ICCJ. Decizia nr. 501/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 501/2013
Dosar nr. 5340/30/2009
Şedinţa publică din 6 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 31 august 2009 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia civilă sub nr. 5340/30/2009, reclamantul E.I.A., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al surorii sale decedate E.I.K.A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local Timişoara şi Municipiul Timişoara, anularea dispoziţiei nr. 1697 din 13 iulie 2009, prin care s-a respins notificarea pe care a făcut-o împreună cu sora sa, cu obligarea pârâtului Municipiul Timişoara să emită o nouă dispoziţie, prin care să i se restituie terenul în suprafaţă de 67 mp aferent apartamentului nr. 7.
Prin sentinţa civilă nr. 757/PI din 23 martie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că terenul revendicat nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, respingerea notificării întemeindu-se pe prevederile art. 1.4 lit. c) din H.G. nr. 250/2007, precum şi prevederile art. 1, 3, 25, 26 din Legea nr. 10/2001.
Prima instanţă a mai reţinut ca terenul aferent apartamentelor nr. 1 şi 7 situate în Timişoara, a trecut în proprietatea Statului Român în baza Legii nr. 58/1974, iar conform CF ind. nr. 60001 Timişoara, nr. top 22160/1, apartamentul nr. 1 este în prezent proprietatea numitei H.M., iar conform CF ind. nr. 40915 Timişoara, nr. top 22160/VII, apartamentul nr. 7 este proprietatea numitei P.D.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul E.l.A., arătând că este proprietarul apartamentelor nr. 4, 5 şi 6 din imobil şi al celei mai mari părţi din teren, motiv pentru care consideră că este îndreptăţit să solicite restituirea şi a terenului aferent apartamentului nr. 7, considerând că proprietara apartamentului nu poate fi împroprietărită cu acest teren, pentru că ar fi o îmbogăţire fără justă cauză.
Prin precizările depuse la dosar la 23 noiembrie 2010, reclamantul a mai arătat că art. 1.4 lit. c) din H.G. nr. 250/2007 nu se aplică în cauză, întrucât apartamentul nr. 7 a fost vândut doar în anul 1998, tară teren.
Prin decizia civilă nr. 465 din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins apelul, ca neîntemeiat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că apartamentul nr. 7 din imobilul în litigiu a fost vândut de către reclamant şi sora acestuia în anul 1979 numitului P.I.l., când terenul aferent apartamentului a trecut în proprietatea Statului Român în baza Legii nr. 58/1974, astfel încât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.4 lit. c) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, conform cărora terenurile preluate de stat în baza Legii nr. 58/1974 şi aflate încă în proprietatea statului fac obiectul Legii nr. 10/2001 numai în situaţia în care construcţia nu mai există, fiind demolată.
În situaţia în care însă construcţia există, cum este cazul de faţă, legiuitorul a soluţionat problema terenului în favoarea dobânditorilor construcţiei, recunoscându-le acestora vocaţia de a dobândi titluri de proprietate pentru terenul aferent construcţiei în baza Legii nr. 18/1991.
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a respins acţiunea reclamantului şi a menţinut dispoziţia pârâtului Primarul Municipiului Timişoara, întrucât terenul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul E.l.A., arătând că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.4 lit. c) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, reiterând aspectele deduse judecăţii în apel.
Înalta Curte constată perimat recursul, în considerarea următoarelor argumente:
Recursul declarat de reclamantul E.l.A. împotriva deciziei civile nr. 465 din 30 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, s ecţia civilă a fost înregistrat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 18 februarie 2011, judecata cauzei fiind suspendată la data de 16 noiembrie 2011, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dată de la care nici una din părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ. la data de 17 decembrie 2012, părţile fiind legal citate pentru termenul din 6 februarie 2013.
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii mai mult de un an".
Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.
Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.
Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
În speţă, de la data când a intervenit suspendarea, respectiv, 16 noiembrie 2011, şi până la data repunerii pe rol din oficiu, şi anume, 17 decembrie 2012, nici una din părţi nu a întrerupt cursul judecăţii, lăsând în nelucrare recursul.
Faţă de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părţii, înalta Curte constată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimat recursul declarat de reclamantul E.I.A. împotriva deciziei nr. 465 din 30 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 februarie 2013
| ← ICCJ. Decizia nr. 521/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 502/2013. Civil → |
|---|
