ICCJ. Decizia nr. 5757/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5757/2013
Dosar nr. 3622/1/2013
Şedinţa publică din 11 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 7 octombrie 1998, reclamanţii V.M., V.C.A. şi B.D.V., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin D.G.F.P.C.F.S, Constanţa, Municipiul Constanţa, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, au solicitat instanţei ca prin hotărâre judecătorească să fie obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilele situate în Constanţa, str. M.B. nr. 1 - 3, care formează un singur corp de casă, în Constanţa, b-dul T. nr. 2, construcţie şi în Constanţa, str. M.V.Z. nr. 22, format din construcţie şi teren în suprafaţă de 102 mp.
Reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii numitului A.V.H., în calitate de nepoţi şi au dobândit, pe această cale, dreptul de proprietate asupra celor trei imobile revendicate care au aparţinut autorului lor şi care în mod greşit au fost naţionalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Imobilul din str. M.V.Z. nr. 22 a fost dobândii prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 860/1904, transcris la Grefa Tribunalului Constanţa, de către H.V., iar celelalte două, în indiviziune, de autorul lor şi fratele acestuia, prin actele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 408/1911 imobilul din b-dul T. nr. 2 şi nr. 2602/1920 - imobilul din str. M.B. nr. 1 - 3.
Printr-un act de partaj voluntar încheiat ulterior de cei doi fraţi, cele două imobile au fost atribuite în natură autorului reclamanţilor, pe numele căruia au şi fost naţionalizate, însă cu încălcarea art. 11 din Decretul nr. 92/1950, deoarece acesta era meseriaş şi nu comerciant.
În susţinerea acţiunii s-au depus la dosar: actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2602 din 29 septembrie 1920 la Tribunalul judeţului Constanţa prin care G.V. şi H.V. au cumpărat imobilul situat în Constanţa, str. M.M. nr. 1 - 3, compus din două prăvălii la parter şi două prăvălii la etaj, actul de veşnică vânzare autentificat sub nr. 408 din 15 martie 1911 la Tribunalul judeţului Constanţa prin care fraţii G. şi H.V. au cumpărat imobilul situat în Constanţa, P.I. nr. 35, compus din prăvălie, pivniţă, la etaj casă de locuit cu patru încăperi şi mansardă; copie eliberată de Arhivele Naţionale din Registrul de transcrieri conform căreia sub nr. 512/20107.1904 a fost transcris actul prin care V.C. a cumpărat 2/3 din imobilul compus dintr-o casă şi teren de 102 mp, foaia de date pentru Cartea funciară privind imobilul din Constanţa, str. M.V.Z. nr. 22, care figura înscris pe numele proprietarului V.C. şi era compus din 149 mp teren şi construcţie, actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 4440 din 17 noiembrie 1925 încheiat între G.V. şi H.V. prin care s-au atribuit în deplină proprietate lui H.V. imobilele din Constanţa, P.I. nr. 19 şi cel din Constanţa, str. M.M. nr. 1 - 3, certificatul de calitate de moştenitor nr. 219/1998, acte de stare civilă, adresele nr. 40215/1998 ale Primăriei Municipiului Constanţa - Direcţia Patrimoniu - privind situaţia juridică şi urbanistică a celor trei imobile, acte referitoare la ocupaţia autorului reclamanţilor pentru dovedirea căreia s-au audiat şi martorii M.F. şi G.A.
La data de 8 septembrie 1999, prin modificarea acţiunii, au fost chemaţi în judecată şi pârâţii M.G. şi C.A., întrucât aceştia au cumpărat de la pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa apartamente în imobilul din b-dul T. nr. 2.
Prin sentinţa civilă nr. 1030 din 10 decembrie 1999, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor prin D.G.F.P.C.F.S. Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa, M.G. şi C.A. şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, b-dul T. nr. 2, compus din construcţie formată din subsol, parter, etaj şi pod.
Au fost obligaţi pârâţii Stalul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor, Municipiul Constanţa, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, b-dul T. nr. 1 - 3, compus din două corpuri de construcţie, respectiv cel de la nr. 3, format din beci, parter, două etaje şi mansardă şi cel de la nr. 1, format din parter şi etaj.
A fost respinsă acţiunea având ca obiect revendicarea imobilului situat în Constanţa, str. M.V.Z. nr. 22, compus din teren în suprafaţă de 102 mp şi construcţie, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au făcut dovada că G.V. şi H.V. au dobândit în proprietate imobilele situate în Constanţa, str. M.B. nr. 1 - 3 şi respectiv, b-dul T. nr. 2. Ulterior, fraţii G. şi H.V. au convenit asupra modalităţii de împărţire a imobilelor menţionate, în sensul atribuirii acestora către autorul reclamanţilor H.V.
Reclamanţii au făcut dovada că sunt moştenitorii lui H.V.
Imobilele menţionate au fost expropriate şi trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 .
Întrucât autorul lor se încadra în categoriile sociale exceptate de la naţionalizare prevăzute la art. II din Decretul nr. 92/1950, instanţa de fond a reţinut că imobilele menţionate au fost preluate abuziv, şi, în baza art. 480 C. civ. a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie aceste imobile.
Cu privire la imobilul situat în Constanţa, str. M.V.Z., nr. 22, compus din teren în suprafaţă de 102 mp şi construcţie, instanţa a reţinut că un coproprietar nu poate să revendice de la un terţ bunul asupra căruia nu are un drept exclusiv. Imobilul trebuia revendicat de toţi moştenitorii, întrucât reclamanţii au o cotă ideală nedeterminată în materialitatea sa, respectiv cota indiviză de 2/3 din imobil, astfel că, pentru acest imobil, acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.
Împotriva hotărârii au declarat apel părţile.
Judecata cauzei a fost suspendată, în apel, în perioada 2001 - 2009, în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, fiind repusă pe rol în urma măsurii dispuse prin Decizia nr. 6971/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a sancţionat refuzul instanţei de apel de a relua judecata, la cererea părţilor interesate, în situaţia în care s-a dovedit că unitatea deţinătoare a tergiversat timp de 6 ani soluţionarea notificării.
Prin Decizia nr. 297/C din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanţa a admis apelurile formulate de reclamanţi, pârâţii Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, pârâta R.A. Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor - prin D.G.F.P, Constanţa, pârâta M.G., şi pârâtul C.A. şi continuat de moştenitorii acestuia C.I., C.A.V. şi B.R. - împotriva Sentinţei civile nr. 1030 din 10 decembrie 1999, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanţa.
Instanţa de apel a reţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a respins ca inadmisibilă revendicarea imobilului din Constanţa, str. M.V.Z. nr. 22 întrucât ar fi fost încălcată regula unanimităţii, acţiunea nefiind introdusă de toţi coproprietarii.
S-a apreciat că regula unanimităţii, invocată de către instanţa de fond, nu doar a împiedicat reclamanţii să beneficieze de examinarea temeiniciei acţiunii lor. Ţinând cont de circumstanţele deosebite ale speţei şi în special de data naţionalizării şi de dificultăţile ce decurg pentru a identifica toţi moştenitorii, cu scopul de a se alătura acţiunii lor, ea reprezintă un obstacol de nedepăşit pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunului indiviz.
Prin urmare, s-a constatat că Tribunalul Constanţa a rezolvat procesul privitor la acest imobil fără a intra în cercetarea fondului, motiv care a atras desfiinţarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare ia instanţa de fond.
Prin Sentinţa civilă nr. 3248 din 31 mai 2011, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Constanţa, b-dul T. nr. 2, judeţul Constanţa, compus din construcţie formată din subsol, parter, etaj şi pod .
Au fost obligaţi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Constanţa, b-dul T. nr. 1-3, compus din 2 corpuri de construcţie, respectiv cel de la nr. 3, format din beci, parter, 2 etaje şi mansardă şi cel de la nr. 1 format din parter şi etaj.
A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu privire la imobilul situat în Constanţa, str. M.V.Z. nr. 22 compus din teren în suprafaţă de 102 mp şi construcţie.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanţa.
Au fost obligaţi pârâţii persoane juridice să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie cota de 2/3 din imobilul situat în Constanţa, str. M.V.Z. nr. 22 compus din teren în suprafaţă de 102 mp şi construcţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond, în rejudecare, urmare a respingerii excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare cu privire la imobilul situat în Constanţa, str. M.V.Z. nr. 22, a analizat acţiunea doar cu privire la cota de 2/3.
S-a reţinut că Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesual pasivă de a sta în proces, la fel şi R.A.E.D.P.P, Constanţa, în calitate de administrator al imobilului în litigiu.
S-a apreciat că reclamanţii au făcut dovada proprietăţii autorului lor asupra imobilelor situate în Constanţa, str. M.B. nr. 1 3 şi respectiv b-dul T. nr. 2.
Referitor la imobilul situat în Constanţa, str. M.V.Z. nr. 22, din copia eliberată de Arhivele Naţionale - rezultă că autorul reclamanţilor a cumpărat în baza actului transcris sub nr. 512 din 20 iulie 1904, 2/3 din acest imobil (teren în suprafaţă de 102 mp şi construcţie).
Imobilele mai sus menţionate au fost expropriate şi trecute în proprietatea stalului conform Decretului nr.92/1950, deşi autorul acestora se încadra în categoriile sociale exceptate de la naţionalizare, fiind de profesie zidar, astfel cum rezultă din legitimaţia eliberată de Consulatul Albaniei.
S-a considerat că măsura abuzivă a preluării imobilelor nu poate avea ca efect consolidarea sau dobândirea unor drepturi de către stat şi astfel autorul reclamanţilor a rămas ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor ce au făcut obiectul naţionalizării, drept de proprietate transmis reclamanţilor prin efectul transmisiunii succesorale legale.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, C.V., C.I., B.R., Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa şi M.G.
Apelul declarat de pârâţii C.V., C.I. şi B.R. nu a fost motivat, Curtea analizându-l numai pe baza celor invocate la instanţa de fond, conform art. 292 (2) C. proc. civ.
În apelul declarat de pârâta M.G. s-a arătat că instanţa de fond a omis să analizeze efectul Sentinţei civile nr. 8050/2003 prin care s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 886/1997 şi nu a avut în vedere că reclamanţii în baza Legii nr. 10/2001 au formulat notificare solicitând măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă, această calitate revenind unităţii administrativ-teritoriale care deţine imobilele în patrimoniul său, respectiv Municipiul Constanţa.
În apelul declarat de Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa s-a criticat restituirea unei cote de 2/3 din imobilul situat în Constanţa, str. M.V.Z. nr. 22, în condiţiile în care punerea în posesie se poate face pentru un bun individual determinat şi nu pentru o cotă ideală.
Conform art. 293 C. proc. civ. - reclamanţii au formulat cerere de aderare la apelul formulat de pârâta M.G. întrucât instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la terenul aferent imobilelor situate în Constanţa, b-dul T. nr. 2 şi strada M.B. nr. 1 - 3.
Prin Decizia nr. 458 C din 7 decembrie 2011 Curtea de Apel Constanţa a admis excepţia puterii lucrului judecat, în ce priveşte dreptul reclamantului V.M. pentru cota de 1/3 asupra imobilelor din Constanţa, b-dul T. nr. 2 şi str. M.B. nr. 1 - 3, lipsa dreptului pentru terenul aferent acestor două imobile şi titlul apelanţilor pârâţi C. şi M. asupra apartamentelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.
A admis apelurile formulate de pârâţi şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi a respins acţiunea reclamanţilor faţă de această parte, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
A obligat pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa să lase reclamanţilor V.C.A. şi B.D.V. în deplină proprietate şi posesie cota de 2/3 din imobilele construcţii situate în mun. Constanţa, b-dul T. nr. 2 şi str. M.B. nr. 1 - 3, cu excepţia spaţiilor locative înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.
A respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor faţă de pârâţii C.V., C.I., B.R. şi M.G.
A obligat pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar să propună acordarea către apelanţii reclamanţi V.C.A. şi B.D.V. a despăgubirilor, în condiţiile Titlului VII al Legii 247/2005, în cotă de 2/3, pentru apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.
A menţinut restul dispoziţiilor hotărârii apelate.
A respins ca nefondată cererea de aderare la apel formulată de reclamanţii V.M., V.C.A. şi B.D.V.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut că imobilele revendicate se află în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, Municipiul Constanţa, astfel că, admiţând apelul, a fost respinsă acţiunea faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
Referitor la celelalte apeluri, Curtea de apel a constatat următoarele:
Reclamanţii au făcut dovada existenţei dreptului de proprietate asupra celor trei imobile.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în condiţiile în care autorul reclamanţilor A.V.H. făcea parte din categoriile sociale exceptate de la naţionalizare, acesta fiind zidar conform legitimaţiei eliberată de Consulatul Albaniei.
S-a considerat că deposedarea a fost abuzivă, fiind încălcate dispoziţiile Decretului nr. 92/1950.
În cadrul imobilelor revendicate de către reclamanţi sunt incluse şi cele două locuinţe cumpărate de apelanţii pârâţii - cumpărătorii M.G. şi C.A. (după decesul acestuia în cauză fiind introduşi moştenitorii şi anume C.I., C.V. şi B.R.).
Prin Sentinţa civilă nr. 8650 din 21 mai 2003, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 97/2004 pronunţată de Tribunalului Constanţa - a fost respinsă acţiunea de anulare a celor două contracte de vânzare-cumpărare, ca nefondată şi s-a constatat că pârâţii cumpărători sunt de bună-credinţă.
S-a apreciat de către instanţa de apel, în interpretarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că, prin admiterea acţiunii în revendicare, faţă de cumpărători s-au încălcat dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, făcându-se abstracţie că titlurile acestora sunt valabile şi deţin un bun în sensul Convenţiei.
De asemenea, s-a reţinut că instanţa de fond, la soluţionarea cauzei, a omis faptul că prin Decizia civilă nr. 142/C din 28 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, intrată în puterea lucrului judecat - s-a dispus conform Legii nr. 10/2001 restituirea către reclamantul V.M. - a cotei indivize de 1/3 din imobilele construcţie situate în Constanţa, str. M.B. nr. 1 - 3 şi b-dul T. nr. 2, cu excepţia apartamentelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.
Pentru apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 în condiţiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII - a fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să propună acordarea de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate în cota de 1/3 din valoarea lor.
S-a considerat că, la soluţionarea acţiunii în revendicare, trebuia să ţină cont de cota indiviză restituită, urmând a fi restituită cealaltă cotă de 2/3 şi nu cele două imobile în integralitatea lor.
Nefondată a fost considerată şi susţinerea apelanţilor Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa, cu privire la atribuirea în proprietate, reclamanţilor, a cotei de 2/3 din imobilul situat în Constanţa, str. M.V.Z. nr. 22, întrucât aceştia, având o cotă ideală şi abstractă care se regăseşte fizic în întreg imobilul, nu ar putea fi puşi în posesie. În speţă sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că dreptul de proprietate se poate stabili în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun şi prin acţiunea civilă de ieşire din indiviziune - fiecare coindivizar îşi primeşte cota-parte.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii, în temeiul art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., criticând hotărârea pentru acordarea a ceea ce nu s-a cerut, despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005, respectiv pentru nemotivare şi aplicarea greşită a legii.
Prin Decizia civilă nr. 6812 din 7 decembrie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecarea tuturor apelurilor aceleaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că hotărârea Curţii de Apel Constanţa a fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii părţii în procesul civil, instanţa de apel pronunţându-se ultra petito.
Astfel, deşi reclamanţii, prin acţiunea dedusă judecăţii, au solicitat lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilelor, instanţa de apel a dispus şi obligarea Municipiului Constanţa să emită dispoziţie motivată privind acordarea despăgubirilor în condiţiile Titlului VII al legii nr. 247/2005 pentru apartamentele care au fost înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 chiriaşilor.
S-a mai reţinut că, deşi din dispozitivul hotărârii recurate rezultă că instanţa de apel a respins cererea reclamanţilor de aderare la apelul pârâtei M.G., în considerentele hotărârii nu sunt menţionate motivele şi argumentele care au determinat instanţa să pronunţe această soluţie. În lipsa acestor considerente, instanţa de recurs nu poate realiza controlul de legalitate al deciziei, sub acest aspect.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus ca, în rejudecare, instanţa de trimitere să ţină cont şi de faptul că prin Decizia civilă nr. 142/C din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Constanţa i s-a restituit reclamantului V.M. cota de 1/3 din imobilele situate în b-dul T. nr. 2 şi str. M.B. nr. 1 - 3.
Prin Decizia nr. 63/C din 29 mai 2013 Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelurile pârâţilor Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa, C.V., C.I., B.R., M.G., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi şi intimata pârâtă Regia Autonomă "Exploatarea Domeniului Public şi Privat" Constanţa; a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea cererii de aderare la apelul pârâtei M.G.; a schimbat în parte sentinţa atacată astfel:
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi a respins acţiunea reclamanţilor faţă de acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
A obligat pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa să lase reclamanţilor V.C.A. şi B.D.V. în deplină proprietate şi posesie cota de 2/3 din imobilele - construcţii situate în Municipiul Constanţa, b-dul T. nr.2 şi str. M.B. nr. 1 - 3, cu excepţia spaţiilor locative înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.
A respins ca nefondată acţiunea faţă de pârâţii C.V., C.I., B.R. şi M.G.
A respins acţiunea în revendicare formulată de V.M. pentru cota de 1/3 din construcţiile situate în Constanţa, b-dul T. nr. 2 şi str. M.B. nr. 1 - 3, ca fiind rămasă fără obiect.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor hotărârii atacate.
Au fost obligaţi intimaţii reclamanţi la plata sumei de 372 RON către apelanţii Municipiului Constanţa şi Consiliul Local Constanţa şi la 200 RON către intimata R.A.E.D.P.P. Constanţa, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:
I. Apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Bucureşti este fondat pentru următoarele considerente:
Conform art. 25 şi 37 din Decretul nr. 31/1954, art. 135 din Constituţia României din 1991, art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 şi H.G. nr. 113/1992, Ministerul Finanţelor Publice reprezintă interesele statului în justiţie, în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes naţional, în condiţiile în care participă nemijlocit şi în nume propriu.
În speţă, imobilele revendicate se află în domeniul privai al unităţii administrativ-teritoriale, Municipiul Constanţa, astfel că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesual pasivă pentru a sta în proces.
Ca atare, a fost respinsă acţiunea faţă de acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
II. Au fost admise apelurile formulate de pârâţii Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa, C.V., C.I., B.R. şi M.G., apeluri ce vizează, în esenţă, modalitatea de soluţionare a acţiunii promovată de cei trei reclamanţi în raport de drepturile dobândite de chiriaşii cumpărători, pentru următoarele considerente:
Cele trei imobile, ce constituie obiectul litigiului, au fost expropriate de către stat conform Decretului nr. 92/1950, însă deposedarea a fost abuzivă - fiind încălcate dispoziţiile Decretului nr. 92/1950.
Referitor la acţiunea în revendicare formulată de reclamantul V.M., în calitate de succesor al fostului proprietar ai imobilului căruia îi revenea o cotă de 1/3 masa succesorală, conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 219 din 04 septembrie 1998 eliberat de B.N.P. B.C., s-a constatat că prin Decizia civilă nr. 142/C din 28 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa s-a dispus conform Legii nr. 10/2001 restituirea cotei de 1/3 din imobilele construcţie situate în Constanţa, str. M.B. nr. 1 - 3 şi b-dul T. nr. 2, cu excepţia apartamentelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 chiriaşilor.
În raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a valorificat această hotărâre judecătorească, ce consfinţeşte realizarea dreptului de proprietate al reclamantului V.M. asupra cotei de 1/3 din două din cele trei imobile revendicate într-o altă procedură, respectiv în cadrul Legii nr. 10/2001, cu respectarea principiului electa una via.
Prin urmare, Curtea de apel a reţinut că drepturile pretinse de reclamant asupra imobilelor - construcţii din Constanţa, str. M.B. nr. 1 - 3 şi b-dul T. nr. 2, corespunzătoare cotei sale succesorale de 1/3, au fost realizate integral în procedura Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu mai este posibilă restituirea cotelor de 1/3 din aceleaşi imobile şi în prezenta acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru că s-ar aduce atingere principiului electa una via, conform căruia, aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia pentru recunoaşterea aceluiaşi drept.
S-a apreciat că principiul enunţat are la bază necesitatea preîntâmpinării obţinerii unei duble reparaţii, prin folosirea căilor defipte de lege, deci ipoteza regăsită ca atare în speţă, pentru că legiuitorul a recunoscut titularilor dreptul de proprietate asupra imobilelor intrate în proprietatea statului în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, atât posibilitatea continuării acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, cât şi pe aceea a recurgerii la procedura specială de restituire instituită de prevederile Legii nr. 10/2001.
În calitate de titular al dreptului de proprietate, în cota de 1/3, asupra celor două construcţii situate la adresele de mai sus, reclamantul V.M. a ales calea de realizare a dreptului său optând pentru suspendarea acţiunii în revendicare promovată în anul 1998 alături de fraţii săi şi parcurgerea procedurii legii speciale - Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia i s-a recunoscut dreptul şi i s-au acordat măsurile reparatorii cuvenite.
Aşa fiind, reclamantul V.M. nu mai poate reveni asupra deciziei anterioare şi să utilizeze cealaltă cale oferită de lege (acţiunea în revendicare), indiferent de natura reparaţiei acordate, o asemenea posibilitate existând doar în ipoteza refuzului soluţionării notificării prin care s-a solicitat acordarea măsurilor reparatorii.
Pentru aceste considerente a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de V.M. pentru cota de 1/3 din imobilele - construcţii situate în Constanţa, str. M.B. nr. 1 - 3 şi b-dul T. nr. 2, ca fiind rămasă fără obiect.
S-a considerat că această soluţie nu este de natură sa afecteze dreptul de acces al acestui reclamant la instanţă, nefiind contrară dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aşa cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33/2008 pronunţată într-un recurs în interesul legii, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din Convenţie nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
La rândul său Curtea Constituţională a României a statuat prin Decizia nr. 1/1994 că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor de judecată, iar pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de executare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.
S-a apreciat ca exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe între care şi respectarea principiului electa una via.
În România legiuitorul a adoptat un act normativ cu caracter reparatoriu - Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul stabilind şi anumite limite conform art. 8 şi art. 47 din lege, respectiv cu condiţia ca imobilele notificate să nu facă obiectul altor legi de reparaţie (ex.: Legea nr. 18/1991) sau în măsura în care acestea fac obiectul unor acţiuni în revendicare pe dreptul comun, persoana îndreptăţită să opteze între calea dreptului comun şi legea specială, neputând fi urmate în paralei doua proceduri pentru realizarea aceluiaşi drept.
Legiuitorul a reglementat în mod expres prin art. 46 din Legea nr. 10/2001 dreptul de opţiune al persoanei îndreptăţite între acţiunea întemeiată pe dreptul comun - art. 480 C. civ. - pendinte pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi legea specială.
Cum reclamantul V.M., la momentul adoptării Legii nr.10/2001, avea pe rolul instanţei de apel, alături de fraţii săi, o acţiune în revendicarea celor două construcţii situate în Constanţa, str. M.B. nr. 1 - 3 şi b-dul T. nr. 2, acţiune ce a fost suspendată la cererea reclamanţilor conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, ulterior numai acesta a parcurs ambele faze ale procedurii speciale - Legea nr. 10/2001, iar prin hotărârea judecătorească irevocabilă i s-a realizat dreptul pentru cota de 1/3 din cele două construcţii revendicate situate la adresele de mai sus.
În ceea ce priveşte cota de 2/3 din imobilul din Constanţa, str. M.V.Z. nr. 22 compus din teren în suprafaţă de 102 mp şi construcţie, Curtea de apel a constatat că aceasta nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, iar criticile apelanţilor pârâţii nu vizează şi acest imobil, hotărârea primei instanţe, necontestată, intrând în puterea lucrului judecat sub acest aspect.
În ceea ce îi priveşte pe reclamanţii V.C.A. şi B.D.V., s-a constatat că aceştia nu şi-au realizat dreptul de proprietate corespunzător cotelor lor succesorale de 2/3 din imobilele revendicate (1/3 pentru fiecare) în procedura Legii nr. 10/2001, situaţie în care instanţa de apel a procedat la analiza legalităţii hotărârii Tribunalului Constanţa, în raport cu criticile apelanţilor pârâţi.
A fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de aceşti reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii M.G., C.V., C.I. şi B.R. chiriaşi cumpărători a două apartamente din imobilul revendicat pentru următoarele considerente:
S-a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 8650 din 21 mai 2003 irevocabilă prin Decizia civilă nr. 97/2004 pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost respinsă acţiunea prin care reclamanţii au cerut constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către chiriaşii mai sus menţionaţi în temeiul Legii nr. 112/1995 şi s-a constatat că aceştia sunt cumpărători de bună-credinţă.
S-a considerat că, în prezenta cauză, atât reclamanţii, cât şi pârâţii au exhibat titluri de proprietate de la autori diferiţi.
S-a apreciat ca acţiunea în revendicare, prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, chiar introdusă înainte de intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată "doar" potrivit dreptului comun. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenta sa, şi să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
S-a reţinut că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Instanţa de apel a apreciat că, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, respectiv dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
În acest sens a fost menţionată decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe.
Faţa de cele arătate anterior, s-a reţinut că, atâta timp cât nu au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriaşilor cumpărători s-a consolidat, ei fiind cei care beneficiază de "un bun", motiv pentru care titlul chiriaşilor cumpărători este preferat faţă de titlul foştilor proprietari care nu sunt titularii unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi al jurisprudenţei recente a instanţelor de contencios european în această materie.
De asemenea, a fost respinsă acţiunea în revendicare a cotei de 2/3 din aceste apartamente şi în raport cu pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa pentru următoarele motive:
Se observă în jurisprudenţă actuală a Curţii, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de "bun".
Astfel în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României, partea I-a, nr. 778 din 22 noiembrie 2010) se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143),
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubiri, respectiv de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
S-a apreciat, urmare a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu, că circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire asupra apartamentelor vândute chiriaşilor cu respectarea Legii nr. 112/1995, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată de toţi cei 3 reclamanţi şi nefinalizată pentru reclamanţii V.C.A. şi B.D.V.
S-a concluzionat că proprietarii care nu deţin un "bun actual" - cum e cazul în speţă a celor doi reclamanţi V.C.A. şi B.D.V. - nu pot obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială (Legea nr. 10/2001), astfel încât, în speţă, reclamanţii nu au un drept la restituirea în natură a celor două apartamente vândute chiriaşilor, care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei.
Astfel, instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu dispun până la acest moment de o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat caracterul abuziv al preluării imobilelor situate în Constanţa, str. M.B. nr. 1 - 3 şi b-dul T. nr. 2 de către stat şi prin care, de asemenea, să se fi dispus restituirea în natură a acestor imobile către reclamanţi, prin urmare nu sunt titularii unui "bun actual" în raport cu pârâţii chiriaşi şi nici cu Municipiul Constanţa.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamaţii, solicitând admiterea recursului, desfiinţarea în parte a hotărârii atacate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, în sensul restituirii în natură a imobilelor (construcţii) situate în Municipiul Constanţa, b-dul T. nr.2, etaj 1, compus din una camera de locuit în suprafaţă utilă de 9,69 mp precum şi cota indiviză de 6,14 din suprafeţele de folosinţă comune ale imobilului, precum şi boxa şi podul, imobil ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. 28885 din 11 august 1997, încheiat intre R.A.E.D.P.P, Constanţa şi C.A. şi Bulevardul T. nr. 2, etaj 1, compus din doua camere de locuit în suprafaţa utilă de 28,86 mp precum şi cota indiviză de 18,27 din suprafeţele de folosinţă comună ale imobilului, precum şi boxa şi podul, imobil ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. 28886 din 11 august 1997, încheiat între R.A.E.D.P.P. Constanţa şi M.G. şi M.I.
Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de recurs prev de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, ceea ce înseamnă că instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit.
Se arată că, în ceea ce priveşte concursul dintre legea generală şi legea specială, prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Însă acţiunea reclamanţilor a fost introdusă în anul 1998.
Înalta Curte a reţinut, în decizia pronunţată în recursul în interesul legii, că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Susţin că au un bun, situaţie în care aceştia pot pretinde protecţia dreptului lor de proprietate şi valorificarea sa inclusiv prin intermediul prezentei acţiuni. Acest aspect a fost recunoscut şi prin Sentinţa civilă nr. 1030 din 10 decembrie 1999 pronunţată în dosarul de fond care s-a aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, opozabilă şi intimaţilor-pârâţi, astfel că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în cauză, imobilul în litigiu, nefăcând parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Consideră astfel că, instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, în mod greşit, a făcut aplicarea Legii nr. 10/2001.
Întrucât părţile litigante arătate deţin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, şi au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, urmează a se recunoaşte dreptul apelanţilor reclamanţi, aflaţi în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, de a li se restitui bunul imobil ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanţilor către chiriaşi,. Menţionează jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Străin şi Porţeanu contra României.
Susţin că, în jurisprudenţa actuală a Curţii, s-a reţinut caracterul concret, eficient şi accesibil al acţiunii în garanţie pentru evicţiune, întemeiată pe C. civ. în condiţiile în care intimaţii-pârâţi nu au sesizat, în prezenta cauză, instanţa cu o cerere de chemare în garanţie a statului, nimic nu îi împiedică pe aceştia să solicite dezdăunarea cu privire la bunul de care au fost evinşi, ulterior, în condiţiile sesizării instanţei competente cu o cerere având acest obiect.
Consideră recurenţii reclamanţi că instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 480 C. civ., în compararea titlurilor de proprietate ale părţilor şi ale autorilor acestora.
Titlul autorului reclamanţilor constă din contracte de vânzare-cumpărare autentice, pe când titlurile pârâţilor C.I., C.V., B.R., respectiv cumpărătorul C.A. şi M.G., încheiate în 1997, provin de la un non dominus, respectiv stat care l-a preluat în mod abuziv.
Prin urmare, instanţa de apel, în mod greşit a reţinut ca preferabil, titlul pârâţilor C.I., C.V., B.R., respectiv cumpărătorul C.A. şi M.G., cu privire la dreptul de proprietate al imobilului din Bucureşti, b-dul T. nr. 2.
De asemenea, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că buna-credinţă, invocată de pârâţi prin Sentinţa civilă nr. 8650 din 21 din mai 2003, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 97/2004, pronunţată de Tribunalul Constanţa, este relevantă în cadrul unei acţiuni în revendicare.
Susţin şi că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor referitoare la puterea lucrului judecat a Deciziei civile nr. 146/C din 11 iunie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, în care V.M., a avut calitatea de reclamant, hotărâre inopozabilă reclamanţilor V.C.A. şi B.D.V., fără să se discute aceleaşi chestiuni de drept.
Invocă jurisprudenţa instanţei supreme, din care rezultă că, de vreme ce aceeaşi problemă dedusă judecăţii într-un litigiu dintre aceleaşi părţi a fost soluţionată irevocabil pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, acest aspect reţinut de instanţe, care a stat la baza soluţiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat şi, în mod corect, trebuie avut în vedere de instanţa sesizată ulterior.
Reluând prezentarea faptelor, recurenţii susţin că atâta timp cât imobilul a fost preluat fără titlu, acesta nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, în consecinţă nu putea fi înstrăinat chiriaşului cumpărător, cu atât mai mult că au notificat Primăria în baza Legii nr. 112/1995 despre intenţia de revendicare a imobilelor.
Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului presupune concordanţă cu legile în vigoare, la data preluării, iar instanţa poate stabili dacă s-a făcut cu respectarea actelor normative în vigoare.
De asemenea, precizează că A.H.V. nu se încadra în categoriile sociale cărora li se aplica naţionalizarea. Decretul nr. 92/1950 a fost un act neconstituţional şi nelegal, în contradicţie vădită cu normele şi principiile de bază ale dreptului civil, încalcă art. 480 şi 481 C. civ. şi pct. 1 şi 2 din art. I al Primului Protocol Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, " naţionalizarea" fiind de fapt o "confiscare", în afara modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii: succesiune, convenţie, tradiţiune, accesiune, prescripţie, lege, ocupaţiune şi cedare, aşa cum rezultă din interpretarea doctrinei interbelice.
Pe de altă parte, întrucât nu s-au acordat nici despăgubiri, naţionalizarea, în temeiul Decretului nr. 92/1950, nu a fost o expropriere pentru cauză de utilitate publică.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Limitele învestirii instanţei de recurs vizează exclusiv revendicarea celor două apartamente din imobilul situat în b-dul T. nr. 2, vândute în baza Legii nr. 112/1995, persoanelor fizice C.I., C.V., B.R., respectiv M.G.
Recurenţii reclamanţi critică, în esenţă, în baza disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 480 C. civ., susţinând că, faţă de data introducerii acţiunii, acestea au fost în mod eronat coroborate cu normele Legii nr. 10/2001, lege inaplicabilă în cauză şi că, în operaţiunea de comparare de titluri, prevalează titlul lor.
Prima critică ce vizează dreptul material aplicabil, este întemeiată.
Astfel, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor juridice incidente, în condiţiile în care nu a avut în vedere, în stabilirea cadrului legal, data formulării acţiunii în revendicare.
Întrucât cauza de faţă a fost iniţiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 7 octombrie 1998, aceasta o plasează sub incidenţa dreptului comun.
Legea nr. 10/2001, adoptată ulterior, nu este aplicabilă prezentului litigiu, astfel că nu interesează efectele pe care această lege le conferă actelor juridice încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv dacă încheierea lor valabilă este condiţia necesară şi suficientă pentru a paraliza acţiunea în revendicare.
De asemenea, greşit au fost valorificate, de către instanţa de apel, drept argumente în susţinerea soluţiei, considerentele avute în vedere la pronunţarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, referitoare la rezolvarea concursului dintre legea generală şi cea specială, în favoarea celei speciale, întrucât decizia vizează situaţiile apărute în practică după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte problema existenţei unui bun în patrimoniul reclamanţilor, pe care aceştia îl pot valorifica pe calea acţiunii în revendicare sau dimpotrivă, a deţinerii acestui bun în patrimoniul pârâţilor, se reţine, de asemenea, că instanţa de apel a analizat noţiunea de "bun" după criteriile rezultate din hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu, respectiv existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare prin care s-a recunoscut părţii dreptul de a păstra imobilul (parag. 140), existenţa unei speranţe legitime dedusă din dispoziţiile legii speciale unită cu o jurisprudenţă constantă (parag. 137). Nu pot fi luate în considerare, în efectuarea controlului judiciar, argumentaţiile instanţei de apel în care se indică în mod expres hotărârea din cauza Atanasiu împotriva României, utilizate în fundamentarea soluţiei, întrucât vizează situaţii litigioase create prin promovarea acţiunilor în revendicare ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Utilizând aceste criterii, dezvoltate în jurisprudenţa internă (unificată prin pronunţarea Deciziei RIL nr. 33/2008) şi în cea europeană, după apariţia legii speciale privind restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat, cu consecinţa recunoaşterii unui drept de creanţă pentru reclamanţi, instanţa de apel a nesocotit principiul tempus regit actum referitoare la cadrul judecăţii acţiunii în revendicare pe temeiul dreptului comun, faţă de data învestirii instanţei.
În consecinţă, Înalta Curte constată că, în rezolvarea raportului juridic dedus judecăţii, nu sunt aplicabile nici dezlegările jurisdicţionale date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi nici jurisprudenţa instanţei de contencios european, aşa cum este ea reflectată în cauza Atanasiu împotriva României, întrucât acestea vizează acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În plus, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede, în mod expres, competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili, în soluţionarea acţiunilor în revendicare formulate în legătură cu imobilele preluate de stat, în perioada regimului politic trecut, valabilitatea titlului de proprietate exhibat de părţi, în raport de criteriile prevăzute în acest articol. Aşadar analiza temeiniciei cererii reclamanţilor trebuia făcută prin compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, în raport de criteriile doctrinei şi jurisprudenţei, dezvoltate în interpretarea şi aplicarea art. 480 C. civ., analizate şi din perspectiva concordanţei cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Se pot aplica cauzei pendinte, nefiind excluse ab initio, acele dezlegări date, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, unor probleme de drept care au legătură cu acţiunea în revendicare, chiar introdusă anterior intrării în vigoare a legii speciale. Aceasta întrucât, şi în ipoteza acţiunilor introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se poate pune problema ca ambele părţi să aibă un "bun" în sensul Convenţiei, caz în care pot interveni alte criterii de preferinţă, cum este principiul "securităţii raporturilor juridice civile" sau incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, pentru fiecare dintre părţile litigante.
Însă aceste chestiuni ţin de fondul cauzei şi nu de stabilirea dreptului aplicabil.
În ceea ce priveşte critica reclamanţilor referitoare la greşita reţinere a puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 142/2010 a Curţii de Apel Constanţa, aceasta nu este fondată.
În mod corect, în rejudecarea cauzei după casarea cu trimitere, în privinţa cotei de 1/3 pentru care au fost acordate despăgubiri prin echivalent reclamantului V.M., cererea acestuia a fost respinsă ca rămasă fără obiect.
Din acest punct de vedere, judicios s-a apreciat de către instanţa de apel, pe linia îndrumărilor date în Decizia de casare nr. 6812 din 7 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de a se ţine cont şi de faptul că prin Decizia civilă nr. 142/C din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Constanţa i s-a restituit reclamantului V.M. cota de 1/3 din imobilele situate în b-dul T. nr. 2 şi str. M.B. nr. 1 - 3, că, potrivit, principiului electa una via, reclamantul a fost compensat pentru prejudiciul suferit, dreptul său fiind realizat integral, iar o eventuală analiză a pretenţiilor sale, pe calea prezentei acţiuni, ar duce practic la o dublă reparare a prejudiciului şi o îmbogăţire fără justă cauză a patrimoniului acestuia.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că, soluţionând cauza în baza legislaţiei speciale de reparaţie, adoptată ulterior învestirii instanţei, regimul juridic aplicabil apartamentelor vândute foştilor chiriaşi în limita cotei de 2/3 din la imobil, nu a fost lămurit, ceea ce echivalează cu o nemotivare a soluţiei pronunţată pe acest capăt de cerere.
Întrucât Curtea de apel nu a intrat în cercetarea fondului, sunt incidente dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi 5 C. proc. civ., ce atrag casarea deciziei recurate.
Prin urmare, recursul va fi admis Iar decizia casată în parte, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, în vederea soluţionării acţiunii în revendicare în limitele dispoziţiilor legale indicate.
Urmează a fi menţinute celelalte dispoziţii ale decizie recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii V.M., V.C.A. şi B.D.V., împotriva Deciziei nr. 63/C din 29 mai 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea capătului de cerere privind revendicarea apartamentelor din imobilul situat în b-dul T. nr. 2, vândute în baza Legii nr. 112/1995.
Menţine celelalte dispoziţii ale decizie recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5690/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5780/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
