ICCJ. Decizia nr. 5230/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5230/2013
Dosar nr. 1573/116/2012
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi, la data de 05 iunie 2012, sub nr. 1573/116/21012, reclamanţii C.G. şi I.L. au chemat în judecată pe pârâţii A.A., H.G., D.F., N.D., N.L., M.A., U.M., A.L., M.A., P.S., T.M., P.S., P.G., Ţ.V., V.C., N.C., B.M. şi P.P.D.D. - Filiala Fundeni, solicitând obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 2.000.000 lei, reprezentând daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1528 din 02 octombrie 2012, Tribunalul Călăraşi a respins cererea de chemare în judecată, reţinând că, în timpul campaniei electorale pentru alegerile locale, în comuna Fundeni a apărut şi s-a răspândit printre cetăţeni publicaţia „Actualitatea Comunei Fundeni”, publicaţie din care nu a rezultat cine a editat-o şi cine a semnat articolele ce conţin aspecte legate atât de viaţa particulară a reclamanţilor, cât şi de modul în care aceştia şi-au îndeplinit mandatele precedente de primar, respectiv viceprimar.
A arătat tribunalul că înainte de a analiza caracterul culpabil şi denigrator al publicaţiei la adresa reclamanţilor, trebuie stabilit dacă persoanele pârâte chemate în judecată se fac vinovate de faptele imputate şi că potrivit art. 1169 din vechiul C. civ., această probă revine reclamanţilor.
Pârâţii nu au recunoscut la interogatoriu că au participat la editarea şi răspândirea publicaţiei iar reclamantul a afirmat că „bănuieşte” identitatea acestora; martorii audiaţi la cererea reclamanţilor, nu au putut da vreun indiciu cu privire la aceleaşi aspecte.
Singurii despre care s-a afirmat că ar fi „distribuit” materialul, la diferite persoane, sunt pârâţii M.U. şi V.C. „zis M.”, oameni cu o pregătire situată sub medie, şi care au negat participarea. V.C. a precizat că publicaţia i-a fost adusă de soţia sa, care la rândul său o avea de la un magazin. Despre pârâtul M., afirmaţia a fost făcută de către martorul B. care a arătat că: „a distribuit şi U.M.”
În raport de această situaţie de fapt, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au dovedit săvârşirea faptei de către pârâţi, respectiv vinovăţia acestora.
În ceea ce îi priveşte pe pârâţii V. şi M., tribunalul a apreciat că pe baza simplei afirmaţii „au distribuit şi ei” fără o concretizare a împrejurărilor săvârşirii faptei şi a consecinţelor negative asupra reclamanţilor, nu se poate reţine ca îndeplinită condiţia săvârşirii cu vinovăţie a faptei. În plus, cei doi pârâţi sunt oameni simpli cu o pregătire sub medie.
În consecinţă, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, concluzionând că reclamanţii nu au dovedit săvârşirea cu vinovăţie a faptei şi că, prin aceasta, li s-ar fi cauzat un prejudiciu al imaginii, având în vedere şi caracterul public al funcţiilor deţinute.
Prin Decizia civilă nr. 72/ A din 18 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelanţii - reclamanţi C.G. şi I.L., împotriva sentinţei civile nr. 1528 din 02 octombrie 2012, pronunţate de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile noului C. civ., care a intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011, respectiv art. 1349 - 1395 privind „Răspunderea civilă” din Cap. IV, întrucât faptele reclamate vizează perioada campaniei electorale pentru alegerile locale desfăşurate în luna iunie 2012.
A arătat instanţa de apel că noua reglementare nu este, în esenţă, diferită faţă de cea din vechiul C. civ. (cuprinsă în art. 998 şi următoarele), cu privire la cerinţele şi principiile de reparaţie materială şi morală şi că prima instanţă a analizat probatoriul administrat în cauză, constând în înscrisuri, interogatorii şi depoziţii de martori şi a concluzionat că pârâţii nu se fac vinovaţi de faptele ilicite imputate din perspectiva răspunderii civile delictuale.
În opinia curţii de apel, faptul că prima instanţă nu a indicat şi temeiurile din noul C. civ. pe care înşişi reclamanţii le-au invocat în acţiunea formulată şi precizată, nu atrage nulitatea hotărârii apelate, în condiţiile în care, în considerentele sentinţei apelate, instanţa de fond a combătut toate susţinerile reclamanţilor din cererea de chemare în judecată privind răspunderea civilă delictuală - susţineri în fapt, întemeiate în drept pe textele corespunzătoare din noul C. civ.
Astfel, din probele constând în interogatorii, declaraţii de martori şi înscrisurile imputate a fi defăimătoare, editate şi distribuite în campania electorală pentru alegerile locale din iunie 2012 din comuna Fundeni, judeţul Călăraşi, prima instanţă a reţinut în mod legal şi temeinic, situaţia de fapt privind distribuirea unui material electoral de campanie în localitate cu ocazia unui miting al organizaţiei locale P.P.D.D.; distribuirea s-a făcut inclusiv din maşini, pe străzi, peste gardul gospodăriilor, în curtea cetăţenilor comunei, la magazine etc. Prin publicaţia incriminată se aduceau critici reclamanţilor care au ocupat aproximativ două mandate, funcţiile publice de primar şi respectiv de viceprimar, în comună, în sensul că deşi le-au impus cetăţenilor plăţi repetate pentru îmbunătăţirea reţelelor de utilităţi în comună (de apă, canalizare, gaze etc.), nu au efectuat lucrările promise, aprecieri urmate de promisiunile electorale ale P.P.D.D.,. cu menţiunea că îi aşteaptă la vot pe electorii care trebuie să decidă.
Din probele administrate a reieşit că s-ar fi distribuit materiale scrise cu aparenţă de publicaţie intitulată „Actualitatea Comunei Fundeni”, fără a purta semnele distinctive ale vreunui ziar, editură etc. şi fără a fi menţionaţi semnatarii articolului, şi de către trei persoane fizice, din cele şaptesprezece chemate în judecată, respectiv pârâţii A., V. şi M., fără menţionarea unor aspecte relevante pentru conturarea faptelor ilicite imputate, cu ocazia campaniei electorale, cei trei fiind cetăţeni cu o pregătire medie şi care nu au urmărit consecinţele negative la adresa imaginii ori vieţii private a reclamanţilor, ci au îndeplinit un act de distribuire a materialului electoral, strict legat de campania sus-menţionată.
Cu privire la ceilalţi pârâţi (persoane fizice), nu au fost probate fapte din cele pretinse a fi fost săvârşite, înşişi reclamanţii afirmând că-i bănuiesc şi pe aceştia de distribuirea materialului defăimător. Or, constatarea săvârşirii unor fapte ilicite de defăimare a imaginii reclamanţilor, de natură a aduce atingere onoarei acestora şi vieţii lor publice şi private, nu se poate reţine - astfel cum au susţinut apelanţii - reclamanţi, prin simple prezumţii, ci pe bază de probe certe.
S-a mai arătat că cererea de suplimentare a probelor cu martori după administrarea legală a probelor încuviinţate la termenul legal de judecată fixat în acest sens, în mod legal şi temeinic nu a fost primită de către prima instanţă, întrucât necesitatea audierii altor martori decât cei încuviinţaţi, nu a reieşit din dezbateri, nefiind incidente prevederile art. 138 C. proc. civ.; pentru aceleaşi considerente, suplimentarea probei testimoniale nu a fost încuviinţată nici în apel.
A mai reţinut instanţa de apel că apărările pârâţilor, în sensul că Legea partidelor politice nr. 14/2003 nu vizează răspunderea membrilor partidelor politice nu constituie o recunoaştere implicită a editării materialului electoral şi a răspândirii lui.
Susţinerea că înscrisurile defăimătoare creează aparenţa unui ziar fără a ne afla însă în prezenţa presei scrise (pentru ca pârâţii să se pună la adăpostul principiului ocrotit de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la liberă exprimare), întrucât nu ar îndeplini cerinţele Legii presei nr. 3/1974 din Republica Socialistă România, de editare, lege care a fost abrogată abia la data de 09 iulie 2012 prin Legea nr. 95/2012, nu este pertinentă în speţă, astfel încât să conducă la schimbarea soluţiei primei instanţe, pentru următoarele considerente:
Cerinţele impuse de Legea presei nr. 3/1974, invocată, care în preambulul ei menţiona scopul politic căreia legea trebuia să-i răspundă în litera şi spiritul ei, respectiv slujirea vechiului regim politic comunist, nu sunt aplicabile, legea fiind căzută în desuetudine, faţă de noile realităţi politice democratice instituite la 22 decembrie 1989; abrogarea explicită din 09 iulie 2012 prin Legea nr. 95/2012 confirmă doar necorespunderea vechii legi a presei cu noile realităţi.
Sub un alt aspect, instanţa de apel a arătat că principiul libertăţii de exprimare consacrat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu îi ocroteşte în mod exclusiv pe ziarişti şi articolele editate în publicaţiile de informare a opiniei publice.
Dimpotrivă, protecţia opiniilor şi a libertăţii de a le exprima potrivit art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului constituie unul dintre obiectivele libertăţii de reuniune şi de asociere consacrate în alt articol din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - 11, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza P.C.R. (nepecerişti) şi Ungureanu contra României din 03 februarie 2005), cu atât mai mult în cazul partidelor politice, având în vedere rolul lor esenţial în menţinerea pluralismului şi a bunei funcţionări a democraţiei (parag. 44).
În cauza sus-menţionată (parag. 45), s-a subliniat faptul că nu există democraţie fără pluralism, iar libertatea de exprimare consacrată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este valabilă, nu doar pentru „informaţii” sau „idei” primite favorabil ori considerate inofensive sau indiferente, dar şi pentru cele care frapează, şochează sau îngrijorează (a se vedea cauza Handyside împotriva Regatului Unit din 07 decembrie 1976, cauza Jersild împotriva Danemarcei din 23 septembrie 1994) şi având în vedere că partidele politice participă la un exerciţiu colectiv al libertăţii de exprimare, partidele politice pot invoca drepturile prevăzute de articolele 10 şi 11 din Convenţie (vezi cauza Partidului comunist unit din Turcia din 30 ianuarie 1998).
În cauza contra României sus-citată (parag. 46), Curtea a stabilit deja că un partid politic poate face campanie în favoarea schimbării legislaţiei sau a structurilor legale sau constituţionale ale statului, cu două condiţii: 1) mijloacele folosite în acest scop trebuie să fie total legale şi democratice şi 2) schimbarea propusă trebuie să fie ea însăşi compatibilă cu principiile democratice fundamentale.
Altfel spus, este necesar să nu se incite la violenţă, proiectele propuse pentru schimbare să nu vizeze distrugerea regulilor democraţiei şi ignorarea drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta le recunoaşte etc. - situaţii în care nu se poate prevala de protecţia Convenţiei.
Or, înscrisurile utilizate cu ocazia campaniei electorale la alegerile locale din iunie 2012 ale organizaţiei Fundeni P.P.D.D., la un miting, prin articolele conţinute vizau critici la adresa reclamanţilor, aleşi locali în două mandate, pentru modul în care au gospodărit resursele locale, inclusiv a sumelor de bani solicitate de la cetăţeni, în scopul dotării cu utilităţi esenţiale pentru localitate - canalizare, apă, introducere gaze etc. - obiective şi promisiuni ce nu s-ar fi realizat, învederându-se şi alte aspecte negative pe seama activităţii celor doi reclamanţi investiţi de electoratul local în funcţiile publice respective - articolele continuând apoi cu promisiunile noii formaţiuni politice adresate electoratului.
Procedând la reaprecierea înscrisurile incriminate, curtea de apel a constatat că, în conţinutul lor, acestea conturează pe deplin libertatea de exprimare a opiniilor din partea susţinătorilor unui nou partid politic aflat în campanie electorală, într-un registru rezonabil, în deplin acord cu regulile democratice şi a expresiei pluralismului politic, care prin opiniile chiar şocante la adresa activităţii celor doi reclamanţi în mandatele încredinţate, au avut scopul de a aduce la cunoştinţa electoratului local, realizările ori nerealizările celor vechilor aleşi, lansându-şi apoi propriile promisiuni electorale în campania lansată, în acord cu prevederile legii şi în spiritul regulilor democratice europene.
Editarea respectivelor articole de campanie invocate şi distribuirea lor în condiţiile perfect legale şi democratice nu pot fi apreciate astfel, potrivit cu calificarea dată prin cererea de chemare în judecată, drept fapte ilicite, care să atragă răspunderea civilă delictuală reglementată în Noul C. civ. (art. 1349 - 1395).
S-a arătat că o astfel de constatare, a lipsei caracterului ilicit al faptelor reclamate în sarcina pârâţilor prin acţiunea dedusă judecăţii, face inutilă analizarea şi a celorlalte cerinţe ce trebuie întrunite cumulativ - vinovăţie, prejudiciu vizând imaginea publică, onoarea, viaţa publică văzută ca o componentă esenţială a vieţii private, pe care le invocă reclamanţii şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie şi prejudiciul pretins, ca şi a aspectelor vizând necercetarea în concret a fiecărei participări şi complicităţi şi a răspunderilor antrenate potrivit legii.
Pe cale de consecinţă, ignorarea prezumţiilor invocate şi nerespectarea principiului probei verităţii de către prima instanţă, sunt susţineri nefondate.
Nu a fost găsită fondată nici critica privind referirea primei instanţe la articole din vechiul C. civ. care nu ar fi aplicabile pentru faptele ce s-ar fi săvârşit în luna iunie 2012, aşadar când era în vigoare Noul C. civ., cu referire la invocarea prevederilor art. 1169 C. civ. de la 1864.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., dispoziţiile art. 1169 din vechiul C. civ. privitor la admisibilitatea probelor, „se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ”.
Comentariilor negative din partea cetăţenilor comunei la adresa primarului, au fost apreciate de curtea de apel ca fireşti, în acord cu manifestarea democratică de participare a electoratului la viaţa comunităţii şi de a-şi forma şi exprima opiniile în legătură cu problemele politice şi ale vieţii locale din care fac parte, drept de asemenea ocrotit prin art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare.
A mai reţinut instanţa de apel că, astfel cum a statuat Curtea Europeană în cauza Castells contra Spaniei din 23 aprilie 1992, limitele libertăţii discuţiei politice, a criticii admisibile, sunt mai largi faţă de omul politic, raportat un particular, exigenţele de protejare a reputaţiei aleşilor în temeiul alin. 2 din art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuind a fi puse în balanţă cu interesele discutării libere a problemelor politice.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi I.L. şi C.G., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat următoarele:
1. Prima instanţa, în mod nelegal, a soluţionat pricina exclusiv prin raportare la dispoziţiile vechiului C. civ., act normativ abrogat expres, în întregime, la data de 01 octombrie 2011, în condiţiile în care faptele ilicite, prin prisma cărora s-a solicitat antrenarea răspunderii delictuale a paraţilor, s-au săvârşit în perioada campaniei electorale pentru alegerile locale din iunie 2012.
Instanţa de apel, deşi a reţinut că în cauză erau aplicabile dispoziţiile noului C. civ., a apreciat că aceasta critică este neîntemeiată întrucât noua reglementare nu este, în esenţă, diferită faţă de cea a vechiului C. civ. cu privire la cerinţele şi principiile de reparaţie materială şi morală în cazul răspunderii civile delictuale.
În opinia recurenţilor, soluţia de menţinere a hotărârii primei instanţe este nelegală întrucât încalcă norma imperativă conţinută în art. 295 alin. (1) din C. proc. civ. care prevede că instanţa de apel este obligată să verifice modul în care prima instanţă a aplicat legea la situaţia de fapt dedusă judecaţii.
Or, nu este admisibil ca o hotărâre motivată în drept pe dispoziţii legale care nu mai erau în vigoare nici la momentul săvârşirii faptelor ilicite şi nici la momentul pronunţării hotărârii, să fie menţinută de instanţa de control judiciar deoarece în acest mod se încalcă principiul legalităţii procesului civil precum şi esenţa controlului de legalitate pe care trebuie să îl exercite instanţa de apel.
S-a arătat că nulitatea unei hotărâri motivate în drept exclusiv pe dispoziţii legale abrogate nu poate fi înlăturată, "asanată", prin înlocuirea motivării în drept a primei instanţe cu motivarea proprie a instanţei de apel, deoarece în acest mod se acceptă ideea că judecătorul fondului este îndreptăţit a ignore normele de drept substanţial aplicabile situaţiei de fapt deduse judecaţii şi poate să încalce regulile privitoare la aplicarea în timp a legii civile (art. 6 C. civ. şi Legea nr. 71/2011), fără ca aceasta conduita sa fie sancţionată prin desfiinţarea hotărârii pronunţate în aceste condiţii.
Au susţinut recurenţii-reclamanţi că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut ele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel că se impune casarea deciziei recurate, admiterea apelului şi trimiterea cauzei primei instanţe, spre rejudecare.
Sub un alt aspect, recurenţii-reclamanţi au arătat că nu sunt corecte aserţiunile instanţei de apel în sensul că nu ar exista diferenţe între vechea reglementare a răspunderii delictuale şi noua reglementare.
Astfel, există mai multe elemente de noutate, aplicabile în speţă, care au fost invocate atât prin cererea de chemare în judecată cât şi prin motivele de apel cum sunt:
a) Situaţia prevăzuta de art. 1370 C. civ., care reglementează o formă de răspundere solidară în situaţia imposibilităţii de individualizare a autorului faptei ilicite atunci când prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane. În cauză sunt aplicabile aceste dispoziţii întrucât una dintre faptele ilicite imputate paraţilor, aceea de editare a materialului electoral defăimător este rezultatul unor acţiuni concertate ale membrilor filialei P.P.D.D. Fundeni, acţiuni însuşite de persoana juridică ce s-a folosit de acest material electoral prin care recurenţii-reclamanţi erau acuzaţi că ar fi săvârşit o serie de ilegalităţi, unele de gravitatea unor veritabile infracţiuni.
b) Dispoziţiile art. 1357 alin. (2) C. civ. care consacră principiul antrenării răspunderii civile delictuale şi pentru culpa cea mai uşoară, principiu care, în reglementarea anterioară nu era expres prevăzut de lege, fiind o creaţie a doctrinei; în prezenta cauză aceasta normă este esenţială cât timp instanţa de apel, în consens cu instanţa fondului au reţinut că vinovăţia celor trei făptuitori (A., V. şi M.) nu ar exista deoarece aceştia sunt cetăţeni cu o pregătire medie şi nu au urmărit consecinţe negative la adresa imaginii ori vieţii private a reclamanţilor.
c) Dispoziţiile art. 1358 C. civ. care instituie o serie de criterii particulare de apreciere a vinovăţiei.
Prin raportare la aceste dispoziţii legale, recurenţii-reclamanţi au susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia recurată fiind pronunţată cu încălcarea esenţială a dispoziţiilor Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ., precum şi cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept substanţial amintite.
2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că prima instanţă nu a analizat şi nu s-a pronunţat, motivat, asupra dezlegărilor care rezultă din jurisprudenţa C.E.D.O. cu privire la limitele libertăţii de exprimare (libertate consacrată prin dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţie), limite impuse fie de lege, fie de bunele moravuri, şi care decurg din intersectarea sferei acestui fapt cu dreptul la propria imagine, componentă a dreptului la viaţă privată (reglementat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), respectiv dreptul la libera relaţionare cu semenii, dreptul la respectarea activităţii profesionale.
Astfel, deşi prima instanţă nu a analizat dacă alegaţiile defăimătoare din cuprinsul materialului electoral se încadrează sau nu în sfera afirmaţiilor factuale, respectiv a judecăţilor de valoare şi nu s-a pronunţat cu privire la necesitatea probei veritaţii, încălcând dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., împrejurare de natură a determina anularea sentinţei apelate în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de control judiciar, în loc sa constate că aceasta lacună a sentinţei apelate este echivalentă, din punct de vedere al efectelor, cu nemotivarea hotărârii şi cu nesoluţionarea fondului pricinii, a omis, la rândul sau, să analizeze şi să se pronunţe motivat asupra încadrării afirmaţiilor din cuprinsul materialelor calomnioase şi defăimătoare fie în categoria afirmaţiilor factuale, fie în cea a judecaţilor de valoare şi nu s-a preocupat sa determine consecinţele încadrării acestora în una sau alta dintre cele două categorii impuse de jurisprudenţa C.E.D.O.
În opinia recurenţilor-reclamanţi, lipsa oricărei referiri la încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. de către tribunal, lipsa oricărei analize a limitelor aplicării art. 10 din Convenţie ce decurg din raţiuni de apărare a dreptului la imagine şi viaţă privată consacrat de art. 8 din Convenţie, în condiţiile în care între cele două drepturi fundamentale există o veritabilă interdependenţă, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, reprezintă o nepronunţare a instanţei de control judiciar asupra acestui motiv de apel, o nesoluţionare a fondului acestor critici, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborate cu art. 295 alin. (1), la art. 298 şi la art. 261 pct. 5 din acelaşi act normativ.
Cu referire la vătămarea procesuală suferită, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că au fost privaţi de dreptul de a le fi analizată situaţia litigioasă, atât la fond cât şi în apel, cu respectarea criteriilor impuse de C.E.D.O. în materia protecţiei dreptului recunoscut de art. 8 din Convenţie.
3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că pentru a decide în sensul unei pretinse inexistenţe a caracterului ilicit al faptelor pârâţilor, de a edita si de a pune în circulaţie materialele defăimătoare şi calomnioase, instanţa de apel a citat o serie de decizii ale Curţii Europene care nu au legătură cu cauza şi care se referă la alte situaţii, de exemplu, situaţiile în care un partid politic poate face campanie în favoarea schimbaţii legislaţiei sau a structurilor constituţionale sau la libertatea de exprimare a partidelor politice cu prilejul emiterii unor idei „care frapează, şochează sau îngrijorează”.
Or, aceasta motivare este contradictorie şi străină de natura pricinii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. dar este pronunţată şi cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Au susţinut recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel a reapreciat înscrisurilor defăimătoare prin prisma acestor decizii ale Curţii Europene care nu au legătură cu cauza şi a concluzionat, fără a distinge intre afirmaţiile factuale şi judecăţile de valoare, că toate afirmaţiile calomnioase se situaează într-un registru rezonabil, în acord cu regulile democratice, şi că aceste afirmaţii ar fi avut un scop legitim, respectiv de a informa electoratul cu privire la realizările şi nerealizările vechii administraţii.
Aceste alegaţii ale curţii de apel conduc la concluzia unei greşite interpretări ale înscrisurilor defăimătoare, întrucât în cuprinsul acestora, recurenţii sunt acuzaţi de săvârşirea unor veritabile pretinse infracţiuni (nu nerealizări), precum deturnare de fonduri, abuz în serviciu, gestiune frauduloasa, toate aceste afirmaţii înscriindu-se în categoria afirmaţiilor factuale.
Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea dreptului la liberă exprimare poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege pentru protecţia drepturilor sau a reputaţiei altora.
În jurisprudenţa Curţii Europene s-a realizat o clasificare a afirmaţiilor unei persoane în două categorii: judecăţi de valoare şi afirmaţii factuale, în prima categorie incluzându-se exprimarea opiniei unei persoane asupra calităţilor morale, profesionale şi personale ale altuia în timp ce afirmaţiile factuale înglobează exprimarea unor acuzaţii de a fi comis fapte determinate, precum în speţă.
Prin prisma acestei clasificări, cea mai mare parte a aserţiunilor din materialul defăimător sunt afirmaţii factuale, susceptibile de proba verităţii, iar, potrivit opiniei Curţii Europene, comunicarea unor afirmaţii factuale false poate face obiectul unei sancţiuni.
Instanţa de apel, nu numai că nu s-a pronunţat asupra acestor aspecte dar, a reţinut, în mod contradictoriu şi nelegal, că “nerespectarea principiului probei verităţii de către prima instanţă sunt susţineri nefondate”, fără a explica, în concret, care este motivul pentru care pârâţii, care i-au acuzat pe reclamanţi, fără nicio probă, de săvârşirea unor fapte extrem de grave în legătura cu administrarea fondurilor comunei, ar trebui sa fie exoneraţi de a face proba verităţii.
Soluţia instanţei de apel, care a considerat că nu este necesară proba verităţii este lipsită de temei legal întrucât aceasta probă este singura admisă de lege pentru exonerarea de răspundere, motiv pentru care devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.p.c.
Pe de alta parte, insultele sunt calificate, conform acestei clasificări, drept judecăţi de valoare, proba verităţii fiind exclusă pentru acestea din urma, iar în jurisprudenţa Curţii Europene s-a admis că este permisă sancţionarea unor astfel de judecăţi atunci când ele sunt pur injurioase.
4. Decizia recurată este nelegală, fiind lipsită de temei legal şi pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului întrucât nu dă eficienţă principiului potrivit căruia dreptul la libera exprimare nu este un drept absolut, ci este suspus unor limitări, impuse fie de lege, fie de bunele moravuri, limitări care decurg din intersectarea sferei acestui drept cu dreptul la propria imagine, componentă a dreptului la viaţa privată reglementat de art. 8 din C.E.D.O., respectiv dreptul la libera relaţionare cu semenii şi dreptul la respectarea activităţii profesionale.
Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că soluţia instanţei de apel, care a reţinut lipsa caracterului ilicit al faptelor de editare şi distribuire a materialului defăimător este dată cu încălcarea, respectiv greşita interpretare si aplicare a prevederilor legale prevăzute de art. 252, 263, 1353, 1357, 1358 şi 1370 C. civ.
Sub acest aspect s-a arătat că, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a reţinut că viaţa privată socială, valoare ocrotită de dispoziţiile art. 8 din Convenţie, include dreptul unei persoane de a se dezvolta individual, inclusiv din punct de vedere profesional şi dreptul de a stabili relaţii fireşti cu semenii săi, fără oprelişti sau alte ingerinţe de natură a vicia firescul acestor relaţionări.
De asemenea, s-a reţinut că în conţinutul dreptului la viaţa privată intră şi activităţile sociale, profesionale sau comerciale ale unei persoane; astfel, în cauza Niemietz contra Germaniei din 16 decembrie 1992, Curtea Europeană a statuat că, “până la urmă, la serviciu, majoritatea persoanelor au cea mai mare parte a ocaziilor de a stabili legături cu lumea exterioara, iscându-se a se crea o inegalitate de tratament dacă excludem din beneficiile art. 8 din C.E.D.O. viaţa profesionala a unei persoane dat fiind faptul ca este dificil a disocia activităţile profesionale ale unei persoane de cele strict private”.
Au arătat recurenţii că aceste statuari ale C.E.D.O. sunt obligatorii pentru instanţele romane iar prin aplicarea acestor principii, se impune a se constata că afirmaţiile calomnioase şi insultătoare ale pârâţilor au caracter ilicit, şi le-au afectat în mod direct reputaţia profesională prin aceea că înseşi imaginea de profesionişti în domeniul administraţiei publice locale a fost dusă în derizoriu, s-a creat o neîncredere în activitatea desfăşurată de aceştia în baza prerogativelor conferite de legislaţia în materia administraţiei publice locale, iar situaţia umilitoare în care au fost puşi este contrară dreptului la imagine, în raport cu locuitorii comunei Fundeni.
Deşi prin cel de-al treilea motiv de apel au arătat că prima instanţă nu a analizat şi nu s-a pronunţat motivat asupra acestor dezlegări a chestiunilor de fapt şi de drept ce rezulta din jurisprudenţa Curţii Europene, încălcând în mod esenţial norma imperativa conţinuta in art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel, la rândul său nu a analizat şi nu s-a pronunţat motivat asupra acestor aspecte.
Cu referire la motivarea instanţei de apel privitoare la pretinsa lipsă a caracterului ilicit al faptelor imputate, recurenţii-reclamanţi au susţinut că reprezintă o distorsionare a prevederilor legale în materia răspunderii delictuale.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 252 C. civ., orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literara sau tehnică, iar în conformitate cu prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ., persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite.
Împrejurarea ca, în anumite circumstanţe nu este posibil a fi individualizată contribuţia fiecărui participant la acţiunile prejudiciabile, nu poate constitui un motiv legal de a se constata lipsa vinovăţiei sau lipsa caracterului ilicit al faptelor.
În opinia recurenţilor-reclamanţi este evident că nu pot fi individualizaţi cu certitudine autorii înscrisurilor defăimătoare şi, în mod obiectiv, este imposibil a se determina cu exactitate persoanele care au participat nemijlocit la distribuirea lor, însă este evident că editarea şi răspândirea acestora a fost rezultatul acţiunii membrilor filialei P.P.D.D., chemarea acestora în judecată în calitate de pârâţi realizându-se în temeiul art. 1370 C. civ. Prin urmare, faptele ilicite constituie o acţiune comună, concertată a membrilor filialei P.P.D.D. şi a persoanei juridice înseşi în condiţiile în care aceştia şi-au asumat aceste acţiuni, recunoscându-le expres.
Potrivit art. 1358 C. civ., pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul, că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi. În prezenta cauză, pârâţii, în calitatea lor de membri ai unui partid politic, cunoşteau limitările dreptului la libera exprimare precum şi exigenţele de ordin moral impuse de activitatea de campanie electorală, motiv pentru care ar fi trebuit să analizeze cu o mai mare atenţie consecinţele acţiunilor lor politice şi eventualitatea producerii unor prejudicii morale persoanelor calomniate si defăimate.
Instanţele de fond şi apel au refuzat să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1370 şi 1365 din noul C. civ. potrivit cărora orice persoana care l-a îndemnat sau l-a determinat pe un altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască ori a tras foloase din prejudicierea altuia, va răspunde în solidar cu autorul faptei ilicite.
Au arătat recurenţii-reclamanţi că deşi este adevărat că nu se pot determina cu exactitate atribuţiile fiecăruia dintre membrii organizaţiei care a editat materialul încriminat, din toate înscrisurile care au fost transmise locuitorilor comunei Fundeni împreuna cu pretinsul ziar, rezultă că acest material este menit a servi scopurilor electorale ale formaţiunii politice chemate în judecată. Textul legal menţionat creează o prezumţie de culpă în sarcina celor care au dobândit beneficii din prejudicierea altor persoane, prezumţie relativă asupra căreia tribunalul nu s-a pronunţat, iar instanţa de apel a considerat-o lipsită de relevanţă.
5) Prin al cincilea motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că au criticat hotărârea primei instanţe ca fiind şi insuficient motivată deoarece în considerente face referire doar la trei dintre cei şaptesprezece pârâţi (respectiv la paraţii A.A., V.C. şi U.M.) şi nu a fost examinată întrunirea celor patru condiţii de antrenare a răspunderii civile delictuale în privinţa celorlalţi paraţi, inclusiv în privinţa pârâtului persoană juridică.
Instanţa de apel, ca şi tribunalul, nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra întrunirii condiţiilor răspunderii delictuale în privinţa pârâtului persoană juridică, astfel că decizia este nelegală conform dispoziţiilor art. 304 pct. 5, coroborate cu art 295 alin. (1), art. 298 şi art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut că s-a dovedit editarea şi distribuirea înscrisurilor defăimătoare care au aparenţa unei publicaţii intitulate "Actualitatea Comunei Fundeni" şi că distribuirea acestor materiale s-a efectuat doar de către trei dintre pârâţi, în mod contradictoriu reţine că în privinţa celorlalţi 14 pârâţi nu s-a probat săvârşirea faptelor.
În opinia recurenţilor, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece nu s-a arătat cine a editat materialele.
Deşi prin apărările expuse în întâmpinare, pârâţii au recunoscut implicit editarea şi distribuirea materialului, recunoaşterea faptelor realizându-se şi în cuprinsul răspunsurilor la interogator şi în declaraţiile martorilor, în mod nelegal a fost exonerată de orice formă de răspundere persoana juridică ce a realizat efectiv, nemijlocit, materialele defăimătoare, a dispus răspândirea acestora şi a beneficiat de pe urma acestor acţiuni prejudiciabile.
Prin urmare, concluziile instanţei de apel în sensul că aceste recunoaşteri exprese ar fi lipsite de relevanţă sunt, la rândul lor, lipsite de temei legal, constituind o greşită aplicare a prevederilor legale în materia recunoaşterii judiciare.
Au arătat, de asemenea, recurenţii-reclamanţi că, în jurisprudenţa C.E.D.O., s-a reţinut că dreptul părţilor de a obţine o judecată echitabilă nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt în mod real ascultate, adică dacă toate considerentele de fapt şi de drept expuse de parte au fost în mod distinct şi corect examinate de către instanţa sesizată. Art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotararea Perez împotriva Franţei, Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, Hotărârea Jancke şi Lenoble contra Franţei), chiar dacă obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (hotărârea Perez, precitată, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk).
Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti îsi are izvorul în dreptul oricărei părţi din cadrul unei proceduri să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale (Hotărârea Werner contra Austria din 24 11.2007 şi Foucher împotriva Franţei din 18 03.1997), combinat cu dreptul părtilor, recunoscut expres de Curte, ca aceste observaţii şi argumente invocate de părţi sa fie examinate în mod efectiv (Dimitrellos contra Greciei din 07.04 2005).
Prin întâmpinarea depusă cu depăşirea termenului procedural şi calificată drept concluzii scrise, intimatul-pârât Anghel Alexandru a solicitat respingerea recursului, ca nefondat; ceilalţi intimaţi-pârâţi nu au depus întâmpinări.
La judecata în recurs nu au fost administrate probe.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar şi dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat, în esenţă, că cererea de chemare în judecată nu a fost examinată de către prima instanţă prin prisma dispoziţiilor cuprinse în noul C. civ., iar instanţa de apel, deşi a reţinut că prin raportare la data pretinselor fapte ilicite, era aplicabilă noua reglementare, a respins critica de apel şi a procedat la înlocuirea motivării în drept a sentinţei.
Înalta Curte reţine că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel iar instanţa de apel a examinat motivul de apel privind legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii; prin urmare, criticile sus-menţionate se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Acestea nu sunt fondate.
Astfel, deşi sentinţa pronunţată de Tribunalul Călăraşi nu cuprinde în considerente o menţiune expresă privitoare la legea de drept material incidentă în speţă, nu se poate aprecia că cererea de chemare în judecată a fost examinată prin prisma dispoziţiilor cuprinse în C. civ. de la 1864.
Se constată că prima instanţă a respins acţiunea reţinând că reclamanţii nu au dovedit săvârşirea faptei de către pârâţi, cu excepţia a doi dintre ei, respectiv M.U. şi V.C., pentru care însă nu s-a probat vinovăţia.
Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că indicarea în cuprinsul sentinţei pronunţate la data de 02 octombrie 2013 a dispoziţiilor art. 1169 C. civ. de la 1864, cu referire la obligaţia reclamanţilor de a face dovada afirmaţiilor lor este justificată întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, dispoziţiile art. 1169 - 1174 şi 1176 - 1206 C. civ. de la 1864 au fost menţinute în până la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010, respectiv până la data de 15 februarie 2013.
Sub un alt aspect, Înalta Curte reţine că tribunalul a redat în sentinţă temeiurile de drept invocate de reclamanţi, ceea ce conduce la concluzia că, în lipsa oricărei menţiuni contrare, prima instanţă a avut în vedere prevederile noului C. civ.; instanţa de apel a examinat sentinţa prin prisma acestor critici aduse de apelanţii-reclamanţi şi a concluzionat, în mod corect, că nu sunt fondate.
Menţionarea expresă de către instanţa de apel a incidenţei prevederilor Codului civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 nu are semnificaţia înlocuirii motivării în drept a primei instanţe; în condiţiile prevăzute de art. 295 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., instanţa de apel a procedat în acest mod la explicitarea cadrului legal incident şi a examinat situaţia de fapt.
Cu referire la aprecierea instanţei de apel, în sensul că reglementarea cuprinsă în art. 1349 - 1395 din noul C. civ. nu este, în esenţă, diferită de cea cuprinsă în art. 998 şi următoarele C. civ. de la 1864, Înalta Curte reţine că, în noua reglementare, instituţia răspunderii civile delictuale conţine elemente de noutate care au fost evidenţiate de recurenţii-reclamanţi însă, nu se poate susţine că nu există elemente comune cu vechea reglementare.
Considerentele instanţei de apel privitoare la o esenţă comună a celor două reglementări trebuie analizate prin raportare la elementele particulare ale speţei.
Aşa cum s-a arătat deja, cererea de chemare în judecată a fost respinsă de prima instanţă ca o consecinţă a împrejurării că nu s-a probat săvârşirea faptei de către pârâţi, respectiv săvârşirea cu vinovăţie a faptei, în cazul a doi dintre aceştia.
Conform art. 1169 din vechiul C. civ., în vigoare la data administrării probatoriului, sarcina probei sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1357 alin. (1) C. civ., revenea reclamanţilor.
Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1357 alin. (2) C. civ. este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor generale de antrenare a răspunderii civile delictuale; antrenarea răspunderii pentru cea mai uşoară culpă, presupune, ca un element prealabil, dovedirea vinovăţiei.
Or, pe baza interpretării probatoriului, care nu face obiectul controlului judiciar în recurs, instanţele de fond şi apel au concluzionat că, în speţă, nu s-a dovedit săvârşirea cu vinovăţie (în forma intenţiei sau culpei) a faptei reclamate de către vreunul dintre pârâţi.
În consecinţă nu poate fi aplicat art. 1370 C. civ. care instituie o formă de răspundere solidară în caz de imposibilitate de individualizare a autorului faptei ilicite, ceea ce presupune dovedirea săvârşirii pretinsei fapte ilicite cu vinovăţie, de mai multe persoane în concurs şi în condiţii care nu permit stabilirea în concret a contribuţiei lor la producerea prejudiciului, condiţii care, din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond nu rezultă a fi îndeplinite.
Cu referire la art. 1358 C. civ., Înalta Curte reţine că prezintă caracter de noutate dar în apel nu au fost dezvoltate critici privitoare la criteriile particulare de apreciere a vinovăţiei, iar în recurs acesta a fost indicat cu caracter exemplificativ.
Concluzionând, Înalta Curte apreciază că primul motiv de recurs nu este fondat, instanţa de apel făcând o corectă examinare a cauzei atât în fapt cât şi în drept, în limitele cererii de apel.
Cum prevederile cu caracter de noutate invocate de recurenţi nu sunt aplicabile în speţă, concluzia instanţei de apel privitoare la esenţă comună a reglementărilor succesive, iar nu la o identitate de conţinut, trebuie interpretată în sensul necesităţii dovedirii întrunirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susţinut incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 295 alin. (1), art. 298 şi art. 265 pct. 5 C. proc. civ., pentru nesancţionarea de către instanţa de apel a neregularităţii procedurale constând în nemotivarea sentinţei de către tribunal în ceea ce priveşte limitele libertăţii de exprimare.
Motivul de recurs nu este fondat.
Astfel, examinarea temeiniciei cererii de chemare în judecată, respectiv a limitelor libertăţii de exprimare, inclusiv din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. de către prima instanţă se impunea a fi făcută numai în măsura în care aceasta ar fi reţinut că sunt îndeplinite condiţiile premisă de antrenare a răspunderii civile delictuale.
Cum prima instanţă a reţinut că aceste condiţii nu sunt îndeplinite, în sentinţă au fost expuse doar considerentele privitoare la neîndeplinirea condiţiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale pentru lipsa probelor, respectiv pentru neîndeplinirea condiţiei vinovăţiei, fără a se putea aprecia că tribunalul nu a cercetat fondul cauzei.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au criticat decizia instanţei de apel cu referire la considerentele prin care s-a reţinut lipsa caracterului ilicit al faptelor reclamate, susţinând că sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a probatoriului administrat şi că a reţinut în mod greşit că nu este necesară proba verităţii.
Cu referire la criticile privind greşita interpretare a probatoriului, Înalta Curte reţine că acestea privesc aspectele de temeinicie a deciziei recurate, astfel că exced controlului de legalitate în recurs.
În ceea ce priveşte necesitatea administrării de probe (pentru dovedirea lipsei de temeinicie a afirmaţiilor cuprinse în publicaţia distribuită), se constată că potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel poate încuviinţa refacerea sau completarea probatoriului, având un drept de apreciere privitoare la necesitatea unei asemenea măsuri.
În speţă, instanţa de apel a respins motivat cererea de suplimentare a probatoriului solicitat de apelanţi, apreciind, în esenţă, că nu este necesară administrarea de probe noi.
Înalta Curte constată că, în încheierea de şedinţă de la 04 martie 2013, care face parte din decizia recurată, instanţa de apel a arătat motivele pentru care a respins cererea apelanţilor; atât această încheiere, cât şi decizia recurată, nu cuprind contradicţii de natură a face aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
De asemenea, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că din teza probatorie expusă de apelanţi, aceştia urmăreau să probeze cu depoziţiile martorilor pe care i-au propus în apel, identitatea persoanelor care au distribuit materialele cu caracter defăimător şi aspecte legate de consecinţele negative asupra imaginii lor iar nu lipsa de temeinicie a informaţiilor cuprinse în materialul scris difuzat.
De asemenea, este nefondat al patrulea motiv de recurs, prin care s-a arătat că instanţa de apel nu a cenzurat dreptul la liberă exprimare, care nu este un drept absolut, prin prisma dezlegărilor cuprinse în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv cu referire la dreptul la viaţă privată şi la viaţă privată socială.
Astfel, instanţa de apel procedând la reinterpretarea materialului probator, a concluzionat că editarea şi difuzarea materialelor de campanie electorală incriminate în cauză, se circumscriu dreptului la libertate de exprimare a susţinătorilor unui nou partid politic aflat în campanie electorală.
Se constată că instanţa de apel a examinat jurisprudenţă relevantă a C.E.D.O. şi constatând că pretinsa faptă ilicită de difuzare s-a săvârşit cu prilejul desfăşurării unui miting electoral al unei formaţiuni politice şi că reclamanţii au fost aleşi în legislaturile anterioare în funcţiile de primar, respectiv viceprimar, a reţinut în mod corect că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aşadar, în speţă nu ne aflăm în prezenţa unor particulari care se prevalează de beneficiile art. 8 din Convenţie cu referire la viaţa profesională ori viaţa privată socială, astfel cum au susţinut recurenţii.
Prin cel de-al cincilea motiv de recurs recurenţii-reclamanţi au criticat decizia pronunţată în apel, susţinând că face referire doar la trei din cei şaptesprezece pârâţi şi nu cuprinde analiza condiţiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale.
Motivul de recurs este nefondat.
Astfel, instanţa de apel, făcând o reanalizare a materialului probator a reţinut că din dovezile administrate a reieşit că doar pârâţii A., M. şi V. au distribuit materiale scrise cu aparenţă de publicaţie, dar fără aspecte relevante pentru conturarea faptelor ilicite imputate, şi lipsa oricăror dovezi cu referire la săvârşirea faptelor imputate de către ceilalţi pârâţi.
În consecinţă, instanţa de apel nu era ţinută să expună argumente de natura celor menţionate de recurenţi de vreme ce a arătat că fapta nu a fost probată în sarcina a paisprezece dintre pârâţi iar în privinţa celorlalţi trei nu îndeplineşte condiţia de a fi săvârşită cu vinovăţie de vreme ce nu au un nivel mediu de instruire şi nu au urmărit să lezeze dreptul la imagine sau viaţă privată a reclamanţilor.
Nu constituie motiv de recurs neindicarea de către instanţă a autorului faptei de editare a materialelor scrise în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, sarcina probei incumba reclamanţilor, iar aceştia nu au produs asemenea dovezi.
Cu referire la pârâtul persoană juridică, Înalta Curte reţine că, în egală măsură, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale era necesară îndeplinirea cumulativă condiţiilor premisă; curtea de apel, reţinând lipsa caracterului ilicit al faptei imputate, a procedat la examinarea cauzei şi cu referire la acest pârât.
Înalta Curte reţine că decizia recurată corespunde exigenţelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţele nefiind obligate să răspundă fiecărui argument adus de părţi.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, de soluţia tribunalului şi de criticile formulate în apel, curtea de apel a procedat în mod efectiv la cercetarea pretenţiilor deduse judecăţii, şi a argumentat în fapt şi în drept soluţia adoptată.
Faţă de caracterul recursului de cale de atac extraordinară, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres de lege şi de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. nu se impune examinarea criticile prin care recurenţii critică interpretarea probatoriului şi situaţia de fapt reţinută în cauză.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că sunt nefondate criticile de recurs care vizează legalitatea deciziei recurate, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I.L. şi C.G. împotriva Deciziei nr. 72A din 18 martie 2013, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5218/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 52592013/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
