ICCJ. Decizia nr. 563/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 563/2013

Dosar nr. 9366/211/2008*

Şedinţa publică din 7 februarie 2013

Prin Sentinţa civilă nr. 326/F din 13 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Iris Cluj, împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire" Iris şi, în consecinţă, s-a dispus anularea încheierii de intabulare nr. 2310 din 15 iulie 1950, prin care pârâta şi-a înscris în CF nr. 16581 Cluj dreptul de proprietate asupra imobilelor de sub A 2-4 în baza Decretului nr. 358/1948 şi restabilirea situaţiei anterioare prin reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Iris Cluj.

Pârâta a fost obligată să predea reclamantei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilele înscrise în CF nr. 16581 Cluj, cu nr. top 7257/1, 7257/2, 7257/3 constând în lăcaş de cult, casă parohială şi loc de casă.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Parohia Ortodoxa „Buna Vestire" Iris, a declarat recurs solicitând casarea hotărârii şi respingerea acţiunii, cu obligarea intimatei la cheltuieli de judecată.

La termenul din data de 24 septembrie 2010, potrivit încheierii de la acea dată, calea de atac a fost calificată ca fiind apel.

Prin Decizia civilă nr. 258/A din 1 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Buna Vestire Iris, fiind menţinută în tot sentinţa atacată.

Prin Decizia civilă nr. 5576 din 29 iunie 2011, pronunţată în Dosar nr. 9366/211/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtei Parohia Ortodoxă Română Buna Vestire Iris, a casat decizia recurată şi a trimis decizia recurată la aceeaşi curte de apel.

În considerentele deciziei s-a reţinut că s-a procedat la soluţionarea litigiului cu încălcarea dreptului la apărare, care implică un proces echitabil, consfinţit prin art. 156 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Astfel, s-a constatat că cererea de amânare a judecăţii pentru lipsă de apărare şi pentru comunicarea actelor de procedură a fost soluţionată de către completul de recurs în condiţiile în care calificarea legală a cererii pentru exercitarea căii de atac era apelul, iar după transpunerea cauzei la completul de apel, acesta nu s-a mai pronunţat asupra cererii de amânare ca şi complet legal constituit, fiind evident vătămat dreptul la apărare al pârâtei, în condiţiile în care aceasta a dobândit calitatea de apelant.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj cu nr. 9366/211/2008.

Prin Decizia civilă nr. 9A din 27 ianuarie 2012 Curtea a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut cu privire la starea de fapt că împrejurările esenţiale au fost temeinic stabilite prin hotărârea primei instanţe.

Astfel, conform C.F. nr. 16581 Cluj, corpul funciar cu nr. top. 7257/1, 7257/2 şi top. 7257/3 constând din biserică, casă parohială şi loc de casă în suprafaţă de 721 m.p a constituit proprietatea Bisericii Greco-Catolice din Cluj.

În data de 15 iulie 1950, prin încheierea de carte funciară nr. 2310, imobilele au trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din Cluj Iris, temeiul acestei treceri fiind Decretul nr. 358/1948.

Conform adeverinţei eliberate de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, Parohia Iris este continuatoarea celei înfiinţate de prof. V.C. în anul 1938 şi preluată de biserica ortodoxă.

Cu privire la procedura reglementată de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, ea a fost respectată, reprezentanţii celor două culte s-au întâlnit în data de 22 ianuarie 2004, apreciind că este necesar a se soluţiona problema pe cale amiabilă. Ulterior, deşi ambele părţi au susţinut că au avut loc mai multe întâlniri, nu s-a ajuns la o înţelegere. Astfel, reclamanta a învestit instanţa cu cererea de chemare în judecată pendinte formulată în temeiul art. 480 C. civ., raportat la art. 37 din Legea nr. 177/1948.

Apelanta a invocat în apărare excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Iris Cluj, susţinând, în esenţă, că nu a fost dovedită împrejurarea că această parohie este continuatoarea Bisericii Catolice din Cluj, înscrisă ca proprietar tabular în C.F. nr. 16581, în data de 26 ianuarie 1946.

Corespunde realităţii faptul că Biserica Greco-Catolică din Cluj a fost menţionată în calitate de proprietar tabular cu privire la imobilele ce fac obiectul dreptului litigios, însă nu mai puţin adevărat este că, potrivit regimului general al cultelor religioase, în vigoare la data efectuării înscrierii, Biserica a fost menţionată în sensul de cult religios, cu referire la cultul român greco-catolic (unit), recunoscut la acea dată de Statul Român.

Cultele religioase erau recunoscute ca persoane juridice. Tot astfel, părţile componente locale ale cultelor religioase, precum comunităţi, parohii, unităţi, grupe, erau recunoscute ca persoane juridice. În acest sens erau dispoziţiile Decretului nr. 177/1948.

De altfel, însăşi apelanta, în cuprinsul declaraţiei de apel, astfel cum a fost ea completată, confirmă această organizare, arătând că Biserica Română Unită cu Roma cuprinde cinci eparhii, structurate în vicariate, protopopiate şi parohii, Eparhia Greco-Catolică de Cluj - Gherla având un vicariat la Gherla, mai multe protopopiate şi peste 100 de parohii, organizate ca persoane juridice.

Potrivit adeverinţei eliberată de Episcopia Română Unită cu Roma de Cluj - Gherla cu nr. 239 din 3 februarie 2004, administratorul parohial al Parohiei Greco-catolice Iris din Cluj-Napoca este părintele prof. dr. I.M.B., iar teritoriul Parohiei Iris este cuprins între străzile:

- nord-vest: str. Dragoş Vodă, str. Vrancei, str. Fabrica de Chibrituri, până la Gara C.F.R.;

- est: str. Oaşului, str. Gheorghe Asachi, str. Iris, str. Sobarilor, str. Muncii, până la întreprinderea C.U.G.;

- nord: str. Muncii, str. Doinei, str. Breaza şi str. Cosminului.

Aşadar, Episcopia, prin adeverinţa emisă, confirmă competenţa teritorială a Parohiei Române Unite cu Roma Catolică Iris Cluj, imobilele în litigiu fiind cuprinse în perimetrul acesteia. Totodată, se confirmă continuitatea juridică, în sensul că reclamanta este continuatoarea parohiei înfiinţate de preotul V.C. în anul 1938, ale cărei bunuri au fost preluate de Statul Comunist în anul 1948 şi predate Bisericii Ortodoxe Române.

Legitimarea procesuală activă a reclamantei a fost, aşadar, justificată în cauză, susţinerile pârâtei dovedindu-se a fi neîntemeiate.

Cât priveşte motivul de apel potrivit căruia instanţa a aplicat dispoziţii care nu mai sunt în vigoare actualmente (Decretul nr. 358/1948, Legea nr. 177/1948, Constituţia din 1948), Curtea a reţinut că nu este fondat, deoarece instanţa de fond trebuia să analizeze incidenţa acelor dispoziţii legale, chiar dacă în prezent sunt abrogate, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.

Or, ca să se stabilească dacă înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil, analiza trebuie făcută la momentul efectuării înscrierii sau al încheierii actului, evident că în funcţie de dispoziţiile în vigoare la acel moment, al efectuării înscrierii sau al încheierii actului, potrivit regulii tempus regit actum, potrivit căreia actul juridic este supus regulilor aplicabile de la momentul edictării lui.

A fost criticată sentinţa şi pentru că instanţa de fond nu a făcut aplicarea directă a prevederilor Decretului nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, care în art. 3 stabileşte că "Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult care au aparţinut Bisericii Romane Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri". În speţă, se susţine, nu s-a alcătuit nicio astfel de comisie.

Şi acest motiv de apel a fost respins, cu motivarea că procedura prealabilă reglementată de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, a fost respectată, dat fiind că reprezentanţii celor două culte s-au întâlnit în data de 22 ianuarie 2004 apreciind că este necesar a se soluţiona problema pe cale amiabilă. Ulterior, deşi ambele părţi au susţinut că au avut loc mai multe întâlniri, nu s-a ajuns la o înţelegere.

Conform art. 3 alin. (2) teza a II-a din Decretul nr. 126/1990, dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii injustiţie, potrivit dreptului comun.

Or, prima ipoteză este cea din speţă, anume comisia constituită nu a ajuns la niciun rezultat, prin urmare reclamanta era îndreptăţită să formuleze prezenta acţiune injustiţie, pe calea dreptului comun.

Atunci când instituie criteriul dorinţei majorităţii credincioşilor, art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990 se referă doar la modul în care comisia mixtă va stabili situaţia juridică a lăcaşurilor de cult.

Prin urmare, acest criteriu va fi luat în considerare doar de către numitele comisii mixte, dat fiind că în cazul în care comisia nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, dar se menţionează expres în acelaşi text al art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 126/1990 că aceasta se exercită potrivit dreptului comun.

Or, dacă se aplică dreptul comun acesta nu poate fi legea specială, adică nu sunt aplicabile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, ci Codul civil şi Legea nr. 7/1996.

Curtea a mai reţinut că atâta timp cât Decretul nr. 358/1948 a procedat în mod abuziv la desfiinţarea cultului greco-catolic, ceea ce este de notorietate, iar pârâta la rândul ei arată în mod expres, prin motivele de apel, că nu a contestat caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948, atunci nu se poate susţine că trecerea în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române a unei părţi a patrimoniului cultului greco-catolic efectuată în baza unui act normativ abuziv ar fi mai puţin abuzivă.

Invocarea Decretului-Lege nr. 9/1989, cât şi a Decretului-Lege nr. 126/1990 nu schimbă caracterul abuziv al preluării imobilelor, dat fiind că acest caracter se analizează în prezent în funcţie de starea de fapt şi de legislaţia de la momentul preluării.

În speţă nu s-a dovedit respectarea procedurii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, dat fiind că alin. ultim al acestui text legal prevede că era necesar ca aceste cazuri să fie constatate şi soluţionate de judecătoria populară a locului, or o astfel de hotărâre judecătorească nu a fost depusă.

Textul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 era aplicabil tuturor cultelor, dar această chestiune trebuie analizată în strânsă corelare cu constatarea caracterului abuziv al Decretului nr. 358/1948.

Susţinerea apelantei că transferul dreptului de proprietate s-a făcut printr-un act administrativ de autoritate şi nu a unui act de drept civil nu este reală întrucât în cartea funciară, sub B 8, se menţionează că intabularea dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut în baza cererii nr. 2038/1952 şi a Decretului nr. 358/1948, ori o cerere nu este un act administrativ, iar menţionarea ca temei al intabulăm a Decretului nr. 358/1948 nu poate duce la ideea că intabularea a fost legală.

Apariţia situaţiilor atipice, cum este cea în speţă, a edificării unui lăcaş de cult de către cultul greco-catolic şi prin contribuţia credincioşilor greco-catolici care între timp au devenit ortodocşi, iar apoi lăcaşul de cult, devenit proprietatea ortodoxă odată cu trecerea forţată a credincioşilor, se restituie cultului greco-catolic, nu dă posibilitatea credincioşilor deveniţi ortodocşi de a pretinde bunul pentru ei, dat fiind că potrivit dreptului comun ce se aplică în materie proprietatea asupra acestui lăcaş de cult se dezbate între persoanele juridice unităţi sau părţi ale cultelor, care au fost doar ele rând pe rând proprietare ale lăcaşului de cult.

În ceea ce priveşte Casa Parohială, apelanta arată că aceasta a fost transformată radical, nu numai prin supraetajare şi realizarea unui acoperiş nou, cât şi celelalte dotări adiacente care, de asemenea, s-au făcut din sumele agonisite din contribuţiile enoriaşilor de rit ortodox.

Curtea a reţinut că aceasta este o cerere care a fost formulată pentru prima dată în apel, inadmisibilă prin urmare, potrivit art. 292 C. proc. civ., iar pretenţiile de acest gen, dacă sunt regulat formulate, sunt soluţionate prin prisma dispoziţiilor art. 494 C. civ.

Cu privire la excepţia prescripţiei achizitive, invocată de apelantă, în condiţiile speciale prescrise prin Decretul-Lege nr. 115/1938, Curtea a subliniat că sunt necesare, pentru uzucapiunea tabulară următoarele condiţii: înscrierea fără cauză legitimă a unor drepturi reale, exercitarea posesiei cu bună-credinţă şi termenul de 10 ani.

Apare evident că, în prezenta cauză, nu se verifică a doua condiţie a uzucapiunii tabulare, exercitarea posesiei cu bună-credinţă, o posesie utilă, formată din elementele ei componente, corpus şi animus, şi care să conţină elementele calitative de a fi continuă, netulburată, publică şi neechivocă. În cauză, preluarea abuzivă a imobilelor de către Statul Comunist, în absenţa unui titlu legal constituit cu privire la acesta, exclude caracterul bunei credinţe a posesiei exercitată, imprimând acesteia caracterul violenţei şi al echivocului. Prin urmare, efectul achizitiv al uzucapiunii tabulare, care constă în dobândirea dreptului real în persoana proprietarului tabular, apare exclus în prezenta speţă.

Susţine apelanta că acţiunea în anularea încheierii de intabulare, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă, întrucât ea nu este grefată pe o acţiune în rectificare de carte funciară.

Din această perspectivă, observă Curtea că, prin exercitarea rolului activ, prima instanţă a dat o calificare juridică corectă acţiunii, urmărind motivele cererii introductive şi nu doar capetele de cerere formulate de reclamantă, în mod izolat. Acţiunea este una în rectificare de carte funciară, aşa cum apare reglementată o astfel de acţiune prin dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, ipoteza vizată fiind aceea a lipsei actului juridic în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea, o lipsă totală de titlu, care, potrivit legii în vigoare la data preluării, trebuia să fie o hotărâre judecătorească.

Acţiunea în rectificare se prezintă aici ca mijloc spre a obţine înlăturarea totală a încheierii de intabulare şi a consecinţelor acesteia, astfel că prin admiterea acţiunii în rectificare se va înlătura automat şi încheierea respectivă, efectuată în cartea funciară, fiind vorba de o încheiere nevalabilă, de natură să afecteze însuşi fondul dreptului tabular, iar nu de simple greşeli materiale existente în cuprinsul acesteia. Verificate fiind condiţiile rectificării reglementată prin art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, în mod corect această acţiune a fost admisă în primă instanţă cu toate efectele intrinseci.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire" Iris, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, admiterea apelului declarat de pârâtă, schimbarea sentinţei instanţei de fond şi respingerea acţiunii introductive, fie pe fond, fie ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei. A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, ca urmare a lipsei calităţii de continuatoare a proprietarului tabular, la dosar neexistând nicio dovadă în acest sens. Adeverinţa eliberată de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj - Gherla nr. 239/2004 este un act emis de organul ierarhic superior al reclamantei şi de aceea nu constituie un înscris probator. Continuitatea unei entităţi juridice trebuie dovedită prin mijloace obiective, iar reclamanta nu a putut indica niciun act care să ateste calitatea sa de continuator. De asemenea, recurenta-pârâtă a susţinut lipsa calităţii de proprietar a intimatei-reclamante, arătând că proprietar tabular în 1946 era Biserica Greco-Catolică din Cluj, ce nu este o formă de organizare. De aceea este necesar a se determina dacă reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Iris Cluj este continuatoare în drepturi a proprietarei tabulare, deoarece ca parte componentă locală a cultului greco-catolic există mai multe parohii pe teritoriul municipiului Cluj Napoca. Se susţine şi lipsa calităţii actuale de proprietar de carte funciară a reclamantei, care, nefiind intabulată în cartea funciară, nu este nici posesor şi nici proprietar, deci nu poate introduce o acţiune în revendicare. Concluzionând, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei se prezintă ca lipsă a calităţii de continuatoare a proprietarei tabulare, lipsă a vreunei dovezi de proprietate şi lipsă a calităţii actuale de proprietar de carte funciară, argumente în raport de care hotărârea instanţei de apel apare ca nelegală.

O altă critică priveşte inadmisibilitatea petitului nr. 2 al acţiunii, respectiv anularea încheierii de intabulare nr. 2310 din 15 iulie 1950. Susţine că se face o confuzie între anularea încheierii de intabulare, ce presupune nevalabilitatea înscrierii în cartea funciară şi acţiunea în rectificare a înscrierilor din cartea funciară, ce presupune valabilitatea înscrierii în cartea funciară şi care are întotdeauna un caracter subsidiar, fiind grefată pe o acţiune de fond, care poate fi introdusă pe cale separată ori împreună cu acţiunea de fond. Aşa cum este formulat petitul nr. 2 nu poate conduce la admiterea acţiunii, deoarece lipseşte petitul principal. Mai mult, acţiunea în anularea încheierii de carte funciară este prescrisă, termenul de 15 zile fiind depăşit. Încheierea de intabulare atacată este valabilă, iar analiza legalităţii unei încheieri de carte funciară nu se poate rezuma la constatarea caracterului abuziv al actului normativ în temeiul căruia s-a făcut intabularea.

Susţine că la nivelul anului 1948 aplicarea art. 37 din Decretul nr. 177/1948, care face referire la comunitatea locală, s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor acestui act normativ. Noţiunea de comunitate locală desemnează o formă de organizare locală, iar parohia - unitate administrativă bisericească locală - este parte integrantă a comunităţii locale. Legea conferă parohiei calitatea de persoană juridică în cazul în care colectivitatea credincioşilor aparţinători cuprinde 500 de familii la oraşe şi 400 de familii la sate. În respectarea principiului libertăţii religioase, care înseamnă că orice persoană îşi poate alege şi îşi poate manifesta liber propria atitudine în legătură cu cultul îmbrăţişat, precum şi libertatea de a-şi schimba religia, de a şi-o manifesta prin ritualuri, cult, practică, art. 38 din Decretul nr. 177/1948 asigură libertatea trecerii de la un cult la altul sau părăsirea unui cult.

Dispoziţiile art. 37 instituie o situaţie de disoluţie a patrimoniului unei comunităţi religioase, în cazul în care cel puţin 10% din numărul credincioşilor comunităţii locale a unui cult îşi schimbă religia, iar aliniatul ultim al acestui articol stabileşte că judecătoria locului va constata şi soluţiona cazurile prevăzute în această reglementare. În mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu s-a dovedit respectarea procedurii prevăzută de acest text de lege, în sensul că nu s-a depus o hotărâre judecătorească. Încheierea de intabulare nr. 2310/1950 este o hotărâre judecătorească dată în procedură necontencioasă, asemenea oricărei încheieri de carte funciară. Deşi reclamanta solicită anularea încheierii de carte funciară, înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu susţin anularea, ci din contră. Astfel, preotul greco-catolic A.S. formulează o cerere la 14 decembrie 1948 prin care îşi afirmă adeziunea la credinţa ortodoxă, iar la 17 mai 1950, în calitate de paroh al comunităţii locale ortodoxe române din Cluj X Iris formulează o cerere către judecătorie - secţia cărţi funciare în temeiul dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 358 şi art. 37 din Decretul nr. 177, prin care se menţionează că Parohia cultului greco-catolic a revenit la cultul ortodox român şi care constituie cererea de intabulare. Aşadar, această cerere nu a fost formulată doar de o persoană, aşa cum reţine instanţa de apel, ci de paroh, în numele colectivităţii.

A susţinut că dacă s-ar aprecia că reclamanta are calitate procesuală activă, atunci i se opune excepţia prescripţiei achizitive. În acest sens invocă uzucapiunea tabulară prevăzută de art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938, arătând că buna-credinţă se prezumă, iar reclamanta nu a făcut o probă contrară. Nu pârâta este cea care a preluat abuziv un imobil, ci Statul Român.

Intimata-reclamantă Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Iris Cluj a depus întâmpinare, susţinând legalitatea hotărârii atacate. Astfel, a arătat că reclamanta are calitate procesuală activă şi că la dosar există acte care atestă calitatea acesteia de succesoare în drepturi a Bisericii Greco-Catolice Cluj, că recurenta nu poate face dovada constituirii unei comisii mixte şi nici a existenţei unei hotărâri în ce priveşte averile fostei Parohii Greco-Catolice Iris Cluj, că Statul Român nu a deţinut niciodată imobilul dedus judecăţii şi nu a transferat dreptul de proprietate în favoarea Parohiei Ortodoxe Române „Buna Vestire" Iris, astfel încât recurenta nu poate pretinde calitatea de proprietar aparent şi că Decretul nr. 358/1948 reprezintă un act abuziv, ce nu poate sta la baza unei intabulări legale.

Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a-l admite, pentru considerentele ce succed:

Înalta Curte observă, mai întâi, că dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. sunt indicate de o manieră formală, nefiind susţinute de argumente care să se subsumeze acestui motiv de recurs şi care să facă posibil controlul de legalitate. De aceea, aşa cum s-a arătat anterior, recursul va fi analizat doar din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cadrul normativ în care pot fi valorificate pretenţiile reclamantei este dat de Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de Stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desfiinţare a cultului greco-catolic) distingându-se între două situaţii: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul Statului, restituibile (cu excepţia moşiilor) în starea lor actuală şi b) situaţia lăcaşurilor de cult şi a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitate, care deţin aceste bunuri.

Astfel, raţiunea pentru care la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alineatele (2)-(4), prin O.G. nr. 64/2004, (aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiţie, în condiţiile în care unele instanţe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în faţa comisiilor clericale nu deschide calea acţiunii în instanţă.

De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun", nu poate avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.

Învestită cu o astfel de cerere instanţa de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.

Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa este chemată să analizeze în fond o pretenţie, deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar în acelaşi timp, fără a putea ieşi din limitele impuse de cadrul normativ special.

Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor este un aspect de opţiune a legiuitorului care a înţeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectaţiune (lăcaşuri de cult), instanţei de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.

De altfel, pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii invocate cu referire la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 şi la criteriul voinţei credincioşilor în retrocedarea lăcaşurilor de cult, Curtea Constituţională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic şi nici pe cel al libertăţii cultelor religioase (Decizia CC. nr. 23/1993, Decizia CC. nr. 49/1995).

Aceasta, întrucât democraţia „presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din ultima parte a art. 3 - ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor".

Totodată, s-a statuat că „libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, dar şi libertatea credinţelor religioase" iar în condiţiile în care „în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe" întrucât „altminteri, ar însemna că, în mod nejustificat credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic".

Dincolo de împrejurarea că, astfel cum s-a menţionat anterior, modalitatea de reglare a relaţiilor sociale, de reconstituire a averii comunităţilor religioase reprezintă un aspect de politică legislativă (iar nu de activitate jurisdicţională, care să regleze pe cale pretoriană asemenea aspecte, înlăturând legea specială) în acelaşi timp, nu se poate susţine că o asemenea lege ar fi lipsită de conţinutul său reparator, prin instituirea criteriului voinţei credincioşilor.

În felul acesta, statul, ca organizator al vieţii sociale, a asigurat condiţiile manifestării convingerilor religioase fără să aducă o limitare determinată de numărul credincioşilor (şi o limitare de ordin material) exerciţiului acestor drepturi.

Este vorba aici şi de îndeplinirea obligaţiei pozitive a statului pentru realizarea exerciţiului efectiv al dreptului la libertatea de conştiinţă şi de religie.

O măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptării acelei măsuri.

Or, restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiţiei impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.

Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realităţile sociale şi istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporţionate (a se vedea în acest sens şi jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, respectiv, cauza Raicu împotriva României).

Prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost desfiinţat iar bunurile din patrimoniul Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat, imobilul în litigiu fiind intabulat (conform încheierii de intabulare nr. 2310 din 15 iulie 1950) pe numele Parohiei Ortodoxe Române din Cluj Iris.

Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietăţii este supusă unei anumite proceduri (date prin dispoziţiile Decretului-Lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), speranţa de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noţiunii de bun.

Astfel, la interogatoriul propus de pârâtă în faţa instanţei de fond, reclamanta a susţinut că numărul credincioşilor este „de 204 suflete în viaţă, 12 morţi, 3 plecaţi în alte cartiere" şi că la slujbă participă 8 persoane din alte cartiere. Cu toate acestea, în tabelul nominal (filele 48 -50 dosar fond) sunt indicate 176 persoane, iar ulterior s-a depus o listă cu 193 persoane (filele 51-58 dosar fond). Tribunalul a constatat că din compararea domiciliului credincioşilor menţionaţi în aceste tabele cu străzile arondate acestei parohii greco-catolice rezultă că aproape jumătate din cei înscrişi nu sunt arondaţi reclamantei. De asemenea, a reţinut că pârâta a depus un tabel nominal cu cetăţenii cartierului care frecventează biserica ortodoxă, în număr de 2890 credincioşi.

În recurs, recurenta-pârâtă a depus un centralizator încheiat la 4 martie 2012, cu ocazia efectuării recensământului credincioşilor ortodocşi aflaţi în evidenţa parohiei Ortodoxe Române Buna Vestire, din cartierul Iris, municipiul Cluj Napoca (filele 69-182 dosar recurs), din care rezultă că în această parohie sunt 1564 de familii de credincioşi ortodocşi, cuprinzând 4745 de persoane.

Se poate constata că aceste aspecte nu au fost lămurite în niciun fel de instanţa de apel care, în mod greşit, a considerat că numai Comisia mixtă clericală trebuie să ţină cont de voinţa credincioşilor. Instanţa are atributul de a verifica în ce măsură sunt respectate dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, acţiunea în revendicare în speţă nefiind una de drept comun, clasică, ci o acţiune în revendicare ce trebuie să ţină cont de criteriile instituite de legea specială.

Prin urmare, instanţa de apel trebuie să ceară părţii interesate să facă dovada îndeplinirii criteriului privitor la dorinţa credincioşilor, urmând a avea în vedere, în acest sens şi înscrisurile depuse de recurentă în faţa instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Cu ocazia rejudecării se vor avea în vedere şi celelalte critici formulate de recurentă, referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, la inadmisibilitatea petitului privind anularea încheierii de carte funciare şi la excepţia uzucapiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire" Iris împotriva Deciziei civile nr. 9A din 27 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi curţi de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 564/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 560/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 563/2013. Civil