ICCJ. Decizia nr. 5690/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5690/2013

Dosar nr. 35918/3/2009

Şedinţa publică din 5 decembrie 2013

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 septembrie 2009 sub nr. 35.918/3/2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantele A.M. şi P.I.I. au chemat în judecată pârâţii S.R.T.V., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să oblige pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren în suprafaţă de 438,42 mp situat în C.D., nr. 191, sector 1, Bucureşti, iar în cazul în care instanţa va considera că nu este posibilă restituirea în natură, să oblige pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 200.000 euro echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri băneşti pentru terenul respectiv.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că, terenul care face obiectul litigiului, a fost dobândit de către autorul comun, I.A. (decedat la 25 octombrie 1996), de la numiţii E. şi A.B., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3755 din 47 din data de 7 decembrie 1949 şi transcris de Tribunalul Ilfov sub nr. 9788 din 29 decembrie 1949.

Prin Decizia nr. 1486 din 19 noiembrie 1953 emisă de fostul Sfat Popular al Raionului Stalin, în baza Decretului nr. 111 din 14 iulie 1951, terenul situat în C.D., nr. 191, sectorul 1, Bucureşti a fost trecut în proprietatea statului de la numiţii A.B. şi E.B., decret ce se afla în contradicţie cu dispoziţiile Constituţiei din anul 1948.

Au susţinut reclamantele că preluarea imobilului este nelegală, de vreme ce la momentul preluării (anul 1953) proprietarul terenului era autorul lor, I.A., care îl dobândise de la E. şi A.B. încă din anul 1949. La data de 25 octombrie 1996, I.A. a decedat, fiind moştenit de către A.M. - în calitate de soţie supravieţuitoare, şi de P.I.I. - în calitate de fiică moştenitoare - legatar universal, aspect confirmat prin certificatul de moştenitor nr. 18/218 februarie 1997 autentificat de Biroul Notarial F.

Reclamantele au invocat în sprijinul cererii lor dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

În privinţa cererii subsidiare, reclamantele au arătat că solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent este posibilă în situaţia în care restituirea în natură a terenului preluat abuziv nu se poate realiza, întrucât legea prevede această măsură de reparaţie. Reclamantele au arătat că au fost private de dreptul lor de proprietate asupra terenului, iar această privare trebuie urmată de restituirea bunului ori de o despăgubire la valoarea reală de circulaţie, în caz contrar se va aduce atingere dreptului lor consacrat şi garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi art. 6 din Convenţia Europeană. în dezvoltarea motivării acţiunii, reclamantele au evocat jurisprudenţa Curţii europene, precum şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie evidenţiată în deciziile nr. 20/2007, nr. 33/1994 şi nr. 33/2008 pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii.

Pârâta S.R.T.V. a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca inadmisibilă, întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu mai este posibilă acţiunea în revendicare de drept comun. A arătat că, persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură sau care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natura a imobilului, nu au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiata pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Cu privire la cererea formulată de reclamante în subsidiar, pârâta a apreciat-o ca fiind inadmisibilă. Posibilitatea de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, este reglementată numai în cadrul procedurii administrative deschise foştilor proprietari de Legea nr. 10/2001, procedură de care reclamantele nu au dorit să uzeze.

Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acţiunii în revendicare întrucât reclamantele nu dovedesc că terenul pe care l-ar fi moştenit de la autorul lor s-a aflat în perimetrul pe care este amplasată S.R.T.V.. A mai precizat pârâta că este un serviciu public de televiziune autonom, iar suprafeţele de teren pe care este amplasată instituţia constituie, conform anexei 2 la Legea nr. 41/1994, domeniu public al statului.

Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice au formulat întâmpinare invocând excepţiile privind netimbrarea acţiunii, a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Ministerului Finanţelor Publice şi a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. atâta timp cât din situaţia de fapt expusă rezultă că situaţia juridică a imobilului în litigiu este reglementată de Legea nr. 10/2001. Actul normativ instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În temeiul art. 137 C. proc. civ., tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia netimbrării şi a inadmisibilităţii acţiunii.

Prin Sentinţa civilă nr. 1139 din 10 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca, neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi cererile principală şi subsidiară formulate de reclamante în contradictoriu cu S.R.T.V., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză de expert D.M. imobilul litigios este încorporat în prezent în terenul deţinut de pârâta S.R.T.V., fiind proprietate publica a Statului Român, în temeiul Anexei la Legea nr. 213/1998, pct. 29. în consecinţă, calitatea procesuala pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice este dată în virtutea art. 12 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 213/1998, considerente pentru care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În ceea ce priveşte fondul cauzei tribunalul a reţinut că reclamantele nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea terenului situat C.D., nr. 191, sector 1, Bucureşti. Cu toate acestea, Legea nr. 10/2001 nu poate fi ignorată în evaluarea legalităţii şi temeiniciei unei cereri în revendicarea unui imobil preluat de stat formulată pe temeiul dreptului comun, după data intrării în vigoare a legii speciale, astfel cum rezultă din Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite într-un recurs în interesul legii, invocată de reclamante în acţiune.

Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia în interesul legii, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, întrucât s-ar încalcă principiul specialia generalibus derogant. Însă, astfel cum se reţine în decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie, în sensul analizării, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, măsura în care legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Reţine instanţa de fond că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la a analiza existenţa unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse. Dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 impun instanţei să analizeze dacă reclamantele din prezenta cauză deţin un "bun" în sensul Convenţiei, aspect ce le-ar îndreptăţi la admiterea cererii în revendicare.

Aplicând considerentele teoretice în prezenta cauza, tribunalul a reţinut că reclamantele nu au făcut dovada existenţei unui bun în patrimoniu lor în privinţa imobilului revendicat. Se reţine că, imobilul situat la fosta adresă C.D., nr. 191, sector 1, Bucureşti a fost dobândit de autorul reclamantelor, I.A., prin act sub semnătură privată de la numiţii A.B. şi E.B., conform contractului de vânzare-cumpărare nedatat şi neautentificat. Au fost înlăturate susţinerile reclamantelor în sensul că autorul acestora ar fi dobândit imobilul prin act autentic de la foştii proprietari A.B. şi E.B., deoarece nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens.

Mai mult decât atât, din relaţiile cu nr. 56127 din 31 martie 2010 comunicate de Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale sector 1, rezultă că la adresa din Strada C.D. nr. 191, sector 1, Bucureşti autorul reclamantelor I.A. nu a fost înregistrat pe rolul fiscal cu terenul revendicat. De asemenea, tribunalul a reţinut că rolul fiscal pentru acest imobil a fost deschis în anul 1950, ulterior anului 1949, în care reclamantele pretind că numitul I.A. a dobândit proprietatea asupra imobilului. Singurul act autentic depus la dosar de către reclamante este contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1050/1942 care se referă la cumpărarea de către numitul I.A. a terenului situat în Bucureşti, C.D. nr. 189, sector 1, teren care nu face obiectul dosarului de faţă.

În raport de situaţia de fapt reţinută, tribunalul a constatat că reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului situat în Bucureşti, Strada C.D. nr. 191 sector 1, întrucât înscrisul sub semnătură privată invocat nu face dovada transmiterii dreptului de proprietate, neputându-se aplica nici prezumţia instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 deoarece în actul de preluare sunt trecuţi ca proprietari A.B. şi E.B.

S-a concluzionat că reclamantele nu pot revendica un bun pe care autorul acestora nu l-a avut niciodată în proprietate.

De asemenea, în speţă, reclamantelor nu li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară nici calitatea de proprietari ai imobilului şi nici nu s-a dispus expres în sensul restituirii bunului. Aşadar, în speţă, nu poate fi recunoscută reclamantelor nici dreptul de proprietate şi nici creanţa, constând în despăgubiri pentru imobilul litigios.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantele A.M. şi P.I.I., criticând hotărârea atacată pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia civilă nr. 114A din 12 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante A.M. şi P.I.I.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele considerente:

Terenul din litigiu în suprafaţă de 438,42 mp a fost dobândit de către autorul reclamantelor, I.A., de la numiţii E. şi A.B., conform contractului de vânzare-cumpărare neautentificat, înregistrat la grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 3755 din 47 din data de 7 decembrie 1949, transcris de acelaşi tribunal sub nr. 9788 din 29 decembrie 1949.

Or, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată, care se presupune că s-a petrecut cel mai târziu la data înregistrării actului la grefa Tribunalului Ilfov, respectiv 07 decembrie 1949, nu exista cerinţa formei autentice pentru încheierea valabilă a vânzării-cumpărării unui imobil. Cerinţa a fost prevăzută în mod expres în art. 2 din Decretul nr. 221 din 6 septembrie 1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare.

Se reţine că aceste dispoziţii au fost avute în vedere şi de legiuitor în redactarea art. 23 din Legea nr. 10/2001 pentru a căror aplicare au fost înscrise dispoziţiile de la pct. 23.1 din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care prevăd că: "Prin acte doveditoare se înţelege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea)".

Or, Decretul nr. 221 din 6 septembrie 1950 a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 75 din 6 septembrie 1950, acesta producându-şi efectele începând chiar cu data publicării sale.

Cum actul sub semnătură privată de vânzare-cumpărare exhibat de către reclamante a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 221/1950, s-a considerat actul ca fiind doveditor de proprietate. Se are în vedere că, înscrisul sub semnătură privată a căpătat dată certă prin prezentarea acestuia la instituţiile statului, respectiv la data de 27 decembrie 1949, la Administraţia Financiară Sector I Galben. Totodată, actul a fost transcris în Registrul de transcripţiuni sub nr. 9788 din data de 29 decembrie 1949, dovadă în acest sens fiind parafa şi ştampila respectivei autorităţi publice. Având în vedere dispoziţiile art. 1182 C. civ., curtea de apel reţine că acest contract a căpătat dată certă de la data de 27 decembrie 1949. Prin urmare, deşi în contract nu s-a prevăzut data încheierii acestuia, contractul de vânzare-cumpărare a căpătat dată certă la data de 27 decembrie 1949.

Potrivit raportului de expertiză în specialitatea topografie, efectuat la instanţa de fond de expert tehnic D.M., imobilul ce face obiectul actului de vânzare-cumpărare se identifică cu o parte a terenului deţinut în prezent de S.R.T.V.. În privinţa terenului situat la adresa din Bucureşti, str. C.D. nr. 191, s-a emis deciziunea nr. 1486 din 19 noiembrie 1953 de către Sfatul popular al raionului Stalin prin care s-a luat act de decizia Secţiunii Financiare a Capitalei cu nr. 104/1953 prin care un număr de 243 terenuri virane prevăzute în tabelul anexă care face parte integrantă din decizie, trecute în proprietatea statului conform Decretului nr. 111/1951, au fost transmise în folosinţa Sfatului popular.

Potrivit Deciziei nr. 104 din 14 ianuarie 1953, având în vedere art. 3 din Decretul nr. 111/1951, s-a transmis în folosinţa Sfatului Popular al Raionului Stalin terenurile şi imobilele menţionate în decizie, printre acestea fiind menţionat şi terenul situat la adresa din C.D. nr. 191, preluat de la E.B. şi A.B., la baza acestei preluări fiind cartea nr. 406/1952 a Judecătoriei III Populară. Faptul că la nr. 191 pe str. C.D. figurează în continuare foştii proprietari E. şi A.B. se justifică prin faptul că aceştia au vândut parte din terenul situat la această adresă, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare exhibat.

Din adresa nr. 72727/1958 emisă de Sfatul Popular al Raionului IV Stalin Secţiunea Financiară, către autorul reclamantelor, Curtea de apel reţine că acesta s-a adresat cu cerere pentru înscrierea în rol pe numele său a terenului situat în C.D. nr. 191, solicitarea fiindu-i respinsă cu motivarea că nu a făcut dovada vreunui drept de proprietate asupra terenului, răspunsul fiind în sensul că prin cartea de judecată nr. 406 din 22 martie 1952 (Dos. Nr. 1517 a fostei Judecătorii Populare III Bucureşti) imobilul teren a trecut în proprietatea statului, această carte producându-şi efectele la data respectivă, nefiind desfiinţată sau anulată. În atare condiţii, se reţine că nu se poate imputa autorului reclamantelor neînregistrarea cu rol fiscal la Administraţia financiară, cauza neînregistrărilor fiind tocmai trecerea imobilului în proprietatea statului.

Aspectele reţinute au condus instanţa de apel la concluzia că imobilul în litigiu este supus reglementărilor Legii nr. 10/2001, fiind vorba de un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, preluarea în temeiul Decretului nr. 111/1951 fiind abuzivă în înţelesul art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, astfel că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001.

Curtea de apel a avut în vedere că Legea nr. 10/2001 reprezintă legea specială de reparaţie pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu - în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală şi se aplică prioritar.

Procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 are ca finalitate restituirea în natură numai dacă imobilul este deţinut, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) şi (2) din art. 21. În absenţa îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii nu mai pot uza, pentru restituirea în natură a imobilului litigios, de procedura prealabilă a notificării unităţii deţinătoare, aşa încât, numai într-o asemenea situaţie, este recunoscut dreptul foştilor proprietari sau moştenitorului acestora la revendicarea pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat. Or, în cazul de faţă nu s-a făcut vreo dovadă în sensul înstrăinării de către stat a imobilului în litigiu către alţi subdobânditori, dimpotrivă, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză acesta este inclus în imobilul deţinut de pârâta S.R.T.V..

Reclamantele trebuiau să utilizeze procedura specială prevăzută de art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001 faţă de situaţia juridică a imobilului, procedură care asigură toate garanţiile necesare, inclusiv accesul la instanţă.

Din datele dosarului rezultă că reclamantele nu s-au adresat cu notificare, conform Legii nr. 10/2001 în termenul şi condiţiile prevăzute de actul normativ, pentru terenul solicitat, acestea solicitând restituirea terenului pentru prima dată prin cererea de faţă înregistrată la instanţă în anul 2009. Ca urmare, reclamantele sunt decăzute din dreptul de a solicita restituirea în natură a bunului în temeiul legii speciale Legea nr. 10/2001 pentru depăşirea termenului, iar revendicarea de drept comun nu funcţionează în această materie, în raport considerentele expuse.

Curtea de apel a reţinut că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.

Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apare conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

S-a avut în vedere că, instanţa supremă a mai reţinut în decizia pronunţată că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, calea acţiunii în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Dând efect deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, curtea de apel a constatat că, în analiza titlului exhibat de către reclamante, acestea nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, susţinerile reclamantelor în sensul că, fiind o preluare abuzivă, dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorului lor, nu au fost validate. În jurisprudenţa actuală a instanţei de contencios european s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de "bun".

Instanţa de apel semnalează că distincţia între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri se regăseşte tranşantă chiar într-o altă cauză a apelantelor înregistrată pe rolul instanţei de contencios european, respectiv hotărârea din 12 octombrie 2010, cu privire la un imobil învecinat, în care se fixează semnificaţii ale noţiunii de "bun" pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudenţa sa. Se arată că în respectiva hotărâre se evocă că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).

Curtea de apel semnalează că diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantelor, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară. Aşadar, proprietarul care nu deţine un "bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Se evocă faptul că, în cauza pilot (hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 136), s-a arătat că "în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în vederea restituirii".

Aşa fiind, prin raportare la considerentele expuse, instanţa arată că, nu se poate fi primită susţinerea reclamantelor potrivit căreia dreptul de proprietate al autorului lor nu a ar fi ieşit niciodată din patrimoniul acestuia. Apelantele au susţinut că sunt beneficiarele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie. Însă, pentru a beneficia de protecţia oferită de această normă convenţională, acestea trebuie să aibă un bun, fie sub forma unui bun actual, fie sub forma unei speranţe legitime.

Conform principiilor care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, intrate în puterea lucrului judecat, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. În schimb, speranţa legitimă presupune ca o creanţă să poată fi considerată ca având valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Or, la momentul sesizării instanţei de judecată, reclamantele nu deţineau un bun actual, având în vedere că acestea nu se află în posesia unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, intrate în puterea lucrului judecat, care să le recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. Acestea nu au declanşat nici procedura administrativă prin care să fi urmărit să beneficieze de măsurile reparatorii pentru bunul preluat de stat, procedura administrativă ce putea fi supusă supusă controlului judecătoresc.

Instanţa de prim control judiciar arată că, reclamantele nu se pot prevala nici de o speranţă legitimă, deoarece nu au nici măcar o "creanţă de restituire", în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care ar putea-o invoca. Cât timp dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui "bun existent", iar reclamantele nu sunt titularele unei creanţe "suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă", astfel încât nu se poate prevala de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocol. Prin urmare, la momentul sesizării instanţei de judecată, reclamantele nu deţin o creanţă considerată ca fiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

În aceste circumstanţe, curtea de apel reţine că, obligarea Statului Român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamantele ar beneficia de garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanţei, acestea nu au un bun şi nicio creanţă suficient consolidată, de natură a le permite să se prevaleze de o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adiţionai nr. 1 la Convenţie.

Convenţia şi Curtea europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găseşte de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Curtea de apel a evocat cauza Păduraru împotriva României, prin care s-a reţinut că în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 şi că, autorităţilor statale, inclusiv cele judiciare, trebuie să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii

În raport de modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, instanţa de apel expune pe larg procedura prealabilă sesizării instanţei şi etapele pe care le cuprinde în cadrul cărora unitatea deţinătoare emite decizie/dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabileşte valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite şi titlul de despăgubiri, controlul de legalitate al acestuia fiind fiind supus cenzurii instanţei de contencios-administrativ

Or, reclamantele nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că fără a parcurge procedura administrativă, acestea nu se pot aştepta nici la o finalitate în sensul acordării de măsuri reparatorii specifice acestei proceduri, care sunt pe deplin aplicabile, despăgubirile cuvenite persoanelor îndreptăţite fiind stabilite şi acordate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la propunerea entităţii sesizată cu soluţionarea notificări. Ca atare, curtea de apel a apreciat că nu se poate ignora procedura legală reglementată prin intermediul căreia se determină întinderea acestor despăgubiri şi nici statuările Deciziei în interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie, dat fiind rolul consacrat al recursului în interesul legii, de unificare a practicii judiciare, cu consecinţe pe planul jurisprudenţei instanţei de contencios european în sensul încălcării art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, considerente în temeiul cărora au fost înlăturate susţinerile reclamantelor în sensul acordării de despăgubiri într-un cuantum stabilit de instanţă.

Instanţa de apel argumentează că, a susţine calea acţiunii directe împotriva statului privind obligarea acestuia din urmă la despăgubiri băneşti înseamnă, pe de o parte, a ignora o jurisprudenţă stabilită (şi previzibilă), iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri. Câtă vreme prin dispoziţii legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor băneşti, judecătorului instanţei civile nefiindu-i permis să creeze dreptul într-o materie în care nu există vid legislativ. Acesta este chemat doar să tranşeze litigii prin interpretarea legii şi aplicarea normei de drept incidente. Or, acordând alte măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor (în speţă, despăgubiri băneşti) judecătorul şi-ar aroga practic, o funcţie normativă.

Opinează instanţa de apel că, nici nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare legale (în cadrul căreia se pot valorifica pretenţiile legate de despăgubiri) pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudenţială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătoreşti, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni şi prospecţiuni bugetare. De altfel, singura consecinţă ar consta în aceea că titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală ar fi înlocuite cu hotărâri judecătoreşti, a căror eficienţă cu atât mai puţin va fi asigurată. Nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea europeană în hotărârile sale atrage obligaţia pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcţional, iar nu obligaţia pentru instanţele judecătoreşti de a pune în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudenţială, pentru că aceasta ar însemna depăşirea funcţiei jurisdicţionale a instanţei.

O acţiune directă îndreptată împotriva statului, indiferent că acesta este chemat a răspunde prin Ministerul Finanţelor Publice, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege nu-şi poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât Convenţia europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanţă), ci sancţionează nesocotirea drepturilor şi libertăţilor ocrotite de aceasta.

De aceea, în măsura în care nu face dovada existenţei unui bun actual în patrimoniu, reclamantele nu pot pretinde obligarea statului la despăgubiri pentru că le-ar fi fost nesocotit un drept. Admiţându-se posibilitatea valorificării unor pretenţii care fac obiect de reglementare pentru legea specială şi pe calea dreptului comun, ar fi (pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală şi cea specială) şi una discriminatorie - între cei care, conformându-se prescripţiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta şi cei care, adresându-se direct instanţei, pot primi soluţii diferite, lăsate la aprecierea particulară a fiecărui judecător, făcându-se referire la hotărârea pilot a Curţii europene referitoare la necesitatea simplificării şi eficientizării procedurilor în domeniul proprietăţii, subliniind libertatea autorităţilor de a alege modalităţile de compensare şi reparare. Or, hotărârea pilot, vizează aspecte legate de o viitoare modificare legislativă în domeniul proprietăţii impusă Statului român şi nicidecum o impunere în sarcina instanţelor de judecată de a alege o altă modalitate de soluţionare a cauzelor în afara cadrului legal deja existent.

Faţă de considerentele expuse, constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor speciale constând în reglementările date prin Legile nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, instanţa de apel a apreciat că situaţia reclamantelor atrage incidenţa normei speciale, fiind exclusă de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun, pentru realizarea drepturilor susţinute de reclamante, neputându-se decât recurge la o anumită cale, pe care reclamantele nu au înţeles să o parcurgă şi care ar fi avut ca finalitate, în cele din urmă, obţinerea despăgubirilor pentru imobilul de care a fost deposedat în mod abuziv autorul acestora.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantele A.M. (decedată, continuat de P.I.I.) şi P.I.I., în nume propriu, criticând hotărârea atacată pe motiv de nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs au fost invocate, în esenţă, următoarele critici:

Un prim aspect de nelegalitate criticat se referă la faptul că, hotărârea prin care s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare de drept comun încalcă principiul autorităţii de lucru judecat, arătându-se şi faptul că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut necesitatea utilizării procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 faţă de situaţia juridică a imobilului.

Motivează recurentele că, prin încheierea de şedinţă din 05 februarie 2010 Tribunalul Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun, încheiere împotriva căreia niciuna dintre părţi nu a formulat apel, arătând că apelul pe care l-au exercitat a privit exclusiv fondul cauzei, astfel încât soluţia privind admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun a căpătat autoritate de lucru judecat, nemaiputând fi pusă în discuţie.

Prin Sentinţa civilă nr. 1139 din 10 iunie 2011, prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, iar prin Decizia civilă nr. 114A din 12 martie 2012 Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată, nu exista cerinţa formei autentice pentru încheierea valabilă a actului, instanţa de apel reţinând ca hotărârea primei instanţe este nelegală. Cu toate acestea, arată că, prin respectiva decizie s-a reţinut că reclamantele nu ar avea dreptul nici la restituirea în natură, nici la despăgubiri băneşti, întrucât nu au făcut dovada existenţei unui bun actual sau a unei speranţe legitime.

Consideră recurentele că atât timp cât prin hotărârea apelată instanţa a considerat acţiunea admisibilă şi a respins acţiunea numai pentru motivul că actul invocat nu respecta cerinţele de validitate, fiind singurele care au formulat apel şi, deşi a fost considerat fondat, apelul a fost respins. Apreciază în condiţiile expuse decizia recurată încălca principiul non reformatio in pejus.

Nelegalitatea deciziei recurate este invocată şi din perspectiva faptului că, în mod greşit instanţa reţine împrejurarea că reclamantele nu ar dispune de "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că acţiunea în protejarea dreptului de proprietate ar fi inadmisibilă deoarece nu au o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai să li se fi recunoscut calitatea de proprietar, dar şi să se fi dispus expres restituirea bunului. Arată că, instanţa de apel reţine şi faptul că nu dispun nici de o "speranţă legitimă", deoarece nu au "nici măcar o «creanţă de restituire» pe care ar putea-o invoca". Din această perspectivă, consideră recurentele că susţinerile instanţei de apel sunt nelegale.

Reclamantele evocă cauza pilot contra României unde, într-o cauză similară, în cadrul căreia au avut aceeaşi calitate cu privire la un apartament situat în C.D. nr. 189, sector 1 Bucureşti, Curtea europeană a reţinut că "având în vedere hotărârile judecătoreşti interne, care reprezintă, în sensul hotărârilor anterioare ale Curţii o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor, această creanţă constituie un interes patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul intern şi care ţine de noţiunea de "bun" la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1".

Se invocă faptul că, în cauza pilot, Curtea europeană a reţinut că, deşi "constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a bunului atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului pentru a beneficia de măsuri de reparaţie trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar. În cauză aceste condiţii sunt îndeplinite: imobilul ce face obiectul cauzei a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951, preluare ce are caracter abuziv, iar reclamantele sunt moştenitoarele defunctului I.A., care a avut calitatea de proprietar la momentul naţionalizării imobilul. Prin urmare, susţin îndeplinirea condiţiilor enumerate de Curtea Europeană ca fiind necesare şi suficiente pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, ceea ce determină concluzia în accepţiunea recurentelor că deţin o creanţă suficient de caracterizată, care reprezintă "o speranţă legitimă", în sensul art. 1 Protocolul 1. În acest context arată că dreptul lor de proprietate decurge din însăşi prevederile legale, care consacră dreptul la restituirea în natură/măsuri reparatorii a persoanelor care îndeplinesc cele două condiţii.

Consideră că, atât timp cât în cazul celorlalte imobile aparţinând autorului lor, situate în imediata vecinătate a imobilului care face obiectul cauzei de faţă, există hotărâri irevocabile de restituire în natură şi/sau de acordare de despăgubiri, rezultă evident că deţin măcar o "speranţă legitimă", în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, această situaţie fiind, conform jurisprudenţei Curţii europene, suficientă pentru a crea un interes patrimonial apărat. Astfel, faţă de jurisprudenţa stabilită a instanţelor în sensul că autorul lor Atanasiu şi reclamantele sunt persoane îndreptăţite cu privire la imobilele de care au fost deposedate abuziv, rezultă că şi în prezenta cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru redobândirea (în natură sau în echivalent) a bunului trecut în proprietatea statului.

Argumentează faptul că pentru imobilele deţinute de autorul lor pe C.D., deşi au fost formulate notificări pe Legea nr. 10/2001, pentru niciunul dintre aceste imobile nu s-au acordat măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sub forma restituirii în natură sau prin echivalent. Arată că, fie aceste imobile au fost restituite în natură, ulterior admiterii acţiunilor în revendicare de drept comun, fie au fost acordate despăgubiri în baza art. 1 Protocol 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, se apreciază hotărârea din apel ca nelegală prin care se reţine că nu ar deţine nici "bun actual"", nici "speranţa legitimă", cu toate că ineficienţa Legii nr. 10/2001 a fost reţinută atât la nivel general de Curtea europeană ca deficienţă structurală a sistemului de despăgubiri, cât şi particular de instanţele de naţionale, privind imobilele de la nr. 189 situate pe C.D.

Se invocă faptul că, deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor, art. 1 Protocol 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cere ca ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală, să urmărească un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv prin măsurile care privează o persoană de proprietatea sa. Din această perspectivă, recurentele susţin că au dovedit faptul ca art. 1 Protocol 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este aplicabil, întrucât deţin un "bun" în sensul autonom al noţiunii şi că bunul" lor trebuie apărat împotriva ingerinţelor, în condiţiile minime stabilite de Convenţia europeană.

Se semnalează faptul că în litigii avute, Legea nr. 10/2001 s-a dovedit ineficientă, de vreme ce pentru niciunul dintre celelalte imobile dobândite de autorul lor, restituirea în natură şi/sau măsurile reparatorii nu au fost obţinute în baza legii speciale, ci conform dreptului comun.

Imobilul în cauză aparţine în prezent pârâtei S.R.T.V., care este un serviciu autonom de interes naţional, aflându-se încă în deţinerea Statului român, care l-a preluat abuziv de la autorul lor. Pârâtul invocă faptul că imobilul nu poate fi restituit, deoarece nu a fost folosită calea prevăzută de o legislaţie pentru adoptarea căreia Statul român a fost condamnat de Curtea europeană, care a constatat "deficienţe structurale" ale acesteia şi violarea dreptului la proprietate în cazul reclamantelor şi a persoanelor aflate în situaţie identică.

Consideră recurentele că nu pot fi decăzute din dreptul de a solicita restituirea imobilului în natură, pentru motivul de a nu fi parcurs o cale dovedită ineficientă, atât la nivel general, cât şi în cazul lor, deoarece acest lucru ar constitui o sarcină disproporţionată şi excesivă, fiindu-le afectat dreptul de proprietate, garantat de art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se invocă greşita respingere a capătului de cerere având ca obiect restituirea imobilului în natură, cu motivarea că reclamantele nu au formulat notificare şi nu au urmat procedura Legii nr. 247/2005, concluzionând astfel eronat că prin dispoziţii legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor băneşti şi că judecătorului secţiei civile nu-i este permis, să statueze pe cale de norme generale şi să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Arată recurentele că finalitatea la care face referire instanţa de apel nu există, însă nu pentru că nu au parcurs această procedură, ci pentru că această procedură s-a dovedit teoretică şi iluzorie, prin hotărârea pilot constatându-se ineficienţa mecanismului de despăgubire sau de restituire.

De asemenea, prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte a reţinut explicit că "privarea de un bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 Protocol 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.

Se solicită aplicarea cu prioritate a dreptului european, faţă de faptul că dreptul intern nu respectă exigenţele Curţii Europene a Drepturilor Omului privind protejarea de drepturi concrete şi efective, face să existe un vid legislativ în materie, aplicabilitatea prevederilor art. 1 Protocol 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului fiind urmarea firească a faptului că, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, Stalul român nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă, de a asigura respectarea dreptului de proprietate.

Apreciază recurentele ca nelegală susţinerea instanţei de apel potrivit căreia, prin aplicarea directă a art. 1 Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi obligarea Statului român să plătească despăgubirile care nu au putut fi încasate din cauza neexecutării obligaţiilor asumate, întrucât şi-ar exercita o funcţie normativă, iar argumentul instanţei în sensul că eventualele despăgubiri acordate ar fi "în afara oricărei previziuni şi prospecţiuni bugetare" nu poate fi primit, complexitatea procedurii execuţionale sau a sistemului bugetar nu poate elibera Statul de obligaţia asumată conform Convenţiei de a garanta oricărei persoane dreptul de a avea o hotărâre obligatorie şi executorie executată într-un termen rezonabil sens în care face referire la jurisprudenţei Curţii europene.

Opinează şi asupra netemeiniciei argumentului privind caracterul discriminatoriu al soluţiei de admitere a posibilităţii valorificării unor pretenţii ce formează obiectul legii speciale pe calea dreptului comun, de vreme ce, pe de o parte nu există niciun criteriu de discriminare, iar pe de altă parte, oricum orice persoană poate apela la oricare dintre posibilităţile de valorificare, fără nicio restricţie întemeiată pe vreun criteriu de discriminare.

Pentru motivele invocate, solicită admiterea recursului şi în principal casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, iar în subsidiar, solicită modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului şi admiterii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs formulate şi dispoziţiile legale de drept intern şi reglementările europene, Înalta Curte va constata recursul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:

Recurenta a invocat ca prim motiv de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în a cărui dezvoltare şi argumentare juridică a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât încalcă principiul autorităţii de lucru judecat şi principiul non reformatio in pejus întrucât, în mod greşit, s-a reţinut ca inadmisibilă acţiunea în revendicare de drept comun, deşi excepţia inadmisibilităţii acţiunii fusese respinsă prin încheierea din 05 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, aspect care ce nu a făcut obiect al judecăţii în apel. Critica formulată este neîntemeiată întrucât instanţa de apel a soluţionat fondul litigiului în virtutea caracterului devolutiv al acestei căii de atac şi a limitelor investirii sale.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a examinat apelul prin raportare la dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi, în baza efectului devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, a soluţionat procesul prin cercetarea în fond a cauzei, pronunţându-se asupra acţiunii reclamantelor, însă pentru un alt raţionament care justifică soluţia pronunţată. În virtutea caracterului devolutiv al căii de atac exercitată de reclamante, instanţa de apel a soluţionat acţiunea în revendicare, dând valenţă efectelor Deciziei în interesul legii nr. 33/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, a analizat pe fond măsura în care reglementarea internă în conflict cu cea europeană în privinţa dreptului de proprietate reclamat în cauză din perspectiva garanţiilor prevăzute de art. 1 din primul Protocol.

În acest context, atât timp cât în urma controlului judiciar exercitat de instanţa de apel s-a constatat că soluţia de respingere a acţiunii în revendicare este corectă, însă pentru alte argumente prin care se examinează pretenţia concretă dedusă judecăţii, Înalta Curte va constata că, în mod corect instanţa de apel în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ. s-a pronunţat asupra fondului litigiului, acţiunea nefiind respinsă ca inadmisibilă, cum eronat susţin reclamantele prin motivul de recurs analizat.

Din această perspectivă sunt neîntemeiate şi criticile referitoare la încălcarea principiului non reformatio in pejus. Înalta Curte va constata că soluţia de respingere a apelului şi, implicit a acţiunii în revendicare, ca urmare a incidenţei principiului specialia generalibus derogant nu este de natură a agrava situaţia creată reclamantelor prin sentinţa pronunţată de instanţa de fond. Tehnica judiciară îmbrăţişată de instanţa de apel este corectă întrucât, potrivit raţionamentului expus, noua argumentare a hotărârii prin care s-a analizat fondul litigiului nu a dus la schimbarea soluţiei, ci a confirmat aceeaşi soluţie, respectiv cea de respingere a acţiunii în revendicare.

În acest context, vor fi înlăturate ca neîntemeiate criticile formulate întrucât soluţia instanţei de apel nu este de natură să creeze reclamantelor o situaţie mai grea în propria cale de atac, deoarece principiul non reformatio in pejus reclamă împrejurarea ca partea care a exercitat o cale de atac să nu sufere o înrăutăţire a situaţiei faţă de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar, ipoteză care nu se identifică în cauză.

Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea acestui motiv de recurs se arătă că, instanţa de apel a reţinut greşit atât necesitatea utilizării procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 faţă de situaţia juridică a imobilului, cât şi împrejurarea că reclamantele nu ar dispune de "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În speţă, acţiunea în revendicare promovată iniţial de reclamantele A.M. şi P.I.I. a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. arătând că terenul revendicat în suprafaţă de 438,42 mp a aparţinut autorului lor, I.A. care l-a dobândit de la numiţii E. şi A.B. prin contractul de vânzare-cumpărare neautentificat, înregistrat la grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 3755 din 47 din data de 7 decembrie 1949 şi transcris sub nr. 9788 din 29 decembrie 1949 de acelaşi tribunal.

Prin Decizia nr. 1486 din 19 noiembrie 1953 emisă de fostul Sfat Popular al Raionului Stalin, în baza Decretului nr. 111 din 14 iulie 1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, fără moştenitor sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare, terenul situat în C.D., nr. 191, sectorul 1, Bucureşti a fost trecut în proprietatea statului.

Reclamantele au solicitat aplicarea regulilor clasice ale acţiunii în revendicare, astfel cum au fost conturate în doctrina în materie şi jurisprudenţa anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţa de apel a reţinut că preluarea imobilului de către stat în temeiul Decretului nr. 111/1951 are caracter abuziv în înţelesul art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, ceea ce determină concluzia că imobilul intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie a căror dispoziţii se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480 C. civ. invocate de reclamante în acţiune. Se impune a fi subliniat faptul că, legea nouă reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ.

Este adevărat că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficientei actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. în prezent însă, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei, procedură specială care asigură toate garanţiile necesare, inclusiv accesul la instanţă.

Ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie în privinţa imobilelor preluate de stat, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială. Prin urmare, Înalta Curte reţine ca, în raport de circumstanţele factuale concrete ale speţei, a fost realizată o corectă aplicare şi interpretare a legii la situaţia de fapt stabilită, în lumina principiului de drept specialia generalibus derogant, având în vedere faptul că, existenţa unei legislaţii speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluţiilor adoptate şi asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.

Bunul imobil în litigiu face parte din categoria celor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamantele aveau obligaţia de a urma procedura specială instituită de această lege. În cadrul normativ nou creat nu există posibilitatea pentru reclamante de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului evocat, dar şi a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 care, în cuprinsul său a făcut trimitere la acesta.

În condiţiile în care reclamantele nu au uzat de prevederile legii speciale de reparaţie pentru a-şi valorifica drepturile pe care le pretind asupra imobilului, acestea solicitând restituirea imobilului sau plata de despăgubiri pentru prima dată prin cererea de faţă adresată instanţei în anul 2009, Înalta Curte va constatat, în circumstanţele particulare ale speţei, că valorificarea acestor drepturi nu poate fi realizată pe calea acţiunii în revendicare de drept comun.

Soluţionarea cauzei pendinte nu poate ignora Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă statuând asupra divergenţelor de jurisprudenţă de la acel moment a stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a Codului civil, în cuprinsul deciziei fiind rezolvată şi problema neconcordanţei dintre dispoziţiile din dreptul intern şi dispoziţiile convenţionale în această materie. În cuprinsul deciziei de îndrumare nr. 33/2008, se reţine că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situaţiile, posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Instanţa supremă consideră însă, că "este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securităţii raporturilor juridice".

Prin urmare - contrar criticilor recurentei - atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială de reparaţie care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta, raţionament judiciar urmarea căruia se reţine aplicarea corectă a legii la situaţia de fapt, în consens cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant

Totodată, trebuie subliniat că problema raportului dintre legea specială şi legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, instanţa supremă statuând în mod expres prin această din urmă decizie, că sunt inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu, 1997).

Aşadar, Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi dreptul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor fiind recunoscut pe deplin. Din această perspectivă, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, de plano, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, aspect corect semnalat de instanţa de apel, însă - astfel cum se reţine şi în cuprinsul Deciziei de îndrumare nr. 33/2008 - acţiunea în revendicare depinde de măsura în care reclamantul într-o atare cerere, se prevalează de "un bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Ţinând cont de raţionamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii pronunţate de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte va constata că situaţia juridică a imobilului litigios a fost corect determinată, instanţa de apel procedând în mod judicios la examinarea acţiunii în revendicare (funcţie de particularitatea cauzei) prin verificarea existenţei în patrimoniul reclamantelor a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, în raport de titlul exhibat de acestea. În contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale în sensul dezlegării dată cu caracter obligatoriu al Deciziei nr. 33/2008, dar şi al contextului actual al jurisprudenţei europene, în mod judicios s-a concluzionat că reclamantele nu au un "bun actual" în sensul Convenţiei, care să le permită restituirea în natură a imobilului întrucât nu au obţinut recunoaşterea dreptului în procedura legii speciale.

În susţinerea temeiniciei acţiunii în revendicare promovată pe calea dreptului comun, reclamantele au invocat în dezvoltarea motivelor de recurs lipsa efectivităţii căii oferită de Legea nr. 10/2001, întrucât mecanismul de despăgubire nu ar fi funcţional, iar indemnizarea recunoscută este ipotetică şi iluzorie, astfel încât legea specială nu-i poate asigura o indemnizare pentru dreptul încălcat. Alegaţiile reclamantelor în susţinerea acestei idei sunt oţioase în considerarea circumstanţelor factuale de natura celor din speţă şi a abordării jurisprudenţiale actuale conturată în hotărârea-pilot Maria Atanasiu contra României prin care nu se recunoaşte în patrimoniul reclamantei a unui bun actual care să permită restituirea în natură, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului " Proprietatea". De altfel, în executarea hotărârii -pilot, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist prin care s-au adus completări legislaţiei aplicabile în domeniul restituirii proprietăţilor prin instituirea unor noi proceduri, care să acorde în final, astfel cum se desprinde şi din nota de fundamentare a Legii, o reparaţie echitabilă.

În acest context, câtă vreme pentru imobilul preluat abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede condiţiile şi procedura în care persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Obligaţia instituită prin hotărârea pilot Maria Atanasiu contra României în sarcina Statului român de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenţiei, în sensul amendării mecanismului de restituire şi al instituirii de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232), echivalează cu validarea măsurilor reparatorii propuse de Legea nr. 10/2001.

Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurentele au invocat şi greşita interpretarea dată de instanţa de apel noţiunii de "bun actual" în sensul protecţiei recunoscute de art. 1 din Primul protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, invocând jurisprudenţa Curţii europene în temeiul căreia pretinde recunoaşterea dreptului de proprietate şi (implicit) caracterul de "bun actual" în patrimoniul lor.

În analiza motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte va constată netemeinicia argumentelor dezvoltate pe larg în cererea de recurs, prin care reclamantele invocă faptul că ar fi beneficiarele unui "bun actual" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi că - în atare condiţii - dreptul lor de proprietate s-ar impune a fi apărat împotriva oricăror ingerinţe, în condiţiile stabilite de Convenţia europeană.

Ţinând cont de raţionamentul juridic expus în considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa de apel a procedat în mod judicios la soluţionarea acţiunii în revendicare, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, prin verificarea existenţei în patrimoniul reclamantelor a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană. Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamantelor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual" cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate, întrucât în cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dat fiind finalizarea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.

Jurisprudenţa actuală a Curţii europene a cunoscut însă o schimbare a raţionamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de "bun". Or, din momentul pronunţării hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, instanţa de contencios european arata că acel concept de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143), aspect reţinut judicios în analiza efectuată de instanţa de apel.

Diferenţa de abordare este esenţială întrucât dacă în jurisprudenţa sa de dinainte de anul 2000, Curtea europeană a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (parag. 84 din cauza Păduraru împotriva României), în viziunea actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un "bun", respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reţine existenţa unui nou drept de proprietate care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din hotărârea-pilot), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României prin Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte remarcă din conţinutul hotărârii-pilot că stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naşte un drept de proprietate nou, Curtea europeană a statuat asupra faptului că, fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislaţia internă, respectiv Legea nr. 10/2001.

Abordarea jurisprudenţială nouă a instanţei europene desprinsă din hotărârea-pilot în cazul României referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, produce consecinţe asupra admiterii acţiunii în revendicare imobiliară formulată de reclamante în calitate de moştenitoare a fostului proprietar. Raţionamentul impus în analizarea cerinţei-premisă în cadrul examinării acţiunii în revendicare imobiliară în sensul accepţiunii hotărârii - pilot este justificat de obligaţia instituită în sarcina Statului român de a adopta, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenţiei, obligaţie în temeiul căreia a fost adoptată Legea nr. 165/2013.

În condiţiile evoluţiei legislaţiei interne şi a jurisprudenţei europene, în mod judicios, în aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu deţine în patrimoniul său un "bun actual" care să îi permită restituirea în natură a imobilului revendicat. Aceasta este beneficiara doar al unui drept de despăgubire valorificabil în temeiul legilor speciale, respectiv al Legii nr. 10/2001 şi a actelor normative ulterioare edictate ca efect al îndeplinirii obligaţiei statului român de amendare a mecanismului de restituire, astfel cum s-a impus prin hotărârea-pilot. Din această perspectivă, Înalta Curte reţine ca fiind corectă aprecierea instanţei de apel ce are la bază ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar ori moştenitorul acestuia să se legitimeze cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să îi fie reconfirmat, cu efect retroactiv şi irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză care nu se identifică în cazul situaţiei pendinte. Mai mult chiar, trebuie evidenţiat faptul că instanţa de contencios european a subliniat că simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării printr-o hotărâre judecătorească - ceea ce nu este cazul reclamantelor, întrucât acestea nu se află în posesia unei atare hotărâri - nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului (parag. 143 din hotărârea Atanasiu) şi în mod similar, nicio eventuală constatare în cauza de faţă nu ar fi avut un astfel de efect.

Edificator este faptul că, la momentul sesizării instanţei reclamantele nu deţineau un bun în patrimoniul lor în sensul Convenţiei europene întrucât nu li se recunoscuse printr-o hotărâre judecătorească sau vreun act emanând de la autorităţi dreptul de proprietate cu privire la imobilul litigios, după momentul aderării României la Convenţie, aşadar ulterior anului 1994. Prin urmare, există o incompatibilitate rationae temporis între Convenţie şi pretinsa încălcare decurgând din actul preluării imobilului de către stat, contrar celor susţinute de recurente cu privire la existenţa dreptului lor de proprietate. În absenţa unei constatări a încălcării acestuia după anul 1994, recurentele nu au un bun actual şi nicio creanţă consolidată de natură a le permite a se prevala de o speranţă legitimă, întrucât prevederile art. art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană ocrotesc un bun actual existent şi nu speranţa de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat o perioadă îndelungată de timp.

Or, în hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, parag. 136 s-a arătat că "în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul regimului anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care îndeplinesc condiţiile restituirii." În continuarea aceluiaşi raţionament, în hotărâre se mai arată că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat "doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului" (parag. 140 şi 143). Or, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii, ipoteză care nu se identifică în cauză.

Reclamantele nu pot pretinde a avea o speranţă legitimă în a obţine beneficiul efectiv al dreptului litigios întrucât nu deţin, la data sesizării instanţei, o hotărâre definitivă care să le fi confirmat dreptul şi întrucât în speţă este vorba de un interes patrimonial care aparţine drepturilor de creanţă, acesta nu poate fi privit, în contextul dat, ca o valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Simpla speranţă de restituire, în absenţa îndeplinirii de către reclamante a condiţiilor legale esenţiale pentru a redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o speranţă legitimă privită ca valoare patrimonială şi, în consecinţă un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1. Reclamantele nu au declanşat proceduri administrative ori judiciare prin care să li se recunoască dreptul la măsuri reparatorii, astfel încât acestea nu se pot prevala de o speranţă legitimă atât timp cât nu au o creanţă de restituit în sensul jurisprudenţei europene pe care să o invoce pentru a putea beneficia de garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, dreptul la despăgubiri pretins în condiţiile dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor, în sensul admiterii unor atare acţiuni. Dimpotrivă, astfel de acţiuni au fost finalizate prin hotărâri irevocabile de respingere, raportat la Decizia nr. 27/2001 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii. Prin urmare, recurenta nu are o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizat interesul său patrimonial la despăgubiri în cadrul acţiunii de faţă şi, ca atare, nu poate beneficia de protecţia conferită de norma europeană.

Curtea reţine că nu se poate aprecia că ar opera o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece reclamantele au avut asigurată posibilitatea legală de a se adresa autorităţii competente pentru a solicita măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, dar nu au înţeles să uziteze de această procedură pentru a obţine restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului care face obiect de reglementare al respectivului act normativ. În conturarea acestui raţionament sunt apreciate ca relevante şi considerentele formulate de instanţa de contencios european prin care se explică întinderea competenţei sale rationae temporis, ocazie cu care s-a subliniat faptul că prin Convenţie nu se impune statelor obligaţia de a repara prejudiciile produse prin acte ale statului, anterior ratificării Convenţiei.

Alegaţiile recurentelor referitoare la identificarea în patrimoniul lor a unei speranţe legitime pentru imobilul litigios prin raportare la o atare recunoaştere în cuprinsul altor hotărâri judecătoreşti ori a hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 pronunţată într-o altă cauză înregistrată de reclamante pe rolul instanţei de contencios european cu privire la un alt teren învecinat celui care face obiectul cauzei pendinte, nu pot fi primite întrucât cauzele reclamă situaţii juridice diferite, analiza noţiunii de bun în accepţiunea Convenţiei europene realizându-se, astfel cum se identifică în considerentele prezentei hotărâri şi ale deciziei recurate, prin raportare la circumstanţele concrete şi particularitatea litigiului de faţă, raţionament în consens cu Decizia obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, dar şi cu viziunea exprimată în jurisprudenţa actuală a Curţi europene desprinsă chiar din hotărârea-pilot evocată, în cuprinsul căreia se explicitează conţinutul noţiunii de "bun actual" şi "speranţă legitimă" în valorificarea dreptului de proprietate.

Considerentele expuse în analiza conceptuală a noţiunii de "bun" în circumstanţele cauzei rămân pe deplin valabile pentru a înlătura criticile de nelegalitate referitoare la analizarea greşită a conflictului dintre legea internă şi Convenţia europeană şi neaplicarea principiului primordialităţii Convenţiei, ca normă mai favorabilă în raport cu legea internă. Mai mult chiar, în privinţa aplicabilităţii legislaţiei internaţionale la care face referire recurenta, Înalta Curte va constata că prioritatea normei convenţionale poate fi dată în raport cu procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, care constituie norma internă, numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială. Or, în speţă, astfel cum se desprinde din considerentele deja expuse, nu se poate face abstracţie de efectele juridice create prin legea specială, reclamantele neuzitând de calea efectivă şi concretă oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului pretins în privinţa imobilului preluat de stat.

Este evident faptul că, Legea nr. 10/2001 nu intră în conflict cu reglementările internaţionale. Faptul că procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 reglementează o serie de termene şi etape administrative obligatorii nu este de natură a aduce atingere substanţei dreptului de proprietate întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege pot fi atacate în justiţie de persoanele interesate, edificatoare în susţinerea acestui argument fiind şi statuările date prin Decizia XX din 19 martie 2007 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În acest context normativ, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 10/2001, în condiţiile şi pe căile prevăzute expres de legea specială.

Analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia europeană, cu ocazia examinării pe fond a acţiunii în revendicare, reclamantele aveau îndatorirea de a face dovada existenţei unui "bun" în patrimoniul lor. Or, în speţă, reclamantele nu se găsesc în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica acţiunea în revendicare, neavând un "bun" în sensul Convenţiei, accesul la justiţie fiindu-le deschis prin efectivitatea căii reglementată de legea specială. Soluţia se impune justificat şi de împrejurarea că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare în încălcarea dreptului pretins, urmărind acelaşi scop, respectiv retrocedarea unor bunuri. Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unul să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, statul având obligaţia constituţională de a garanta proprietatea.

În privinţa susţinerilor recurentelor ce vizează posibilitatea obţinerii unor măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul dreptului comun, acestea urmează a fi înlăturate ca nefondate deoarece, pe de o parte, dreptul comun exclude această posibilitate în acţiunea în revendicare, iar pe de altă parte, principiul specialia generalibus derogant, într-o corectă aplicare a actelor normative şi ierarhiei lor juridice, ar conduce spre aplicarea Legii nr. 10/2001, ceea ce s-ar situa în afara cadrului procesual cu care instanţa a fost învestită. Posibilitatea acordării de despăgubiri poate fi analizată doar în procedura legală şi instituţională specială instituită de Legea nr. 10/2001 referitoare la mecanismul de despăgubire prevăzut pentru imobilele preluate de către stat aceasta constituind o calea internă deschisă de legea specială care nu a fost uzitată de reclamante pentru valorificarea dreptului lor.

Problema de drept ce se ridică în speţă, respectiv cea a analizării posibilităţii de a solicita despăgubiri băneşti în justiţie în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranşată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. 27/20011, decizie care, sub aspect intertemporal, îşi găseşte incidenţă în procesul în curs de desfăşurare, fiind obligatorie pentru instanţe potrivit art. 330⁷alin. (4) C. proc. civ. Referitor la problema de drept analizată, instanţa supremă a statuat ca "acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile."

În speţă, nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii speciale, instanţa de apel reţinând judicios împrejurarea că reclamantele aveau deschisă calea procedurală prevăzută de Legea nr. 10/2001, cadru normativ în temeiul căruia s-ar fi statuat asupra calităţii lor de persoane îndreptăţite şi asupra dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de către stat, context în care judicios s-a stabilit că, măsurile cuvenite nu puteau fi stabilite decât în temeiul şi cadrul normativ configurat de legea specială. Or, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede condiţiile şi procedura în care persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Cum imobilul din litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă de reclamante după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa legii speciale de reparaţie care stabileşte o procedură obligatorie de urmat pentru obţinerea măsurilor reparatorii, context normativ care determină concluzia că reclamantele nu îşi pot valorifica pretenţiile referitoare la imobilul litigios pe calea dreptului comun.

În privinţa susţinerilor scrise şi orale ale recurentei formulate cu ocazia dezbaterii în fond a recursului referitoare la neaplicarea în cauză a Deciziei nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării recursului în interesul legii prin raportare la conţinutul Deciziei nr. 212/2013 a Curţii Constituţionale, Înalta Curtea va constata netemeinicia argumentelor prezentate. Din perspectiva analizării aspectelor invocate, dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie consacră competenţa deplină a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, conţinutul acestei dispoziţii constituţionale fiind transpus în cuprinsul art. 329 C. proc. civ. Totodată, în baza dispoziţiilor art. 146 din legea fundamentală, Curtea Constituţională nu are prerogativa de a cenzura constituţionalitatea hotărârilor judecătoreşti, indiferent că sunt pronunţate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării şi aplicării unitare a legii, întrucât obiect al controlului de constituţionalitate poate fi doar actul normativ în sine, ca manifestare de voinţă a puterii legiuitoare şi nu interpretarea dată printr-un act jurisdicţional.

Prin Decizia nr. 212/2013 a Curţii Constituţionale evocată de recurentă, dar şi prin Decizia nr. 491 din 21 noiembrie 2013 pronunţată de instanţa de contencios constituţional a fost respinsă - ca inadmisibilă - excepţia de neconstituţionalitate a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, reţinându-se împrejurarea că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă însăşi decizia instanţei supreme, iar nu o anumită interpretare dată unei norme juridice prin intermediul deciziei pronunţate cu prilejul soluţionării recursului în interesul legii, astfel încât hotărârile judecătoreşti nu pot fi supuse controlului de constituţionalitate.

Raportat la apărările recurentei, Înalta Curte are în vedere că instituţia juridică a recursului în interesul legii urmăreşte realizarea unei jurisprudenţe unitare atunci când se constată că, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-au dat dezlegări diferite aceleiaşi chestiuni/probleme de drept, scopul acestor decizii fiind acela de a constitui un mecanism judiciar cu rol unificator a practicii judiciare a instanţelor judecătoreşti. Din această perspectivă, instanţa supremă de control judiciar în exercitarea competenţei sale de soluţionare a recursurilor în interesul legii, prin Decizia nr. 27/2011 a dat dezlegare unei probleme de drept şi a statuat asupra unei soluţii jurisprudenţiale obligatorii pentru instanţele judecătoreşti în privinţa aplicării unitare a unui principiu general al dreptului şi a aplicării unitare a prevederilor titlului VII din Legea nr. 24/2005.

Dezlegarea obligatorie dată problemei de drept cu prilejul recursului în interesul legii şi aplicarea în cauză a Deciziei nr. 27/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a împietat instanţa de apel să realizeze o analiză concretă a circumstanţelor concrete ale cauzei şi, în examinarea concursului dintre legea internă şi reglementările internaţionale, să verifice existenţa unui "bun" în patrimoniul reclamantelor de care acestea înţeleg să se prevaleze în sensul art. l Protocolul nr. 1 din Convenţie, procedeu judiciar care a fost criticat de reclamante prin motivele de recurs ce au fost analizate.

Susţinerea recurentei referitoare la lipsa la nivel intern a posibilităţii de a contesta Decizia nr. 27/2011 pronunţată în interesul legii nu poate fi primită, întrucât nu este încălcat accesul liber la justiţie şi nici dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură şi modalităţi particulare de exercitare a drepturilor procedurale. Astfel, instituţia recursului în interesul legii nu este reglementată ca o cale de atac propriu-zisă, ci un mijloc procedural de asigurare a unei practici jurisprudenţiale unitare la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti, soluţiile fiind pronunţate numai în interesul legii, fără a avea efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din proces. În continuarea raţionamentului este avută în vedere şi Decizia nr. 212/2013 a Curţii Constituţionale - evocată în cauză - care a statuat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. de la 1865 în raport de prevederile art. 21 alin. (2) şi art. 126 alin. (3) din Constituţie.

În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa contenciosului european lasă la latitudinea statelor semnatare Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găseşte de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (aspect reţinut în cauza Păduraru contra României). În această materie, statul a decis ca restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii să aibă loc în condiţiile legii speciale, cu respectarea procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare.

În acest context normativ, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. În aceste circumstanţe se poate concluziona că, acţiunea în despăgubiri promovată de reclamante pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă conform statuărilor obligatorii date prin Decizia în interesul legii nr. 27/2001.

Obligativitatea parcurgerii unei proceduri speciale administrative în sarcina recurentelor nu este contrară limitelor acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult neputând fi vorba nici de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene după pronunţarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României din moment ce statul român s-a conformat obligaţiei impuse sub aspectul garantării protecţiei efective a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi a amendat mecanismul de despăgubire a persoanelor îndreptăţite prin adoptarea Legii nr. 165/2013 care instituie o nouă procedură şi în privinţa soluţionării dosarelor de despăgubire, condiţionat de uzitarea procedurii speciale, procedură pe care însă, astfel s-a dovedit în cauză, reclamantele nu au parcurs-o.

Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (parag. 233).

Susţinerea recurentelor potrivit căreia procedura greoaie de valorificare a titlurilor de despăgubire şi nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea generează ineficacitatea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu este în măsură să justifice acordarea unor despăgubiri băneşti în afara cadrului normativ legal. Principiul legalităţii - ca parte a preeminenţei dreptului - căruia instanţa europeană îi acordă importanţă primordială în jurisprudenţa sa, presupune existenţa unor norme accesibile şi plauzibile, exigenţă cărora nu le corespunde jurisprudenţa creată prin înlăturarea cadrului normativ special care guvernează domeniul.

Or, crearea unei jurisprudenţe prin care statul ar putea fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, ci şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite prin legea specială, aspect tranşat prin Decizia obligatorie nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii. În acest context, în mod corect s-a concluzionat, prin decizia pronunţată de către instanţa de prim-control judiciar, că solicitarea privind obligarea Statului român la plata despăgubirilor băneşti este inadmisibilă, fiind lipsită de fundament juridic şi în afara cadrului normativ existent, întrucât nu poate fi suprimată procedura legală şi instituţională specială reglementată de legiuitor şi instituite pe cale jurisdicţională noi măsuri reparatorii, constând în despăgubiri băneşti. Trebuie subliniat faptul că, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu ar corespunde Convenţiei europene, acesta fiind obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.

În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale interne şi de drept european ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs circumscrise art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A.M. (decedată, continuat de P.I.I.) şi P.I.I., în nume propriu, împotriva Deciziei civile nr. 114A din 12 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamantele A.M. (decedată, continuat de P.I.I.) şi P.I.I., în nume propriu, împotriva Deciziei civile nr. 114A din 12 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2013.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 5681/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 5757/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 5678/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5679/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5680/2013. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5681/2013. Civil