ICCJ. Decizia nr. 562/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 562/2013
Dosar nr. 3886/113/2011
Şedinţa publică din 7 februarie 2013
Prin cererea înregistrată la data de 18 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Brăila, reclamanţii M.C., M.E. şi S.Z. au chemat în judecată pe pârâţii Comuna Jirlău prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii la restituirea fructelor constând în lipsa de folosinţă a morii situată în comuna Jirlău, judeţul Brăila, în cuantum de 11.873.920 Euro.
Prin Sentinţa civilă nr. 1874 din 20 decembrie 2011, Tribunalul Brăila, secţia I civilă, a respins excepţiile invocate de pârâţii Comuna Jirlău, prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive.
A admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind pretenţiile solicitate pentru perioada 1949 -18 iulie 2008.
A respins ca nefondată acţiunea privind pretenţiile solicitate de reclamanţi pentru perioada 18 iulie 2008 - 18 iulie 2011.
Pentru a decide astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comuna Jirlău a fost respinsă cu motivarea că, în perioada pretinsă de reclamanţi, imobilul a figurat în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale şi aceasta a fost notificată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român a fost apreciată ca fiind nefondată, întrucât preluarea abuzivă a imobilului s-a făcut de către Statul Român, acesta fiind răspunzător de prejudiciile suferite de foştii proprietari.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţii Comuna Jirlău, prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a apreciat ca fiind întemeiată în parte, pentru perioada anilor 1949 - 18 iulie 2008, perioadă situată în afara termenului general de prescripţie de 3 ani, anteriori datei introducerii acţiunii.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.
Reclamanţii au formulat acţiunea la data de 18 iulie 2011, astfel că dreptul la acţiune este prescris pentru perioada 1949 - 18 iulie 2008.
Pentru pretenţiile reclamanţilor aferente perioadei 18 iulie 2008 - 18 iulie 2011, prima instanţă a reţinut că acţiunea este nefondată.
Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 485-486, art. 487 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Potrivit art. 485 C. civ., posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credinţă, în caz contrar, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.
Prin Sentinţa civilă nr. 215 din 23 mai 2002, rămasă definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Brăila, s-a admis contestaţia formulată de reclamanţi, s-a modificat în parte dispoziţia nr. 108 din 1 noiembrie 2001 emisă de Primăria Comunei Jirlău, judeţul Brăila, în sensul că s-a aprobat restituirea prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti pentru partea de construcţie a morii în valoare de 8.121.355.670 lei vechi, a utilajelor morii în valoare de 4.647.835.922 lei vechi şi a suprafeţei de 7000 mp teren aferent fostei construcţii şi a curţii morii, în valoare de 464.779.000 lei vechi.
Măsurile reparatorii au fost acordate în baza Legii nr. 10/2001, având caracter de despăgubire pentru preluarea abuzivă a imobilului, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Reclamanţii nu au primit în natură bunul imobil, aşa încât nu pot pretinde un drept de proprietate asupra bunului decât până la data rămânerii irevocabile a Sentinţei civile nr. 215 din 23 mai 2002. După această dată, dreptul de proprietate a fost transferat în mod legal statului, prin acordarea despăgubirilor în echivalent.
Ar fi putut pretinde contravaloarea fructelor sau echivalentul lipsei de folosinţă pe perioada 1949 (data preluării abuzive) şi până în anul 2002 (data rămânerii irevocabile a sentinţei prin care au fost despăgubiţi în echivalent), însă dreptul la acţiune pentru această perioadă s-a prescris conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Pentru perioada 2002-2008, perioadă de asemenea prescrisă, reclamanţii nu mai pot invoca dreptul de proprietate asupra imobilului deoarece după rămânerea irevocabilă a sentinţei prin care le-au fost acordate măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, în echivalent, s-a tranşat definitiv şi irevocabil dreptul de proprietate asupra bunului, în sensul că reclamanţii nu au primit bunul în natură şi nu sunt proprietari de drept.
Pentru perioada 18 iulie 2008 - 18 iulie 2011, reclamanţii de asemenea nu pot pretinde contravaloarea fructelor deoarece nu mai erau proprietarii imobilului, ca urmare a echivalentului bănesc primit pentru imobilul notificat în baza Legii nr. 10/2001.
Prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor băneşti, statul şi-a îndeplinit obligaţia de reparare a prejudiciului suferit de reclamanţi prin preluarea abuzivă a imobilului, iar reclamanţii, acceptând echivalentul bănesc al bunului, nu mai pot pretinde şi bunul în natură şi fructele acestuia.
Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanţii, iar prin Decizia civilă nr. 38A din 10 aprilie 2012, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin Sentinţa civilă nr. 215 din 23 mai 2002 a Tribunalului Brăila, în temeiul Legii nr. 10/2001, s-au stabilit, în favoarea reclamanţilor, măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti: 8.121.355.670 lei pentru moară, 4.647.835.922 lei pentru utilaj şi 464.779.000 lei pentru terenul aferent.
Întrucât această hotărâre nu a fost pusă în executare, reclamanţii s-au adresat Curţii europene a drepturilor omului care a constatat, prin Hotărârea din 19 octombrie 2008, că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza neexecutării de către autorităţile administrative a hotărârii judecătoreşti definitive din 23 mai 2002, prin care cuantumul despăgubirilor a fost stabilit la 13.233.970.592 lei, precum şi din cauza ineficienţei legilor de retrocedare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 41 din Convenţie, Curtea europeană a acordat o sumă globală de 650.000 Euro incluzând toate prejudiciile, pronunţându-se pe cererea reclamanţilor ce viza obţinerea de despăgubiri pentru moară, bunurile mobile ce au fost distruse, lipsa de folosinţă începând cu data naţionalizării şi până în luna mai 2002, precum şi prejudiciul moral ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea unei hotărâri favorabile.
Prin urmare, suma globală de 650.000 Euro acordată de Curtea europeană a drepturilor omului, incluzând toate prejudiciile, acoperă inclusiv lipsa de folosinţă a morii pentru perioada cuprinsă între data naţionalizării bunului şi luna mai 2002.
Curtea de Apel a apreciat că trebuie distinse trei perioade de timp, şi anume:
1. Perioada cuprinsă între data naţionalizării şi data constatării dreptului la despăgubiri - mai 2002.
Pentru această perioadă, chiar în ipoteza în care ar fi întemeiate susţinerile apelanţilor privind inaplicabilitatea dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 167/1958 (conform dispoziţiilor art. 21 din acest act normativ prevederile sale nu sunt aplicabile dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie şi superficie) şi imprescriptibilitatea unei astfel de acţiuni, pe fondul cauzei acţiunea ar urma să fie respinsă ca nefondată, deoarece reclamanţii au fost deja dezdăunaţi pentru lipsa de folosinţă.
2. Perioada cuprinsă între mai 2002 - 18 iulie 2008.
După acordarea, prin hotărâre irevocabilă a unor despăgubiri băneşti, reclamanţii nu mai pot invoca un drept real, ci un drept de creanţă, prescriptibil în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul Lege nr. 167/1958, astfel încât, pentru această perioadă, dreptul material la acţiune este prescris.
3. Perioada cuprinsă între 18 iulie 2008 - 18 iulie 2011.
Dreptul reclamanţilor la restituirea fructelor reprezintă unul dintre efectele admiterii acţiunii în revendicare. Doar în situaţia restituirii în natură a bunului, s-ar putea pune problema solicitării fructelor civile ale bunului, care se datorează doar de la momentul introducerii acţiunii în cazul posesorului de bună credinţă şi dincolo de acest moment, în cazul posesorului de rea-credinţă.
În speţă, acordându-se doar despăgubiri băneşti, reclamanţii ar putea solicita, eventual, daune moratorii, specifice obligaţiei de a da o sumă de bani, dobânzi pe care, de altfel, le-au cerut şi primit prin Hotărârea din 17 iunie 2008 a Curţii Europene de Justiţie. Oricum, ele nu fac obiectul prezentului dosar în care reclamanţii au solicitat lipsa de folosinţă a imobilului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii M.C., S.Z. (fostă M.) şi M.E.
Prin motivele de recurs, se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.:
Suma obţinută prin hotărârea pronunţată de Curtea europeană a drepturilor omului nu reprezintă lipsa de folosinţă a morii. Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa, a stabilit faptul că dreptul la despăgubiri se naşte odată cu producerea prejudiciului. Un drept de creanţă constituie un bun şi deci reprezintă un drept de proprietate avut în vedere de art. 1 paragraful 1 teza întâi din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană.
Se mai arată că instanţa de apel nu-şi motivează punctul de vedere cu privire la restituirea fructelor solicitate de reclamanţi şi că nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că termenul prescripţiei este de 3 ani şi că prescripţia dreptului material la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Din dispoziţiile art. 485 C. civ. rezultă că, în cazul admiterii acţiunii în revendicare, posesorul de rea-credinţă datorează restituirea tuturor fructelor bunului, percepute şi nepercepute, ori valoarea lor, dacă le-a consumat.
Posesorul este de rea-credinţă, atunci când posedă un bun fără titlu sau, deşi are titlu, ştie că acesta este viciat. Acesta trebuie să restituie odată cu bunul, toate fructele percepute sau nepercepute. Or, statul a deţinut imobilul în mod abuziv, astfel încât nu poate fi apreciat ca fiind un posesor de bună credinţă.
Odată cu restituirea bunului, posesorul va fi obligat să restituie reclamantului şi accesoriile, ca efect al atributului dreptului de proprietate, jus fruendi.
Se mai arată că, în privinţa cererii în revendicare pe dreptul comun, trebuie pornit de la faptul că statul nu a deţinut un titlu valabil şi nu au fost respectate normele europene privind protecţia dreptului de proprietate reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1, premisă impusă prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, măsura trecerii bunului în proprietatea statului este contrară Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la data de 10 decembrie 1948 la care şi România este parte semnatară, precum şi Primului Protocol adiţional la Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale adoptat la Consiliul Europei.
În lumina art. 20 alin. (1) din Constituţia României din 2003, este de netăgăduit că măsura trecerii în proprietatea statului a bunurilor aparţinând autorilor recurenţilor, fără o justă şi prealabilă despăgubire, nu este conformă reglementărilor internaţionale, fiind o măsură abuzivă şi ilegală.
De aceea, instanţele judecătoreşti, în cadrul acţiunii în revendicare pe dreptul comun, pot stabili dacă aceste prevederi sunt sau nu conforme exigenţelor Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, acordând prioritate normelor europene, să cerceteze în fond cererea proprietarului de la care a fost preluat imobilul.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Reclamanţii au declanşat procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 pentru a redobândi imobilele ce au aparţinut autorilor lor şi au obţinut, în această procedură, dispoziţia nr. 108 din 1 noiembrie 2001, prin care Primăria Comunei Jirlău, jud. Brăila le-a recunoscut dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti pentru bunurile notificate.
Reclamanţii au contestat în instanţă dispoziţia emisă de Primăria Comunei Jirlău sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate şi al imobilelor ce au aparţinut autorilor lor, iar prin Sentinţa civilă nr. 215 din 23 mai 2002, Tribunalul Brăila a modificat în parte dispoziţia nr. 108 din 1 noiembrie 2001, în sensul că a aprobat restituirea prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti pentru partea de construcţie a morii, în valoare de 8.121.355.670 lei vechi, a utilajelor morii, în valoare de 4.647.835.922 lei vechi, a suprafeţei de teren de 700 mp. aferent fostei construcţii şi a curţii morii, în valoare de 464.799.000 lei vechi.
Prin Hotărârea pronunţată la data de 19 octombrie 2006, în cauza M. (petenţii din prezenta cauză) contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului a libertăţilor fundamentale, rezultată din neexecutarea Sentinţei civile nr. 215 din 23 mai 2002 a Tribunalului Brăila în ceea ce priveşte plata despăgubirilor stabilite prin hotărârea judecătorească, precum şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru lipsa perspectivei de a încasa despăgubirile, dat fiind modul de reglementare a restituirii proprietăţilor.
Prin hotărârea menţionată, instanţa europeană a arătat că petenţii au solicitat cu titlu de prejudiciu material suma de 759.455 Euro, reprezentând valoarea actualizată a bunurilor în cauză, 1.947.390 Euro, reprezentând lipsa de câştig începând cu data naţionalizării respectivelor bunuri, prezentând calcule detaliate pentru a justifica aceste sume. În observaţiile lor suplimentare, reclamanţii au cerut 2.234.850 Euro cu titlu de prejudiciu material, din care 1.124.857 Euro pentru lipsa de câştig, începând cu data naţionalizării până în mai 2002, 934.992 Euro pentru valoarea reactualizată a sumei stabilite prin Sentinţa civilă nr. 215 din 23 mai 2002 şi 175.00 Euro pentru utilajul distrus.
Instanţa europeană a invitat guvernul şi pe reclamanţi să-i adreseze în scris, în termen de 6 luni din ziua în care hotărârea va deveni definitivă, observaţiile lor asupra reparaţiei şi a aplicării art. 41 din Convenţie şi să o informeze asupra oricărui acord la care s-ar putea ajunge.
Prin Hotărârea pronunţată la data de 17 iunie 2008, publicată în M. Of. nr. 65 din 3 februarie 2009, Curtea europeană a reţinut că, după pronunţarea Hotărârii din 19 octombrie 2006, reclamanţii au solicitat reactualizarea sumelor iniţiale, pentru a ajunge la suma de 2.406.515 Euro, şi, în plus, au solicitat suma de 500.000 Euro cu titlu de daune morale.
Curtea a acordat reclamanţilor suma de 650.000 Euro şi a reţinut că această sumă include toate prejudiciile. Instanţa europeană a arătat că, în lipsa oricărei garanţii pentru plata despăgubirilor stabilite în favoarea lor prin Sentinţa civilă nr. 215 din 23 mai 2002, reclamanţii au suferit atât „un prejudiciu material care nu a fost reparat de autorităţile române", precum şi un „prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea sentinţei pronunţate în favoarea lor" şi că „acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării".
Prin cererea care a învestit instanţele în prezentul litigiu, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a morii, situată în Comuna Jirlău, judeţul Brăila, pentru perioada 1949 - 2011, adică pentru perioada cuprinsă între anul preluării abuzive a bunului şi anul formulării cererii de chemare în judecată.
În mod corect instanţa de apel a apreciat, faţă de considerentele anterior expuse, reţinute în cuprinsul hotărârii Curţii Europene, că reclamanţii nu mai pot beneficia de o nouă reparaţie a aceluiaşi prejudiciu.
Susţinerile recurenţilor în sensul că suma obţinută prin hotărârea pronunţată de Curtea europeană a drepturilor omului nu reprezintă lipsa de folosinţă a morii nu pot fi primite faţă de împrejurarea că, prin hotărârea instanţei europene s-a precizat în mod expres că suma acordată, de 650.000 Euro include „toate prejudiciile" suportate de reclamanţi.
Chiar admiţând că pretenţiile în faţa Curţi europene au fost formulate şi recunoscute pentru perioada cuprinsă între anul 1949 (anul naţionalizării bunurilor) şi luna mai 2002 (când a fost pronunţată hotărârea instanţelor naţionale prin care s-a stabilit întinderea drepturilor cuvenite reclamanţilor), iar obiectul cererii deduse judecăţii în prezenta cauză vizează sume de bani aferente perioadei ulterioare anului 2002, Înalta Curte apreciază ca fiind legală decizia instanţei de apel.
Despăgubirile băneşti acordate reclamanţilor, în procedura Legii nr. 10/2001, ca măsură reparatorie în echivalent pentru bunurile naţionalizate, acoperă un eventual prejudiciu rezultat din lipsa de folosinţă atrasă de nerestituirea în natură a imobilelor. Aceste despăgubiri reprezintă modalitatea în care statul a înţeles să evalueze şi să repare prejudiciul rezultat atât din preluarea abuzivă a imobilelor cât şi din nerestituirea lor în natură, iar transformarea dreptului de proprietate, existent în patrimoniul foştilor proprietarei, într-un drept de creanţă având ca obiect sumele acordate ca măsură reparatorie în echivalent pentru bunurile preluate abuziv de stat, împiedică formularea unor pretenţii ulterioare, legate de contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor ce nu au fost restituite în natură.
De aceea, dată fiind natura despăgubirilor acordate de stat în procedura Legii nr. 10/2001, nu pot fi primite criticile formulate de reclamanţi vizând efectele posesiei de rea-credinţă asupra întinderii obligaţiei de restituire, întemeiate pe prevederile art. 485 C. civ.
Chiar dacă s-ar admite că sumele solicitate de reclamanţi sunt destinate acoperii unui prejudiciu de o natură diferită celui avut în vedere de legiuitor atunci când a reglementat, prin Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilele ce intră în sfera de reglementare a actului normativ, Înalta Curte constată că, şi într-o astfel de ipoteză subsidiară, decizia pronunţată de instanţa de apel este legală sub aspectul criticat prin motivele de recurs, respectiv acela al aplicării dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.
Astfel, pentru sumele solicitate, aferente perioadei mai 2002 -18 iulie 2008 (cererea de chemare în judecată în prezentul litigiu fiind introdusă la data de 18 iulie 2011), acţiunea reclamanţilor este prescrisă.
Prin Sentinţa civilă nr. 215 din 23 mai 2002, Tribunalul Brăila a modificat în parte dispoziţia nr. 108 din 1 noiembrie 2001 emisă de Primăria Comunei Jirlău, în sensul că a aprobat restituirea către reclamanţi a bunurilor solicitate prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege". Termenul de prescripţie extinctivă, aplicabil raporturilor civile obligaţionale este instituit de art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ: „Termenul prescripţiei este de 3 ani".
Întrucât premisa aplicării efectului sancţionator al prescripţiei constă tocmai în existenţa posibilităţii de a acţiona pentru ocrotirea unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este aceea că prescripţia începe să curgă la data naşterii dreptului la acţiune. Această regulă este reglementată prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune".
Data naşterii dreptului la acţiune este data la care dreptul la acţiune trebuie exercitat, iar în cauză această dată este data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 215 din 23 mai 2002 a Tribunalului Brăila.
Criticile legate de modalitatea în care instanţa ar trebui să soluţioneze o cerere în revendicare în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la data de 10 decembrie 1948 şi de art. 20 alin. (1) din Constituţia României nu învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor, câtă vreme cauza dedusă judecăţii nu a reprezentat-o o cerere în revendicare care să determine o eventuală aplicare a normelor menţionate.
Tot astfel, controlul judiciar de legalitate nu va fi efectuat din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea apelată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic care, greşită fiind, să fi determinat schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.C., S.Z. (fostă M.) şi M.E. împotriva Deciziei civile nr. 38A din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 560/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 559/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
