ICCJ. Decizia nr. 5745/2013. Civil. Completare/lămurire dispozitiv. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5745/2013
Dosar nr. 5373/1/2013
Şedinţa publică din 10 decembrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 03 august 2009 la Tribunalul Vrancea, reclamanţii C.I.N., M.E.S., A.E.I. şi T.I.M. au chemat în judecată pe pârâta SC V.V. SA, solicitând să se constate că imobilul Fabrica de Spirt Ghidigeni, anexele, utilajele şi terenul aferent au fost preluate fără titlu valabil, să fie obligată pârâta la restituirea imobilului menţionat, precum şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă plus dobânda legală la data plăţii efective.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt moştenitorii defunctului C.N.Z., că imobilul în litigiu a fost dobândit de autorul lor în baza actului de donaţie autentificat sub nr. 3527/1906 de către Tribunalul Ilfov, că acesta a fost preluat fără titlu valabil de către stat şi, astfel, sunt îndreptăţiţi la restituirea lui în natură.
Au precizat că imobilul a fost deţinut de SC S.G. SA, care s-a privatizat în anul 2000, şi că această societate a fuzionat prin absorbţie cu pârâta SC V.V. SA, care, în prezent, are calitatea de persoană juridică deţinătoare şi care este obligată să îl restituie în natură, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit notificării transmise prin intermediul B.E.J. A.I. SRL.
În ceea ce priveşte cererea de daune interese, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, reclamanţii au invocat prevederile art. 998 C. civ.
Pârâta SC V.V. SA a depus întâmpinare şi a susţinut excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, precum şi pe cea a tardivităţii formulării cererii.
Aceste excepţii au fost soluţionate prin încheierea din 06 noiembrie 2009, fiind respinse ca neîntemeiate.
De asemenea, tot pe cale de excepţie pârâta a invocat inadmisibilitatea acţiunii şi prematuritatea acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 724 din 28 octombrie 2010, Tribunalul Vrancea - Secţia I civilă a respins, ca nefondate, excepţiile de prematuritate şi inadmisibilitate, a admis în parte acţiunea, a constatat că reclamanţii au calitatea de moştenitori ai defunctului C.N.Z. şi au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent sau la despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale pentru suprafaţa de 67.824 m.p. teren şi construcţia Fabrica de Spirt Ghidigeni. De asemenea, a respins, ca nefondate, cererile de restituire în natură a imobilului, de restituire a utilajelor, precum şi de obligare la plata contravalorii lipsei de folosinţă.
Curtea de Apel Galaţi - Secţia civilă, prin decizia civilă nr. 35/A din 23 februarie 2011, a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa Tribunalului Vrancea şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că este esenţial, pentru soluţionarea cererii de restituire în natură, să se analizeze capătul de cerere prin care se solicită constatarea preluării fără titlu a imobilului construcţie, teren şi utilaje, motivat de faptul că fabrica nu se încadra în categoria bunurilor agricole ce făceau obiectul exproprierii în baza Decretului nr. 83/1949, precum şi ca urmare a faptului că acest act normativ încalcă prevederile Constituţiei din anul 1948.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 678 din 19 septembrie 2012, Tribunalul Vrancea - Secţia I civilă a respins excepţiile tardivităţii formulării acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active, a admis în parte acţiunea având ca obiect Legea nr. 10/2001, a constatat că imobilul a fost preluat abuziv în baza art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai defunctului C.N.Z., sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent corespunzătoare celor 300 de acţiuni din totalul de 15.000 acţiuni ale S.A.R. Ghidigeni. Instanţa a respins, ca neîntemeiate, cererile de restituire în natură a imobilului, de restituire a utilajelor, de obligare la plata contravalorii lipsei de folosinţă şi de plată a cheltuielilor de judecată formulate atât de reclamanţi, cât şi de pârâtă.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut, referitor la modalitatea de preluare, că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul Decretului nr. 83/1949, ci al Legii nr. 119/1948, act normativ ce nu încalcă dispoziţiile Constituţiei din 1948. De asemenea, a constatat că autorul reclamanţilor nu mai era proprietarul imobilului la data preluării abuzive a acestuia, ci a avut calitatea de acţionar, cu 300 de acţiuni, în societatea S.A.R. Ghidigeni.
Or, reclamanţii nu pot pretinde vreun drept asupra imobilului, întrucât autorul lor nu era proprietar al acestuia la data naţionalizării, aşa cum cere art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Acţiunea este însă întemeiată, pentru contravaloarea celor 300 de acţiuni, pe prevederile art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii având dreptul la despăgubiri potrivit art. 31 din lege.
Prin decizia civilă nr. 14 din 01 aprilie 2013, Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă a admis apelurile declarate de reclamanţii C.I.N., M.E.S., A.E.I. şi T.I.M. şi de pârâta SC V.V. SA, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 678/2012 a Tribunalului Vrancea, a admis în parte acţiunea, a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile legii speciale pentru suprafaţa de 67.824 m.p. teren şi construcţia Fabrica de Spirt Ghidigeni, împreună cu anexele, aşa cum sunt descrise în procesul verbal de preluare, a menţinut celelalte dispoziţii privind respingerea ca neîntemeiate a capetelor de cerere de restituire în natură, restituire a utilajelor şi obligare la contravaloarea lipsei de folosinţă, a obligat pe reclamanţi la 15.000 lei cheltuieli de judecată către pârâtă, a înlăturat dispoziţiile contrare din sentinţă.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, referitor la primul apel, că reclamanţii au învestit instanţa cu un capăt de cerere în constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului compus din construcţie şi teren aferent – Fabrica de Spirt Ghidigeni, ce constituie o chestiune de soluţionarea căreia depindea rezolvarea cererii de restituire în natură a imobilului.
În speţă, în mod corect instanţa de fond a apreciat că imobilul a fost preluat cu titlu valabil în baza Legii nr. 119/1948, astfel că analiza îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 nu se mai impune, restituirea în natură nefiind posibilă.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei SC V.V. SA, instanţa a constatat că greşit s-a apreciat de tribunal că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată e nedovedită.
Potrivit legislaţiei în materie, o factură fiscală este un document pe baza căruia se întocmeşte instrumentul de decontare a serviciilor prestate. Or, câtă vreme la dosarul cauzei s-au depus factura fiscală şi ordinele de plată pentru sumele înscrise în factură, este dovedit aspectul suportării acestor cheltuieli de judecată de către parte.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi prin prisma capetelor de cerere în raport cu care au căzut în pretenţii, curtea a admis apelul SC V.V. SA şi a schimbat sentinţa şi în ceea ce priveşte cererea acestei părţi de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată pentru suma de 15.000 lei.
Prin decizia civilă nr. 51/A din 16 septembrie 2013, Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă a admis cererea formulată de petenţii C.I.N., M.E.S., A.E.I. şi T.I.M., a dispus completarea deciziei nr. 14/A din 01 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi cu menţiunea privind obligarea pârâtei SC V.V. SA Vrancea la plata cheltuielilor de judecată din apel, în cuantum de 13.640 lei către reclamanţi.
În considerentele deciziei, instanţa a reţinut că reclamanţii apelanţi au solicitat, prin încheierea de dezbateri din 20 martie 2013 - fila 72 în dosarul nr. 2489/91/2009 al Curţii de Apel Galaţi, obligarea apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată în această fază procesuală şi în fazele anterioare, constând în onorariu apărător şi onorariu expert în toate ciclurile procesuale.
Cererea petenţilor este însă admisibilă numai în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată în apel, faţă de soluţia pronunţată prin decizia civilă nr. 14/A din 01 aprilie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, prin care s-au admis ambele apeluri formulate de părţi împotriva sentinţei civile nr. 678 din 19 septembrie 2012 a Tribunalului Vrancea.
În termen legal împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V.V. SA.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. reprezintă o aplicaţie a principiul conform căruia acordarea cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.
Or, în prezenta cauză, SC V.V. SA nu se află în culpă procesuală, nu a pierdut procesul, astfel că nelegal a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 13.640 lei.
În speţă, prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat instanţei să constate că imobilul Fabrica de Spirt Ghidigeni, anexele şi utilajele, precum şi terenul aferent au fost preluate fără titlu valabil, să oblige societatea pârâtă la restituirea către reclamanţi a acestui imobil, la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru bunurile în cauză de la data introducerii cererii şi până la data emiterii procesului-verbal de punere în posesie, precum şi la plata dobânzii legale. Niciunul din capetele de cerere formulate nu a fost admis, astfel că obligarea Ia plata cheltuielilor de judecată nu se justifică.
Pe de altă parte, constatarea dreptului la despăgubiri în echivalent pentru bunurile revendicate nu echivalează cu câştigarea procesului de către intimaţii reclamanţi, faţă de pretenţia formulată împotriva SC V.V. SA; despăgubirile se plătesc de către stat, iar societăţile privatizate nu sunt entităţi învestite cu soluţionarea notificărilor.
Recurenta a susţinut, totodată, că instanţa de apel a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată cu încălcarea principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil.
Astfel, intimaţii reclamanţi au solicitat obligarea SC V.V. SA la plata cheltuielilor de judecată condiţionat de constatarea că imobilul revendicat a fost preluat fără titlu valabil, cum reiese din încheierea de şedinţă din 20 martie 2013.
Or, instanţa a constatat că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, în baza Legii nr. 119/1948, astfel că se impunea, cu respectarea principiului indicat, respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin notele scrise depuse la dosar, intimaţii au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul formulat în raport de criticile menţionate, subsumate prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin decizia civilă nr. 14 din 01 aprilie 2013, Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă, raportat la capetele de cerere faţă de care părţile au căzut în pretenţii, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a admis apelul SC V.V. SA şi a schimbat sentinţa şi în ceea ce priveşte cererea acestei părţi de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată pentru suma de 15.000 lei.
Totodată, prin decizia civilă nr. 51/A din 16 septembrie 2013, aceeaşi instanţă a admis cererea reclamanţilor, a dispus completarea deciziei de mai sus cu menţiunea privind obligarea pârâtei SC V.V. SA la plata cheltuielilor de judecată din apel, în cuantum de 13.640 lei către reclamanţi.
Cererea reclamanţilor de obligarea a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată a fost consemnată în încheierea de dezbateri din 20 martie 2013 în dosarul instanţei de apel, fiind formulată şi prin notele scrise transmise prin fax instanţei.
Deşi apelanţi reclamanţi au solicitat cheltuieli de judecată atât în apel, cât şi în fazele procesuale anterioare - constând în onorariu apărător şi onorariu expert în toate ciclurile procesuale, cererea lor a fost considerată fondată doar în privinţa sumelor achitate cu acest titlu în apel, întrucât au fost admise ambele apeluri formulate împotriva sentinţei civile nr. 678 din 19 septembrie 2012 a Tribunalului Vrancea.
Aşadar, instanţa de apel a considerat că atât apelanţii reclamanţi, cât şi apelanta pârâtă s-au aflat în culpă procesuală, parte din cererile lor fiind admise în această fază procesuală.
Recurenta a susţinut că niciunul din capetele de cerere formulate prin cererea de chemare în judecată nu a fost soluţionat în favoarea intimaţilor, astfel că obligarea sa Ia plata cheltuielilor de judecată nu se justifică.
Înalta Curte observă că, în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, curtea de apel a admis în parte acţiunea, a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile legii speciale pentru suprafaţa de 67.824 m.p. teren şi construcţia Fabrica de Spirt Ghidigeni, împreună cu anexele, cum sunt descrise în procesul verbal de preluare, a menţinut celelalte dispoziţii ale instanţei de fond privind respingerea ca neîntemeiate a capetelor de cerere de restituire în natură, de restituire a utilajelor şi de obligare la contravaloarea lipsei de folosinţă.
Or, dreptul la despăgubiri în echivalent pentru bunurile revendicate constituie una dintre măsurile de reparaţie prevăzute de legea specială, astfel încât soluţia adoptată de instanţă echivalează cu câştigarea procesului de către reclamanţi în raport de cererile adresate pârâtei SC V.V. SA, celei din urmă nefiindu-i contestată calitatea procesuală pasivă.
Reţinând că pârâta SC V.V. SA are calitate procesuală pasivă în cauză, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.
Pe de altă parte, împrejurarea că acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent se va face în condiţiile legii speciale nu înlătură măsura contestată de recurentă, întrucât această soluţie implică o altă procedură în faţă comisiilor astfel înfiinţate potrivit Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a făcut aplicarea criteriului culpei procesuale consacrat implicit prin dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală fiind o noţiune distinctă de cea a culpei în raportul juridic obligaţional, raportul de drept material în cauză concretizând, de altfel, o răspundere obiectivă a statului în baza Legii nr. 10/2001.
Recurenta a invocat şi încălcarea principiului disponibilităţii de către instanţa de apel, întrucât cererea de obligare a SC V.V. SA la plata cheltuielilor de judecată a fost condiţionată de reclamanţi de constatarea că imobilul revendicat a fost preluat fără titlu valabil.
În privinţa acestei criticii, Înalta Curte constată că din cuprinsul încheierii din data de 20 martie 2013, la care face referire recurenta, reiese că au fost solicitate cheltuieli de judecată chiar şi în varianta în care instanţa va aprecia că imobilul a fost preluat cu titlu, iar măsurile reparatorii constau în acordarea de despăgubiri.
În aceste condiţii nu se poate reţine o încălcare a principiului invocat.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC V.V. SA împotriva deciziei nr. 51/A din data de 16 septembrie 2013 a Curţii de Apel Galaţi – Secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5740/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5760/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
