ICCJ. Decizia nr. 5760/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5760/2013
Dosar nr. 57711/3/2011
Şedinţa publică din 11 decembrie 2013
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, la data de 23 august 2011, reclamantele S.L., S.A.M. şi B. (fostă S.) F.M., au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.500.000 euro – contravaloarea în lei la data plăţii ca despăgubiri pentru cota de 1/2 din imobilul teren în suprafaţa de 965 mp + construcţie demolată compus din 16 apartamente situat în Bucureşti, şos. Ştefan cel Mare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că sunt moştenitoarele legale ale lui N.S., în calitate de soţie supravieţuitoare şi fiice. Autorul lor a dobândit imobilul în discuţie prin actul de vânzare-cumpărare din 09 iulie 1947 de la numitul B.I.
Odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 au trecut la notificarea deţinătorului respectivului imobil pentru a le fi restituit, în speţă Primăria Municipiului Bucureşti. Astfel s-a formulat notificarea din 08 august 2001 la Biroul Executorului Judecătoresc având nr. 40508 la Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin dispoziţia emisă de Primarul Municipiului Bucureşti din 30 mai 2007 s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în speţă, având în vedere că acesta nu se putea restitui în natură fiind în totalitate afectat de diferite elemente de sistematizare.
Prin dispoziţia nr. 1220 din 30 septembrie 2009 Primăria Municipiului Bucureşti a modificat prima dispoziţie, în sensul că a stabilit că au dreptul doar pentru ½ din imobil.
S-a susţinut că în ciuda faptului că au depus nenumărate adrese prin care au solicitat să li se comunice stadiul soluţionării dosarului, şi de asemenea să se ia masurile necesare în vederea beneficierii de drepturile care li se cuvin, nu au primit niciun răspuns până în prezent, astfel nici termenul de 60 de zile prevăzut în legislaţia în materie nu a fost respectat, deşi au respectat întrutotul dispoziţiile în materie de Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte această ultimă dispoziţie nu au considerat necesară contestarea acestei, lăsând ca instituţiile statului să continue procedurile, de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
După o serie de adrese prin care instituţiile statului au încercat să stabilească cu exactitate dreptul ce le revenea, abia în luna noiembrie 2010 a fost trimis spre exercitarea controlului de legalitate Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti. După această dată dosarul s-a întors la Primăria Municipiului Bucureşti pentru a fi din nou completat sub anumite aspecte.
Prin adresele pe care le-au primit, Instituţia Prefectului le-a învederat faptul că dosarul a fost returnat Primăriei Municipiului Bucureşti pentru completare. Aceasta din urma le-a învederat faptul că odată cu completarea dosarului, urmează să-l înainteze Comisiei interne pentru analizarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea reanalizării şi întocmirii propunerii de soluţionare. Reiese din toată această procedură că dosarul reia toate etapele de până acum, ignorând toate procedeele pe care le-au efectuat.
Or, având în vedere cele expuse mai sus, au considerat că ar trebui să obţină unele despăgubiri băneşti corespunzătoare valorii totale a bunului preluat în mod abuziv, care era prevăzut de legea în vigoare la momentul când ar fi trebuit soluţionată notificarea de către unitatea deţinătoare.
Ca atare, faţă de toate argumentele expuse, şi luând în considerare întreaga doctrină şi practica recentă - inclusiv toate hotărârile CEDO în care România este sancţionată şi obligată la restituirea în natură în favoarea foştilor proprietari şi a moştenitorilor acestora a imobilelor abuziv preluate de Statul român, reclamantele au solicitat admiterea acţiunii.
S-a mai arătat că un principiu avut în vedere şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la soluţionarea cauzelor împotriva Statului Român, este că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă care va hotărî (.) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (.)" (art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului).
Ca un argument al susţinerii de mai sus, trebuie avut în vedere faptul că în multe speţe deduse spre soluţionare, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că trebuie menţinut un echilibru, just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului (Hotărârea Sporrong şi Lonnroth).
Vizavi de dispoziţiile în materie de Legea nr. 10/2001, au solicitat instanţei să aibă în vedere şi întreaga doctrină şi practica recentă atât a instanţelor române cât şi practica CEDO în ceea ce priveşte restituirea proprietăţilor preluate în orice mod de la foştii proprietari în timpul fostului regim totalitar.
Reclamantele au mai arătat că între dispoziţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, există o astfel de neconcordanţă, constatată de către CEDO prin mai multe hotărâri.
Având în vedere că prin măsuri reparatorii se înţelege primirea unor titluri de despăgubire, care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea şi/sau, în funcţie de opţiunea fiecărui, de a primi o sumă maximă de 500.000 lei, şi că în prezent, Comisia Centrală de Despăgubiri nu îşi desfăşoară activitatea în niciun fel sau o desfăşoară foarte greu, s-a solicitat a se observa că se impune a stabili o sumă pe care statul ar trebui să o plătească.
În acest sens există mai multe hotărâri ale instanţelor romaneşti prin care s-a dispus ca statul să îi plătească beneficiarului dreptului de restituire preţul bunului la valoarea de piaţă.
Reclamantele au invocat hotărârea din data de 09 decembrie 2008 în cazul Viaşu împotriva României, care la paragraful 58 Curtea Europeană statuează faptul că noţiunea de „bunuri poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe ale căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" să obţină exercitarea efectiva a unui drept de proprietate.
Mai mult decât atât, prin actul normativ, art. 1 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, se recunoaşte dreptul reclamantelor de restituire în natură, precum şi obligaţia de acordarea unor compensaţii în caz de nerestituire în natură, astfel că aceştia au un „interes patrimonial" bine stabilit în dreptul intern, care intră sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Astfel, nerestituirea terenului până în prezent, în lipsa acordării oricărei despăgubiri, constituie o ingerinţă în dreptul reclamantelor la respectarea bunurilor. Rezultă că în patrimoniul reclamantelor s-a născut, ca urmare a ingerinţei în dreptul lor la respectarea bunului lor, direct în temeiul art. 1 din Protocol adiţional la Convenţie, un drept la despăgubire, cu condiţia ca ingerinţa să fie nejustificată.
Având în vedere modificările repetate ale Legii nr. 10/2001, nr. 1/2000 şi respectiv nr. 247/2005, incidente în prezenta cauză, în ceea ce priveşte justificarea ingerinţei şi având în vederea că Guvernul ar fi putut demonstra că ingerinţa în dreptul reclamantului era prevăzut de lege şi servea unei cauze de utilitate publică, Curtea a reţinut că reclamantul a suportat o sarcină specială şi exorbitantă.
La data de 05 aprilie 2012, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi excepţia prematurităţii solicitării de emitere a titlului de plată.
Referitor la excepţia lipsei competenţei materiale a Tribunalului Bucureşti cu privire la solicitările reclamantelor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, pârâta a arătat că cererea de chemare în judecată formulată de către reclamante, este îndreptată împotrivă unei autorităţi aparţinând administraţiei publice centrale şi anume Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor .
În cuprinsul art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 361/2005, cu modificările şi completările ulterioare, se arată că „Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, denumită în continuare Autoritatea, este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică.".
În acelaşi sens, sunt şi prevederile art. 13 alin. (4) din H.G. nr. 34/2009, potrivit cărora „în subordinea Ministerului Finanţelor Publice se organizează şi funcţionează Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, finanţat de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Finanţelor Publice".
Totodată, potrivit prevederile art. 3 pct. 1 C. proc. civ., curţile de apel judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale.
Prin urmare, s-a învederat că soluţionarea cererii de chemare în judecată formulate de către reclamanţi în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este de competenţa Curţii de Apel - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal.
Referitor la excepţia prematuritaţii solicitării de plată a despăgubirilor, pârâta a arătat că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor. Atribuţiile stabilite în sarcina instituţiei prin H.G. nr. 361/2005, cu modificările şi completările aduse prin H.G. nr. 1068/2007, în ceea ce priveşte aplicarea Legii nr. 10/2001, constau în acordarea de sprijin şi îndrumare metodologică autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale, precum şi celorlalte persoane juridice deţinătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, pentru aplicarea corecta, şi. unitară a prevederilor acestui act normativ. În procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 Autoritatea asigură Secretariatul Comisiei Centrale, are atribuţii ce constau numai în centralizarea dosarelor transmise, în temeiul art. 16 Titlul VII din actul normativ amintit, de către entităţile ce au soluţionat notificările peroanelor îndreptăţite, şi verificarea în privinţa legalităţii cererii de restituire. Este vorba exclusiv de verificarea, în cursul unei proceduri administrative speciale, a legalităţii măsurii respingerii cererii de restituire în natură, în ipoteza în care o atare măsură este dispusă printr-un act administrativ de restituire conţinând propunerea motivată de acordare a despăgubirilor.
De asemenea, potrivit art. 2 lit. ş) din H.G. nr. 1068/2007 Autoritatea acordă despăgubiri în numerar persoanelor îndreptăţite cărora li s-au emis titluri de plată, în limitele prevăzute de O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
S-a mai invocat art. 131 şi art. 141 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, şi a arătat că atribuţia principală a Direcţiei constă în acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptăţite cărora li s-au emis titluri de plată, conform legii şi normelor emise în aplicarea acesteia, în limita unei sume de maximum 500.000 lei, cu respectarea termenelor şi a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege. Plata sumelor înscrise în titlurile de plată se face în 2 tranşe egale pe o perioadă de 2 ani. Persoanele îndreptăţite la despăgubiri în cuantum de peste 500.000 lei pot opta pentru acordarea de despăgubiri în numerar în cuantum de maxim 500.000 lei, diferenţa urmând a fi acordată în acţiuni la SC F.P. SA.
Prin urmare, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar va efectua plata despăgubirilor băneşti în limita sumei mai sus precizate cu respectarea termenelor şi a limitărilor, de asemenea, mai sus amintite.
S-a mai susţinut că pentru a se efectua plata despăgubirilor băneşti de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (în urma opţiunii persoanelor îndreptăţite, opţiune care se va face în conformitate cu dispoziţiile Cap. VI Titlul VII din Legea nr. 247/2005), persoanele îndreptăţite trebuie să fie titulare a unor dispoziţii/decizii (prin care a fost stabilit dreptul acestora la acordarea de despăgubiri) emise de către entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor potrivit Legii nr. 10/2001, republicată. Astfel, aceste dispoziţii/decizii împreună cu actele care au stat la baza emiterii lor sunt transmise Secretariatului Comisiei Centrale în vederea urmării procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Ulterior parcurgerii procedurii administrative amintite, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite decizia conţinând titlurile de despăgubire. De asemenea, după emiterea acestei decizii de către Comisa Centrala Autoritatea, pe baza opţiunii persoanelor îndreptăţite, va emite un titlu de plată şi/sau un titlu de conversie. În acest sens, pârâta a învederat prevederile art. 18 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, potrivit cărora după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite, pe baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite un titlu de conversie şi /sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la date emiterii, în vederea conversiei în acţiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării operaţiunilor de plată.
În cuprinsul art. 3 lit. a) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menţionându-se semnificaţiile unor expresii şi termeni folosiţi în actul normativ amintit, se arată că titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi exersate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul „Proprietatea” şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în O.U.G. nr. 81/2007 privind accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
S-a mai învederat că în cazul de faţă, reclamantele nu au un titlu de plată în baza căruia Autoritatea să poată efectua o plată a despăgubirilor băneşti. Pârâta a precizat că reclamantele nu sunt nici titularele titlului de despăgubire reprezentat tot de Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (decizie ce se emite în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005). Pentru aceste considerente, solicitarea de obligare la plata sumei de 1,500.000 euro este prematură.
Pârâta a mai arătat că trebuie observat că potrivit articolului unic din O.U.G. nr. 4 din 13 martie 2012 se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII „ Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
La data de 02 mai 2012 reclamanta B.F., a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că a formulat aceasta acţiune în temeiul art. 23, art. 25, art. 26 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001, precum şi în temeiul art. 1073 şi art. 998 C. civ. - actul normativ în vigoare la momentul introducerii acţiunii 23 august 2011 şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi a Primului Protocolul Adiţional la convenţie.
Prin încheierea din 2 mai 2012 au fost respinse excepţiile necompetenţei materiale, prematurităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P. şi au fost admise excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în ceea ce priveşte cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO.
Prin sentinţa civilă nr. 1612 din 12 septembrie 2012 Tribunalul Bucureşti a respins cererea formulată de reclamantele S.L., S.A.M. şi B.F.M. (născuta S.), în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă cererea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO ca inadmisibilă.
S-a dispus respingerea în rest ca neîntemeiată a acţiunii formulată de reclamantele în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Pentru a pronunţa aceasta hotărâre tribunalul a reţinut următoarele;
Prin încheierea din 2 mai 2012 au fost admise excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în ceea ce priveşte cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O.
Dispoziţiile art. 23, 25 şi 11 din Legea nr. 10/2001 sunt dispoziţii de drept substanţial şi nu ordin procedural şi care să deschidă o cale specifică de acces la instanţă.
Accesul la instanţă se face prin intermediul dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. XX/2008 a ICCJ.
Pe fond cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este neîntemeiată.
Astfel, reclamantele se plâng în esenţă, pe de o parte, că soluţionarea notificării trenează ca urmare a acţiunii sau inacţiunii instituţiilor implicate în această procedură, iar pe de altă parte, că procedura instituită de Legea nr. 247/2005 nu este una de natură a conduce la acordarea unei despăgubiri efective.
În consecinţă faţă de cele reţinute mai sus, reclamantele solicită în mod expres acordarea unei despăgubiri băneşti corespunzătoare valorii totale a bunului care ar fi fost preluat de la autorul lor.
Reclamantele nu solicită nici un moment ca instanţă să soluţioneze notificarea în condiţiile procedurii Legii nr. 10/2001 prin constatarea calităţii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent la condiţiile Legii nr. 247/2005, în condiţiile în care potrivit susţinerilor acestora a fost emisă o astfel de dispoziţie care a fost restituită de instituţia prefectului şi oricum acestea critică tocmai această procedură pentru ineficientă şi nici obligarea municipiului Bucureşti de a întreprinde toate verificările ce se impun şi emiterea unei noi decizii, dacă este cazul.
În ceea ce priveşte solicitarea de obligare la plata despăgubirilor băneşti a Municipiului Bucureşti prin Primarul General aceasta este neîntemeiată.
Stabilirea în concret a întinderii despăgubirilor nu este posibilă în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, având în vedere că pârâtul Municipiul Bucureşti în calitate de unitate deţinătoare este competent în condiţiile Legii nr. 10/2001 să dispună restituirea în natură sau să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Cu alte cuvinte soluţionarea notificării de către unitatea deţinătoare sau de către instanţa de judecată se face prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi la atribuţiile pe care unitatea deţinătoare/entitatea investită cu soluţionarea notificării le are.
Or, în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001 notificarea poate fi soluţionată atunci când este găsită întemeiată, fie prin restituirea în natură a imobilului, fie prin propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri care pot îmbrăca forma acordării de alte bunuri în compensare, fie forma propunerii acordării de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării directe de despăgubiri băneşti şi cu atât mai puţin obligarea unităţii deţinătoare la plata acestor despăgubiri.
Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează în modurile mai sus arătate. Stabilirea în concret a despăgubiri şi modalitatea în care va fi acordată face obiectul unei alte proceduri respectiv cea prevăzută de Legea nr. 247/2005, cu căi de atac şi competenţe speciale.
Pe de altă parte, prin raportare la răspunderea civilă delictuală, în nici un caz pentru o eventuală tergiversare a soluţionării notificării, prejudiciul cauzat nu se acoperă prin acordarea valorii de piaţă a bunului ce face obiectul notificării.
În ceea ce priveşte acţiunea formulată în contradictoriu cu Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor de asemenea este neîntemeiată.
În primul rând se impune a se reţine că reclamantele nu indică în concret care sunt aspectele pe care le reproşează acestui pârât atunci când solicită obligarea acestuia la plata contravalorii cotei de 1/2 din imobil.
Pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acestui pârât, fie pentru a se constata încălcarea de către acest pârât a art. 1 din Protocolul adiţional la CEDO se impune mai întâi constatarea că acesta şi-a încălcat atribuţiile ce îi revin în temeiul legii.
Or, pe de o parte, în procedura Legii nr. 10/2001 Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu are atribuţii, iar, pe de altă parte, procedura instituită de Legea nr. 247/2005 nu a fost demarată, notificarea nefiind înaintată către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele S.L., S.A.M. şi B. (fosta S.) F.M., criticând-o pentru următoarele motive:
Prin acţiunea introductiva au criticat procedeele greoaie de soluţionare a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 cât şi obligarea instituţiilor statului la plata unor despăgubiri pentru 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. Ştefan cel Mare în suprafaţă de 965 mp, la preţul pieţii.
S-a arătat că, după ani şi ani de încercări de a duce la bun sfârşit dosarul de Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul mai sus menţionat, astfel cum prevede legea în astfel de situaţii, s-au lovit de incapacitatea instituţiilor statului de a finaliza acest dosar.
Ori, ţinând cont de caracterul neeficient al procedurii speciale, trebuie examinat de instanţa naţională în funcţie de starea legislaţiei şi a practicilor administrative (mai ales modul de funcţionare a fondului „Proprietatea") de la momentul pronunţării hotărârii şi de situaţia particulară a reclamantului, dreptul la despăgubiri.
Pentru trecut, Curtea Europeana a decis, în mod constant, în jurisprudenţa sa (de la Străin până la cauza pilot) că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este eficientă pe baza a două elemente: absenţa despăgubirilor şi incertitudinea cu privire la data la care ar urma să fie plătite şi cuantumul acestora. În acest sens se înscrie şi O.U.G. nr. 4/2012, care suspendă un an de zile orice analiză a acestor dosare, având în vedere absenţa fondurilor Guvernului
În funcţie de demersurile anterioare administrativ-jurisdicţionale de reclamant, acesta va putea invoca fie un bun actual (când are o hotărâre irevocabilă ce recunoaşte caracterul nelegal al naţionalizării şi, eventual, dispune restituirea imobilului), fie o speranţă legitimă (în măsura în care există constatări făcute de instanţe sau de administraţie cu privire legalitatea naţionalizării sau dreptul de a primi despăgubiri). Atanasiu şi alţi vs. România.
Ori, având în vedere că pe numele reclamantelor au fost emise dispoziţii de primar, prin care li s-a recunoscut dreptul la restituire în baza Legii nr. 10/2001, reiese faptul că constatarea a fost făcută de către instituţiile abilitate şi le-a fost recunoscut dreptul de a primi despăgubiri ori imobilul în natură.
Apelantele au invocat în sprijinul temeiniciei acţiunii mai multe hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat, de principiu, ca orice acţiune în revendicare este admisibilă în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 nu garantează o despăgubire certă a proprietarilor şi dreptul de proprietate fundamental al acestora este grav afectat.
Totodată s-a invocat hotărârea Faimblat versus România, prin care se statuează ca acţiunile în revendicare nu sunt inadmisibile, iar decizia nr. 33/2008 a ICCJ nu împiedica soluţionarea cererilor pe fond, întrucât procedura administrativa a Legii nr. 10/2001, precum şi a Legii nr. 247/2005 nu reprezintă o garanţie a soluţionării sigure şi cu celeritate a cauzelor aflate pe rolul instanţelor interne,
Mai mult decât atât, având în vedere modificările repetate ale Legii nr. 10/2001, 1/2000 şi respectiv Legea nr. 247/2005, incidente în prezenta cauză, în ceea ce priveşte justificarea ingerinţei şi având în vederea că Guvernul ar fi putut demonstra că ingerinţa în dreptul reclamant era prevăzut de lege şi servea unei cauze de utilitate publică, Curtea a reţinut că reclamantul a suportat o sarcină specială şi exorbitantă.
Ca şi o concluzie, Curtea Europeană, în aceeaşi speţă Viaşu contra României, citând mai multe hotărâri date de instanţele interne, arata că „ .pe cale de consecinţă instanţele au dispus ca statul să îi plătească beneficiarului dreptului de restituire preţul bunului la valoarea de piaţă.”
Prin hotărârea din 20 iulie 2006, pronunţată de CEDO în cauza Radu împotriva României, se constată, în principal că Fondul nu funcţionează de o manieră care să conducă la o justă despăgubire, şi rezultatul acestei nefuncţionalităţi dă naştere, în sarcina autorului faptei ilicite săvârşite prin omisiune, unei obligaţii de plată a despăgubirilor băneşti corespunzătore prejudiciilor suferite de persoanele internate.
Prin decizia civilă nr. 186 A din 19 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins excepţia inadmisibilităţii.
A respins apelul formulat de apelantele-reclamante S.A.M., B.F.M. şi S.L. împotriva sentinţei civile nr. 1612 din 12 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV a civile, în dosarul nr. 57711/3/2011, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ. limitele efectului devolutiv sunt stabilite raportat la motivele de apel formulate, verificările instanţei privind temeinicia şi legalitatea hotărârii apelate neputând depăşi aceste limite.
Prin urmare, cum apelanta pârâtă nu a înţeles să formuleze critici care să vizeze modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, precum şi respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, analiza legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe nu poate viza aceste aspecte, ci urmează a fi făcută raportat la criticile invocate în apel, ce vizează modalitatea de soluţionare a acţiunii, pe fond.
În acest sens, se reţine că în cuprinsul cererii de apel se reiau practic argumentele prezentate în faţa instanţei de fond cât priveşte prejudiciul creat reclamanţilor ca urmare a absenţei despăgubirilor pentru bunul ce formează obiectul deciziei administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi necesitatea analizei temeiniciei pretenţiilor formulate prin prisma jurisprudenţei CEDO.
Prin cererea formulată reclamantele tind practic ca pe calea dreptului comun să obţină despăgubiri băneşti reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului ce face obiectul deciziei administrative nr. 12201 din 30 septembrie 2009, în urma constatării neconcordanţei între dispoziţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO, prezentând un raţionament asemănător cu acela expus în cuprinsul deciziei nr. XX/ 2007 a ICCJ, pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că instanţele de judecată sunt competente să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Se invocă totodată decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul celor reţinute cu privire la admisibilitatea acţiunilor în revendicare, în condiţiile în care procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 şi cea a Legii nr. 247/2005 nu reprezintă o garanţie a soluţionării cu celeritate a cauzelor aflate pe rolul instanţelor române .
Re gimul stabilirii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de către stat este prevăzut de dispoziţiile legii speciale, respectiv titlul VII din Legea nr. 247/ 2005,
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Conform dispoziţiilor art. 19 din lege, (1) Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Plângerea suspendă exerciţiul dreptului de opţiune asupra titlului de despăgubire al titularului.
În cauza reclamantele se afla în cursul desfăşurării procedurii administrative, privind stabilirea despăgubirilor, acestea deţinând o decizie administrativă prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti.
Prin decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun ale art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Fără a putea reţine finele de neprimire al acţiunii îndreptate de reclamanţi direct împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, se apreciază că raţionamentul prezentat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în această decizie îşi găseşte în parte aplicabilitatea şi în prezenta cauză.
Astfel, în ce priveşte aplicarea art. 13 din CEDO, s-a reţinut că în baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate,
Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluţie compatibilă cu exigenţele art. 13 din Convenţie.
S-a mai reţinut totodată că în ce priveşte controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, acesta a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Prin urmare, acţiunea pornită de reclamante pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti nu poate fi primită, atâta vreme cât există norme speciale care reglementează acordarea de despăgubiri băneşti în aceasta ipoteză, iar reclamantele se află în cursul desfăşurării procedurii administrative.
Totodată, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, pârâţii Municipiul Bucureşti şi A.N.P.R. nu au atribuţii, stabilite de legiuitor în baza Legii nr. 10/2001 privind acordarea directa de despăgubiri băneşti, obligaţia pârâtului Municipiul Bucureşti fiind aceea de soluţionare a notificărilor, prin emiterea unei decizii de admitere sau de respingere .
Se mai reţine că reclamantele nu şi-au întemeiat în drept cererea de chemare în judecată, însă din cuprinsul acţiunii, cât şi al motivelor de apel formulate nu rezultă că aceştia au investit instanţa cu o cerere întemeiată pe instituţia răspunderii civile delictuale, astfel încât temeinicia soluţiei instanţei de fond cu privire la acest aspect nu va face obiectul analizei în calea de atac .
Se reţine totodată că la soluţionarea prezentei cauze nu pot fi reţinute argumentele avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, întrucât acestea vizează ipoteza acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, privind imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, câtă vreme prezenta cauză se referă la ipoteza solicitării pe calea dreptului comun a despăgubirilor băneşti reprezentând valoarea de piaţă a imobilului preluat în mod abuziv, despăgubiri care pot fi solicitate doar în condiţiile legii speciale.
Prin urmare, faţă de cele mai sus reţinute, instanţa de judecată nu se poate substitui acestor instituţii administrative, acestea fiind singurele abilitate de legiuitor să stabilească cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate persoanelor îndreptăţite.
Argumentele avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei nr. 27/2011 îşi găsesc aplicabilitatea şi în cauză, cu atât mai mult cu cât pârâţii nu au atribuţii legale privind acordarea directă de despăgubiri băneşti .
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele S.L., S.A.M. şi B. (fostă S.) F.M., fără a indica în drept motivele de recurs.
În dezvoltarea argumentelor de nelegalitate ale hotărârii, care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că acţiunea este fondată motivat de faptul că procedura prevăzută de legea specială este una greoaie şi ineficientă, determinată de absenţa despăgubirilor şi incertitudinea cu privire la data la care acestea vor fi plătite, fapt statuat şi de jurisprudenţa C.E.D.O.
Au susţinut reclamantele că în măsura în care au făcut dovada existenţei un „bun actual” sau a unei „speranţe legitime” în patrimoniul lor, prin emiterea celor două dispoziţii, în procedura Legii nr. 10/2001, sunt îndreptăţite a primi despăgubiri efective, întrucât Legea nr. 10/2001 nu garantează o despăgubire certă a foştilor proprietari, decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi nefiind incidentă în cauză.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Se constată că reclamantele beneficiază de prevederile legii speciale pentru obţinerea măsurilor reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar o acţiune întemeiată pe dreptul comun, având aceeaşi finalitate ca şi dispoziţiile legii speciale, respectiv plata contravalorii bunurilor preluate în mod abuziv, nu este permisă în baza considerentelor avute în vedere şi de decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în recurs în interesul legii.
În raport de scopul acţiunii, precum şi drepturile pretins încălcate, care îşi au izvorul în legea specială, este evident că pârâţii nu pot fi obligaţi la plată directă şi personal a contravalorii bunurilor preluate în mod abuziv, legea specială prevăzând o procedură specială de plată şi debitor expres al obligaţiei de plată.
Prin respingerea acţiunii de drept comun, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime.
Curtea Europeană a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri.
Reclamantele au uzat de dispoziţiile legii speciale iar exerciţiul dreptului lor dedus prin cererea dedusă judecăţii i se opun, atât regula concursului dintre legea specială şi cea de drept comun, cât şi principiul electa una via non datur recursus ad alteram, nefiind posibilă realizarea dreptului prin utilizarea unor proceduri concomitente şi paralele, decât cu riscul încălcării principiilor evocate.
Legea nr. 10/2001 a suprimat practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul imobilelor ce cad sub incidenţa acestei legi, fără să diminueze accesul la justiţie, sistemul reparator fiind subordonat controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Nu este de admis că în cadrul aceleaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul procedurii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată şi în acelaşi scop, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Articolul 6 din Convenţie garantează „dreptul la un Tribunal” adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă Curtea Europeană a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii speciale pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un Tribunal, pentru că împotriva dispoziţiilor emise în procedura administrativă, legea prevede căi de atac, controlul judecătoresc fiind deplin pentru toate deciziile care se iau în cadrul acestei proceduri.
Mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanşării procedurii administrative, este unul funcţional, constituind pentru reclamanţi o cale efectivă pentru realizarea pretenţiilor lor, statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană şi în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu, Solon şi Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.A.M., B. (fostă S.) F.M. şi S.L. împotriva deciziei nr. 186A din 19 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5745/2013. Civil. Completare/lămurire... | ICCJ. Decizia nr. 5782/2013. Civil. Acţiune în declararea... → |
|---|
