ICCJ. Decizia nr. 5807/2013. Civil. Actiune în daune delictuale. Obligaţie de a face. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5807/2013

Dosar nr. 902/90/2011

Şedinţa publică din 16 decembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia civilă, sub nr. 902/90/2011, la data de 14 februarie 2011, reclamantul R.C. a chemat în judecată pe pârâtul P.T., director executiv al publicaţiei "Z.V." editată de SC P. SRL, solicitând:

- obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă de 550.000 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 998 C. civ. şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

- obligarea pârâtului să publice, pe cheltuiala sa, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului menţionat, pe prima pagină, un comunicat prin care îşi cere scuze pentru denigrarea reclamantului, în conformitate cu prevederile art. 54 din Decretul nr. 31/1954, sub sancţiunea unei amenzi de câte 5.000 RON în folosul statului, pentru fiecare zi de întârziere, potrivit dispoziţiilor art. 55 din acelaşi decret;

- obligarea pârâtului să publice, pe cheltuiala sa, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului menţionat, pe prima pagină, hotărârea judecătorească ce urmează a se pronunţa în cauză, conform dispoziţiilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954, sub sancţiunea unei amenzi de câte 5.000 RON în folosul statului, pentru fiecare zi de întârziere, potrivit dispoziţiilor art. 55 din acelaşi decret;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, de circa 20 de ani, îndeplineşte funcţiile de director general şi preşedinte al consiliului de administraţie la SC O. SA, aceasta fiind una dintre cele mai mari societăţi comerciale, de profil, din sud-estul Europei.

Este de notorietate că acţionarul minoritar, P.C.C., intenţionează să acapareze pachetul majoritar de acţiuni şi să preia astfel controlul total asupra O., recurgând la diverse mijloace de presiune în acest scop, precum şi faptul că reclamantul, în calitate de reprezentant legal al acţionarului majoritar (împreună cu sindicatul din unitate), s-a opus sistematic şi categoric tuturor acestor încercări, apărând interesele societăţii şi, implicit, pe cele ale salariaţilor acesteia.

Ca urmare, devenind "inamicul public nr. 1" al P.C.C., reprezentanţii acestuia au înţeles că ei nu pot avea nici cea mai mică speranţă de a-şi atinge scopul propus, atâta timp cât reclamantul reprezintă interesele acţionarului majoritar la SC O., aşa încât au procedat la o veritabilă "pregătire psihologică", prin declanşarea unei campanii furibunde de defăimare a acestuia, mizând că, în acest fel, vor reuşi să-i distrugă credibilitatea în faţa acţionarilor, salariaţilor şi partenerilor de afaceri şi să îl îndepărteze din funcţiile de director general şi de preşedinte al consiliului de administraţie, chestiune pe care au şi ridicat-o, în mod expres (dar fără succes), în mai multe adunări generale ale acţionarilor, ultima fiind la data de 27 septembrie 2010.

Acesta este contextul în care pârâtul P.T. a acceptat, contra cost, rolul de instrument al campaniei denigratoare plănuită împotriva reclamantului, de către acţionarul minoritar ostil, P.C.C., pârâtul devenind "vârful de lance" al acţiunilor defăimătoare declanşate la începutul lunii noiembrie 2010, în cadrul unei serii de aşa-zise "dezvăluiri" publicate în ziarul pe care-l conduce.

Pârâtul i-a trimis reclamantului propunerea scrisă prin care P.C.C. îi oferea 10.000 de euro plus TVA, în schimbul campaniei mediatice amintite, comunicându-i că, dacă acesta acceptă să-i plătească suma amintită, el se angajează să nu "scrie nimic negativ despre dl. R. şi despre O.".

Reclamantul susţine că au urmat mai multe demersuri insistente pe aceeaşi temă, fie în cadrul unor convorbiri directe, fie la telefon sau chiar în scris, după care, văzând că refuză categoric propunerea sa, pârâtul a început tirul articolelor defăimătoare şi al atacurilor la persoană, contra reclamantului, în publicaţia "Z.V.", pe care o conduce.

Astfel, în "Z.V." nr. 524 (perioada 25 - 28 noiembrie 2010), în editorialul "Învinşi de mare JUPÂN", pârâtul îşi recunoaşte paternitatea campaniei mediatice denigratoare.

Reclamantul, contrar susţinerilor pârâtului, arată că nu a fost cercetat niciodată de către fostul prim-procuror T.T. sau de către vreun alt procuror din subordinea sa, neavând niciodată un dosar la parchet, astfel încât afirmaţiile pârâtului reprezintă o încercare vădită a acestuia de flagrantă dezinformare şi de grosolană manipulare a opiniei publice, prin situaţii inventate fără ruşine şi prin minciuni sfruntate.

Dezvăluirile sus-numitului, potrivit cărora numitul T.T. ar fi fost numit de către reclamant în funcţia de prim-procuror al judeţului ori că reclamantul ar avea vreo contribuţie la numirea unui judecător la Tribunalul Vâlcea, dau măsura elucubraţiilor şi inepţiilor proferate de pârât.

Reclamantul învederează că, în "Z.V." nr. 524 (perioada 25 - 28 noiembrie 2010), pe prima pagină, sub titlul "C.R., moşier cu ştaif", se produce un atac la persoana fiului său, consemnându-se: "MOŞIERUL junior a cumpărat în ultimii ani, în perioada 2005 - 2008, terenuri în zone bune din punct de vedere afaceristic-imobiliar."

Se arată că, la pagina 6, sub acelaşi titlu, pârâtul susţine că fiul reclamantului, C.R., este unul dintre cei mai importanţi proprietari de terenuri din judeţul Vâlcea, deţinând câteva zeci de mii de metri pătraţi în Râmnicu Vâlcea, dar şi în localităţile învecinate municipiului: Bujoreni, Mihăeşti, Muereasca, Budeşti.

Conotaţia negativă şi jignitoare, precum şi izul de învârteală, de abuz şi de incorectitudine sunt evidente, ca şi scopul urmărit printr-un asemenea "articol", prin prezentarea fiului reclamantului într-o lumină defavorabilă, prin denaturarea deliberată a unor situaţii şi înfăţişarea, cel puţin exagerată şi tendenţioasă, a unor fapte.

Reclamantul susţine că toate aceste afirmaţii sunt mincinoase şi deliberat calomnioase, înscriindu-se în tema generală stabilită de sponsorul pârâtului, aceea de compromitere a reputaţiei sale şi de subminare a intereselor legitime ale SC O. SA, pentru distrugerea credibilităţii, ca în acest mod să poată obţine, pe de-o parte, îndepărtarea reclamantului din funcţiile pe care le deţine, ca ultim obstacol în calea realizării ambiţiilor acţionarului minoritar, iar, pe de altă parte, pentru provocarea scăderii valorii de piaţă a acţiunilor la bursă, în scopul preluării, apoi, de către reprezentanţii P.C.C., a acestor acţiuni, deci a controlului total asupra SC O. SA, la un preţ derizoriu.

De asemenea, reclamantul susţine că afirmaţiile făcute, în bătaie de joc, la adresa sa, precum "Doctorul inginer, onorabilul om de ştiinţă, de renume internaţional, adică domnul "inventator" R. (...)" etc., precum şi caracterul repetat al acestora, demonstrează intenţia răuvoitoare, de atac la persoană, caracterul de campanie mediatic susţinută, vădit defăimătoare, situaţie ce nu are nicio legătură cu rolul de informare corectă pe care trebuie să-l aibă orice publicaţie şi nici vreo tangenţă cu libertatea de exprimare, la care este îndreptăţit oricare cetăţean.

Reclamantul arată că prin faptele comise, pârâtul i-a lezat grav demnitatea, onoarea, viaţa particulară şi dreptul la propria imagine, încălcând, în mod flagrant, toate dispoziţiile legale care ocrotesc aceste valori şi provocându-i astfel un imens prejudiciu moral.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 30 alin. (6) şi art. 31 alin. (4) din Constituţie, art. 54 - 55 din Decretul nr. 31/1954, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 998 C. civ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia civilă, sub nr. 5674/90/2011, la data de 28 noiembrie 2011, reclamantul R.C. a chemat în judecată pe pârâţii P.T., publicaţia "Z.V." şi SC P. SRL, solicitând:

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de daune morale în sumă de 550.000 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 1349 raportat la art. 1357 C. civ., combinat cu art. 1373, art. 1382 şi art. 253 alin. (4) din acelaşi cod, art. 30 alin. (6) şi 8, precum şi art. 31 alin. (4) din Constituţia României, art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

- obligarea pârâţilor la încetarea încălcării dreptului reclamantului la demnitate şi interzicerea comiterii unor asemenea fapte în viitor, în temeiul dispoziţiilor art. 253 alin. (1) lit. b) C. civ.;

- obligarea pârâţilor să publice, pe cheltuiala lor, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului menţionat, pe prima pagină, un comunicat prin care-şi cer scuze pentru denigrarea reclamantului, în conformitate cu prevederile art. 253 alin. (3) lit. b) C. civ.;

- obligarea pârâţilor să publice, pe cheltuiala lor, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului menţionat, pe prima pagină, hotărârea judecătorească ce urmează a se pronunţa în cauză, conform dispoziţiilor art. 253 alin. (3) lit. a) C. civ.;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 27 martie 2012, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a dispus conexarea Dosarului nr. 5674/90/2011 la Dosarul nr. 902/90/2011, în temeiul dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ.

Prin Sentinţa nr. 1935 din 17 decembrie 2012, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi lipsei de interes, invocate de pârâtul P.M.T.C., precum şi cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că nu se poate susţine că publicaţia "Z.V.", editată de SC P. SRL, nu are calitate procesuală pasivă, în condiţiile în care prin această publicaţie au fost editate articolele pe care reclamantul le consideră defăimătoare.

Tot astfel, excepţia lipsei de interes a reclamantului, pe motiv că acţiunile formulate de acesta ar fi declanşate doar în scop şicanator, nu poate fi admisă, reclamantul urmărind sancţionarea pârâtului pe temeiul răspunderii civile delictuale, pentru presupusele fapte denigratoare la adresa sa.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut următoarele:

În speţă, reclamantul a pretins că pârâtul P.T. a acceptat, contra cost, rolul de instrument al campaniei denigratoare plănuită împotriva sa, de către acţionarul minoritar ostil, P.C.C., sus-numitul devenind "vârful de lance" al acţiunilor defăimătoare declanşate împotriva sa, în cadrul unei serii de dezvăluiri publicate în ziarul pe care îl conduce.

Pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii: săvârşirea unei fapte cu caracter ilicit, cauzarea prejudiciului altei persoane şi existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul respectiv.

Prejudiciului moral nepatrimonial constă în rezultatul dăunător direct al unei fapte ilicite şi culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conţinut neeconomic care definesc personalitatea umană şi, deşi acest rezultat nu poate fi evaluat în bani, el dă naştere dreptului şi obligaţiei de reparare în conformitate cu regulile răspunderii civile delictuale.

Instanţa, în adoptarea soluţiei, trebuie să ţină cont de rolul ce revine presei într-o societate democratică, în care, într-adevăr, presa nu trebuie să depăşească anumite limite, pentru protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt.

Cu toate acestea, presei îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice şi subiecte de interes general.

De subliniat importanţa aplicării directe a Convenţiei Europene în dreptul intern, în special în practica internă. Astfel, raportat la art. 10 din Convenţie, libertatea de exprimare contează nu numai pentru "informaţiile" sau "ideile" strânse cu bunăvoinţă sau considerare drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care "scandalizează, şochează sau neliniştesc".

În ceea ce priveşte libertatea presei, aceasta nu trebuie să depăşească limitele dreptului la o reputaţie bună, ci are drept sarcină să transmită cetăţenilor informaţii şi idei. Această libertate este cu atât mai mult mai importantă de fiecare dată când presa comunică informaţii asupra vieţii politice.

În numeroase cazuri, Curtea Europeană a statuat că presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depăşească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputaţiei şi drepturilor altuia, îi revine totuşi sarcina de a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţiile şi ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general.

În speţă, autorul publicaţiei considerate ca defăimătoare a făcut o serie de afirmaţii despre viaţa publică a reclamantului, despre comportamentul şi faptele sale în legătură cu activitatea publică, articolele incriminate tratând subiecte de interes public şi conţinând în principal informaţii privind gestionarea fondurilor SC O. SA de către reclamant, în calitatea sa de preşedinte al consiliului de administraţie, precum şi neregularităţi care ar fi fost comise cu ocazia încheierii diferitelor contracte de către societate, acestea fiind subiecte de interes general pentru comunitatea locală, rolul ziaristului fiind tocmai acela de a informa şi a atrage atenţia publicului asupra unor asemenea fenomene.

Aşa fiind, reclamantul nu a dovedit faptul că articolele publicate de pârât ar fi servit unei campanii de defăimare a sa, iar expresiile utilizate de pârât pot fi considerate figuri de stil sau simple judecăţi de valoare în exprimarea notelor critice ale activităţii reclamantului, în calitatea sa de director general al unei societăţi cu capital majoritar de stat.

Potrivit art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 31 din Constituţia României, a interzice unui ziarist să expună publicului informaţiile cu privire la activitatea unei persoane publice, în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte dreptul la informare şi libertatea de exprimare.

În acest context, a se aplica o sancţiune pecuniară unui ziarist care aduce critici unei persoane publice, are menirea de a-l determina pe acesta ca pe viitor să nu mai critice şi să renunţe la discutarea publică a problemelor publice.

În speţă, nimic nu dovedeşte că faptele descrise de pârât erau în totalitate false, astfel că nu se poate susţine că ar fi vorba de o campanie de defăimare împotriva reclamantului, mai ales că articolele incriminate nu purtau asupra vieţii private a reclamantului, ci asupra comportamentelor şi atitudinilor care implicau calitatea sa de preşedinte al consiliului de administraţie al SC O. SA.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.

Prin Decizia civilă nr. 76 din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis apelul reclamantului şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că:

A admis acţiunea faţă de pârâţii P.M.T.C. şi SC P. SRL.

A obligat pe aceşti pârâţi să plătească reclamantului 50.000 RON, cu titlu de daune morale.

A obligat pe cei doi pârâţi să publice pe prima pagină a publicaţiei "Z.V." prezenta decizie, timp de două luni.

A menţinut în rest sentinţa.

A obligat pe intimaţii-pârâţi să plătească apelantului-reclamant suma de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

În motivarea soluţiei, curtea de apel a reţinut următoarele:

Prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală, reţinând că instanţa naţională, raportat la dispoziţiile art. 20 din Constituţie, trebuie să aplice cu prioritate principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în acest caz, precum şi dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, coroborate cu cele ale art. 8 din aceeaşi convenţie, respingând totuşi acţiunea formulată de către apelantul-reclamant.

Însă, în accepţiunea dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului CEDO, libertatea de exprimare nu poate fi nelimitată şi nu poate servi interesele private ale unei persoane sau ale unui grup de persoane, cu scopul de a manipula opinia publică, în caz contrar această libertate de exprimare nu mai poate fi numită "câinele de pază al democraţiei", aşa cum de altfel a fost consacrată expresia, în primele decizii ale jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.

De altfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că acţiunea este nefondată, deoarece articolele de presă au abordat un subiect de ordin general, care interesează societatea şi că în toate aceste articole, apelantul-reclamant a figurat în calitate de persoană publică, ci nu ca persoană fizică.

De asemenea, în mod eronat s-a concluzionat că articolele ar avea la bază informaţii reale, autorul acestora fiind de bună-credinţă. Dimpotrivă, articolele de presă la adresa apelantului-reclamant nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, practic fiind incident alin. (2) din acest articol, respectiv intimatul-pârât nu se poate prevala de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Tănăsoaica împotriva României).

Potrivit dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

Exercitarea acestor libertăţi necesită îndeplinirea unor îndatoriri şi responsabilităţi ce se circumscriu deontologiei profesionale a presei şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, potrivit art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, precum şi în alte cazuri.

Drept urmare, fiind adevărat că privatizarea societăţii comerciale O. este un subiect de ordin general, care interesează societatea românească, în acest context, calitatea apelantului-reclamant de director general ar fi putut fi abordată în articole de presă, însă cu respectarea strictă a condiţiilor analizate mai sus.

Deontologia profesională a jurnaliştilor, în accepţiunea art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în situaţia în care se pretinde că articolele sunt cele de interes general, presupune în mod obligatoriu ca afirmaţiile din articole să aibă o bază solidă de informare, din surse credibile şi care pot fi verificate ulterior, ci nu afirmaţii gratuite, tendenţioase, cu scopul vădit de a distruge credibilitatea, onorarea, reputaţia şi dreptul la imagine al unei persoane.

În speţa dedusă judecăţii, de exemplu articolul care vizează în mod exclusiv persoana apelantului-reclamant, ci nu calitatea de funcţie publică a acestuia, în care se precizează că reclamantul ar fi angajat un anume magistrat, pe nume T.T., la Tribunalul Vâlcea, prin relaţiile pe care le deţine, nu îndeplineşte cerinţele art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În realitate, prin limbajul folosit în mod intenţionat şi anume: hoţ, mafiot, capul mafiei, incompetent, il capo di tutti capi, latifundiar, satrap şi Don C.R., intimatul-pârât a urmărit în mod evident şi deliberat, prin limbajul caracteristic mafiei siciliene, să inducă în conştiinţa opiniei publice faptul că apelantul-reclamant se ocupă cu afaceri dubioase, că are legături cu diverşi magistraţi pe care "i-ar fi ajutat" să ajungă în funcţie şi că ar avea relaţii în lumea interlopă, fiind dovedit evident prejudiciul cauzat apelantului-reclamant, în ceea ce priveşte imaginea acestuia, în calitatea sa de om de afaceri, însă şi cu privire la personalitatea sa, la familia acestuia, precum şi la relaţiile în societate.

Dacă pârâtul-jurnalist ar fi vrut să informeze opinia publică cu privire la privatizarea societăţii comerciale O., informaţie care ar fi reprezentat una de ordin general şi care interesează societatea românească, aşa cum de altfel se pretinde şi în întâmpinare, acesta ar fi trebuit să indice care este baza publicării respectivelor articole, respectiv care sunt informaţiile concrete, cu folosirea unui limbaj normal, firesc, civilizat, deoarece toate expresiile precizate mai sus nu pot fi catalogate drept "figuri de stil", aşa cum motivează instanţa de fond.

Pe de altă parte, nu se poate susţine nici buna-credinţă a intimatului-pârât în publicarea articolelor ce fac obiectul prezentei cauze, ci, dimpotrivă, este dovedită reaua-credinţă prin înscrisul de la dosar fond, din care rezultă că pârâtul îl anunţă pe reclamant că, în respectarea angajamentelor luate, nu va scrie nimic negativ despre d-nul R. şi nici despre O. şi că va evita subiectele nefavorabile, situaţie care se coroborează cu celălalt înscris, prin care Compania P.C.C. a solicitat intimatului-pârât declanşarea unei campanii mediatice, cu titulatura "P.C.C. rămâne în continuare interesată de privatizarea O.", oferind suma de 10.000 euro + TVA în acest sens, cu condiţia obligatorie de a întrerupe colaborarea publicitară cu O.

Din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, reiese că articolele publicate de către intimatul-pârât au fost de natură să afecteze imaginea publică a reclamantului, situaţie repercutată asupra activităţii societăţii la care acesta era director, în faţa unor parteneri de afaceri şi a unor bănci, precum şi a personalului din subordine, fiind dovedită fapta ilicită a pârâtului, constând în publicarea de către acesta a unor articole în care reclamantul este denigrat în mod repetat, fiind evident că prin aceste articole nu s-a dorit să se prezinte vreo informaţie credibilă şi dovedită, ci, dimpotrivă, discreditarea apelantului-reclamant, situaţie în care pârâtul nu se poate bucura de protecţia instituită prin art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile ce reprezintă un interes general, cu obligarea ziariştilor de a publica informaţii şi idei, fără a depăşi anumite limite, ţinând seama de protecţia drepturilor şi a reputaţiei persoanei.

În altă ordine de idei, trebuie avut în vedere principiul general potrivit căruia se soluţionează problema despăgubirilor, respectiv principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, pentru determinarea cuantumului despăgubirilor. Cum restabilirea situaţiei anterioare, în ceea ce priveşte prejudiciul moral, este aproape imposibilă, prin acordarea unor despăgubiri se asigură numai obţinerea anumitor satisfacţii de către partea vătămată, în această materie neexistând criterii matematice obiective pentru cuantificarea prejudiciului, judecătorul dispunând de o mare marjă de apreciere la stabilirea sumei ce trebuie plătită persoanei lezate, apreciind gravitatea impactului produs de către afirmaţiile denigratoare ale pârâtului asupra onorarei, reputaţiei şi demnităţii apelantului-reclamant.

De altfel, în practica sa constantă, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a precizat în mod clar că libertatea de exprimare, în temeiul dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu acoperă sub nicio formă informaţia falsă, minciuna intenţionată şi chiar eroarea din neglijenţă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi: numele său, integritatea sa fizică şi morală, iar garanţia oferită de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este destinată în principal să asigure dezvoltarea personalităţii fiecărui individ, în relaţiile sale cu semenii, fără ingerinţe din afară.

Aşadar, există o zonă de interacţiune dintre individ şi terţi, care, chiar şi într-un context considerat public sau politic, poate aparţine vieţii private, situaţie faţă de care publicarea unor articole defăimătoare interferează cu viaţa privată a unei persoane, chiar dacă aceasta este şi una publică (Schüssel c. Austriei, decizia din 21 februarie 2002).

În speţa dedusă judecăţii este vorba de mai multe publicaţii care au afectat în mod clar reputaţia apelantului-reclamant, situaţie faţă de care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat indisolubil de art. 8 din Convenţie, cu atât mai mult cu cât sunt folosite expresii calomniatoare, însoţite de fotografii ale apelantului-reclamant (cauzele Minelli c. Elveţiei, decizia din 14 iunie 2005, cauzele Gunnarsson c. Islandei, 20 octombrie 2006 şi cauza Pfeifer c. Austriei, 15 noiembrie 2007).

În acest context, Curtea a apreciat că obligaţia pozitivă care rezultă din art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este pusă în discuţie, în situaţia în care afirmaţiile din articole au depăşit limitele criticilor acceptabile, prin prisma dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se constată că toate articolele au avut drept scop să ofenseze pe apelantul-reclamant şi să aducă atingere reputaţiei, onoarei şi dreptului la imagine al acestuia, toate articolele fiind publicate cu motivaţia servirii interesului public şi pretinselor chestiuni generale care interesează, de altfel, societatea românească.

Dacă presa nu trebuie să treacă de anumite limite, în special de protecţie a reputaţiei şi a drepturilor unei persoane, îi revine totuşi obligaţia să comunice, în respectarea obligaţiilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei privind problemele politice, precum şi celelalte teme de interes general (a se vedea, printre multe altele, De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, hotărârea din 24 februarie 1997, Culegere 1997-I, pp. 233-234, pct. 37, Thoma împotriva Luxemburgului, nr. 38432/97, pct. 45, CEDO 2001-III, şi Colombani şi alţii împotriva Franţei, nr. 51279/99, pct. 55, CEDO 2002-V).

În această privinţă, trebuie amintită jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia, pentru a aprecia existenţa unei "nevoi sociale imperioase" capabile să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se facă o distincţie clară între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea faptelor se poate dovedi, judecăţile de valoare se pretează unei demonstraţii a corectitudinii lor [a se vedea, printre altele, hotărârea De Haes şi Gijsels, citată anterior, pct. 235, pct. 42; şi Harlanova împotriva Letoniei (dec), nr. 57313/00, 3 aprilie 2003].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte că protecţia oferită ziariştilor de art. 10 din Convenţie este condiţionată de faptul că părţile în cauză trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să ofere informaţii demne de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France şi alţii împotriva Franţei, nr. 53984/00, pct. 37, Culegere 2004-11).

Mai mult, dacă este vorba de informaţii atribuite unor terţi, se impune o şi mai mare rigoare şi prudenţă deosebită, înainte de publicare [a se vedea, Stângu împotriva României (dec.), nr. 57551/00, 9 noiembrie 2004], iar în speţa dedusă judecăţii intimatul-pârât a dovedit rea-credinţă în publicarea articolelor.

Este deosebit de importantă marja de apreciere în domeniul complex şi instabil al privatizării societăţilor comerciale. Cu toate acestea, se impune reducerea marjei de apreciere, atunci când în joc nu se află simplele afirmaţii pur "comerciale" ale unei persoane, ci participarea acesteia într-o dezbatere de interes general (a se vedea Krone Verlag GmbH & Co.KG, citată anterior, pct. 30, şi Hertel împotriva Elveţiei, 25 august 1998, pct. 47, Culegere 1998-VI).

Având în vedere considerentele arătate, curtea a apreciat că apelul reclamantului este fondat, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi obligării pârâtului P.M.T.C. la plata sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, fiind îndeplinite cerinţele art. 998 şi art. 999 C. civ., iar în baza dispoziţiilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data introducerii acţiunii, obligarea pârâtului să publice pe prima pagină a publicaţiei "Z.V." prezenta decizie, timp de două luni.

Decizia din apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâţii P.M.T.C. şi SC P. SRL, care au invocat următoarele motive:

1. Decizia instanţei de apel conţine motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

În ceea ce priveşte reţinerile instanţei de apel, în sensul că afirmaţiile din articole trebuie să aibă o bază solidă de informare, din surse credibile şi care pot fi verificate ulterior, ci nu afirmaţii gratuite, tendenţioase, cu scopul vădit de a distruge credibilitatea, onoarea, reputaţia şi dreptul la imagine al unei persoane, acestea sunt străine de natura pricinii, în condiţiile în care s-a arătat care au fost sursele de informare, relaţia contractuală dintre SC P. SRL şi SC O. SA dând posibilitatea ziaristului să intre în posesia unor înscrisuri, dar şi alte surse, unele din acestea fiind Oficiul Registrul Comerţului, foşti şi actuali salariaţi ai SC O. SA. Străină de natura pricinii este şi reţinerea că articolele ar conţine informaţii false, minciuni intenţionate şi erori din neglijenţă.

Chiar şi Tribunalul Vâlcea a arătat, în soluţia pronunţată, că nimic nu dovedeşte că faptele descrise de pârât erau în totalitate false, astfel că nu se poate susţine că ar fi vorba de o campanie de defăimare împotriva reclamantului, mai ales că articolele incriminate nu purtau asupra vieţii private a reclamantului, ci asupra comportamentului şi atitudinilor care implicau calitatea sa de preşedinte al consiliului de administraţie al SC O. SA.

Subiecte referitoare la managementul defectuos care a dus, în final, la starea de insolvenţă a SC O. SA, au fost dezbătute în numeroase emisiuni TV, fiind scrise multe articole atât în presa locală, cât şi cea centrală, în care activitatea managerială a apelantului a fost criticată.

De altfel, cele publicate de către pârât, respectiv neregulile, măsurile neperformante, tranzacţiile comerciale păguboase pentru societate, investiţiile nerentabile, toate realizate sub managementul apelantului, au fost constatate în "Raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei SC O. SA", întocmit de către R. SPRL şi B.B.R. SPRL - Consorţiu administratori judiciari din martie 2013, din Dosarul nr. 887/90/2013, aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea, având ca obiect cererea de insolvenţă a SC O. SA.

Raportul în cauză arată care au fost măsurile manageriale inadecvate luate în cadrul SC O. SA, precum remunerarea nonperformanţei, existenţa mai multor companii cu care combinatul a desfăşurat relaţii comerciale în condiţii defavorabile, companii controlate direct sau indirect chiar de către managementul său. Astfel, sunt înşiruite în tabel companiile în cauză, la care apelantul-reclamant sau rudele sale sunt menţionaţi ca administratori sau asociaţi statutari, respectiv R.A.C., R.G., precum şi cei doi martori propuşi de apelantul-reclamant, A.S. şi N.R.O., foşti directori etc.

De asemenea, la capitolul "Identificarea persoanelor vinovate de cauzarea stării de insolvenţă" sunt menţionaţi R.C., N.R.O., V.M. etc.

Este foarte adevărat că expresiile folosite în articole nu au fost cele ale unui expert financiar-contabil sau jurist, ci ale unui jurnalist, au fost folosite figuri de stil cu impact puternic în ideea de a trage un semnal de alarmă, expresiile putând fi considerate provocatoare sau chiar dure, şocante, dar sunt folosite în scopul de a aduce în atenţia opiniei publice un subiect de interes general şi cu puternic impact economic şi social în judeţul Vâlcea şi chiar în România, de a trage un semnal de alarmă privind situaţia creată.

S-au folosit expresii ca "firme căpuşe", "decapitalizare", "devalizare", iar în "Raport" se menţionează, cu alte cuvinte, "(...) se poate observa că societatea debitoare a derulat tranzacţii cu un număr semnificativ de firme, care aveau ca şi asociaţi sau administratori statutari membri ai familiei d-lui R.C. sau actuali/foşti angajaţi ai societăţii", precum şi "în relaţiile comerciale cu O., aceste firme aveau dublă calitate, respectiv atât de furnizor, cât şi cea de client", menţionându-se că "pe parcursul analizei au fost identificate elemente care sunt de natură să trezească suspiciuni cu privire la profitabilitatea tranzacţiilor încheiate cu anumiţi parteneri contractuali pentru O. şi care pot constitui dovezi cu privire la săvârşirea unor infracţiuni pentru unele din faptele încriminate de art. 138 din Legea nr. 85/2006", concluzia fiind una şi aceeaşi, dar spusă cu alte cuvinte.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel este dată cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În mod corect, instanţa de fond a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, temeiul de drept în baza căruia reclamantul formulează primul capăt de cerere îl reprezintă dispoziţiile art. 998 C. civ., potrivit cărora, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, dispoziţii care, însă, nu se aplică în cauză.

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel, care a modificat sentinţa primei instanţe, prin admiterea apelului reclamantului, este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 30 din Constituţia României privind exercitarea libertăţii de exprimare a autorului articolelor.

După cum bine a reţinut Tribunalul Vâlcea, în adoptarea soluţiei, instanţa trebuie să ţină cont de rolul care revine presei într-o societate democratică.

De asemenea, instanţa de fond a subliniat importanţa aplicării directe a Convenţiei Europene în dreptul intern, în special în practica internă. Astfel, raportat la art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare contează nu numai pentru "informaţiile" sau "ideile" strânse cu bunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care "scandalizează, şochează sau neliniştesc".

Trebuie arătat că libertatea presei include şi recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, fiind inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986). A mai reţinut Curtea Europeană că dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai informaţiilor sau ideilor care sunt primite favorabil sau sunt privite ca inofensive sau ca o chestiune de indiferenţă, dar şi cele care ofensează, şochează sau deranjează statul sau orice parte a comunităţii.

Articolele din "Z.V." au fost publicate în virtutea libertăţii de exprimare, garantată de art. 30 din Constituţie şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea presei.

Autorul articolelor a făcut referiri la viaţa publică a reclamantului, director general al SC O. SA, societate cu capital majoritar de stat, criticând activitatea acestuia în calitatea pe care o deţine şi nu se referă la viaţa sa privată. Articolele sunt justificate de un interes public şi se referă la chestiuni de interes general, iar autorul articolelor nu a utilizat formule injurioase în exprimare.

În articolele menţionate nu s-a făcut referire la aspecte ale vieţii particulare ale reclamantului, ci la activitatea sa în calitate de persoană publică.

Dreptul la liberă exprimare este prevăzut atât de legislaţia internă, cât şi de cea comunitară, motiv pentru care nimeni nu poate fi cenzurat în exprimarea opiniilor cât timp nu se încalcă ordinea de drept.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Constituţia României, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale face parte din dreptul intern, fiind direct aplicabilă; dispoziţiile constituţionale în materie trebuie interpretate şi aplicate în lumina acesteia, care dobândeşte astfel forţă constituţională, fiind integrată blocului de constituţionalitate, conflictul dintre Convenţia europeană şi o lege internă se soluţionează în favoarea primei, înlăturând de la aplicare legea internă contrară (neconvenţională).

Este de datoria presei să transmită informaţii şi idei cu privire la chestiuni de interes public.

De aceea, în raport cu dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 31 din Constituţia României, a interzice unui ziarist să expună publicului informaţiile cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte dreptul la informare şi libertatea de exprimare.

Pentru a fi conformă exigenţelor parag. 2 al art. 10 din Convenţia europeană, o ingerinţă în dreptul la libertatea de exprimare trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, trei condiţii: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, dintre acelea enumerate de text, să fie necesară într-o societate democratică. În cazul nerespectării acestor trei condiţii, ingerinţa în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare contravine dispoziţiilor Convenţiei europene.

Rolul preeminent al presei într-un stat de drept trebuie să fie luat în considerare. Altfel, presa nu ar putea să joace rolul său indispensabil de "câine de pază" al democraţiei.

Orice ingerinţă în exprimarea asupra unei chestiuni de interes public trebuie să fie supusă unor limite absolut stricte, pentru a nu descuraja cetăţenii să aibă o privire critică asupra exercitării activităţii care vizează un interes public.

Deşi obligarea la plata unor daune interese, chiar simbolice, este o sancţiune dintre cele mai moderate, Curtea europeană consideră că acest lucru nu este suficient, în sine, pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare, subliniind de multe ori faptul că o atingere adusă libertăţii de exprimare poate să aibă un efect descurajant cu privire la exerciţiul acestei libertăţi (Brasilier c. Franţei).

În ceea ce priveşte buna-credinţă în scrierea şi publicarea articolelor, aceasta se prezumă. Mai mult chiar, cu toate încercările intimatului să demonstreze reaua-credinţă, prin acreditarea ideii că articolele au fost scrise în calitate de instrument al campaniei denigratoare plănuită de acţionarul minoritar ostil P.C.C., acest lucru nu a fost dovedit pentru că nu este real.

Prin articolele respective nu s-a intenţionat nicidecum să se lezeze demnitatea, onoarea, viaţa particulară (nici nu se face vorbire în aceste articole de viaţa particulară) şi dreptul la propria imagine a reclamantului, ci aceste articole reprezintă demersuri jurnalistice cu accente critice, referitoare la unele cauze care au adus SC O. SA, al cărei director general este reclamantul, la situaţia actuală.

De aceea, articolele se încadrează în limitele libertăţii de exprimare consacrate de dispoziţiile art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 30 alin. (1) din Constituţia României, iar hotărârea pronunţată reprezintă o ingerinţă în exprimarea asupra unei chestiuni de interes public, încălcând aceste dispoziţii legale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului dă un sens larg noţiunii de informare, iar libertatea presei a dobândit, în acest context, o importanţă deosebită, presa fiind mediul cel mai larg de circulaţie al ideilor şi informaţiilor. Curtea Europeană a subliniat, referindu-se la libertatea presei, că principiile art. 10 sunt cu adevărat importante.

Curtea Europeană, în bogata ei jurisprudenţă, a statuat că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi al dezvoltării individuale (cauza Boldea împotriva României). Este drept că, de asemenea, Curtea a arătat că presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturile celuilalt, însă îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general (cauza de Haes şi Gijels împotriva Belgiei).

Libertatea de a primi şi comunica informaţii implică interzicerea oricărui sistem de cenzură, chiar dacă libertatea de exprimare, în general, şi libertatea presei, în special, nu pot exista fără anumite limite prevăzute de lege.

Conţinutul mesajului exprimat public trebuie să fie liber, fără nicio ingerinţă din partea autorităţilor publice, interpretare impusă de caracterul pluralist şi obiectiv al informaţiei, indiferent de suportul informaţiei sau de conţinutul însuşi al mesajului informaţional.

Orice ingerinţă în exprimarea asupra unei chestiuni de interes public trebuie să fie supusă unor limite absolut stricte, pentru a nu descuraja cetăţenii să aibă o privire critică asupra exercitării serviciului de interes public.

Curtea Europeană afirmă că nu poate admite ca judecăţi de valoare critice nu ar putea fi formulate de presă decât dacă "adevărul" lor poate fi probat, trimiţând, în acest sens, atât la practica sa, cât şi la jurisprudenţa Curţii Europene.

Cerinţa de a dovedi adevărul unei judecăţi de valoare este imposibil de îndeplinit şi încalcă însăşi libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului garantat de art. 10 din Convenţie (Cauza Timpul Info-Magazin împotriva Moldovei).

În cauze asemănătoare celei de faţă, marja de apreciere a autorităţilor naţionale se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să îşi joace rolul indispensabil de "câine de pază" şi să îşi exercite aptitudinea de a da informaţii cu privire la problemele de interes general (Hotărârea în cauza Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei).

Instanţa de apel apreciază că utilizarea unor expresii precum: "hoţ, mafiot, capul mafiei, incompetent, il capo di tuti capi, latifundiar, satrap şi Don C.R.", ar dovedi prejudiciul cauzat intimatului-reclamant, în ceea ce priveşte imaginea acestuia, în calitatea sa de om de afaceri, însă şi cu privire la personalitatea sa, la familia acestuia, precum şi în relaţiile în societate.

Această reţinere este criticabilă. În primul rând, în articole nu s-a utilizat cuvântul hoţ la adresa intimatului-reclamant. În al doilea rând, termenii respectivi nu au caracter tendenţios sau ofensator, ci reprezintă figuri de stil, judecăţi de valoare, fiind utilizaţi cu scopul de a atrage atenţia opiniei publice asupra subiectului dezbătut, să dea o "pată de culoare" textului în care sunt inserate, articolele fiind, în fond, nişte pamflete.

În concluzie, articolele au fost publicate în baza libertăţii convenţionale şi constituţionale la exprimare, articolele fiind scrise având în vedere informaţii verificate şi credibile, fără să se poată face dovada că acestea ar servi unei campanii de defăimare a reclamantului.

În speţă, în mod incontestabil, pârâtul a acţionat în calitate de jurnalist şi a tratat un subiect de interes general pentru comunitatea vâlceană, legat de problemele cu care se confruntă SC O. SA, societate cu capital majoritar de stat al cărei director general a fost reclamantul, subiect care a fost preluat, sub diverse forme, şi în alte publicaţii, locale sau chiar naţionale, aceste lucruri nefăcând decât să confirme faptul că articolele incriminate se înscriu în cadrul unei dezbateri de interes pentru comunitatea locală, care avea dreptul să fie informată.

Cum răspunderea juridică delictuală poate fi antrenată numai atunci când, printr-o faptă ilicită a unei persoane, se cauzează un prejudiciu altei persoane, iar, în speţă, nu se poate reţine că sunt îndeplinite aceste condiţii, soluţia instanţei de fond este cea legală, iar cea a instanţei de apel a fost dată cu încălcarea legii.

Pentru aceste motive, recurenţii au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, iar pe fond, menţinerea sentinţei primei instanţe.

La termenul de dezbateri din 02 decembrie 2013, intimatul-reclamant a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., indicate în cererea de recurs.

Înalta Curte constată că excepţia nulităţii recursului nu poate fi primită, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs relevă şi critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva acestor cazuri de modificare, iar criticile ce nu se circumscriu vreunui motiv de recurs dintre cele reglementate de art. 304 C. proc. civ. urmează a nu fi avute în vedere de această instanţă.

Examinând decizia recurată în raport de criticile susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

1. În justificarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii au invocat că sunt străine de natura pricinii reţinerile instanţei de apel în sensul că afirmaţiile din articole trebuie să aibă o bază solidă de informare, din surse credibile şi care pot fi verificate ulterior, ci nu afirmaţii gratuite, tendenţioase, cu scopul vădit de a distruge credibilitatea, onoarea, reputaţia şi dreptul la imagine al unei persoane, respectiv că articolele ar conţine informaţii false, minciuni intenţionate şi erori din neglijenţă.

În realitate, ceea ce a reţinut instanţa de apel este faptul că "deontologia profesională a jurnaliştilor, în accepţiunea art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în situaţia în care se pretinde că articolele sunt cele de interes general, presupune în mod obligatoriu ca afirmaţiile din articole să aibă o bază solidă de informare, din surse credibile şi care pot fi verificate ulterior, ci nu afirmaţii gratuite, tendenţioase, cu scopul vădit de a distruge credibilitatea, onoarea, reputaţia şi dreptul la imagine al unei persoane", respectiv că, "în practica sa constantă, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a precizat în mod clar că libertatea de exprimare, în temeiul dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu acoperă sub nicio formă informaţia falsă, minciuna intenţionată şi chiar eroarea din neglijenţă".

Aceste aprecieri au fost făcute de instanţa de apel în cadrul analizei limitelor exercitării libertăţii de exprimare din perspectiva dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Norma convenţională din art. 10 reglementează conţinutul dreptului la liberă exprimare şi limitele exerciţiului acestui drept, or problema limitelor libertăţii de exprimare se impunea a fi dezlegată în cauză în raport de învestirea instanţei cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, în care se reclama cauzarea unui prejudiciu prin articole de presă, astfel că argumentele evocate ale instanţei de apel, care vizează această problemă, nu sunt străine de natura pricinii.

Nefiind astfel întrunite condiţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivul de recurs fundamentat pe acest caz de nelegalitate nu este fondat.

În ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor referitoare la sursele de informare care au stat la baza articolelor de presă şi la dovedirea realităţii faptelor prezentate în respectivele articole, acestea pun în discuţie aspecte de fapt ce nu mai pot fi reevaluate în recurs faţă de abrogarea, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., singurul care permitea analiza în recurs a situaţiei de fapt, în raport de probele administrate.

Prin urmare, aceste susţineri nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au fost invocate, şi nici celorlalte cazuri de modificare şi casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, aşa încât ele nu vor fi analizate.

Recurenţii au invocat şi faptul că expresiile folosite în redactarea articolelor de presă nu sunt defăimătoare, ci reprezintă figuri de stil uzitate în activitatea jurnalistică. Aceste susţineri nu au însă nicio legătură cu cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în susţinerea căruia au fost invocate, urmând a fi analizate în cadrul motivului de recurs fundamentat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., unde au fost reluate în justificarea aplicării greşite a dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au invocat pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în ce priveşte limitele exercitării dreptului la liberă exprimare.

Acest motiv de recurs nu este fondat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Astfel, art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede la parag. 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La parag. 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă parag. 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, parag. 2 al art. menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 parag. 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Conform celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de parag. 2 al art. 10.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că parag. 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" de care sunt ţinuţi ziariştii în exercitarea activităţii lor.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat în jurisprudenţa sa că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei [GC], nr. 59320/00, parag. 50, CEDH 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, parag. 70, CEDH 2004-VI).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România).

În acest sens, instanţa europeană a statuat în cauza Sipoş vs. România că, "Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, CEDH 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, pct. 39)".

De asemenea, instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (cauza C. şi Mazăre c. României [MC], nr. 33348/96, par. 88 - 93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică, precum şi faptul că presa, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, par. 38).

Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi "informaţiilor" ori "ideilor" care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel gravitate şi să cauze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesitatea respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu vs. România), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România).

În speţă, curtea de apel a aplicat în mod corect principiile jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului sus-evocate, criticile în acest sens nefiind fondate.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, curtea de apel nu a negat dreptul ziaristului de a comunica publicului informaţiile cu privire la activitatea reclamantului, ca persoană publică. Dimpotrivă, a reţinut că, fiind adevărat că privatizarea societăţii comerciale O. este un subiect de ordin general, care interesează societatea românească, în acest context, calitatea reclamantului de director general ar fi putut fi abordată în articolele de presă, însă cu respectarea strictă a condiţiilor de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare, prevăzute de parag. 2 al art. 10 din Convenţie, ceea ce ar fi presupus ca afirmaţiile din articolele publicate să aibă o bază solidă de informare, din surse credibile şi care pot fi verificate ulterior, iar nu afirmaţii gratuite, tendenţioase, cu scopul vădit de a distruge credibilitatea, onoarea, reputaţia şi dreptul la imagine al unei persoane.

Ca situaţie de fapt, stabilită pe baza probelor, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., curtea de apel a reţinut că într-un articol se precizează că reclamantul ar fi angajat un anume magistrat, pe nume T.T., la Tribunalul Vâlcea, prin relaţiile pe care le deţine, că limbajul folosit în articolele în cauză cuprinde expresii ca hoţ, mafiot, capul mafiei, incompetent, il capo di tutti capi, latifundiar, satrap şi Don C.R., că în respectivele articole reclamantul este denigrat în mod repetat, fiind evident că prin acele articole nu s-a dorit să se prezinte vreo informaţie credibilă şi dovedită, ci, dimpotrivă, discreditarea reclamantului.

Raportat la această situaţie de fapt, la care instanţa de recurs este chemată să verifice modul de aplicare a legii, urmează a se constata că afirmaţiile publicate la adresa reclamantului nu reprezintă judecăţi de valoare de natură a se circumscrie libertăţii de exprimare, ci fapte concrete de natură a afecta viaţa privată a reclamantului, respectiv dreptul la reputaţie şi la demnitate şi, prin urmare, ar fi trebuit fundamentate pe o bază factuală precisă, fiabilă, solidă, care însă nu a fost dovedită în cauză, după cum a stabilit instanţa de apel.

Afirmaţiile extrem de grave la adresa reclamantului ar fi impus diligenţe speciale din partea autorului articolului în a verifica realitatea faptelor relatate.

În acest sens, Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză în mod direct persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

Legat de acest aspect, Curtea Europeană a afirmat în repetate rânduri (de exemplu, în cauza Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei) că afirmaţii referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină şi care nu sunt susţinute nici de afirmaţiile părţii vătămate, nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor şi responsabilităţilor ce le incumbă potrivit parag. 2 al art. 10, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

Or, în speţă, condiţia bunei-credinţe a jurnalistului nu este îndeplinită, raportat la situaţia de fapt reţinută, pe baza probelor, de către instanţa de apel, în sensul că prin articolele publicate la adresa reclamantului nu s-a dorit să se prezinte vreo informaţie credibilă şi dovedită, ci, dimpotrivă, discreditarea reclamantului, respectiv că articolele au fost scrise în cadrul campaniei mediatice defăimătoare solicitată, contra cost, de către P.C.C., acţionar al societăţii la care reclamantul era director general.

În ceea ce priveşte termenii utilizaţi în articolele publicate pentru desemnarea reclamantului - hoţ, mafiot, capul mafiei, incompetent, il capo di tutti capi, latifundiar, satrap, Don C.R., aceştia sunt tendenţioşi şi ofensatori, neputându-se reţine că s-ar încadra în doza de exagerare a limbajului artistic, respectiv că ar reprezenta figuri de stil uzitate în limbajul jurnalistic spre a atrage atenţia opiniei publice asupra subiectului dezbătut, cum neîntemeiat susţin recurenţii. Termenii utilizaţi nu erau în niciun caz necesari pentru transmiterea mesajului chiar critic al jurnalistului, depăşind astfel limitele admisibile ale exerciţiului dreptului la liberă exprimare.

Indiferent de calitatea reclamantului, forma, stilul şi modalitatea de scriere a articolelor depăşesc limitele extinse ale libertăţii de exprimare consacrate de art. 10 din Convenţie.

Aceasta deoarece prin prezentarea, în absenţa unei baze factuale, a unor fapte determinate privindu-l pe reclamant, cu folosirea unor termeni tendenţioşi şi ofensatori, de natură a induce în conştiinţa opiniei publice ideea că reclamantul se ocupă de afaceri dubioase, scopul articolelor în cauză nu a fost, în realitate, acela de a atrage atenţia asupra unei probleme de interes public, ci de a-l denigra pe reclamant, de a-i distruge credibilitatea, onoarea şi reputaţia, după cum corect a apreciat şi curtea de apel.

În contextul arătat, fapta pârâtului jurnalist de a publica articolele menţionate constituie o faptă ilicită, săvârşită în condiţii care nu exclud culpa autorului, iar această faptă a cauzat reclamantului un evident prejudiciu moral, prin atingerea adusă imaginii şi reputaţiei acestuia, rezultând astfel şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Pe cale de consecinţă, constatând existenţa faptei ilicite (afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantului prin articole de presă), a prejudiciului (afectarea onoarei şi a demnităţii reclamantului prin producerea cel puţin a unor suferinţe psihice pe care orice persoană le-ar încerca în situaţia la care a fost expus reclamantul), stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa ziaristului, în mod legal instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile art. 998 - 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ. pentru angajarea răspunderii civile a autorului articolelor şi a comitentului. Angajarea acestei răspunderi nu poate fi înlăturată, raportat la art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de exprimare, deoarece potrivit art. 30 alin. (6) din Constituţie, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea şi onoarea unei persoane, iar ziaristul a depăşit limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 parag. 2 din Convenţie, afectând reputaţia şi demnitatea reclamantului.

În concluzie, hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 998 - 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 10 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 30 alin. (6) din Constituţia României, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte reţine că recursul pârâţilor este nefondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât prin respingerea cererii lor de recurs, recurenţii-pârâţi au căzut în pretenţii faţă de intimatul-reclamant, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., acestuia din urmă îi vor fi acordate cheltuielile de judecată suportate în faza procesuală a recursului, constând în onorariu de avocat în sumă de 2.500 RON, dovedit cu chitanţa de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii P.M.T.C. şi SC P. SRL împotriva Deciziei civile nr. 76 din 30 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Obligă recurenţii la plata sumei de 2500 RON către intimatul-reclamant R.C., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, respectiv onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2013.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 5784/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 955/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 5780/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5784/2013. Civil