ICCJ. Decizia nr. 5/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5/2013
Dosar nr. 45774/3/2009
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 18 noiembrie 2009, astfel cum a fost precizată la termenul din 29 octombrie 2010 şi apoi la 27 mai 2011, reclamanţii S.M. şi A.T. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în principal: să se stabilească la suma de 4.231.520 RON cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, constând în valoarea de piaţă pentru imobilul teren situat în Bucureşti, sector 3 (conform expertizei administrate pe parcursul procesului); obligarea pârâţilor să plătească suma de mai sus în solidar şi exclusiv şi integral în bani a despăgubirilor pentru acest imobil, abuziv preluat de stat; în subsidiar: obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia de acordare a titlului de despăgubire pentru suma de 4.231.520 RON şi obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de conversie şi acordarea exclusiv de acţiuni la Fondul P..
Reclamanţii au apreciat că, întrucât după emiterea dispoziţiei din 2009 a primarului general al municipiului Bucureşti prin care li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, autorităţile abilitate conform titlului VII al Legii nr. 247/2005 nu au soluţionat dosarul de despăgubire, refuzul nejustificat al acestora şi ineficacitatea procedurii de despăgubire naşte răspunderea civilă delictuală a pârâtelor şi obligaţia de a plăti despăgubiri băneşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1335 din 1 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au disjuns capetele din cererea precizată privind stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite, obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei de acordare a titlului de despăgubire şi obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de conversie şi acordarea de acţiuni la Fondul P., s-a dispus formarea unui dosar separat pentru aceste capete de cerere, s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor pe capătul de cerere privind despăgubiri în temeiul răspunderii delictuale, s-a respins capătul de cerere precizată privind obligarea pârâtelor la despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, formulat de reclamanţii S.M. şi A.T., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ca neîntemeiat, s-a respins cererea privind cheltuielile de judecată şi s-a fixat termen pentru judecarea capetelor de cerere disjunse, la 28 octombrie 2012, cu citare părţi, pentru când s-a prorogat dezbaterea excepţiei de necompetenţă materială.
Tribunalul a reţinut că, cererea principală privind despăgubiri în temeiul răspunderii delictuale este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Prin emiterea dispoziţiei din 2009 a primarului general al municipiului Bucureşti, reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.
Drept urmare, aceştia s-au adresat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru măsuri reparatorii conform procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005.
Instanţa de fond a reţinut că într-o acţiune precum cea de faţă reclamantul trebuie dovedească, pe de o parte, că în cazul său particular şi în concret mecanismul de acordare a despăgubirilor pus la îndemână de legea specială nu a fost eficient, iar, pe de pe altă parte, este necesar ca reclamantul să fi utilizat unul din principalele mijloace procedurale puse la îndemână sa de aceeaşi lege pentru a sancţiona autoritatea competentă în caz de nemulţumire.
Ca atare, cât timp există un mecanism care oferă accesul la instanţă pentru rezolvarea nemulţumirilor reclamantului, acţiunea directă împotriva statului pentru ineficienta procedurii de despăgubire are un caracter subsidiar, fiind condiţionată de utilizarea căii oferite de lege şi de rezultatul nesatisfăcător al acesteia (în cazul în care dreptul ar fi recunoscut de instanţă, dar rămâne ineficace).
De altfel, acţiunea prevăzută de art. 19-20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost deja declanşată în chiar prezentul dosar, prin solicitările subsidiare disjunse.
Or, din punctul de vedere al tribunalului, acele capete de cerere au o natură principală, iar acţiunea delictuală în despăgubiri este subsidiară şi condiţionată de eventuala ineficacitate a mijlocului procesual pus la îndemâna celor interesaţi de art. 19, 20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, cum reclamantul nu a făcut dovada că a recurs, în prealabil prezentei acţiuni, la instanţele de contencios fie pentru a obţine soluţionarea pe fond a solicitării sale de către instanţa prevăzută de art. 19, 20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 în cazul refuzului Comisiei, fie (dacă era cazul) de a ataca decizia Comisiei în măsura în care îl nemulţumeşte, tribunalul a apreciat că reclamantul nu a tăcut dovada că mecanismul Legii nr. 247/205 a fost, în ceea ce îl priveşte, ineficient.
Împotriva sentinţei tribunalului, au declarat apel reclamanţii S.M. şi A.T., solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
Prin decizia nr. 80A din data de 22 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara.
Potrivit art. 999 C. civ., omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.
Reclamanţii invocă faptul că dispoziţia primarului general al municipiului Bucureşti nr. 11547 din 17 aprilie 2009 nu a fost pusă în practică, dosarul de despăgubire format în baza acestei dispoziţii nefiind soluţionat, ceea ce echivalează cu demonstrarea ineficientei procedurilor de reparaţie prevăzute de legea specială.
Aceasta constituie justificarea în fapt a acţiunii formulate prin care se solicită obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pentru imobilul compus din teren în suprafaţă totală de 899,38 m.p., expropriat în baza deciziei nr. 1182 din 26 noiembrie 1953 şi situat în Calea Dudeşti, sector 3.
Prin emiterea dispoziţiei din 2009 a primarului general al municipiului Bucureşti, reclamanţilor li s-a stabilit dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent eu privire la imobilul mai sus menţionat.
Natura şi cuantumul acestor măsuri reparatorii prin echivalent urmează însă a fi stabilite conform procedurii prevăzute de titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor fiind cea care are rolul de a cuantifica despăgubirile cuvenite şi modalitatea de plată a acestora.
Pentru a promova o acţiune în răspundere civilă delictuală, reclamanţii sunt ţinuţi să facă dovada întrunirii condiţiilor legale de angajare a acesteia, respectiv faptă ilicită, prejudiciu, vinovăţie, legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Insă, în contextul existenţei unor legi speciale privind stabilirea şi plata despăgubirilor cuvenite persoanelor ale căror bunuri preluate de stat nu mai pot fi restituite în natură, dispoziţiile C. civ. nu pot avea decât o aplicabilitate subsidiară, în măsura în care, reclamanţii ar dovedi în concret ineficienta mecanismului de acordare a despăgubirilor prevăzut de legea specială. O astfel de dovadă însă, nu a fost realizată, dreptul reclamanţilor nefiind încă cuantificat, nefiind emisă decizia de stabilire a cuantumului despăgubirilor de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Pentru aceasta, reclamanţii ar fi trebuit să dovedească ineficienta mijloacelor procedurale puse la îndemână de legea specială pentru a sancţiona autoritatea competentă care nu îşi îndeplineşte obligaţiile. Ori, în speţă, reclamanţii nu au apelat la acţiunea prevăzută de art. 19-20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, procedură în cadrul căreia se acordă reparaţiile prin echivalent, dar prin intermediul căreia poate fi cenzurat prin aplicarea mutatis mutandis a considerentelor deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi refuzul comisiei de a rezolva într-un termen rezonabil cererea, urmând ca aceasta să fie direct soluţionată de instanţă.
De aceea, analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale faţă de pârâţi în acţiunea formulată pe dreptul comun, este lipsită de relevanţă.
De altfel, potrivit deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocolul adiţional la C.E.D.O şi ale art. 13 din această Convenţie sunt inadmisibile.
Plata despăgubirilor reprezintă o procedură execuţională care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor sau hotărârea instanţei, iar rolul statului în respectarea art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, este acela de a-şi construi un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile.
Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului reclamanţii S.M. şi A.T., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând în principal, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, iar în subsidiar, pentru ipoteza în care se va considera că instanţele fondului au soluţionat cauza rară a intra în cercetarea fondului, în conformitate cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că instanţa de fond a considerat principală acţiunea în contencios administrativ prevăzută de legile speciale, faţă de dreptul comun (art. 998-999 C. civ.), susţinând că instanţele de drept comun se pot pronunţa doar în mod subsidiar, dacă se face dovada ineficientei în concret a mijloacelor puse la dispoziţie de legile speciale, inclusiv prin epuizarea tuturor căilor jurisdicţionale în faţa instanţelor de contencios administrativ.
Aşadar, instanţele fondului s-au pronunţat pe o excepţie de prematuritate, fără a o pune în discuţie.
Instanţa de fond a considerat că reclamanţii nu au făcut dovada epuizării căilor prevăzute de legea specială, înainte de introducerea unei acţiuni în răspundere delictuală, constatând totodată că, prin capetele de cerere disjunse, pe care le-a calificat principale, reclamanţii au urmat calea corectă. în măsura în care aceste capete disjunse nu ar fi eficiente, instanţa de fond a considerat că s-ar deschide dreptul petenţilor la despăgubiri pe temei delictual, prejudiciul devenind abia în acel moment actual. Consideraţiile instanţei de fond au fost preluate şi reţinute în mod eronat şi de instanţa de apel.
Recurenţii-reclamanţi au arătat că prejudiciul este actual şi constă în lipsa de despăgubire potrivit prevederilor legale în termenul prevăzut de lege. Totodată, au susţinut inexistenţa şi ineficacitatea unei alternative procedurale la momentul introducerii acţiunii, ineficienta unei acţiuni în contencios administrativ faţă de lipsa de funcţionalitate a Fondului Proprietatea.
În concret, singura cale pe care o puteau urma reclamanţii, cale care să ducă la realizarea drepturilor acestora şi care să respecte prevederile art. 6 din C.E.D.O., anume previzibilitatea (ca timp de soluţionare şi ca şi rezultat/valoare care să poată fi obţinută) a fost şi este o acţiune în răspundere civilă delictuală bazată pe culpa statului şi a celorlalte autorităţi în a pune în aplicare prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, acţiune pe care au şi introdus-o.
Pretenţia de a fi urmat întâi calea administrativă, respectiv a instanţelor de contencios administrativ este în contradicţie cu art. 6 din C.E.D.O., întrucât ceea ce ar fi putut obţine, ca maximum, ar fi fost obligarea autorităţilor de a-şi respecta atribuţiile, cu consecinţa obţinerii de acţiuni la Fondul P., fond nelistat la Bursă şi ale cărui acţiuni se tranzacţionau prin negociere pe piaţa liberă nereglementată la aproximativ 10-15% din valoarea la care erau emise de intimaţi. Or, legile reparatorii menţionate consacrau ca principiu despăgubirea cu valoarea de piaţă a bunului imposibil de restituit în natură. Consecinţa acestui fapt este că la data introducerii acţiunii, singura cale de a putea obţine în mod efectiv dreptul pe care legile speciale îl acordau reclamanţilor era tocmai o acţiune în răspundere civilă delictuală bazată pe imposibilitatea realizării dreptului în urma procedurilor reglementate de legi speciale.
Legea nu poate fi prezumată că a reglementat nişte drepturi abstracte fără posibilitate de a fi pusă în practică. Nu poate fi imputat reclamanţilor neurmarea unei căi care în mod evident şi notoriu nu putea duce la finalitatea prevăzută de lege.
Drept urmare, recurenţii au arătat că această argumentare este eronată şi nu le poată fi imputată neurmarea unei căi neefective. Efectivitatea căii procedurale (care implică obligatoriu previzibilitatea) de urmat este o cerinţă esenţială prevăzută de art. 6 din C.E.D.O., iar aceasta urmată de reclamanţi era singura.
Acţiunea delictuală nu este subsidiară în concret faţă de cele reglementate de legile speciale . Recurenţii-reclamanţi au arătat că se află în situaţia unei dualităţi de acţiuni, diferite ca fundament, ambele principale şi independente.
În plus, unul din temeiurile prezentei acţiuni, bazată pe temei delictual, constă în culpa statului în calitate atât de garant al realizării drepturilor recunoscute şi protejate de lege, cât şi de autoritate supremă aptă şi datoare să asigure realizarea drepturilor cetăţenilor, prin crearea de mijloace şi modalităţi adecvate de realizare efectivă a drepturilor pentru eşecul în realizarea cadrului de a face efectivă realizarea dreptului la despăgubire pe care formal îl recunoaşte şi garantează cu consecinţa nerealizării dreptului de către reclamanţi. Doar în cadru delictual poate fi atrasă răspunderea civilă a acestuia, principalul vinovat de ineficacitatea procedurii. Vina statului face ca fiecare dintre celelalte autorităţi luate separat să nu îşi execute corespunzător sarcinile.
Acţiunea în contencios administrativ poate obliga o autoritate care nu îşi respectă atribuţiile legale să facă acest lucru. Acesta este remediu pentru o încălcare izolată a legii de către una dintre autorităţi. Dar când fiecare dintre autorităţi nu îşi efectuează sarcinile datorită insuficienţei sau necorespunderii mijloacelor puse la dispoziţie de către Stat, atunci remediul nu mai este o acţiune în contencios administrativ, ci doar o acţiune delictuală.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
În primul rând, reclamanţii au formulat critici în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocând faptul că instanţa de apel, cât şi cea de fond s-au pronunţat pe o excepţie de prematuritate a acţiunii, fără a o pune în discuţie. în baza acestui motiv de recurs, s-a susţinut că instanţele fondului au considerat că reclamanţii nu au făcut dovada epuizării căilor prevăzute de legea specială, înainte de introducerea unei acţiuni în răspundere delictuală.
Insă aceste critici nu se circumscriu textului legal invocat, care prevede ca motiv de nelegalitate a hotărârii recurate, situaţia în care „prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.".
În speţă, instanţa de apel nu a invocat şi nici nu a soluţionat pricina pe o excepţie de prematuritate a acţiunii, aşa încât nu se poate susţine că judecata s-a făcut cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a principiului respectării dreptului la apărare, pentru a fi aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ..
Împrejurarea că instanţele, judecând fondul pricinii, au interpretat şi aplicat în prezenta cauză dispoziţiile legale incidente nu poate conduce la concluzia greşită că ar fi soluţionat acţiunea în baza unei excepţii.
Aşa fiind, se constată că toate criticile formulate de reclamanţi prin motivele de recurs pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.
Recurenţii-reclamanţii au arătat că prezenta acţiune în justiţie are temei delictual, anume art. 998-999 C. civ., ca urmare a săvârşirii de către fiecare autoritate pârâtă, cât şi de către Statul Român, ca entitate juridică distinctă, a unui delict civil, constând în neaplicarea dispoziţiilor legale prevăzute de Legile speciale reparatorii nr. 10/2001 şi nr. 247/2005.
Insă, în cauză nu există o faptă culpabilă a statului care să fi generat prejudiciul.
Astfel, într-o acţiune precum cea de faţă, reclamanţii trebuie să dovedească, pe de o parte, că în cazul lor particular şi în concret mecanismul de acordare a despăgubirilor pus la îndemână de legea specială nu a fost eficient, iar, pe de pe altă parte, este necesar ca reclamanţii să fi utilizat unul din principalele mijloace procedurale puse la îndemână acestora de aceeaşi lege pentru a sancţiona autoritatea competentă în caz de nemulţumire.
Cu alte cuvinte, este insuficientă o afirmare generică, de plano, a ineficientei mecanismului legal de acordare a reparaţiilor, rară ca reclamanţii să demonstreze că au urmat calea prevăzută de lege şi că nu au avut succes, căci numai atunci când în mod concret mijloacele oferite de stat prin legea specială nu au fost eficace, devine acesta răspunzător pentru inadecvarea căilor oferite celui interesat să obţină măsurile reparatorii.
Or, în ipoteza de faţă, există cel puţin o acţiune oferită de lege persoanelor nemulţumite de modul în care organismul abilitat să stabilească şi să acorde despăgubirile a rezolvat problema, respectiv acţiunea prevăzută de art. 19-20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, acţiune prin care pot fi atacate atât decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (procedură în cadrul căreia se acordă reparaţiile - în numerar, în acţiuni, titluri de despăgubire etc), cât şi refuzul acestei Comisii de a rezolva într-un termen rezonabil cererea, urmând ca aceasta să fie soluţionată direct de instanţă (prin aplicarea, mutatis mutandis, a considerentelor deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din materia contestaţiei prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001, la problematica acţiunii prevăzută de art 19, 20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005).
Ca atare, din această perspectivă în pricina de faţă instanţele fondului au reţinut că atâta timp cât există un mecanism care oferă accesul la instanţă pentru rezolvarea nemulţumirilor reclamanţilor, acţiunea directă împotriva statului pentru ineficienta procedurii de despăgubire are un caracter subsidiar, fiind condiţionată de utilizarea căii oferite de lege şi de rezultatul nesatisfăcător al acesteia (în cazul în care dreptul ar fi recunoscut de instanţă, dar rămâne ineficace).
Cu alte cuvinte, reclamanţii nu pot invoca ineficienta unei legi, cât timp nu au promovat căile oferite de acea lege.
În acest sens, faţă de procedurile prevăzute de legile speciale, dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 din C.E.D.O., nu este interzis reclamanţilor. Curtea Europeană a arătat că nu contestă marja de apreciere de care beneficiază statele de a implementa proceduri administrative, de a propune metode de despăgubire, precum şi de a executa decizii administrative sau judiciare definitive prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005.
Drept urmare, cum reclamanţii nu au făcut dovada că au recurs la instanţele de contencios în procedura prevăzută de dispoziţiile legii speciale, aceştia nu au făcut dovada că mecanismul Legii nr. 247/205 a fost, în ceea ce îi priveşte, ineficient.
În acelaşi sens este de reţinut că problema de drept adusă în discuţie priveşte analizarea posibilităţii pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită prin legea specială,
Astfel, în situaţia cererilor formulate direct împotriva Statului Român pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulaţie a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acţiunii este unică, fiind dată de intenţia celui care reclamă în justiţie, de a obţine despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficienta sistemului reparator, sancţionată prin mai multe hotărâri ale instanţei europene.
În soluţionarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă între reclamanţi (ce invocă încălcarea obligaţiilor pozitive ale Statului, sub aspectul protecţiei drepturilor consacrate prin art. 1 al Primului Protocol adiţional la C.E.D.O.) şi pârâţii chemaţi în judecată, există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligaţie de despăgubire, în afara cadrului legal existent.
Or, din interpretarea dispoziţiilor titlului VII al Legii nr. 247/2005 rezultă care sunt părţile raportului juridic creat urmare formulării notificării, legea specială reglementând şi sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuţii date în competenţa exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Ca atare, recunoaşterea unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor, decât cei reglementat prin legea specială, ar însemna că instanţele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul naţional. Insă, cu referire la concordanţa dintre legea specială şi Convenţie - jurisprudenţa C.E.D.O. a lăsat la latitudinea statelor semnatare, adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea proprietăţilor preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri.
Exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa, în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului cel mai adecvat.
Astfel, se arată în decizie, controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de C.E.D.O. prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Măria - Atanasiu şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat (ce nu a fost încă epuizat, fiind prelungit), un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6, parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
Considerentul potrivit căruia, datorită procedurii greoaie de valorificare a titlurilor de despăgubire şi nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea, au fost pronunţate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea europeană, nu este în măsură să justifice acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege pentru că în felul acesta nu se asigură înlăturarea deficienţelor de sistem şi eficacitatea reparaţiilor.
Faptul că Fondul P. nu ar fi funcţional nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005. Legea prevede proceduri stricte de urmat şi creează fondul din care persoanele îndreptăţite ar trebui să fie îndestulate, iar o jurisprudenţă creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigenţele de previzibilitate pe care le impune Convenţia europeană.
Principiul legalităţii, ca parte a preeminenţei dreptului căruia instanţa europeană îi acordă importanţă primordială în jurisprudenţă sa, presupune existenţa unor norme accesibile, precise şi previzibile, exigenţe cărora nu le corespunde jurisprudenţă creată prin înlăturarea cadrului normativ.
Invocarea unor proceduri îndelungate şi ineficiente atrage obligaţia pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire prin implementarea unor proceduri simplificate şi eficiente, iar nu obligaţia pentru instanţele judecătoreşti de a legifera, punând în locul măsurilor reparatorii legale, altele, stabilite pe cale jurisprudenţială.
Drept urmare, faţă de cele ce preced, recurenţilor-reclamanţi le este respectat dreptul consacrat prin art. 1 al Primului Protocol adiţional la C.E.D.O., prin acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile prevăzute de legile speciale.
Având în vedere toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aşa încât recursul declarat de reclamanţi este nefondat şi va fi respins, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.M. şi A.T. împotriva deciziei nr. 80A din data de 22 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 50/2013. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 49/2013. Civil. Conflict de competenţă. Recurs → |
|---|
