ICCJ. Decizia nr. 5220/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5220/2013
Dosar nr. 13712/118/2011
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 25 octombrie 2011, reclamanţii Z.I. şi Z.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, anularea parţială a H.G. nr. 791 din 03 august 2011, poziţia 277 şi stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru bunul expropriat, respectiv terenul situat în Medgidia, cu nr. cadastral 2354, în suprafaţă de 340 mp.
În motivare s-a arătat că reclamanţii sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului anterior menţionat, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 23 decembrie 2005 la BNPA V.E.D.
Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România a efectuat o expertiză asupra imobilelor expropriate în perioada 2009-2010, despre care proprietarii terenurilor supuse acestei măsuri nu au fost înştiinţaţi, iar după întocmirea ei a formulat o notă de fundamentare în baza căreia a fost propusă şi validată H.G. nr. 200/2011, completată prin H.G. nr. 791 din 03 august 2011.
Au mai susţinut reclamanţii că, în anexa acestei din urmă hotărâri este menţionată şi valoarea despăgubirilor pentru terenul ce le-a fost expropriat şi că aceasta este derizorie faţă de prejudiciul ce le-a fost creat, care include atât lipsa de folosinţă, cât şi afectarea activităţii agricole la ferma existentă pe teren.
Pârâtul a invocat prin întâmpinare excepţia prematurităţii acţiunii, în susţinerea căreia a arătat că reclamanţii nu au calitatea de persoane expropriate, întrucât nu există o decizie de expropriere cu privire la terenul menţionat în acţiune, iar transferul dreptului de proprietate nu a avut loc. Pârâtul a mai arătat că nu a fost emisă o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor, de la a cărei comunicare se naşte dreptul titularilor acţiunii de a contesta despăgubirea.
Prin sentinţa civilă nr. 1106 din 01 martie 2012 Tribunalul Constanţa a admis excepţia prematurităţii şi a respins ca prematură acţiunea formulată.
S-a reţinut că prin acţiune se solicită stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru bunul ce urmează a fi expropriat, respectiv terenul situat în Medgidia, cu nr. cadastral 2354, în suprafaţă de 340 mp, şi că dreptul reclamanţilor de a contesta cuantumul despăgubirilor stabilite de expropriator se naşte, potrivit Legii nr. 255/2010, după emiterea de către expropriator a unei hotărâri în acest sens.
S-a constatat că pentru terenul în litigiu nu a fost emisă o decizie de expropriere în temeiul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 şi art. 6 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ şi, pe cale de consecinţă, nici hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii; prin urmare, menţionarea numelui reclamanţilor şi a bunului pe care îl deţin cu titlu de proprietate în lista anexă la H.G. nr. 791/2011, care completează H.G. nr. 200/2011 - prin care executivul a stabilit doar lista bunurilor supuse exproprierii şi sumele individuale aferente despăgubirilor - nu justifică declanşarea prezentei proceduri judiciare, pentru că apărările acestora nu se pot analiza decât raportat la dispoziţiile unei hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirii, emisă de expropriator.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii Z.I. şi Z.E. şi au invocat, în esenţă, încălcarea Legii nr. 255/2010 care, reglementând etapele procedurii de expropriere, stabileşte în art. 9 alin. (4) că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor expropriate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale operează de drept de la data emiterii actului de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii.
Au susţinut apelanţii că analiza acestor norme legale conduce la concluzia că efectul translativ al hotărârii de expropriere este afectat de o condiţie suspensivă, respectiv aceea a consemnării de către expropriator a sumelor aferente despăgubirii la dispoziţia expropriatului, a cărei neîndeplinire are drept efect repunerea părţilor în situaţia în care s-ar fi aflat dacă actul nu ar fi fost încheiat.
S-a pretins că instanţa de fond a ignorat neîndeplinirea în cauză a acestei condiţii suspensive întrucât, deşi intimata pârâtă a susţinut, prin precizările depuse la termenul din 10 aprilie 2012, că despăgubirea a fost consemnată la CEC Bank, la dispoziţia şi pe seama reclamanţilor, la 16 mai 2012 această unitate bancară a răspuns că nu a primit de la C.N.A.D.N.R. sume de bani şi nici borderouri de consemnare în care să fie menţionate numele acestora.
Apelanţii au mai arătat că dreptul de a contesta cuantumul despăgubirilor există de la data publicării H.G. nr. 791/2011, conform anexei care face parte integrantă din decizia de expropriere nr. 1651/2011 - în care se consemnează că ”sumele aferente despăgubirilor au fost consemnate” - acte în temeiul cărora statul şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, astfel cum rezultă din încheierea nr. 3847/2012 a O.C.P.I. Constanţa, B.C.P.I. Medgidia.
Or, nici până la acest moment expropriatorul nu a făcut dovada consemnării sumelor datorate cu titlu de despăgubire, iar realizarea unei comparaţii între valorile menţionate în Nota de fundamentare care a stat la baza H.G. nr. 415/2010 şi cele ale despăgubirilor stabilite ulterior conduce la concluzia că acestea s-au diminuat considerabil.
S-a susţinut şi faptul că instanţa de fond a ignorat caracterul obligatoriu al H.G. nr. 415/2010 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Bucureşti - Constanţa, tronsonul 6 Cernavodă Constanţa” şi, pe cale de consecinţă, a apreciat eronat asupra nefinalizării procedurii de expropriere prin emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul aflat în litigiu.
Prin urmare, acţiunea nu a fost prematur formulată, pentru că ceea ce se contestă în cauză este cuantumul despăgubirilor, aşa cum au fost stabilite prin H.G. nr. 791/2011 şi decizia de expropriere emisă chiar de către intimata pârâtă. Or, potrivit Notei de fundamentare a acestei hotărâri, preţul stabilit iniţial de Guvernul României a fost acela de 22 lei/mp pentru despăgubirile care trebuiau consemnate la dispoziţia proprietarilor privaţi de terenuri.
Au mai invocat apelanţii şi faptul că, pentru a-şi îndeplini rolul de compensaţie pentru pierderea suferită de proprietar prin expropriere, despăgubirea trebuie să fie prealabilă, deci plătită înainte de deposedare şi să aibă un caracter rezonabil prin raportare la valoarea bunului pentru că, în caz contrar, privarea de proprietate prin expropriere constituie o atingere excesivă adusă dreptului la respectarea bunurilor, înscris în art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.
Intimata C.N.A.D.N.R. a solicitat prin întâmpinare respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că dreptul persoanei expropriate de a contesta cuantumul despăgubirii se naşte din momentul comunicării hotărârii de stabilire a acestui cuantum, care în cauză nu a fost emisă.
Prin decizia nr. 137/C din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia I civilă, cu majoritate, s-a respins apelul declarat de reclamanţi, ca nefondat.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, î n situaţia lucrărilor de autostrăzi şi drumuri naţionale există o reglementare specială a fazei administrative a procedurii exproprierii. Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, întocmeşte o documentaţie tehnico-economică pentru fiecare lucrare, care cuprinde date privind încadrarea în planurile de urbanism şi de încadrare a teritoriului, planuri cu amplasamentul lucrării, vizate de Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie, care includ delimitarea terenurilor şi a construcţiilor propuse pentru expropriere, cu indicarea numelor proprietarilor şi a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, stabilite de către persoane autorizate în evaluare (art. 4 din Legea nr. 255/2010).
Pe baza acestei documentaţii, Guvernul aprobă prin hotărâre amplasamentul lucrării, declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor, suma globală exprimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar al C.N.A.D.R. şi sursa de finanţare. Planul cu amplasamentul lucrării întocmit pentru fiecare unitate administrativ – teritorială se afişează la sediul consiliului local al unităţii respective şi este publicat într-un ziar local.
La nivelul fiecărei unităţi administrative se constituie o comisie care verifică dreptul de proprietate ori alt drept real în temeiul căruia se formulează cererea de despăgubiri de către persoanele care justifică un interes legitim (art. 8 din Legea nr. 255/2010).
Faza administrativă a procedurii exproprierii se încheie după emiterea de către comisie a unei hotărâri în care se va preciza valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora, concluzie ce rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 18 şi 19 din Legea nr. 255/2010.
Examinând situaţia de fapt a litigiului în raport cu normele legale expuse anterior, instanţa de apel a considerat că, în speţă, faza administrativă a exproprierii nu a fost epuizată, deoarece Comisia constituită în temeiul art. 18, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 255/2010, nu a emis până la momentul sesizării instanţei de judecată nicio hotărâre referitoare la valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora.
Spre deosebire de procedura de drept comun a exproprierii, în procedura specială reglementată de Legea nr. 255/2010 etapa judiciară este declanşată de către persoanele îndreptăţite la despăgubiri, nemulţumite de hotărârea pronunţată de Comisia înfiinţată la nivelul fiecărei unităţi administrativ - teritoriale în a cărei rază teritorială se află imobile expropriabile, conform art. 20 din lege.
Astfel, art. 22 prevede că „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubiri prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi transferul dreptului de proprietate.”
Prin urmare, declanşarea procedurii judiciare a exproprierii este precedată de emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat şi cum în speţă hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor propuse reclamanţilor nu fusese emisă până la momentul la care aceştia au sesizat instanţa de judecată, în mod corect a apreciat tribunalul că acţiunea este prematură în raport de situaţia de fapt a litigiului şi de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010.
Nu poate fi asimilată hotărârii de stabilire a despăgubirilor prevăzute de art. 22 din actul normativ mai sus indicat H.G. nr. 791/2011, invocată de apelanţi, care cuprinde „Lista imobilelor supuse exproprierii situate pe tronsonul Medgidia-Constanţa, a proprietarilor sau deţinătorilor acestora, precum şi a sumelor individuale aferente despăgubirilor” pentru că, din economia dispoziţiilor art. 8, coroborat cu art. 7 din lege, rezultă că valoarea estimată în această hotărâre de guvern pentru despăgubirea reclamanţilor este orientativă, stabilită doar pentru determinarea bugetului de cheltuieli necesar exproprierii.
Nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei apărările din apel referitoare la rolul şi efectele unei hotărâri de guvern, câtă vreme actul normativ vizat (H.G. nr. 791/2011) asigură, cel puţin formal, îndeplinirea primei etape în procedura exproprierii, iar orice întârziere sau culpă a autorităţilor în derularea cu celeritate a tuturor celorlalte etape legale (inclusiv în ce priveşte formalitatea comunicării procedurale a actelor emise) poate fi sancţionată în instanţă.
În motivarea opiniei separate s-a apreciat că acţiunea reclamanţilor nu este prematură, instanţa fiind obligată să analizeze cererea acestora de stabilire pe cale judecătorească a despăgubirilor datorate pentru exproprierea terenului proprietatea lor, soluţia adoptată de prima instanţă fiind de natură să încalce dreptul la un proces echitabil al petenţilor.
S-a reţinut că, pentru realizarea lucrărilor de utilitate publică „Autostrada Bucureşti – Constanţa, tronsonul 6, Cernavodă-Constanţa, C.N.A.D.N.R. a emis decizia de expropriere din 28 noiembrie 2011 prin care se treceau în proprietatea statului, fără alte formalităţi, bunurile imobiliare aparţinând celor enumeraţi în anexă (printre care şi reclamanţii, la poziţia 277, unde s-a indicat şi cuantumul despăgubirilor la care aceştia erau îndreptăţiţi, în sumă de 5664 lei).
S-a menţionat în decizie că orice contestaţie împotriva acesteia nu suspendă transferul dreptului de proprietate şi că, având în vedere că sumele aferente despăgubirilor au fost consemnate, transferul dreptului de proprietate operează de drept de la data emiterii deciziei.
Raţionamentul primei instanţe - conform cu care H.G. nr. 791/2011 (şi decizia de expropriere) doar stabilesc lista bunurilor supuse exproprierii şi sumele individuale cuvenite, iar dreptul de contestare a cuantumului despăgubirilor se naşte abia după emiterea unei hotărâri în acest sens -, deşi formal este corect, este viciat din perspectiva principiilor constituţionale care garantează vocaţia la o „dreaptă şi prealabilă despăgubire” în cazul unei exproprieri pentru utilitate publică (art. 44 alin. (3) Constituţie) şi posibilitatea stabilirii despăgubirilor prin justiţie (art. 44 alin. (6) şi art. 21 Constituţie).
Raportându-se la prevederile Legii nr. 255/2010, redactorul opiniei separate a constatat că, în speţă, etapele procedurii de expropriere prevăzute la lit. a)-c) ale art. 4 din lege au fost îndeplinite (inclusiv sub aspectul realizării în întregime a lucrării de utilitate publică), dar cel mai important efect din punct de vedere al expropriatului - emiterea hotărârii pentru stabilirea despăgubirilor - nu s-a realizat.
Deşi, potrivit legii, în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, trebuia numită de către expropriator comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real, care urma să constate acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii (art. 18 din Legea nr. 255/2010), respectiv, să emită o hotărâre de stabilire a despăgubirilor (art. 20 din Legea nr. 255/2010 şi art. 16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010), după cum a recunoscut şi intimatul, hotărârea pentru stabilirea cuantumului despăgubirii nu s-a emis şi nu s-a făcut dovada parcurgerii niciuneia dintre formalităţile prevăzute la art. 18-23 din Legea nr. 255/2010 (începând cu simpla desemnare a membrilor comisiei de verificare a dreptului de proprietate).
S-a mai reţinut, în motivarea opiniei separate, că, de la data de 28 noiembrie 2011, reclamanţii sunt lipsiţi de proprietatea bunurilor lor, dreptul Statului Român fiind intabulat, iar lucrarea de utilitate publică finalizată şi că, nici până în prezent, expropriaţii nu au posibilitatea contestării sumei stabilite provizoriu cu titlu de despăgubiri.
Făcându-se ample referiri la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de acces la instanţă, s-a apreciat în opinia separată că, în situaţia de fapt constatată în speţă, reclamanţii au dreptul să se adreseze instanţei pentru suplinirea lipsei de activitate a Statului, a cărui atitudine culpabilă îi împiedică să ceară instanţei să se pronunţe asupra caracterului just al despăgubirilor pe care Statul intenţionează să le-o acorde.
Deşi de la emiterea deciziei nr. 1651 din 28 noiembrie 2011 a trecut mai bine de un an, reclamanţii lipsiţi de proprietatea bunurilor lor se văd în imposibilitate de a beneficia de o despăgubire justă (suma individuală din anexa H.G. nr. 791/2011 – având, în continuare, caracter estimat); pe lângă aceasta, instanţa a respins fără a analiza în fond cererea lor de stabilire a cuantumului despăgubirilor având în vedere tocmai atitudinea culpabilă a expropriatorului care nu a emis hotărâre de stabilire a despăgubirilor, deşi lucrarea de utilitate publică a fost demult finalizată.
În final, s-a remarcat şi asemănarea ipotezei care a condus la declanşarea prezentului litigiu cu jurisprudenţa divergentă care a impus adoptarea Deciziei nr. XX/2007 a Secţiilor Unite ale Î.C.C.J., decizie prin care, în interpretarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte a considerat greşite soluţiile instanţelor care au respins ca inadmisibile sau premature cererile unor notificanţi de restituire a unor imobile în cazul în care termenul legal de soluţionare a notificării a fost depăşit, iar unitatea deţinătoare nu a emis o decizie/dispoziţie care să poată fi contestată în justiţie.
Împotriva deciziei civile nr. 137/C din 28 noiembrie 2012, pronunţata de Curtea de Apel Constanta, au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanţii Z.I. şi Z.E.
În susţinerea recursului, au fost invocate următoarele motive de recurs:
1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ., în susţinerea căruia s-a arătat că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii în sensul că, a considerat că acţiunea formulată de recurenţii-reclamanţi este prematură, fără a analiza, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, fondul cauzei dedus judecaţii.
Recurenţii susţin că acţiunea nu este prematură, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel fiind obligate să analizeze cererea acestora de stabilire pe cale judecătorească a despăgubirilor datorate pentru exproprierea terenului proprietatea lor.
2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivarea căruia se arată, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor legale care reglementează regimul juridic al exproprierii şi al efectelor acesteia, precum şi cu încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte dreptul de acces la justiţie.
În memoriul de recurs, recurenţii reiau integral şi textual argumentele opiniei separate din apel, concluzionând în sensul că refuzul instanţelor de a soluţiona litigiul pe fond echivalează cu negarea competenţei instanţei de a se pronunţa asupra cererii pe care este în mod expres chemată să o soluţioneze. O astfel de conduită procedurală este contrară conceptului de proces echitabil, astfel cum a fost statornicit prin art. 6 alin. (1) din C.E.D.O şi dezvoltat prin filtrul jurisprudenţei.
În consecinţă, recurenţii solicită, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a III-a C. proc. civ., casarea în întregime a deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării probatoriilor care să stabilească cuantumul corect al despăgubirii şi modalităţile de plată a acestora.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile invocate la pct. 1 din motivele de recurs susţin nelegalitatea soluţiei de respingere a acţiunii pe excepţia prematurităţii, critici reluate, de altfel, la pct. 2, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu cel prevăzut de art. 304 pct. 7, astfel încât încadrarea juridică făcută de recurenţi este greşită.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanţii s-au adresat instanţei de judecată cu cererea având ca obiect stabilirea despăgubirii pentru o suprafaţă de teren proprietatea lor, care a fost expropriată, cu privire la care dreptul de proprietate al statului, dobândit prin expropriere, a fost intabulat în cartea funciară, iar obiectivul de utilitate publică ce a justificat măsura exproprierii a fost finalizat.
Decizia de expropriere prevăzută la art. 9 din Legea nr. 255/2010 a fost emisă la data de 28 noiembrie 2011, anterior soluţionării cauzei în primă instanţă. Potrivit prevederilor art. 18 din aceeaşi lege, expropriatorul avea îndatorirea ca, î n termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, să desemneze comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real, comisie care avea, potrivit art. 16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53/2011, competenţa să emită hotărârea de stabilire a despăgubirilor. Însă, pe parcursul procesului, expropriatorul nu a făcut dovada îndeplinirii în termen a obligaţiilor impuse de lege, având ca finalitate stabilirea şi plata despăgubirilor.
Este adevărat că, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicata hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii. Cu toate acestea, expropriatorul nu poate paraliza demersul judiciar al persoanei îndreptăţite la despăgubiri, invocând lipsa hotărârii de stabilire a despăgubirii, pe care el însuşi avea îndatorirea să o emită, în condiţiile în care întârzierea sau refuzul de a emite hotărârea sunt nejustificate.
Astfel cum în mod corect s-a remarcat în motivarea opiniei separate, situaţia generată de conduita pârâtului este asemănătoare cu cea care şi-a găsit rezolvarea prin decizia în interesul legii nr. XX/2007, decizie dată în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi prin care s-a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Pentru identitate de raţiune, argumentele care stau la baza acestei decizii se aplică mutatis mutandis şi în speţa de faţă. În contextul conduitei nejustificate a expropriatorului, care nu a făcut dovada că a demarat procedura de stabilire şi plată a despăgubirilor prevăzută de art. 18-21 din Legea nr. 255/2010, lipsa hotărârii de stabilire a despăgubirilor, în raport de care legea reglementează dreptul reclamantului de a se adresa instanţei de judecată, echivalează cu refuzul acordării despăgubirii, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat. Nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime, demersul reclamanţilor fiind justificat atât din perspectiva acestei prevederi constituţionale, dar şi în raport de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privitor la dreptul de acces la justiţie.
Faţă de considerentele expuse, rezultă că instanţele care s-au pronunţat în fazele procesuale anterioare au considerat în mod greşit că acţiunea reclamanţilor este prematură, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Constatând greşita soluţionare a cauzei pe temeiul excepţiei prematurităţii, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia recurată, iar în urma admiterii apelului acestora, a desfiinţat sentinţa primei instanţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii Z.I. şi Z.E. împotriva deciziei nr. 137/C din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia I civilă.
Casează decizia recurată, admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 1106 din data de 1 martie 2012 a Tribunalului Constanţa, Secţia I civilă, anulează sentinţa apelată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţa de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5188/2013. Civil. Rectificare carte funciară.... | ICCJ. Decizia nr. 5291/2013. Civil → |
|---|
