afectat de PUZ-ul Coranu 2 şi este propus pentru expropriere.
Instanţa de apel nu a procedat la o completă stabilire a situaţiei de fapt în legătură cu imobilul proprietatea reclamanţilor, întrucât există la dosar atât extrasul C.F. prin care au făcut dovada afectării juridice a terenului, cât şi dovada refuzului Municipiului Rm. Vâlcea de a emite certificat de urbanism şi autorizaţie de construire, fiind evidentă vătămarea dreptului lor de proprietate şi existenţa unui prejudiciu, în condiţiile în care din anul 2007, până în prezent, nu pot folosi terenul potrivit destinaţiei pentru care l-am achiziţionat.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii sunt proprietarii unui teren în suprafaţă de 911 mp., pe care l-au achiziţionat prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la 21 decembrie 2007.
Utilitatea publică a terenului a fost declarată prin H.C.L nr. 63 din 21 martie 2005, emisă de Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea prin care s-a aprobat planul urbanistic zonal Goranu 2, potrivit căruia lotul nostru este afectat pe o lungime de o stradă de categoria a III-a şi cu o altă stradă în partea de vest a proprietăţii.
Instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile aflate în dosar şi nici de concluziile expertizei administrate în cauză.
Potrivit acestor înscrisuri depuse la dosar, prin notificarea nr. 23967 din 12 august 2009 reclamanţilor le-a fost adus la adus la cunoştinţă că „Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea nu deţine teren ce poate fi atribuit în compensare în astfel de situaţii, pentru realizarea străzilor propuse, terenurile afectate vor fi expropriate conform legislaţiei în vigoare".
De asemenea, prin notificarea nr. 3419 din 11 februarie 2010, Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea, le-a fost adus la cunoştinţă că nu li se poate emite autorizaţia de construire „având în vedere prevederile documentaţiei de urbanism aprobată PUZ Coranu 2, (.) deoarece lotul dumneavoastră este afectat pe o lungime de o stradă de categoria a lll-a cu o altă stradă în partea de vest a proprietăţii; Drumurile de acces propuse prin documentaţie de urbanism vor fi realizate în funcţie de fondurile bugetare disponibile şi priorităţile stabilite de către Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea".
Rezultă că nu se poate reţine că terenul proprietatea reclamanţilor nu este afectat din punct de vedere juridic şi tehnic, nici la momentul introducerii acţiunii şi nici la momentul de faţă.
În situaţia în care există PUZ GORANU 2, aprobat de către Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea prin H.C.L. nr. 63 din 21 martie 2005, care permite identificarea exactă a modului în care terenul în suprafaţă de 911,4 mp este afectat pe o lungime de o stradă de categoria a III-a şi cu o altă stradă în partea de vest a proprietăţii, nu se poate susţine că atât la momentul sesizării instanţei, cât şi ulterior nu a avut loc o expropriere de fapt.
Invocându-se supremaţia interesului public, recurenţii susţin că li se refuză de către autorităţile locale emiterea unor acte administrative necesare realizării construcţiilor, astfel că orice utilizare a terenului devine imposibilă, atributele dreptului de proprietate fiind nesocotite de proiectele autorităţilor locale.
Recurenţii susţin că au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Constituţia României precum şi dispoziţiile art. 480, 481, 489, 490 C. civ., iar singura posibilitate pe care o au, în calitate de proprietari, este accesul la un tribunal, independent şi imparţial, care să oblige autoritatea să ne achite despăgubiri pentru dreptul de proprietate afectat de expropriere pentru cauză de utilitate publică.
Recurenţii solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Examinând criticile din cererea de recurs cu care a fost învestită, Înalta Curte constată că sunt fondate motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prevede situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunţate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Aceste dispoziţiile legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.
Motivarea hotărârii judecătoreşti este indispensabilă pentru controlul exercitat de instanţa ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.
În cazul în care motivarea lipseşte cu desăvârşire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile şi mijloacele de apărare invocate de părţi prin apelurile deduse judecăţii au fost înlăturate, hotărârea este nulă şi se impune casarea sa, cu reluarea judecăţii.
În speţă, instanţa de apel a procedat la pronunţarea unei hotărâri în care a reţinut punctual care sunt criticile invocate de părţi prin motivele de apel, însă nu a analizat niciuna dintre acestea.
Aşa fiind, este fondată critica recurenţilor în sensul că decizia atacată nu respectă exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care obligă instanţa ca, în adoptarea şi justificarea soluţiei să fie arătate toate motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că terenul proprietatea reclamanţilor nu este afectat din punct de vedere juridic şi tehnic nici în prezent şi nu era nici la momentul introducerii acţiunii, nefiind demarate lucrări de utilitate publică care să impună exproprierea, însă nu a arătat argumentele care susţin o astfel de constatare prin raportare la probele administrate şi susţinerile părţilor, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii.
Fără să arate argumentele pentru care a înlăturat criticile din apelul reclamanţilor şi cele pentru care a admis apelul pârâţilor, decizia recurată este defectuoasă din punct de vedere procedural, lipsindu-i considerentele pe aspecte deduse judecăţii.
Analiza punctuală a fiecărei susţineri a părţilor, atunci când ele vizează elemente esenţiale ale judecăţii, ce nu pot fi subsumate altor aspecte, pentru a putea primi o verificare globală, se impune întrucât, în caz contrar, soluţiile ar fi rezultat al discreţionarului şi nu al judecăţii argumentate.
Sub acest aspect, obligativitatea motivării hotărârii reprezintă una dintre garanţiile procesuale ale dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia europeană.
În acelaşi timp, instanţa de recurs nu poate suplini motivarea – aceleaşi aspecte fiind, pe lângă obiecţia de nemotivare formulată în principal, reiterate drept critici în recurs – deoarece aceasta ar însemna ca respectivele chestiuni, rămase nerezolvate în etapa jurisdicţională anterioară, să fie tranşate în mod irevocabil de către instanţa de recurs.
În felul acesta însă, ar fi suprimată o fază procesuală şi în plus, instanţa de recurs n-ar mai exercita o cenzură de legalitate asupra modalităţii în care a doua instanţă a fondului, într-o judecată devolutivă, trebuie să dea dezlegare criticilor care au învestit-o.
Fără arătarea argumentelor care să susţină soluţia din dispozitiv, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală care, potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar, astfel că va admite recursul şi va casa decizia recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Faţă de acest aspect al nemotivării hotărârii, care s-a impus cu prioritate analizei instanţei de recurs, celelalte critici formulate prin cererea de recurs nu se mai impun a fi cercetate, urmând a fi avute în vedere în rejudecare.
Pentru considerentele arătate, văzând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., decizia va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va avea în vedere şi celelalte critici din recurs referitoare la fondul pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii C.G.C., C.M. împotriva deciziei civile nr. 54 din 21 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5300/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4941/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
