ICCJ. Decizia nr. 5784/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5784/2013
Dosar nr. 27108/3/2008
Şedinţa publică din 12 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 11 iulie 2008, ca urmare a admiterii excepţiei de necompetenţă materială a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti şi declinării de competenţă, reclamantele P.P. şi D.Z. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să pronunţe o hotărâre prin care să constate nevalabilitatea titlului statului şi să dispună obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren în suprafaţă de 2.500 mp, situat în Bucureşti, b-dul I.M. nr. 106, sector 6, fostă R.F. nr. 75, sector 6, ca efect al Legii nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 1.979 din 11 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei P.P. şi a respins acţiunea formulată de aceasta ca fiind introdusă de o persoana lipsită de calitate procesuală. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta D.Z., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.
Prin Decizia civilă nr. 40 A din 11 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantele-reclamante, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului, reţinând că tribunalul nu a stabilit cadrul procesual în ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii, care a fost soluţionată în parte prin raportare la dreptul comun şi în parte prin raportare la legea specială.
Prin încheierea de la termenul din 18 martie 2013, Curtea a dispus judecarea separată a celor două acţiuni, având în vedere temeiurile juridice diferite invocate de părţi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 186A din 27 mai 2013, în fond, după anulare, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formulată de reclamanta P.P., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, reţinând, în esenţă, următoarele;
Reclamanta P.P. şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile C. civ., care constituie temeiul acţiunii în cauza de faţă, a fost analizat în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite, obligatorie, conform art. 3307 C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a stabilit, în recursul în interesul legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acţiunii în revendicare; că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În dispozitivul deciziei, se arată că "în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun".
De asemenea, în motivarea deciziei, s-a arătat că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În consecinţă, Curtea a verificat în ce măsură reclamanta poate invoca în cauză încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie prevăd că aceste dispoziţii fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
În ceea ce priveşte existenţa în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate [Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII].
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).
În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky, menţionată mai sus, & 52). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001, şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În ceea ce priveşte existenţa în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, deşi nu ar putea constitui un bun în sensul Convenţiei un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai este posibilă de multe decenii, cu toate acestea, astfel cum s-a arătat mai sus, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiţii.
Totuşi, constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu, însă ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume, formularea notificării, naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar.
În cauză, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că, nici din acest punct de vedere, acest imobil nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de care reclamanta s-ar putea prevala.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că reclamanta P.P. nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Pentru a contesta dispoziţia emisă în procedura administrativă, legea a instituit calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenţiei o anumită marjă de apreciere.
În procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, instanţa poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, la examinarea cererii de restituire şi stabilirea măsurilor reparatorii. Astfel, printr-o jurisprudenţă unificată, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
S-a conchis, că, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că aceasta are pe deplin asigurat accesul la justiţie şi că, atâta timp cât demersul judiciar al reclamantei se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale, acesta se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.P., care, indicând art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele.
Astfel, reclamanta a arătat că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, a schimbat natura, dar şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât aceasta a invocat încălcarea art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care arătă că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la proprietatea sa şi nimeni nu poate fi lipsit de aceasta decât în situaţia unei cauze de utilitate publică.
Referitor la art. l din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a arătat că noţiunea de "bunuri poate cuprinde atât "bunuri actuale" cât şi valori patrimoniale inclusiv creanţe, în temeiul cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine dreptul său de proprietate.
În ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantei, s-a arătat că instanţa a motivat ca "nicio instanţă" sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut un drept de a i se restitui imobilul în litigiu şi, în consecinţă, proprietatea sa nu poate reprezenta un "bun actual" în sensul art. l din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Însă, aceasta nu a observat sau nu a voit să observe actul de la filele 96 - 97, respectiv, Sentinţa civilă nr. 1.423 din 7 noiembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 9.37/3/2007 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă prin respingerea recursului, astfel cum rezultă din Decizia civilă nr. 193A din 18 martie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a admis acţiunea reclamantei P.P. şi a fost obligată pârâta să emită decizia de retrocedare, căreia aceasta nu i s-a conformat şi nu a emis nicio decizie timp de 2 ani, şi, de aceea, a fost nevoită să promoveze o noua acţiune.
Faptul că această hotărâre este definitivă şi consfinţeşte recunoaşterea dreptului reclamantei atestă că aceasta se află în faţa unui "bun actual" şi că menţiunea din motivarea deciziei de la fila 4 referitoare la un bun actual nu este decât o interpretare greşită a instanţei de apel.
De asemenea, s-a mai arătat că decizia atacată este lipsită de temei legal, întrucât s-a considerat că reclamanta s-a adresat instanţei după pronunţare Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, deşi demersurile acesteia au fost începute la data de 19 octombrie 2006 şi nicidecum după anul 2008, când era incidentă Decizia nr. 33/2008.
Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele;
Deşi reclamanta P.P. a indicat ca temei legal al criticilor formulate şi art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că dezvoltarea acestora permite încadrarea lor în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că instanţa le va răspunde acestor critici în analiza ce se va face cu privire la acest motiv de recurs.
Astfel, în speţă, reclamanta a promovat acţiunea în revendicare, potrivit art. 480 C. civ., pe calea dreptului comun, pentru restituirea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului în litigiu, situat în Bucureşti, B-dul I.M. nr. 106, sector 6, fostă str. R.F. nr. 75, sector 6, de către pârât.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, aşa cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 1423 din 7 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 193/2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, se constată că în mod corect a apreciat instanţa de apel că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, art. 480 C. civ.
Potrivit art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
În raport de aceste dispoziţii legale, se constată că, odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, bunurile preluate de stat abuziv puteau fi solicitate în condiţiile acestei legi, care, în art. 2, menţionează ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv de către stat.
În scopul restituirii în natură, persoana care se consideră îndreptăţită la această formă de reparaţie trebuia să formuleze notificare în condiţiile şi în termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001, către unitatea deţinătoare, aşa cum este determinată prin dispoziţiile acestui act normativ.
Inaplicabilitatea dreptului comun în raport de legea specială rezultă dintr-un principiu fundamental de drept şi anume "specialia generalibus derogant", legile speciale derogă de la cele generale.
Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, respectiv sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
Însă, cu toate acestea, acţiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin care s-a arătat că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În speţă, instanţa de apel a soluţionat pe fond acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun, potrivit art. 480 - 481 C. civ., de către reclamantă, iar soluţia pronunţată este legală atât din perspectiva normelor convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene, cât şi din perspectiva dreptului intern.
Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene, se constată că s-a statuat, cu putere obligatorie pentru instanţele naţionale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "speranţa legitimă" de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.
Existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.
În acest context, refuzul administraţiei de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană.
În speţă, se constată că reclamanta nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenţiei şi nici de o speranţă legitimă, câtă vreme nu s-a făcut nicio dovadă că a acţionat în justiţie anterior datei introducerii acţiunii, 28 martie 2008, şi că, urmare a respectivului demers, deţine o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să îi fi fost recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv acesteia să existe obligaţia de restituire în natură a imobilului în litigiu, în condiţiile în care bunul autorilor săi a trecut în proprietatea statului abuziv.
În acest sens, se constată că prin Sentinţa civilă nr. 1423/2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, nu s-a recunoscut calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului în litigiu, iar în dispozitivul acesteia nu s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu către reclamantă, aşa cum susţine aceasta, ci s-a stabilit în sarcina pârâtului din prezenta cauză obligaţia să soluţioneze prin dispoziţie motivată notificarea nr. 2.228/2001 formulată de D.Z. şi notificarea nr. 60.299/2005 formulată de P.P., reclamantă în prezenta cauză, privind imobilul în litigiu.
Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea reclamantei recurente potrivit căreia, raportat la această hotărâre judecătorească, a făcut dovada că deţin un "bun actual", în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la imobilul în litigiu.
Din perspectiva dreptului intern, art. 480 - 481 C. civ., se constată că reclamanta a sesizat instanţele de judecată cu o acţiune în revendicare promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea unui imobil preluat abuziv de stat, cu motivarea că deţine un titlu asupra imobilului în litigiu, invocând dreptul autorilor săi asupra acestuia.
Reclamanta pretinde că titlul său de proprietate este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de titlul său, cel al pârâtului provine din deposedare abuzivă a autorilor săi.
Această susţinere nu poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamantei nu este consolidat şi nici nu este actual.
Astfel, reclamanta nu deţine un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieşit din patrimoniul autorilor săi ca efect al preluării, iar dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciară ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarilor iniţiali sau al moştenitorilor acestora.
Prin urmare, reclamanta nu se pot prevala de garanţii în justiţie pentru un drept pe care nu l-a dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat iniţial în patrimoniul autorilor săi nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, instanţa europeană constatând că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între simpla speranţă de restituire, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o speranţă legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004.
De aceea, constatarea faptului că reclamanta nu are un bun în sensul Convenţiei şi un titlu valabil, în sensul dreptului intern, face inutilă analiza cererii de restituie în natură a imobilului în litigiu în cadrul acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.P. împotriva Deciziei nr. 186A din 27 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 decembrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5780/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5807/2013. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
