ICCJ. Decizia nr. 5740/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5740/2013
Dosar nr. 2642/1/2013
Şedinţa publică din 10 decembrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 20 martie 2006, reclamanţii G.A.D.R., M.C., B.I., B.D., B.M.A., B.V. şi B.E. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC C. SA, să dispună retrocedarea imobilului situat în Bucureşti, str. Samuil Vulcan, ce a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat al RSR nr. 151 din 29 iunie 1989.
La 27 februarie 2007, B.G. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, precizând că este moştenitoarea lui B.A., aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor.
Ulterior, la 12 martie 2007, reclamanţii au formulat o cerere precizatoare, arătând că imobilul a fost dobândit de către B.C. şi B.N. prin contractul de vânzare cumpărare transcris de Tribunalul Bucureşti, că un corp de clădire, compus din două camere cu dependinţe şi pivniţă, a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951, că asupra restului imobilului fiii (B.C., B.T. şi B.A.) au deschis succesiunea, rămânând însă în indiviziune, fiecare cu câte o cotă de 1/3 din masa succesorală, situaţie consfinţită prin sentinţa civilă nr. 4814/1989, că, în anul 1999, B.A. şi urmaşii celorlalţi coindivizari au introdus o cerere de chemare în judecată prin care au solicitat anularea actului prin care o parte din respectivul imobil a fost trecut în proprietatea statului conform prevederilor Decretului nr. 224/1951, că, prin sentinţa civilă nr. 3960/1999, s-a admis cererea şi, pe baza acesteia, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis Dispoziţia nr. 663/2000, prin care li s-a restituit partea din imobil care fusese trecută în folosinţa statului.
Reclamanţii au învederat că în urma decesului tuturor celor patru succesori au rămas moştenitori actualii proprietari, dintre care o parte au locuit şi locuiesc şi în prezent fără întrerupere în respectivul imobil, că cei patru succesori au fost: B.T. (decedat), soţie supravieţuitoare B.V., B.A. (decedat), soţie supravieţuitoare B.D. şi fiica B.M.A., B.M. (decedată), fiu G.A.D.R., B.C. (decedat), soţie supravieţuitoare B. (T.) E., fiica B. (P.) S.C. şi fiul B.A. (decedat), având ca moştenitori pe J.G. (soţie supravieţuitoare) şi fiice pe M.C. şi B.I.
La 24 aprilie 2007, a formulat cerere de intervenţie în nume propriu P.S.C., prin M.C., arătând că este fiica lui B.C., decedat la 22 februarie 1997.
B.G. şi-a precizat cererea de intervenţie, solicitând respingerea acţiunii, întrucât prin Dispoziţia nr. 663/2000 acest imobil a fost restituit în proprietate reclamanţilor, dar şi a soţului intervenientei, B.A.
Reclamanţii G.A.D.R., M.C., B.I., B.D., B.M.A., B.V., B.E. au înregistrat şi o cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a Municipiului Bucureşti prin Primarul General, pentru opozabilitatea hotărârii.
E.F. a formulat cerere de intervenţie principală la 25 mai 2007, solicitând să se constate că, în speţă, a intervenit, pe cale convenţională, transmiterea dreptului şi calităţii procesuale active a numitei B.G. - care nu a fost chemată în judecată - în persoana intervenientei E.F., că este nulă absolut trecerea în patrimoniul statului a imobilului, teren şi construcţie, revendicat prin cerere, fost proprietatea numiţilor B.C. şi B.N. - autorii reclamanţilor în cauză, întrucât preluarea s-a făcut fără titlu legal şi valabil, Decretul Consiliului de Stat nr. 151/1989 nefiind niciodată publicat.
Reclamanţii G.A.D.R., M.C., B.I., B.D., B.M.A., B.V., G.A.D.R., M.C., B.I., B.D., B.M.A., B.V., B.E.E. au depus o cerere precizatoare la cererea introductivă de instanţă, prin care au modificat prin micşorare obiectul revendicării iniţiale, arătând că revendică imobilul situat în Bucureşti, sector 5, compus din teren în suprafaţa de 1.000 m.p., şi construcţiile aflate pe el, mai puţin corpul de clădire identificat sub denumirea C1 (conform raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în dosar), acest din urmă corp de clădire fiind trecut în proprietatea statului în anul 1953 în baza Decretului nr. 224/1951, ulterior, fiindu-le retrocedat prin sentinţa civila nr. 3960/1999, prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 663/2000 şi procesul verbal de predare-primire.
Cererile de intervenţie formulate în cauză au fost admise prin încheierea din 26 iunie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1501 din 04 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti Secţia a V a Civilă a admis cererea formulată de reclamanţii G.A.D.R., M.C., B.I., B.D., B.M.A., B.V., B.E., a admis cererile de intervenţie principale formulate de B.G., P.S.C. şi E.F. şi a obligat pârâţii şi intervenientul forţat Municipiul Bucureşti să retrocedeze reclamanţilor şi intervenientelor voluntare în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Samuil Vulcan, cu excepţia imobilului ce a făcut obiectul sentinţei civile nr. 3960/1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 808A din 10 noiembrie 2008, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei reclamante B.E. şi a intimatelor interveniente voluntare principale P.S.C. şi B.G., a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca nefondată, a admis apelul formulat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta B.E. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins cererile de intervenţie formulate de intervenientele voluntare principale P.S.C. şi B.G., pentru lipsă calitate procesuală activă, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin decizia civilă nr. 2452 din 23 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a respins, ca tardiv, recursul declarat de intervenienta A. (P.) S.C.
În considerentele hotărârii, instanţa a reţinut că cererea de recurs a fost depusă la data de 02 octombrie 2012, precum şi că decizia atacată a fost comunicată tuturor părţilor din proces, inclusiv recurentei, cu respectarea prevederilor legale.
Înalta Curte a constatat, totodată, că intervenienta A. (P.) S.C. a împuternicit-o pe M.C. să o reprezinte cu depline puteri şi să îi susţină interesele în faţa instanţelor judecătoreşti şi a altor instituţii, să formuleze cereri şi să primească orice fel de înscrisuri în legătură cu dosarul nr. 9658/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, mandatul fiind valabil până la revocarea sa expresă. În baza mandatului dat, mandatara avea dreptul să semneze în numele mandantei oriunde va fi necesar.
Cererea de intervenţie în nume propriu a fost formulată de P.S.C. prin M.C. la data de 24 aprilie 2007.
Comunicarea hotărârii recurate, în ceea ce o priveşte pe intervenienta A. (P.) S.C. s-a realizat la 29 decembrie 2008 la adresa mandatarei acesteia, M.C., în Bucureşti, sector 5. De asemenea, o procedură identică s-a îndeplinit pentru M.C. şi la sediul avocatului ales C.M., la data de 23 decembrie 2008.
Aşadar, M.C. a primit comunicarea hotărârii recurate atât în nume propriu, cât şi în calitate de mandatară a recurentei A. (P.) S.C.
Cum procura dată de către intervenienta în cauză reclamantei M.C. nu a fost revocată, termenul de declarare a recursului împotriva deciziei nr. 808A din 10 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti a început să curgă începând cu 29 decembrie 2008, iar recursul a fost declarat la 02 octombrie 2012, cu mult peste termenul prevăzut de lege.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatoarea A. (P.) S.C., solicitând anularea deciziei nr. 2452 din 23 aprilie 2013 şi rejudecarea recursului, în sensul admiterea lui astfel cum a fost formulat.
În drept, a invocat prevederile art. 318 teza 1 C. proc. civ.
Recurenta a arătat că soluţia instanţei de recurs de respingere a recursului ca tardiv este rezultatul unei greşeli materiale.
A susţinut că, în soluţionarea excepţiei tardivităţii, Înalta Curte s-a raportat exclusiv la procura datată la 19 martie 2007 la Consulatul României din New York, prin care contestatoarea a împuternicit-o pe M.C. să-i reprezinte interesele în proces.
Astfel, aşa cum rezultă din considerentele deciziei, instanţa a conchis că din procura respectivă reiese că intervenienta şi-a ales domiciliul pentru comunicarea actelor de procedură la domiciliul mandatarei sale, or, conţinutul actului în discuţie nu confirmă acest aspect. Mandatara nu a fost împuternicită cu primirea actelor de procedură sau cu exercitarea căilor de atac; de altfel, prin procura menţionată contestatoarea nu şi-a ales domiciliul pentru comunicarea actelor de procedură la mandatara sa.
Conform practicii judiciare, în categoria „greşeală materială” intră greşelile comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului.
În speţă, reţinerile instanţei de recurs referitoare la conţinutul şi întinderea procurii nu pot fi decât rezultatul unei greşeli materiale, întrucât alegerea de domiciliu trebuie să fie neechivocă, expresă şi să facă referire la persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură; la dosarul cauzei nu exista nicio cerere, formulată de contestatoare sau de mandatara contestatoarei, prin care să fie indicat un domiciliu la care să se facă comunicarea actelor de procedură.
Aşadar, în mod greşit instanţa de recurs a concluzionat în sensul că domiciliul mandatarei este domiciliul ales de contestatoare pentru comunicarea actelor de procedură, în lipsa vreunei cereri de alegere a domiciliului, pe baza unui procuri din care nu rezultă acest lucru.
Prin întâmpinare, intimaţii G.A.D.R., B.D., B.M.A., B.V. au solicitat respingerea contestaţiei în anulare, cu cheltuieli de judecată.
În esenţă, au arătat că instanţa de recurs a analizat şi interpretat cât se poate de corect întinderea mandatului acordat prin procură reprezentantei contestatoarei, în sensul că aceasta era îndreptăţită să primească inclusiv hotărârile pronunţate în acest dosar.
Analizând contestaţia în anulare formulată, în raport de dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare şi în cazul în care dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, situaţia premisă a incidenţei acestei prevederi fiind aceea a contestării unei hotărâri pronunţate de către o instanţă de recurs, ca şi în cazul de faţă.
În sensul art. 318 teza I C. proc. civ., „greşeală materială” înseamnă o greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. Prin urmare, trebuie să fie vorba de acea greşeală materială pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia greşită.
În această categorie intră greşeli comise prin cercetarea unor elemente de fapt, iar nu greşeli de judecată, ce nu pot fi remediate în calea extraordinară de atac de retractare.
În speţă, contestatoarea invocă faptul că reţinerile instanţei de recurs referitoare la conţinutul şi întinderea procurii nu pot fi decât rezultatul unei greşeli materiale, întrucât alegerea de domiciliu trebuie să fie neechivocă, expresă şi să facă referire la persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură.
Înalta Curte constată că această susţinere nu are în vedere aspectele formale ale judecării recursului, ce pot fi soluţionate pe calea unei contestaţii în anulare specială, ci probleme legate de interpretarea unor clauze ale unui act juridic unilateral ori a unor dispoziţii legale, pentru verificarea cărora este necesară reexaminarea fondului şi reaprecierea probelor deja cenzurate în recurs.
Or, greşeala materială poate consta în neobservarea de către instanţă a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată.
În cazul de faţă, însă, instanţa de recurs a cunoscut existenţa şi conţinutul procurii menţionate, a actelor procedurale săvârşite în temeiul acesteia, a făcut aprecieri asupra lor, astfel încât nu poate fi reţinută o greşeală materială în sensul legii; se invocă o greşeală de judecată a cărei eventuală îndreptare nu este permisă pe calea prezentei contestaţii în anulare, cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.
Înalta Curte consideră că simpla nemulţumire a părţii care a pierdut recursul, atât cu privire la soluţia pronunţată, cât şi cu referire la modalitatea de argumentare a acestei hotărârii de către instanţa de recurs, nu poate determina o rejudecare a cauzei, în condiţiile în care au fost respectate garanţiile procesului echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de argumentele expuse, Curtea va respinge, conform art. 318 teza I C. proc. civ., contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. (P.) S.C., ca nefondată.
Întrucât cererea de faţă a fost respinsă, partea care a căzut în pretenţii, respectiv contestatoarea va fi obligată, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 lei către intimaţii G.A.D.R., B.D., B.M.A., B.V., potrivit dovezilor ataşate – chitanţa din 01 octombrie 2013, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. (P.) S.C. împotriva deciziei nr. 2452 din data de 23 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă.
Obligă contestatoarea la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 lei către intimaţii G.A.D.R., B.D., B.M.A., B.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5339/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5745/2013. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
