ICCJ. Decizia nr. 5291/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5291/2013
Dosar nr. 37579/3/2010*
Şedinţa publică de la 18 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, la data de 5 noiembrie 2008, sub nr. 19546/299/2008 reclamanţii M.C. şi M.M. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata preţului reactualizat încasat în urma încheierii contractului de vânzare - cumpărare cu plata din 24 decembrie 1996.
La data de 11 decembrie 2008, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi cerere de chemare în garanţie a SC H.N. SA, prin care a solicitat obligarea acesteia la restituirea comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
La termenul din 27 martie 2009, reclamanţii au formulat cerere precizatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă al imobilului, având în vedere modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009.
La data de 19 ianuarie 2010 a fost introdusă în cauză în calitate de reclamantă C.I., faţă de decesul reclamantei M.M.
Prin sentinţa civilă nr. 11970 din 8 iunie 2010 a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1983 din 16 decembrie 2010, pronunţată în dosarul nr. 37579/3/2010 a admis acţiunea şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamaţilor suma de 976.700 de lei, reprezentând preţul de piaţă al imobilului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că:
Prin contractul de vânzare - cumpărare din 24 decembrie 1996 reclamanţii au cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, ap. nr. 2 situat pe str. Naum Râmniceanu. Preţul imobilului în sumă de 16.178.961 lei a fost achitat în totalitate prin chitanţa din 3 noiembrie 1997 (fila 6).
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 559 din 28 ianuarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, devenită prin decizia civilă nr. 1269 din 26 septembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 662 din 5 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, au fost obligaţi reclamanţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul fostei proprietare, D.A.A.
Conform art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Astfel situaţia reclamanţilor se încadrează în dispoziţiile mai sus arătate, aceştia fiind cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, al căror contract a fot încheiat cu respectarea prevederilor acestei legi şi a fost desfiinţat prin sentinţa civilă nr. 559 din 28 ianuarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă.
Ca atare, aceştia sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului iar potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 această obligaţie revine Ministerului Finanţelor Publice.
Aşa rezultată din raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul A.C.A., valoarea imobilului este de 76.700 lei.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a constatat că această cerere este neîntemeiată, comisionul de 1% reprezintă remuneraţia chematului în garanţie în temeiul contractului de prestări servicii pentru activitatea sa de mandatar al Municipiului Bucureşti, aşa încât această sumă i se cuvine. Evicţiunea ulterioară nu poate fi imputată acesteia, neexistând temei juridic pentru restituirea acestei sume. În consecinţă, cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 594 din 15 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, s ecţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că apelul aduce în dezbatere în primul rând, problema calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, motivându-se, cu referire la dispoziţiile art. 1337 şi 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicţiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speţă, este Primăria Municipiului Bucureşti, în timp ce recurentul are calitatea de terţ faţă de actul juridic al înstrăinării.
Critica este nefondată întrucât se întemeiază pe dispoziţiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicţiune or, materia este reglementată de legea specială.
Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice”.
Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanţa de fond, tranşând problema raportului dintre norma generală şi cea specială.
Aşa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, acesta fiind titularul obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii, în ce priveşte cererea de obligare la plata preţului de piaţa al imobilului.
Susţinerea apelantului - pârât vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 501 C. proc. civ. este de asemeni nefondată, pentru următoarele argumente:
Din interpretarea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea - credinţă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate sau prin admiterea acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Art. 501din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că: „proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului; stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabileşte prin expertiză”.
Astfel, ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 501 şi se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea preţului actualizat în cazul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispoziţiile art. 501 dimpotrivă, se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilelor în situaţia contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (21) potrivit cărora „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună credinţă imobilele în care locuiau fi ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile . ”
Aşa fiind, este evident că, în înţelesul Legii nr. 1/2009, prin „desfiinţare” nu se înţelege doar situaţia când contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci şi cea a admiterii unei acţiuni în revendicare.
Faţă de împrejurarea că în fazele procesuale anterioare nu s-a reţinut că, în speţă, contractul ar fi fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, este evidentă concluzia că, menţinându-se valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea condiţiilor acestei legi, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995.
Întrucât prin sentinţa civilă nr. 559 din 28 februarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti (fila 13 dos. fond), s-a admis acţiunea în revendicare prin comparare de titluri formulată de foştii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 - reclamanţii din prezenta cauză - cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare - cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanţilor nu a fost desfiinţat, însă aceştia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligaţi a ceda, în favoarea foştilor proprietari, deplina proprietate şi liniştită posesie a imobilului.
Aşa fiind, instanţa de apel a apreciat că reclamanţii se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv cea a admiterii acţiunii în revendicare formulate de foştii proprietari şi menţinerea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Faţă de cele reţinute, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P.M.B., iar prin decizia civilă nr. 6350 din 18 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că este necesar să se refacă raportul de expertiză întocmit în cauză, întrucât nu există dovezi pentru convocarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la efectuarea expertizei.
Valoarea raportului de expertiză efectuat este inechitabilă, în raport cu suma achitată de chiriaşul cumpărător în baza Legii nr. 112/1995. Preţul actul al imobilului, raportat la circumstanţele reale ale pieţei imobiliare a scăzut cu 30-40% faţă de cel rezultat la momentul efectuării expertizei tehnice.
De asemenea, s-a mai dispus să se verifice dacă în litigiul anterior ce a avut ca obiect acţiunea în revendicare s-a reţinut buna sau reaua-credinţă a chiriaşului cumpărător, dat fiind că în considerentele hotărârii s-a menţionat că acesta, dacă ar fi depus diligenţe, ar fi aflat situaţia juridică a imobilului la momentul cumpărării.
Rejudecând cauza după casare şi având în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică judiciară, pentru stabilirea valorii de circulaţie a imobilului, situat în Bucureşti, sector 1.
La 21 martie 2013, expertul I.M.A. a efectuat lucrarea şi a depus-o în cauză.
Conform concluziilor acesteia, valoarea de piaţă la nivelul lunii martie a anului 2013, a imobilului în litigiu, este de 173.760 euro (767.654,304 ron).
Analizând apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, în raport cu indicaţiile de casare şi cu raportul de expertiză efectuat cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Critica referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice s-a reţinut că este nefondată, deoarece calitatea procesuală îi revine de la lege, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, unde se prevede în mod expres că restituirea preţului atât în situaţia restituirii preţului actualizat, plătit de chiriaş, cât şi în situaţia restituirii preţului de piaţă al imobilelor, cumpărate în temeiul legii nr. 112/1995, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a constatat, în raport cu sentinţa civilă nr. 559 din 28 ianuarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii aflându-se în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare prin care au achiziţionat imobilul în litigiu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi a rămas fără efecte juridice, reclamanţii pierzând proprietatea, urmare acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate în favoarea fostului proprietar.
În cuprinsul considerentelor sentinţei civile susmenţionate, instanţa nu a analizat buna sau reaua credinţă a părţilor, dimpotrivă, a specificat că aceasta este lipsită de relevanţă în cadrul acţiunii în revendicare, astfel încât s-a plecat în compararea titlurilor de la premisa că actul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor a fost valabil încheiat.
Neanalizându-se în nici un fel atitudinea subiectivă a cumpărătorilor la momentul încheierii actului, instanţa nu a făcut nici o menţiune la eventuala atitudine nediligentă de la acea dată.
S-a reţinut că apelul este însă fondat, sub aspectul evaluării preţului de piaţă al imobilului, deoarece din expertiza efectuată la data rejudecării cauzei, s-a constatat că această valoare este inferioară celei stabilite cu ocazia soluţionării cauzei în primă instanţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticând hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că în cauză este incidentă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Finanţelor Publice în condiţiile în care acesta nu a fost parte în contractul de vânzare – cumpărare.
În aceeaşi idee se susţine că nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un caracter mai larg decât simpla restituire a preţului.
Se susţine astfel că deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, motiv pentru care se învederează că această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală, a vânzătorului respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA.
O altă critică vizează ignorarea dispoziţiilor art. 1336 C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare – cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi prin urmare este în vigoare obligaţia reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanţie pentru evicţiune.
Din această perspectivă se susţine că poate avea calitate procesuală doar vânzătorul imobilului respectiv Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, raportat la dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Se mai susţine că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare – cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi anume aceste contracte să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
O altă critică de nelegalitate vizează greşita obligare a Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului, faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Faptul că reclamanta nu a depus minime diligenţe cu ocazia încheierii contractului de vânzare – cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea Statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.
Ca atare se susţine că reclamanta îşi invocă propria turpitudine şi anume încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare – cumpărare pentru a obţine recunoaşterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceasta nu poate beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.
O altă critică de nelegalitate vizează valoarea reţinută în raportul de expertiză, ce nu reflectă preţul real al imobilului, suma stabilită reprezentând o îmbogăţire fără just temei, cu atât mai mult cu cât obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune valoarea de piaţă a imobilului.
În această idee se susţine că preţul de cumpărare al imobilului vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 stabilit de art. 16 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, era unul inferior valorii de piaţă a acestor imobile, la data edictării legii, precum şi în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriaşi.
O altă critică vizează aprecierea făcută de instanţă în ce priveşte cererea de întoarcere a executării silite, în condiţiile în care această cerere nu are natura unei cereri noi, cum greşit a reţinut instanţa de apel.
Recurentul susţine că în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 4042 alin. (3) C. proc. civ., se impune admiterea cererii de întoarcere a executării silite, cu restabilirea situaţiei anterioare executării.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă a imobilului dobândit în baza unui contract de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe care reclamanţii l-a pierdut prin hotărâre irevocabilă în urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.
Faţă de obiectul dedus judecăţii şi de excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de recurentul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti sunt de reţinut următoarele aspecte:
Temeiul de drept al acţiunii din prezentul litigiu, îl constituie dispoziţiile art. 501din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării şi completării prin Legea nr. 1/2009.
Potrivit textului de lege arătat, alin. (1), „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.
Ca atare este de reţinut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Astfel că, menţinându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (21), şi introducându-se art. 501, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă, a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.
Or, raportând cele expuse la situaţia din cauză este de reţinut că reclamanţii au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare prin comparerea titlurilor în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 559 din 28 februarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti a fost admisă acţiunea în revendicare prin comparare de titluri (formulată de foştii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanţii din prezenta cauză) cu privire la imobilul litigios.
Acţiunea reclamanţilor fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării şi completării prin Legea nr. 1/2009, calitate procesuală pasivă o are Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din aceeaşi lege, care prevede că „Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) — cazul cererii de faţă) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent Ministerul Finanţelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menţionat, Ministerul Finanţelor Publice apare ca plătitor al preţului de piaţă al imobilelor, în realitate, el acţionează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul şi direct implicat în situaţia care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu.
Astfel, Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu valabil, în regimul politic trecut, imobilele aparţinând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, către chiriaşii, care au plătit un preţ pentru bunul astfel dobândit.
Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu moştenitorii lui, urmează să recupereze preţul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obţină valoarea de piaţă a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a vândut, şi anume Statul, prin reprezentantul său legal.
Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3) din actul normativ, reprezentarea Statului se face de către Ministerul Finanţelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în preţul plătit de cumpărătorii chiriaşi şi din care, corelativ, se restituie preţul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.
Ministerul Finanţelor Publice acţionează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menţionate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligaţie în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.
De altfel, şi potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii”.
El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”.
Ca atare, deşi i se recunoaşte statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi şi obligaţii, ca entitate teoretică şi abstractă, acţionează, în îndeplinirea obligaţiilor sau atribuţiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces şi nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absenţa unor reprezentanţi.
Cu excepţia unei dispoziţii speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, ceea ce este şi cazul ipotezei în care se pune problema restituirii preţului reactualizat/plăţii valorii de circulaţie a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
Este fără dubiu că Ministerul Finanţelor Publice nu are nicio contribuţie proprie şi efectivă în tot acest lanţ de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar şi până la restituirea preţului sau a valorii de circulaţie către cumpărători, şi, cu atât mai puţin, vreo culpă în situaţia juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv şi, în final, cu efectele pierderii proprietăţii bunului, de către cumpărători.
Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obţinute din vânzarea imobilelor către chiriaşi se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerul Finanţelor, şi, în mod firesc, din acelaşi fond, se vor achita, în condiţiile legii, sumele de bani reprezentând preţul reactualizat sau valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.
Ministerul Finanţelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obţinute cu titlu de preţ de la cumpărători, este firesc să constituie instituţia prevăzută de lege şi pentru procesul invers, şi anume pentru efectuarea de plăţi către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acţionând, însă, în numele statului, în desfăşurarea acestei activităţi.
De asemenea, câtă vreme Ministerul Finanţelor Publice, este persoana prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care trebuie astfel să restituie preţul reactualizat sau preţul de piaţă al imobilului către cumpărători, nu se mai pune problema încălcării acestei dispoziţii, în raport de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care, justifică legitimare procesual pasivă, pentru cele deja arătate.
Pe de altă parte, reţinându-se calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în caz de admitere a acţiunii, plata se va face în condiţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, şi anume din fondul extrabugetar constituit la dispoziţia acestei instituţii, potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Nici critica legată de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 501din Legea nr. 1072001 (în forma actuală ca urmare a modificării şi completării prin Legea nr. 1/2009) nu este fondată în condiţiile în care din hotărârile judecătoreşti irevocabile sus evocate a rezultat că la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare nu au fost încălcate normele juridice în vigoare.
Nefondate sunt şi criticile legate de neîndeplinirea condiţiilor impuse de legiuitor în condiţiile în care acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, iar nu pe dispoziţiile de drept comun în materia garanţiei vânzătorului pentru evicţiune (art. 1336- 1337 şi următoarele C. civ.).
De altfel este de reţinut că instituţia garanţiei pentru evicţiune a vânzătorului, (astfel cum este reglementată de dreptul comun), în sensul posibilităţii obţinerii unor sume suplimentare valorii de circulaţie a imobilului, de către persoanele evinse, nu este incidentă în speţa de faţă, din moment ce nu garanţia pentru evicţiune reprezintă temeiul juridic al acţiunii, ci dispoziţiile legii speciale sus evocate.
Nu se poate reţine nici încălcarea principiului relativităţii efectelor actelor juridice, reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plata preţului, fiind terţ faţă de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziţia legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata preţului, în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată.
Obligaţia de plată a preţului de piaţă revine pârâtului în temeiul dispoziţiei legale sus evocate, astfel încât nu prezintă relevanţă persoana care a încheiat contractul de vânzare - cumpărare, în numele statului, cu chiriaşul cumpărător.
Nu acesteia din urmă îi revine obligaţia de plată deoarece această obligaţie nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părţile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voinţa legiuitorului, care a înţeles să o stabilească în sarcina Ministerului Finanţelor Publice în condiţiile arătate mai sus.
În consecinţă, fiind o normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând dreptul comun în materie, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.
Cum, calitatea procesuală pasivă se verifică pe tot parcursul procesului, atât la data soluţionării acţiunii cât şi în căile de atac, iar Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare în februarie 2009, anterior pronunţării sentinţei, aceasta este aplicabilă conform principiului enunţat mai sus.
Din perspectiva celor expuse nci una din criticile recurentului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct 9 C. proc. civ.
Nefondată este şi critica legată de raportul de expertiză ce a stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea imobilului, invocându-se îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantului, în condiţiile în care aceste critici vizând o stare de fapt, sunt critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, motiv pentru care această critică nu se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Tot nefondată este şi critica legată de cererea de întoarcere a executării formulată în temeiul art. 4042 alin. (3) C. proc. civ. şi de restabilirea situaţiei anterioare, în condiţiile în care această cerere a fost formulată în apel după închiderea dezbaterilor cu ocazia cuvântului pe fond, fapt ce rezultă fără posibilitate de echivoc din practicaua hotărârii instanţei de apel (pg. 3 penultimul aliniat).
Cum potrivit art. 294 C. proc. civ. în apel nu se pot face cereri noi şi cum cererea de întoarcere a executării şi de restabilire a situaţiei anterioare a fost formulată în apel în condiţiile deja expuse, această cerere are într-adevăr caracterul unei cereri noi, inadmisibile în faza procesuală a apelului.
Din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile recurentului nu sunt fondate, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 100 A din 8 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5220/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5300/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
