ICCJ. Decizia nr. 521/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 521/2013
Dosar nr. 14/99/2010
Şedinţa publică din 7 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1947 din 11 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Iaşi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta B.L. în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Iaşi, reprezentată de Primarul municipiului Iaşi.
La pronunţarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin cererea înregistrată sub nr. 14/99/2010 reclamanta B.L. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 1768 din 23 noiembrie 2009 emisă de Primarul municipiului Iaşi şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent potrivit legii pentru porţiunea din suprafaţa totală de 1049 mp teren intravilan situat în Iaşi, strada Ţuţora (Calea Chişinăului) care este ocupată de str. Calea Chişinăului, trotuar şi spaţiu verde, imobil preluat abuziv de stat în anul 1963 prin decret de expropriere, fără plata despăgubirilor.
Prin dispoziţia contestată, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 notificarea reclamantei a fost respinsă motivat de formularea acesteia cu depăşirea termenului legal prevăzut de Legea nr. 10/2001.
În conformitate cu textul de lege invocat, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, termenul fiind stabilit prin modificările aduse succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001.
Întrucât Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, rezultă că reclamanta a avut posibilitatea de a formula notificarea, respectiv de a solicita măsuri reparatorii pentru imobilul mai sus amintit până la data de 14 februarie 2002, or cererea a fost formulată la data de 03 septembrie 2009.
În mod temeinic şi legal s-a dispus, prin dispoziţia contestată respingerea notificării reclamantei, în condiţiile în care potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării de către persoanele îndreptăţite are drept consecinţă pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
Chiar dacă se iau în considerare dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul că termenul de 6 luni pentru formularea notificării prevăzut de art. 21 alin. (1), curge de la data comunicării către notificată a persoanei juridice deţinătoare a imobilului solicitat, comunicarea ce s-a efectuat prin Ordinul Prefectului nr. 169 din 04 martie 2009, comunicat de fapt la 09 martie 2009, când reclamanta a aflat că terenul este proprietatea SC E. SA, ce posedă certificat de atestare a proprietăţii, cererea pe fond nu poate fi admisă.
Astfel, reclamanta a depus în cauză un raport de expertiză ordonat de instanţa de judecată în altă cauză, din care rezultă că o altă suprafaţă de teren ce formează obiectul litigiului în alt dosar este situat în Iaşi pe Calea Chişinăului (fostă Ţuţora).
Întrucât nu s-a solicitat a se efectua în prezenta cauză un raport de expertiză care să clarifice situaţia suprafeţei de 1049 mp, care potrivit expertizei extrajudiciare este afectată de detalii de sistematizare, iar o parte din acesta şi anume suprafaţa de 741 mp, este situat în perimetrul actual al SC E.O.M.D., traversat aerian şi de reţele electrice, cu imposibilitatea restituirii în natură, nu se poate lămuri care suprafaţă se poate restitui sau pentru care se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent, considerente în baza cărora s-a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta B.L., criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală şi netemeinică. În dezvoltarea motivării cererii de apel reclamanta a arătat în esenţă că s-a interpretat necorespunzător raportul de expertiză topometrică efectuat într-o altă cauză.
Analizând actele şi lucrările dosarului, raportat la motivele de apel învederate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Curtea a constatat apelul ca fiind neîntemeiat având în vedere următoarele considerente:
Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 - invocată de reclamanta - apelantă în scopul valorificării pretenţiei sale de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul - teren ce face obiectul litigiului - a fost reglementat termenul înlăuntrul căruia persoanele pretins îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii aveau obligaţia de a formula o notificare prin care investea entitatea deţinătoare cu analiza pretenţiilor pe care înţelegea să le formuleze cu privire la un anumit imobil.
În speţă, prin dispoziţia nr. 1768 din 25 noiembrie 2009 emisă de Primarul municipiului Iaşi - contestată prin acţiunea de faţă - s-a dispus respingerea Notificării din 3 septembrie 2009 formulată de B.L. pentru imobilul din Iaşi, motivat de faptul că cererea este tardiv formulată, peste termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi nu respectă nici condiţia impusă de acelaşi articol, respectiv comunicarea realizată prin intermediul executorului judecătoresc.
Termenul de notificare instituit prin dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 22 după republicarea legii ) este un termen de decădere în raport cu care reclamanta - apelantă este decăzută din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu, aspect reţinut judicios de instanţa de fond prin sentinţa atacată. În atare condiţii, cererea reclamantei înregistrată la entitatea deţinătoare sub nr. 80873 din 3 septembrie 2009 nu poate produce efectele specifice unei notificări.
Aşa fiind, constatându-se că instanţa de fond a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor înscrise în art. 22 din Legea nr. 10/2001 referitoare la termenul de formulare a notificării, aspect preliminar oricărei analize în fond a pricinii în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., apelul reclamantei a fost respins ca neîntemeiat, păstrându-se sentinţa civilă nr. 1947 din 11 octombrie 2010 a Tribunalului Iaşi ca legală şi temeinică.
Împotriva deciziei civile nr. 53 din 25 aprilie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă a declarat recurs reclamanta B.L. susţinându-se următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Se consideră că în speţă s-a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel:
Dispoziţiile art. 28 alin. (1) teza a II a din Legea nr. 10/2001 prevăd două momente alternative de la care începe să curgă termenul de formulare a notificării, şi anume: de la intrarea în vigoare a legii sau de la primirea comunicării prevăzute la art. 27 alin. (3) din lege - comunicare ce se referă la persoana juridică deţinătoare a imobilului solicitat.
Reclamanta a luat cunoştinţă de situaţia juridică a terenului abia în urma comunicării Ordinului Prefectului nr. 169 din 04 martie 2009, comunicat la data de 09 martie 2009 completat cu referatul care a stat la baza emiterii acestui Ordin, din care reiese faptul că o parte din suprafaţa solicitată - fără a se specifica cât anume, este ocupată de str. Calea Chişinăului, trotuar şi spaţiu verde.
Se consideră că Ordinul Prefectului nr. 169 din 04 martie 2009, însoţit de referatul sus arătat, ţine locul comunicării prevăzute de dispoziţiile art. 27 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 republicată. În acest caz, termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, curge nu de la data intrării în vigoare a legii, ci de la data primirii comunicării prevăzute de alin. (3) al art. 27 din lege, termen în care reclamanta s-a încadrat.
Pentru aceste motive se consideră că notificarea către Primăria laşi a fost formulată în termen legal.
Pe de altă parte, se consideră că toate probele de la dosar, înscrisuri coroborate cu raportul de expertiză depus la dosar, dovedesc îndreptăţirea reclamantei la obţinerea de măsuri reparatorii pentru terenul ce a aparţinut tatălui său şi care a fost expropriat prin Decretul de expropriere din 18 februarie 1963.
Se invocă în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile incidente şi anume art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, în mod just s-a reţinut că termenul de notificare, prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001 se aplică pentru toate categoriile de persoane pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii, fără nici o distincţie, astfel încât reclamanta trebuia să se conformeze de a se adresa entităţii deţinătoare cu notificare înlăuntrul perioadei 14 februarie 2001 - 14 februarie 2002 şi doar ulterior, în cazul în care persoana juridică notificată statua asupra nedeţinerii totale/parţiale a terenului imobil se putea, eventual, aprecia asupra incidenţei dispoziţiilor legale invocate în apărare.
Criticile formulate de recurenta - reclamantă B.L. nu sunt fondate, deoarece, prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele îndreptăţite pot solicita verificarea ingerinţelor care ar fi fost exercitate de Statul Român cu privire la drepturile pretins încălcate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Această procedură derogatorie de la dispoziţiile de drept comun a fost supusă controlului de constituţionalitate, statuându-se prin mai multe decizii ale Curţii Constituţionale (nr. 50/2007, nr. 1215/2007) că legiuitorul român este în drept să stabilească cadrul procesual în cadrul căruia să se poată valorifica dreptul de proprietate şi să impună anumite limitări rezonabile în exerciţiul acestui drept.
Sancţiunea decăderii pentru neexercitarea dreptului la măsuri reparatorii în termenul legal este prevăzut în mod expres în alin. (5) art. 22 din Legea nr. 10/2001, textul precizând că nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, deci pierderea dreptului subiectiv.
Termenul de decădere din dreptul substanţial nu este susceptibil de repunere în termen, pentru că sancţiunea decăderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta B.L. împotriva deciziei civile nr. 53 din 25 aprilie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2013
| ← ICCJ. Decizia nr. 520/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 501/2013. Civil → |
|---|
