ICCJ. Decizia nr. 5300/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5300/2013
Dosar nr. 9395/2/2012
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2013
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă sub nr. 18424/3/2008, reclamantul M.D.I. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar, M.V.; U.L. (fostă M.), M.N., M.D. şi M.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună:
- obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul liber de construcţii în suprafaţă de 85 m.p., precum şi suprafaţa de 65,10 m.p. de la subsol, fost atelier, aflate în imobilul din Str. Paris, Sectorul 1;
- obligarea pârâţilor persoane fizice să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele situate la aceeaşi adresă, împreună cu dependinţele şi terenul aferent, după cum urmează:
a. pârâta L.M.S.Z. apartamentul A şi anexele de la subsol, cumpărat cu contractul din 21 iulie 1997;
b. pârâţii M.V. şi M.L. apartamentul 3 de la mansardă cumpărat cu contractul din 9 aprilie 1998;
c. pârâţii M.N. şi D. apartamentul 2, cu anexe la subsol, cumpărat cu contractul din 13 mai 1999, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, conform Decretului nr. 92/1950, caracter consacrat prin art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Reclamantul a solicitat să se procedeze la compararea titlului său de proprietate, actul de donaţie din 19 ianuarie 1993 şi certificatul de moştenitor eliberat de notariatul de Stat de pe urma bunicii sale R.N., cu acelea ale pârâţilor, acordându-se preferinţă primului întrucât provine de la adevăratul proprietar, este mult mai vechi şi nu a fost desfiinţat, în vreme ce pârâţii deţin titlurile de la un neproprietar, fiind obţinut în baza unei legi contestate şi contrară normelor internaţionale.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Pârâţii M.N. şi M.D. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, arătând că în cauză este aplicabil principiul specialia generalibus derogant.
Pârâţii M.V. şi U. (fostă M.) L. au formulat cerere de chemare în garanţie prin care au solicitat obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti la restituirea preţului imobilului la valoarea de circulaţie de la momentul evicţiunii; la restituirea sporului de valoare dobândit de apartament de la momentul încheierii contractului la data producerii evicţiunii şi la restituirea cheltuielilor necesare şi utile efectuate cu imobilul din str. Paris, sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 1686 din 24 noiembrie 2008, Tribunalului Bucureşti Secţia a III-a Civilă a respins excepţia de netimbrare a acţiunii şi a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamantul M.I., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar, M.V. şi U.L. (fostă M.) M.N. şi M.D. şi M.M., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamantul a înţeles să uzeze de dispoziţiile legii speciale nr. 10/2001 formulând notificare. Aşa cum s-a statuat şi prin decizia Î.C.C.J. din iunie 2008, dată în recursul în interesul legii tocmai în rezolvarea acestei chestiuni, legea specială se aplică cu prioritate faţă de legea generală, concursul dintre cele două legi rezolvându-se în favoarea primei, decizie obligatorie pentru instanţe, conf. art. 329 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 606 din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti Secţia a IV-a Civilă a admis apelul declarat de reclamantul M.D.I. împotriva sentinţei civile nr. 1686/2008, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunal.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că în mod greşit instanţa de fond a soluţionat cauza prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii şi nu a analizat pe fond acţiunea.
Prin decizia nr. 224 din 18 aprilie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia Civilă şi de proprietate intelectuală a respins recursul declarat de pârâţii M.N. şi M.D. împotriva acestei decizii.
Instanţa supremă a arătat că acţiunea în revendicare de drept comun nu putea fi respinsă pe excepţie, fără a se verifica pe fond dacă părţile au un bun în sensul Convenţiei sau o speranţă legitimă dedusă din dispoziţiile legii speciale unită cu o jurisprudenţă constată pe acest aspect.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă sub nr. 18424/3 din 21 martie 2011.
Ca urmare a decesului reclamantului M.D.I. pe parcursul rejudecării apelului, a fost introdusă în cauză în calitate de unică moştenitoare a acestuia apelanta-reclamantă G.I.L.R.
Prin sentinţa civilă nr. 1481 din 13 septembrie 2012 Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a Civilă a respins ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formulată de reclamanta R.I.L.G. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti Prin Primar, M.V., U.L., M.N., M.D. şi M.M.; a obligat reclamanta la 1190 lei cheltuieli judiciare către pârâta M.M.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut cu privire la situaţia juridică actuală a terenului aflat la adresa în litigiu şi construcţiilor de pe acesta, conform probelor administrate, că apartamentele revendicate de către reclamant de la pârâţi persoane fizice sunt deţinute de aceştia în baza contractelor de vânzare încheiate conform Legii nr. 112/1995.
În cadrul acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, creaţie a practicii judiciare, tribunalul a acordat prevalenţă titlurilor în baza cărora pârâţii au dobândit proprietatea acestora, titluri nedesfiinţate şi care le conferă exerciţiul prerogativelor acestui drept, ei având astfel un „bun” în înţelesul C.E.D.O.
În ceea ce îl priveşte pe reclamant tribunalul a reţinut că nu a făcut dovada că deţine un act (dispoziţie) care să emane de la autorităţile administrative ori hotărâre judecătorească definitivă care să-i confirme dreptul, anterioară titlurilor exhibate de pârâţi, în raport de care să se poată stabili eventual preferabilitatea titlului de proprietate exhibat de acesta, titlurile comparate în cauză provenind de la autori diferiţi.
Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 dată în interesul legii, instanţa supremă a stabilit că aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale nr. 10/2001 atunci când acestea ar fi contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a aduce atingere drepturilor apărate de convenţie aparţinând altor persoane, impunându-se a se verifica pe fondul acţiunii în revendicare şi faptul dacă pârâtul are un bun în sensul convenţiei, ori în speţă, pârâţii deţin un „bun”.
Cum în speţă, în cazul reclamantei nu există un act de recunoaştere a dreptului său de proprietate anterior titlurilor pârâţilor, nu se poate vorbi de existenţa în patrimoniul său a unui „bun” din punct de vedere al spaţiilor revendicate de la pârâţi, pretenţia acesteia apărând ca neîntemeiată.
Cât priveşte problema spaţiului din imobil cu altă destinaţie, ce reclamanta a pretins că s-ar găsi încă în posesia Primăriei Municipiului Bucureşti, tribunalul a constatat că această împrejurare nu a fost dovedită, iar pe de altă parte, terenul reprezentând curtea imobilului, datorită destinaţiei şi modului în care este folosit, urmează regimul spaţiilor de locuit ce le deserveşte, astfel că tribunalul a constatat că nu poate face obiectul restituirii în natură către reclamantă.
Împotriva sentinţei civile nr. 1481 din 13 septembrie 2012 a declarat apel reclamanta G.R.I.L.
Prin decizia nr. 123 A din 5 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Faţă de prin prima critică formulată, prin care apelanta-reclamantă a invocat faptul că au fost încălcate prevederile art. 24 şi ale art. 27 pct. 7 C. proc. civ., instanţa a reţinut:
Prin sentinţa civilă nr. 1686/2008 judecătorul de fond a respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, motivând că reclamantul a optat să urmeze calea legii speciale de restituire nr. 10/2001, formulând notificare, astfel că acţiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă.
Această hotărâre judecătorească a fost casată pe motiv că instanţa de fond în mod greşit a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi nu a analizat-o pe fond. Ambele instanţe de control judiciar, prin deciziile nr. 606/2009 şi nr. 224/2011, au arătat că acţiunea în revendicare nu putea fi respinsă pe cale de excepţie, fără a se verifica pe fond dacă părţile au un bun sau o speranţă legitimă în sensul Convenţiei.
Prin încheierea din data de 30 septembrie 2011 cererea de abţinere formulată de judecătorul care a pronunţat sentinţa civilă nr. 1686/2008 a fost respinsă, pe considerentul că acesta s-a pronunţat în sensul inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, fără să analizeze nici un aspect legat de dreptul de proprietate al reclamanţilor, astfel că judecătorul nu s-a antepronunţat.
Deşi textul art. 24 alin. (1) C. proc. civ. nu face distincţie în privinţa soluţiei pronunţate de judecător, Curtea a apreciat că nu există stare de incompatibilitate decât dacă judecătorul s-a pronunţat asupra fondului cauzei sau asupra altei probleme litigioase, nu şi atunci când s-a pronunţat asupra excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii.
Având în vedere scopul reglementării cazurilor de incompatibilitate, acela de a se înlătura posibilitatea ca acelaşi judecător să se pronunţe asupra unui aspect litigios care a mai făcut obiectul judecăţii în faţa sa, Curtea a apreciat că în cauza de faţă în mod corect s-a constatat prin încheierea din data de 30 septembrie 2011 că judecătorul care a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare prin sentinţa civilă nr. 1686/2008 nu a devenit incompatibil să soluţioneze pe fond acţiunea.
Greşita soluţionare a acţiunii pe cale de excepţie a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia de casare, astfel că acelaşi judecător nu mai poate să admită din nou excepţia de inadmisibilitate deoarece ar încălca puterea de lucru judecat a dezlegărilor date de instanţa de control judiciar, de care este ţinut în sensul de a soluţiona acţiunea pe fond.
În cauza de faţă, având în vedere faptul că în primul ciclu procesual judecătorul s-a pronunţat asupra unei excepţii ce ţine de exerciţiul dreptului la acţiune, Curtea a constatat că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 24 şi 27 pct. 7 C. proc. civ. şi nici prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează părţii dreptul de a fi judecat de o instanţă imparţială, deoarece prin sentinţa apelată nu a mai fost repusă în discuţie aceeaşi chestiune litigioasă ce a stat la baza pronunţării sentinţei civile nr. 1686/2008, ci judecătorul a soluţionat acţiunea în revendicare pe fond, respectând îndrumările date prin decizia de casare.
Prin cel de-al doilea motiv de apel, prin care apelanta-reclamantă a susţinut faptul că instanţa de fond nu a efectuat operaţia de comparare a titlurilor de proprietate, în baza criteriilor privind vechimea titlului şi necontestarea lui, modul de dobândire, posesia exercitată în baza lui sau caracterele deposedării, Curtea a constatat că tribunalul a reţinut că suntem în situaţia unor titluri provenite de la autori diferiţi; că pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor revendicate împreună cu terenul aferent acestora în baza unor titluri de proprietate ce nu au fost desfiinţate şi care le conferă prerogativele unui „bun” în înţelesul CEDO, pe când reclamanta nu a făcut dovada că deţine un „bun” recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau printr-un act administrativ, anterioare titlurilor pârâţilor.
Curtea a constatat că în mod corect a reţinut Tribunalul incidenţa deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de ICCJ Secţii Unite, care este obligatorie pentru instanţe de la data publicării ei în M. Of., conform dispoziţiilor art. 3307alin. (4) C. proc. civ., deoarece este întemeiată premisa conform căreia imobilul revendicat în cauza de faţă face parte din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind un bun imobil preluat în mod abuziv în accepţiunea art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost înregistrată pe rolul instanţei ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (la data de 16 august 2008).
Prin această decizie în interesul legii, instanţa supremă a soluţionat problema concursului dintre legea specială şi legea generală, care se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securităţii raporturilor juridice.
În consecinţă, s-a considerat a fi nefondată critica apelantei-reclamante conform căreia instanţa de fond a refuzat să facă aplicarea criteriilor clasice de comparare rezultate din doctrina şi practica anterioară anilor 1990, deoarece instanţa de fond, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, a analizat acţiunea în revendicare dedusă judecăţii prin aplicarea unor criterii de comparare actuale, criterii care sunt oferite chiar de decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi de jurisprudenţa CEDO în privinţa noţiunii de „bun”, respectiv criteriul referitor la calitatea de „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
Curtea a respins şi critica prin care apelanta-reclamantă susţine greşita aplicare a hotărârii-pilot Maria Atanasiu ş.a. contra României şi faptul că în mod greşit instanţa de fond a constatat că reclamanta nu deţine un bun actual.
Astfel, Curtea a constatat că reclamanta a promovat o acţiune în revendicare, acţiune ce are caracter petitoriu, în sensul că implică dovedirea de către aceasta a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, în mod corect reţinând tribunalul că reclamanta nu deţine o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar eventualitatea recunoaşterii unui drept la compensare în procedura declanşată prin formularea notificării în conformitate cu Legea nr. 10/2001.
Nu a fost reţinută susţinerea apelantei-reclamantei potrivit căreia titlul său de proprietate este reprezentat de actul de donaţie autentificat sub nr. 1576 din 19 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov Secţia Notariat, deoarece autoarea reclamantei, L.N.R., a pierdut dreptul de proprietate prin naţionalizarea de către stat, cu mulţi ani înainte de ratificarea Convenţiei de către România, astfel că, ratione temporis, protecţia oferită de Convenţie nu se întinde asupra actului naţionalizării.
Dreptul de proprietate al autoarei apelantei-reclamante nu a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, după ratificarea Convenţiei, astfel încât nu se poate discuta despre existenţa unui bun actual al acesteia, care să poată fi valorificat în cadrul acţiunii în revendicare.
În situaţia apelantei-reclamante, în care notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu nu a fost încă soluţionată, aceasta are la dispoziţie procedura oferită prin decizia în interesul legii nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite (publicată în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007), conform căreia instanţele judecătoreşti au plenitudinea de competenţă, în situaţia refuzului culpabil din partea unităţii notificate de a răspunde la notificare, de a analiza pe fond îndreptăţirea reclamantei de a obţine măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie pentru imobilul din str. Paris.
În ceea ce priveşte titlurile exhibate de pârâţii persoane fizice, Curtea a constatat că în mod corect a reţinut tribunalul că aceştia deţin un „bun” în sensul Convenţiei, având în vedere faptul că, contractele de vânzare-cumpărare nu au fost desfiinţate, iar în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pârâţii persoane fizice M.V., U.L. (fostă M.), M.N., M.D. şi M.M. sunt protejaţi în faţa unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun deoarece admiterea unei asemenea acţiuni i-ar lipsi de dreptul de proprietate şi ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice.
Prin cel de-al treilea motiv de apel, apelanta-reclamantă a susţinut că în mod greşit tribunalul a refuzat restituirea în natură a terenului neocupat de construcţii ce reprezintă curtea imobilului, în suprafaţă de 16,30 m.p., şi a spaţiului reprezentat de atelierul de la subsol.
În ceea ce priveşte spaţiul de la subsol şi a terenului liber de construcţii reprezentând curtea imobilului, expertiza efectuată în primă instanţă de expert Ş.G. a arătat că suprafaţa curţii este de 16,30 m.p. şi a arătat că nu poate identifica spaţiul de la subsol deoarece nu a fost prezentat contractul de vânzare-cumpărare în baza căruia L.M.Z. deţine anexe la subsol.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost depus la dosar în faza de apel, din examinarea căruia instanţa a reţinut la stabilirea situaţiei de fapt că, pe lângă apartamentul nr. A de la parter, numita L.M.S.Z., a cărei unică moştenitoare este intimata-pârâtă M.M., a dobândit în proprietate şi spaţiul de la subsol.
În consecinţă, Curtea a constatat că în mod corect nu a fost admisă acţiunea în revendicare promovată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, având în vedere probele administrate în cauză, în baza cărora spaţiul de la subsol a făcut obiectul vânzării, iar în privinţa terenului liber de construcţii reprezentând curtea imobilului, imposibilitatea restituirii în natură reiese din dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare (potrivit cărora „Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”) şi ale art. 7.3. din H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (potrivit cărora „sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foştii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condiţiile legii”).
Având în vedere noţiunea de „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995” astfel cum a fost explicitată prin art. 7.3. din H.G. nr. 250/2007, precum şi faptul că toate apartamentele ce compun construcţia edificată pe terenul din str. Paris, au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, Curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă acţiunea în revendicare promovată în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
1. Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 24 alin. (1) C. proc. civ.
În mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 24 şi art. 27 C. proc. civ., întrucât în primul ciclu procesual judecătorul nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei.
Astfel, se susţine că din examinarea hotărârilor pronunţate în cele două cicluri procesuale, rezultă că şi prima hotărâre face referire la chestiuni de fond, iar în cea de-a doua hotărâre, tot prin referire la aceleaşi probleme de fond, s-a respins acţiunea ca neîntemeiată.
2. Nelegal, curtea de apel a constatat că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 480 C. civ., aceea de analiză şi comparare a titlurilor de proprietate.
În compararea titlurilor deţinute de părţi, instanţa trebuia să ţină seama de împrejurarea că titlul reclamantei nu a fost contestat, provine de la adevăratul proprietar al imobilului, în timp ce intimaţii deţin titluri provenite de la neproprietari, întrucât trecerea imobilului la stat a fost abuzivă, iar abuzul nu constituie drept.
Fondul cauzei în soluţionarea unei acţiuni de revendicare prin comparare de titluri constă tocmai în analiza obiectivă, detaliată şi comparată a titlurilor exhibate de părţi pentru a se observa care dintre acestea este preferabil, ceea ce instanţa de apel nu a făcut.
Mai susţine recurenta că în mod greşit a reţinut instanţa că intimaţii deţin un titlu valabil atâta vreme cât contractele de vânzare cumpărare nu au fost desfiinţate, întrucât astfel de desfiinţare nu se justifica, atâta vreme cât trecerea imobilului la stat a fost abuzivă.
Cât priveşte interpretarea practicii prin prisma Hotărârii Pilot Maria Atanasiu si alţii c. României, instanţa a desprins anumite argumente favorabile soluţiei pe care a adoptat-o, fără să facă o analiză exactă a practicii europene în materie.
La data formulării prezentului recurs, recomandările CEDO din cauza Atanasiu capătă alte valenţe de îndată ce statul nu a adoptat o legislaţie în sensul acelor recomandări, astfel că noţiunea de „bun actual” la care se face referire nu trebuie înţeleasă în afara condiţiilor impuse de art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.
3. Nelegal s-a menţinut condiţia de inadmisibilitate a acţiunii privind restituirea terenului aferent.
În acest sens, motivarea Curţii cu referire la dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001 nu are legătură cu cauza deoarece în textul respectiv se face referire doar la aplicarea dispoziţiilor acelei legi şi nu la aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., astfel cum a solicitat reclamanta.
Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
1. În ce priveşte primul motiv de recurs, relativ la încălcarea dispoziţiilor art. 24 şi 27 pct. 7 C. proc. civ., susţinerile sunt nefondate şi nu pot fi primite.
În mod corect a reţinut instanţa de apel că în primul ciclu procesual judecătorul s-a pronunţat asupra unei excepţii ce ţine de exerciţiul dreptului la acţiune, astfel că nu se poate reţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 24 şi 27 pct. 7 C. proc. civ. şi nici prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, în mod corect s-a reţinut că, deşi textul art. 24 alin. (1) C. proc. civ. nu face distincţie în privinţa soluţiei pronunţate de judecător, nu există stare de incompatibilitate decât dacă judecătorul s-a pronunţat asupra fondului cauzei sau asupra altei probleme litigioase, nu şi atunci când s-a pronunţat asupra excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii.
Faţă de aceste considerente, criticile formulate în primul motiv de recurs sunt nefondate şi urmează a fi respinse.
2. În raport de situaţia de fapt reţinută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect atât dispoziţiile art. 480 C. civ., cât şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă şi deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite.
Prin acţiunea în revendicare formulată, autorii reclamantei au solicitat, în temeiul art. 480, 481 C. civ. ca, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părţi, să se dea preponderenţă titlului lor, cu obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
Având în vedere însă că, imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanţele de fond au avut în vedere la soluţionarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială.
Astfel, curtea de apel a reţinut că soluţionarea acţiunii în revendicare formulată în prezenta cauză nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, aşa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina şi jurisprudenţa anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci în raport de prevederile de drept substanţial ale legii speciale de reparaţie, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, precum şi cu respectarea celorlalte criterii prevăzute prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, sens în care a procedat.
Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse judecăţii şi legea aplicabilă acestei operaţiuni, în mod corect prin decizia recurată s-au recunoscut efectele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Astfel, în condiţiile în care reclamanta a pretins că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în anul 1950, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) din acest act normativ, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, judicios s-a considerat că, în soluţionarea acestei acţiuni, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Apartenenţa imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalităţile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi cum, în speţă, acţiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluţionarea ei nu se poate face abstracţie de regulile de drept substanţial din această lege.
Ca atare, instanţele au stabilit corect faptul că în soluţionarea acţiunii dedusă judecăţii, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispoziţiile acestui act normativ.
Soluţia este în acord cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, obligatorie pentru instanţe potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, cu privire la acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 că, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”.
Cu toate acestea, după cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
În jurisprudenţa Curţii Europene s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanţii deţineau chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor imobile s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porţeanu, par. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 şi 143).
În plus, din aceeaşi hotărâre – pilot (cauza Atanasiu c. Românie) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par. 142).
În speţă, reclamanta nu este în posesia unei decizii administrative de restituire în natură şi nici nu a făcut dovada unor demersuri care să se fi concretizat într-o hotărâre judecătorească definitivă de restituire a imobilului.
În consecinţă, reclamanta nu este titulara unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, ea nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, cu consecinţa că cererea în revendicare este neîntemeiată.
Ca atare, urmează a se reţine că hotărârea recurată este conformă deciziei în interesul legii nr. 33/2008, incidentă în speţă, precum şi jurisprudenţei actuale a Curţii Europene privind noţiunea de „bun” ce intră sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
3. Critica formulată prin motivul 3 de recurs, în sensul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu pe cele ale Codului civil în soluţionarea capătului de cerere privind restituirea terenului este de asemenea nefondat, faţă de considerentele deja expuse cu privire la aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor legii speciale.
Pe de altă parte, nefiind titulara unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, reclamanta nu poate obţine terenul pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, faţă de dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008, incidentă în speţă şi de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene privind noţiunea de „bun” ce intră sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, conform celor deja arătate în analiza motivului de recurs precedent.
Acestea sunt considerentele pentru care decizia curţii de apel apare ca fiind legală şi pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.R.I.L. împotriva deciziei civile nr. 123 A din 5 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5291/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5304/2013. Civil. Expropriere. Pretenţii.... → |
|---|
