ICCJ. Decizia nr. 5780/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5780/2013
Dosar nr. 5448/118/2010
Şedinţa publică din 12 decembrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 51/C din 29 martie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins ca neîntemeiat apelul formulat de B.D. şi B.G. împotriva Sentinţei civile nr. 4704 din 22 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, în Dosarul nr. 5448/118/2010.
A respins apelul formulat de SC H.S. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că apelul pârâţilor B.D. şi B.G., ce vizează nulitatea hotărârii şi încălcarea dreptului apelanţilor pârâţi la un proces echitabil prin nerespectarea limitelor impuse de prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. în privinţa obiectului litigiului şi a cadrului lui procesual nesocoteşte dispoziţiile legale invocate în susţinerea ei, dar şi art. 57 - 58 şi art. 129 alin. ultim din acelaşi cod pentru că, reluând judecata asupra fondului acţiunii în revendicare, tribunalul a respectat toate normele procedurale incidente în soluţionarea acţiunii cu a cărei rezolvare a fost investit.
Încălcarea prevederilor legale ce reglementează faza procesuală a revizuirii nu poate fi reţinută, din modificarea cadrului procesual -realizată la cererea reclamanţilor şi în temeiul art. 57 C. proc. civ. sau ca urmare a constatării transmisiunii calităţii procesuale pasive, cu consecinţa modificării datelor de fapt ale speţei - pentru că toate aceste schimbări au intervenit ulterior finalizării judecăţii cererii de revizuire prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, irevocabilă; prin această hotărâre a fost schimbată în tot decizia atacată pe această cale extraordinară de atac, în sensul că s-a admis apelul şi s-a desfiinţat hotărârea primei instanţe, căreia litigiul i-a fost trimis spre rejudecare în scopul analizării pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii de reclamanţi prin acţiunea introdusă la 17 iunie 1999.
Respectarea dispoziţiilor art. 326 C. proc. civ. trebuie raportată la procedura finalizată prin decizia Curţii de Apel Constanţa, iar nu la cea desfăşurată în faţa instanţei de fond în litigiul de faţă, pentru că tribunalul a fost investit cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare de drept comun, iar nu a unei căi extraordinare, de retractare şi, pe cale de consecinţă, schimbând cadrul procesual stabilit prin hotărârea supusă revizuirii prin aplicarea art. 57 - 58 din acelaşi cod sau prin constatarea transmisiunii calităţii procesuale pasive, nu a încălcat principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti.
Nu a putut fi primită nici apărarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată a altor persoane, prin care reclamanţii au solicitat la 23 septembrie 2010 introducerea în cauză, în calitate de persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi aceştia, a celorlalţi comoştenitori asupra succesiunii Cpt. Ş.A., constituie o formă de manifestare a abuzului de drept, menită să satisfacă cerinţele regulii unanimităţii, pentru că, pe de o parte, problema admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată doar de unii dintre coindivizari a fost rezolvată irevocabil prin Decizia nr. 4/C/2008 a Curţii de Apel Constanţa, iar pe de altă parte pentru că legiuitorul recunoaşte dreptul exercitării acestei forme de intervenţie forţată oricăreia dintre părţi, iar instanţa în faţa căreia este formulată nu poate cenzura primirea ei în principiu deoarece codul de procedură civilă nu prevede, ca în cazul intervenţiei voluntare, necesitatea discutării admisibilităţii în principiu a cererii de chemare în judecată a altor persoane.
Depăşirea limitelor învestirii nu poate fi reţinută nici din perspectiva nerespectării obiectului dedus judecăţii ca urmare a constatării transmisiunii calităţii procesuale pasive şi a renunţării reclamanţilor la cererea de constatare expresă a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea lor cu intimata D.A..
Ca urmare a relaţiilor comunicate de SPIT Constanţa prin adresa nr. R-S 153049 din 05 octombrie 2010, din care a reieşit că pentru imobilul din str. T. nr. 30 figurează înscrişi şi impuşi numiţii B.G. şi D., conform actului de vânzare-cumpărare nr. 380 din 31 martie 2009 încheiat cu SC H.S. SRL, la termenul din 21 octombrie 2010 tribunalul a pus în discuţia părţilor necesitatea precizării cadrului procesual pasiv, iar la termenul din 18 noiembrie 2010 a luat act de solicitarea reclamanţilor şi a intervenienţilor şi a constatat transmisiunea calităţii procesuale pasive în persoana numiţilor B.G. şi D., conform actului translativ de proprietate anterior menţionat.
Această constatare a instanţei de fond, necontestată de pârâta iniţială sau de pârâţii persoane fizice cărora le-a fost transmisă calitatea procesuală, nu contravine principiului disponibilităţii şi, pe cale de consecinţă, nu depăşeşte limitele investirii pentru că rezolvarea corectă a litigiului obliga instanţa să dea eficienţă transmisiunii oneroase a imobilului, dreptul de proprietate invocat de reclamanţi şi intervenienţi neputând fi valorificat decât în contradictoriu cu posesorul actual al terenului revendicat care se pretinde, la rându-i, proprietar.
De altfel, deşi nicio dispoziţie legală nu obligă pe noul titular să notifice instanţei şi părţii faptul transmisiunii sau să intervină în proces, principiile generale, inclusiv exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor, îi impun o astfel de obligaţie, ori instanţa nu putea să încalce aceste principii şi, pe cale de consecinţă, să ignore transmisiunea la care s-a făcut referire anterior, ce-i fusese adusă la cunoştinţă prin relaţiile comunicate de autorităţile administrative locale.
Modificarea acţiunii cu nerespectarea prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi raportată la precizările orale formulate la termenul din 08 septembrie 2011, pentru că prin restrângerea obiectului acţiunii iniţiale doar la cererea de revendicare a terenului, cu consecinţa examinării valabilităţii titlului invocat de pârâţi şi a celor ce l-au precedat pe cale incidentală, în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor invocate de părţi, nu s-a adus atingere drepturilor procesuale ale pârâţilor apelanţi care - potrivit menţiunilor din încheierea întocmită la acel termen de judecată - nu s-au opus acestor precizări la momentul formulării lor de către apărătorul reclamanţilor.
Soluţionând cererea în aceste limite tribunalul nu a depăşit obiectul învestirii şi nici dreptul la apărare al părţii adverse, ci a dat eficienţă dispoziţiilor art. 129 alin. ultim C. proc. civ. şi a respectat principiul disponibilităţii care, în sens material, circumscrie dreptul părţii de a determina limitele cererii de chemare în judecată şi de a dispune, pe cale incidentală, de obiectul procesului.
În examinarea criticilor referitoare la lipsa titlului de proprietate al reclamanţilor şi la caracterului preferabil şi legal constituit al titlului pârâţilor s-au avut în vedere dispoziţiile art. 480 C. civ. dar şi cele ale art. 481 din acelaşi cod.
În cazul în care dreptul de proprietate este încălcat şi se pune în discuţie chiar existenţa lor, persoana căreia i se contestă acest drept are la îndemână acţiunea în revendicare, prin care cere restituirea acelui bun de la o persoană care-l deţine în fapt, şi care se pretinde, la rându-i, proprietar.
Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv, drept care, conform regulii "actori incumbit probatio" înscrisă în art. 1169 C. civ., trebuie dovedit de reclamant.
Proba deplină, absolută a dreptului de proprietate nu se poate realiza prin intermediul titlurilor de proprietate pentru că acestea constituie doar mijloace relative de probă şi au caracterul unor simple prezumţii ale dreptului real, deduse din însăşi existenţa lor.
Totuşi, în măsura în care atât reclamantul, cât şi pârâtul, invocă titluri de proprietate asupra imobilului litigios, care emană, însă, de la autori diferiţi, instanţa va proceda la compararea acestora şi va da câştig de cauză părţii al cărei titlu este mai preferabil.
În cauză, reclamanţii au dedus judecăţii încălcarea dreptului lor de proprietate asupra terenului situat în Constanţa, str. T. nr. 30 şi au pretins recunoaşterea acestui drept pe calea acţiunii în revendicare în cadrul căreia s-a pus în discuţie valabilitatea titlurilor invocate asupra bunului, fiecare parte considerându-se proprietar.
Din examinarea actelor depuse de reclamanţi în susţinerea dreptului lor de proprietate rezultă că imobilul în litigiu a aparţinut lui Ş.A. care, prin actul de vânzare-cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Constanţa sub nr. 2387/1912, a cumpărat de la G.C. un teren de circa 14.711 şi 74 mp situat în partea de nord a oraşului Constanţa.
Acest imobil a făcut ulterior obiectul acţiunii de partaj soluţionată prin Decizia nr. 68/1937 a Curţii de Apel Constanţa, hotărâre prin care s-a creat o stare de coproprietate între cumpărătorul de drepturi succesorale L.N. şi o parte dintre moştenitorii defunctului Ş.A.. Prin această hotărâre judecătorească s-a statuat că masa succesorală rămasă după defunctul Căpitan Ş.A. se compune din "întinderea de peste 50 de hectare, cu toate construcţiile, drumurile, atenansele etc. situate în oraşul Constanţa, numite "Parcul B.T.", învecinată de o parte cu bulevardul R.M., de altă parte cu Marea Neagră, cu proprietatea Dr. C. şi strada T.". S-a ordonat ieşirea din indiviziunea bunurilor succesorale şi împărţirea lor în 360 părţi egale din care 249,6/360 părţi s-au atribuit cumpărătorilor de drepturi succesorale Ing. L.N., iar restul părţilor respectiv câte 9/360 moştenitorilor M.G.A., A.C., P.B., V.Ş., Colonel I.Ş., câte 8/360 părţi moştenitorilor E.G., C.Ş. şi S.F., şi 14,4/360 părţi moştenitoarei E.I.Ş.
Includerea lotului nr. 42, din care face parte terenul revendicat, în averea astfel partajată rezultă din procesul-verbal nr. 2886 întocmit la 05 septembrie 1943 de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare din circumscripţia Judecătoriei Constanţa potrivit căruia, în calitate de coproprietar, ing. L.N. a solicitat întabularea imobilului situat în Constanţa, Parcelarea C., str. T. nr. 20, identificat şi în planul aflat în Dosarul nr. 79/1942 al Tribunalului Constanţa ca fiind lotul nr. 42, compus din teren în suprafaţă de 594 mp, rămas de pe urma defunctului Căpitan Ş.A., care era stăpânit în indiviziune conform titlurilor şi cotelor stabilite prin Decizia civilă nr. 69/1937 a Curţii de Apel Constanţa. Neconcretizarea acestei solicitări prin întabularea ca atare a dreptului indiviz sau nepartajarea în natură a averii succesorale la care face referire hotărârea judecătorească anterior menţionată, prin formarea şi atribuirea loturilor corespunzător părţilor deţinute de fiecare coindivizar, nu conduc la concluzia inexistenţei dreptului de proprietate invocat de intimaţii reclamanţi şi intervenienţi în litigiul de faţă pentru că aceştia au dovedit că autorul lor a dobândit terenul ce forma lotul nr. 42, în suprafaţă de 594 mp, prin act cu titlu oneros de la G.C., în 1912, iar caracterul indiviz al dreptului afirmat de titularii acţiunii asupra bunului revendicat nu este de natură să conducă la respingerea acesteia câtă vreme prin probatoriile administrate nu s-a făcut dovada că acest lot a ieşit din patrimoniul defunctului Ş.A. sau al moştenitorilor acestuia într-una din modalităţile stabilite de lege.
Lipsa dreptului de proprietate al reclamanţilor şi intervenienţilor nu poate fi întemeiată nici pe relaţiile comunicate instanţei de Primăria municipiului Constanţa - Direcţia Patrimoniu, respectiv istoricul de rol fiscal pentru imobilul din Constanţa, str. T. nr. 30 pentru că prin adresele nr. 29797 din 15 decembrie 1997 şi nr. 2453 din 25 ianuarie 1999 Primăria municipiului Constanţa a arătat că "după stabilirea şi reglementarea drepturilor succesorale între urmaşii Cpt. Ş.A., lui L.N." i-au revenit mai multe terenuri, atât în Parcelarea "Ş.", cât şi în Parcelarea "C.", în aceasta din urmă şi lotul nr. 42.
În ceea ce priveşte titlul pârâţilor, din succesiunea transmisiunilor cu titlu oneros la care s-a făcut referire în considerentele apelului şi care au fost avute în vedere de tribunal la stabilirea caracterului preferabil al titlului reclamanţilor rezultă că imobilul revendicat a fost cumpărat de B.G. şi D. de la SC H.S. SRL prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009. Autoarea pârâţilor a dobândit imobilul de la vânzătoarea D.A., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3148 din 28 iulie 1998, dreptul de proprietate al acesteia din urmă fiind dovedit cu certificatul de moştenitor nr. 1404/1995 eliberat de notariatul de Stat Constanţa, prin care a fost dezbătută succesiunea soţului său, D.P., şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 30945 din 10 septembrie 1993, încheiat cu L.I.
L.I. a dobândit imobilul situat în Constanţa, str. T. nr. 30, fost nr. 12, prin succesiune, în calitate de unic moştenitor al tatălui său, L.H., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 2550 din 10 septembrie 1993, suplimentar la certificatul de moştenitor nr. 872/1977; L.H. cumpărase imobilul prin actul de vânzare transcris sub nr. 91 din 23 februarie 1919 la Grefa Tribunalului Constanţa, potrivit căruia vânzătorul A.M. a vândut "un loc de casă care face parte din Cartierul Căpitanului Ş.A. şi din lotul nr. 45", în suprafaţă de 405 mp. La rândul său, A.M. a dobândit terenul astfel înstrăinat prin actul de schimb autentificat la Tribunalul judeţului Constanţa sub nr. 1052 din 01 iunie 1916, încheiat cu Ş.A., prin care a renunţat la locul cumpărat de la cocontractantul său în 1913, situat în Cartierul Ş., careul D, lotul nr. 14 şi a primit de la Ş.A. lotul 45 din Cartierul Ş., pe care acesta îl poseda de la defunctul G.C., în suprafaţă de 405 mp.
Potrivit certificatului nr. 39942 din 01 octombrie 1937 eliberat de Grefa Tribunalului Constanţa acest act de schimb a fost înregistrat în registrul de transcripţiuni sub nr. 1607/1916, printre actele de vânzare intervenite asupra parcelărilor G.C. şi Căpitan Ş.A., printre care nu figurează vreun act translativ de proprietate încheiat de Ş.A. pentru lotul nr. 42.
Din succesiunea transmisiunilor cu titlu oneros rezultă că vânzătorul L.I. a transmis soţilor D.A. şi D.P. un imobil care nu aparţinea patrimoniului său pentru că autorul său, L.H., nu cumpărase de la A.M. lotul nr. 42, pentru care reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor în prezenta acţiune în revendicare, ci lotul nr. 45 din parcelările C. şi Ş., care avea o suprafaţă de 405 mp, spre deosebire de cel dintâi, a cărui întindere era de 594 mp.
Menţionarea în certificatul de moştenitor nr. 2550 din 10 septembrie 1993, suplimentar la certificatul de moştenitor nr. 872/1977, a lotului nr. 42 ca şi componentă a masei succesorale rămasă de pe urma defunctului L.H. nu este de natură a înlătura ineficienţa actului de vânzare-cumpărare încheiat de L.I. cu D.A. şi P. şi, pe cale de consecinţă, a transmisiunilor ulterioare intervenite în temeiul acestui act între D.A. şi SC H.S. SRL şi între aceasta din urmă şi pârâţii B. pentru că certificatul de moştenitor nu face dovada proprietăţii, ci doar pe aceea de succesibil, iar obiectul dreptului de proprietate dobândit de L.H. prin actul de vânzare-cumpărare încheiat cu A.M. în 1919 rezultă cu certitudine din cuprinsul înscrisului în care s-a materializat această convenţie de înstrăinare, potrivit căreia ceea ce s-a vândut şi s-a cumpărat a fost terenul de 405 mp din lotul nr. 45.
Nu prezintă relevanţă în aprecierea valorii probatorii a actului de vânzare-cumpărare invocat de pârâţii apelanţi împrejurarea întabulării dreptului lor de proprietate şi al autoarei lor în cartea funciară câtă vreme părţile opun titluri ce provin de la autori diferiţi - aspect ce nu a fost contestat prin motivele de apel - şi nici identitatea vecinătăţilor menţionate în actul de schimb din 1916 şi în actul prin care A.M. a vândut terenul către L.H. pentru că, pe de o parte, atâta vreme cât ambele contracte au avut ca obiect lotul nr. 45, vecinătăţile nu puteau fi diferite, iar pe de altă parte, pentru că neconcordanţa dintre numărul lotului deţinut în proprietate şi cel transmis prin act cu titlu oneros a fost raportată la titlul de moştenitor al numitului L.I. şi la transmisiunile ulterioare acestuia.
Nefondate sunt şi susţinerile referitoare la modificarea în timp a numărului loturilor care, potrivit apelanţilor, ar explica eroarea strecurată în actele translative de proprietate ce au precedat titlul lor cu privire la acest aspect, pentru că din expertiza întocmită la instanţa de fond de expertul C.C., dar şi din raportul de expertiză topo cadastrală întocmit în Dosarul nr. 856/118/2006 al Tribunalului Constanţa de acelaşi expert, în calitate de expert parte al SC H.S. SRL şi al pârâţilor B., rezultă că terenul deţinut de aceştia din urmă în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat în 2009 se suprapune, în întregime, pe amplasamentul vechiului lot 42 din parcelarea C.; schiţele aferente celor două rapoarte de expertiză prezintă amplasamentul loturilor cu aceeaşi numerotare în planurile de parcelare ale oraşului Constanţa din iunie 1921 şi martie 1936, şi în ambele configuraţia loturilor 42 şi 45 este aceeaşi.
De altfel, modificarea în timp a numerotării loturilor incluse în parcelările C. şi Ş. nu rezultă nici din relaţiile comunicate de autorităţile administrative locale, iar apelanţii nu au administrat alte probatorii referitoare la acest aspect.
Preferabilitatea titlului apelanţilor nu poate fi întemeiată nici pe argumentul referitor la atitudinea lor subiectivă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia deţin imobilul revendicat deoarece încheierea acestui act cu bună-credinţă şi în condiţiile unei erori comune şi invincibile asupra calităţii de proprietari a vânzătorilor anteriori nu se verifică în speţă.
Pentru a fi de bună-credinţă, cumpărătorul are obligaţia de a se convinge că a contractat cu un verus dominus, deci trebuie să depună diligenţe pentru a lua cunoştinţă care este titlul de proprietate al vânzătorului şi dacă acesta nu este contestat.
Omisiunea acestuia de a afla care este titlul celui de la care cumpără reprezintă o gravă neglijenţă (culpa lata), vecină cu dolul, iar în aceste condiţii nu se poate aprecia că el a fost de bună-credinţă, pentru că a neglijat luarea măsurilor de precauţie cele mai ordinare.
În speţă, din probatoriile administrate rezultă că pârâţii apelanţi deţin în zona străzii T. mai multe terenuri, respectiv 840 mp în partea opusă lotului 42, fără titlu, şi suprafaţa de 600 mp, componentă a lotului 43, cumpărată în 1996; aceste imobile fac obiectul altor acţiuni în revendicare formulate de reclamanţi, a căror soluţionare s-a făcut în mod public şi concomitent cu acţiunea de faţă, dar şi pe o perioadă îndelungată de timp (acţiunea în revendicarea terenului în suprafaţă de 1507,40 mp situat în Constanţa, str. T. de la nr. 30 spre mare a fost înregistrată în 2000 şi opusă inclusiv pârâţilor apelanţi); prin urmare, titularii căii de atac nu pot susţine cu temei că în 2009, când au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu SC H.S. SRL, nu au avut cunoştinţă de existenţa acestor litigii, inclusiv a acţiunii de faţă, şi nici că s-au aflat într-o eroare comună, unanimă şi invincibilă cu privire la calitatea vânzătorului, deci nu pot pretinde calitatea de subdobânditor de bună-credinţă care să le confere câştig de cauză în conflictul de interese legitime cu adevăraţii proprietari ai bunului revendicat şi în aplicarea principiului aparenţei de drept.
2. Recursul
2.1. Motive
Pârâţii B. D., B.G. şi SC H.S. SRL au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici:
Instanţa de fond şi de apel au încălcat principiile procesului civil, asimilate încălcării unor norme prevăzute sub sancţiunea nulităţii, astfel cum dispune art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce constituie motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În mod greşit a fost modificat cadrul procesual prin introducerea terţilor intervenienţi, care au urmărit să-şi valorifice drepturi proprii de natură să modifice elementele iniţiale ale acţiunii, depăşindu-se limitele predeterminate legal ale cazului de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţele au extins procesul cu cererile de intervenţie voluntară şi forţată a terţilor care nu au calitate de reclamanţi în acţiunea iniţială. Terţii nu au avut calitatea de revizuenţi. Prin modificarea cadrului procesual a fost extins procesul la actul juridic autentificat sub nr. 380/2009 prin care pârâţii B. au cumpărat de la SC H.S. SRL.
Ca terţi faţă de procesul de revizuire, în şedinţa din 21 martie 2012 pârâţii B. D. şi B.G. au invocat inopozabilitatea hotărârii de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. precum şi excepţia de ordine publică de neretroactivitate a art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003 care a instituit un motiv de revizuire ce nu exista la data finalizării litigiului în care a fost pronunţată hotărârea supusă revizuirii în cauză. Instanţa de apel nu a pus în dezbaterea părţilor acest motiv invocat de către apelanţi, precum şi dacă acest motiv putea fi conceput ca motiv de ordine publică.
Instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1169 C. civ. pentru că reclamanţii aveau obligaţia să facă dovada că sunt proprietarii terenului revendicat. Reclamanţii nu au făcut dovada atribuirii bunului în litigiu în proprietatea autorului lor, iar actele prezentate de aceştia nu fac dovada dreptului de proprietate care să fie opus pârâţilor.
Instanţa a ignorat problema esenţială a împrejurărilor în care reclamanţii pretind că au fost deposedaţi. În răspunsul la întâmpinarea pârâtei SC H.S. SRL, depus la 17 ianuarie 2000, reclamanţii au arătat că imobilul a fost preluat de stat prin Decretul de expropriere nr. 102/1950. Preluarea abuzivă a imobilului de către stat a fost invocată de reclamanţi şi în acţiunea în revendicare soluţionată prin Decizia civilă nr. 379/C/2011 a Curţii de Apel Constanţa.
Întrucât terenul a fost preluat abuziv de stat, acţiunea în revendicare este paralizată prin opunerea titlului subdobânditorilor de bună-credinţă.
Prin completarea motivelor de recurs, făcută în termen, recurenţii au susţinut că există o eroare materială cu privire la terenul ce a făcut obiectul schimbului intervenit în anul 1916, şi deşi recurenţii au contestat în apel identificarea terenului revendicat cu terenul dobândit de ei, această apărare nu a fost examinată şi verificată prin probe.
S-au aplicat greşit principiile legale privind efectele produse prin moştenirea aparentă, care întemeiază dreptul înstrăinătorului-erede de a vinde unui cumpărător care se bazează pe credinţa dată de verificări făcute de notarul de stat, în contextul legislativ din 1993. Nici subdobânditorul SC H.S. SRL sau pârâţii B. nu ar fi avut alte posibilităţi de verificare, după cum, nicio altă persoană aflată în situaţia lor nu s-ar fi putut comporta cu o altă diligenţă.
Posesia deţinută de L.H. nu a fost contestată de L.N., autorul reclamanţilor, şi nici posesia continuată de L.I. din 1958 până în 1993. Mai mult de 30 de ani L.I. a posedat terenul sub nume de proprietar, ca unic moştenitor.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., a schimbat în tot Decizia civilă nr. 92/C din 30 ianuarie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa şi a admis apelul împotriva Sentinţei civile nr. 116 din 28 februarie 2000, pronunţată de Tribunalul Constanţa. A trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă.
Prin Sentinţa civilă nr. 116 din 28 februarie 2000 acţiunea în revendicare formulată de către reclamanţii L.N., L.A., L.V., T.A. şi D.A. a fost respinsă ca inadmisibilă, reţinându-se că acţiunea nu a fost exercitată de către toţi coproprietarii. Prin urmare, desfiinţarea acestei sentinţe, şi trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă, a avut drept consecinţă reluarea judecăţii in limine litis, câtă vreme în cauză nu fusese săvârşit niciun act de procedură care să vizeze un alt aspect decât problema calităţii procesuale active dedusă din nerespectarea principiului doctrinar al unanimităţii.
În aceste condiţii, cu ocazia rejudecării procesului în primă instanţă, puteau fi săvârşite toate actele de procedură specifice acestei etape procesuale, deci, inclusiv lărgirea sferei subiective a procesului prin formularea unor cereri de intervenţie.
Aşadar, critica recurenţilor, în sensul că rejudecarea procesului trebuia să aibă loc numai între persoanele care au avut calitatea de parte în etapa revizuirii este neîntemeiată şi nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., câtă vreme actele de procedură de lărgire a cadrului procesual iniţial au fost săvârşite cu respectarea cerinţelor prevăzute în Codul de procedură civilă pentru admisibilitatea lor.
În egală măsură, nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ. critica privitoare la nesocotirea prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., pe considerentul că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor motivul invocat de către apelanţi legat de inopozabilitatea hotărârii de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., precum şi excepţia de ordine publică de neretroactivitate a art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003 care a instituit un motiv de revizuire ce nu exista la data finalizării litigiului în care a fost pronunţată hotărârea supusă revizuirii în cauză.
Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate constitui temei de casare a unei hotărâri judecătoreşti, în măsura în care, vătămarea procesuală ce ar fi fost cauzată recurentului prin săvârşirea unui act de procedură nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului respectiv. Or, pentru a se dispune anularea actului de procedură trebuie să se stabilească faptul că, prin refacerea lui, sunt restabilite drepturile procesuale ignorate anterior. În speţă, însă, nu se poate susţine că recurenţii au fost vătămaţi procesual prin faptul nepunerii în discuţia părţilor a motivului invocat cu ocazia dezbaterilor în fond, câtă vreme prin acest motiv deduceau analizei probleme legate de admisibilitatea revizuirii ce fusese soluţionată prin Decizia civilă nr. 4/C/2008, rămasă irevocabilă în temeiul Deciziei nr. 7495 din 15 iulie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cum critica deciziei menţionate nu mai putea forma obiect de analiză în apelul împotriva sentinţei pronunţate în fond după trimiterea spre rejudecare, eventuala lipsă de rol activ a instanţei de apel, concretizată în faptul nepunerii în discuţia părţilor a unui aspect invocat eu ocazia dezbaterilor în fond nu este de natură să atragă incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Nu este întemeiată nici critica legată de nesocotirea prevederilor art. 1169 C. civ., care stabileşte că acela care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
Interpretarea sau aplicarea eronată a acestui text ar fi însemnat că instanţele de fond, în lipsa unei excepţii anume reglementate, ar fi răsturnat sarcina probei, şi ar fi impus pârâţilor să probeze, mai întâi, faptul că reclamanţii nu sunt proprietarii imobilului revendicat. Or, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză. Prin urmare, critica nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Critica legată de neanalizarea modalităţii de preluare a terenului în litigiu, în baza Decretului nr. 102/1950, este invocată în recurs omisso medio deşi, aşa cum înşişi recurenţii arată, înaintea primei instanţe au fost administrate dovezi privitoare la preluarea terenului în această modalitate. Astfel, la dosarul constituit la nivelul Tribunalului Constanţa este depus acest decret de expropriere, iar în considerentele Sentinţei civile nr. 4704 din 22 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă s-a arătat că "din probele administrate nu rezultă că lotul 42 ar fi ieşit vreodată din patrimoniul lui Ş.A. sau al moştenitorilor acestuia, într-una din modalităţile prevăzute de lege. În lipsa unor probe certe în acest sens, nu se poate aprecia nici că terenul în discuţie ar fi intrat la un moment dat în proprietatea statului, cu atât mai mult cu cât în prezent se află în stăpânirea unor persoane fizice, în urma unor înstrăinări succesive". Ca atare, pârâţii aveau interes şi trebuiau să critice sentinţa în apel şi sub acest aspect. Întrucât nu au făcut-o, sentinţa a intrat în putere de lucru judecat privitor la chestiunea menţionată.
În fine, legat de identificarea loturilor ce formează obiectul litigiului nu s-a invocat încălcarea legii în administrarea probelor, de natură să ducă la stabilirea greşită a situaţiei de fapt, ci doar aspecte ce ţin de identificarea loturilor, lucru ce reiese cu evidenţă şi din susţinerea că s-a produs o eroare materială cu privire la terenul revendicat. Or, administrarea de probe pentru identificarea bunului litigios este atributul exclusiv al instanţelor de fond, ţine de temeinicia hotărârii, şi în speţă instanţele de fond au administrat dovezi în scopul menţionat.
După cum, faptul că autorul pârâţilor ar fi stăpânit terenul în tot timpul necesar pentru dobândirea prin uzucapiune constituie o apărare de fond, de analizat în apel, sens în care s-a şi pronunţat Înalta Curte la termenul din 12 septembrie 2013. Or, instanţa de apel s-a pronunţat asupra succesiunii de transmiteri ale dreptului de proprietate ale autorilor pârâţilor, în sensul învederat prin motivele de apel care, deşi formulate de către un profesionist, nu au dedus analizei problema uzucapiunii.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenţii vor fi obligaţi la cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi şi intimaţii-intervenienţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii B.D., B.G. şi SC H.S. SRL împotriva Deciziei civile nr. 51/C din 29 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă pe recurenţii-pârâţi la 4340 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi şi intimaţii-intervenienţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5757/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5784/2013. Civil → |
|---|
