ICCJ. Decizia nr. 5805/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5805/2013
Dosar nr. 2317/1/2013
Şedinţa publică din 16 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 35 din 20 martie 2013, Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă a admis apelul formulat de reclamanta P.M.H., prin procurator I.V. împotriva sentinţei civile nr. 1026 din 14 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Vaslui, Secţia civilă pe care a schimbat-o în tot, după cum urmează:
A admis contestaţia formulată de P.M.H. împotriva dispoziţiei nr. 360 din 28 iulie 2009 emisă de primarul municipiului Vaslui pe care a modificat-o în parte, în sensul că:
- a obligat primarul municipiului Vaslui să restituie reclamantei P.M.H. în natură imobilul teren în suprafaţă de 2985 mp situat în Vaslui, fără număr, identificat prin raportul de expertiză tehnică topo cadastrală (răspuns la obiecţiuni) efectuat de ing. expert O.A.C. planşa 5/inclusiv numerele cadastrale 73022, nr. 73023, fila 69 vol. II Curtea de Apel Iaşi/rejudecare.
- a stabilit contravaloarea fundaţiei şi a menţinut obligaţia de plată către unitatea administrativ teritorială (UAT) Vaslui pentru suma de 308.700 lei.
- a modificat art. 2, în sensul că suprafaţa de teren pentru care se propun despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 este de 1110 mp.
S-au păstrat celelalte dispoziţii ale actului contestat ce nu sunt contrare prezentei hotărâri.
A fost obligat primarul municipiului Vaslui să plătească reclamantei cheltuieli de judecată (primă instanţă, apel, recurs, rejudecare) în cuantum de 11.000 lei (onorariu avocat).
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui în data de 6 august 2009, reclamanta P.M.H., prin mandatar I.V. a contestat dispoziţia nr. 360 din 28 iulie 2009 emisă de primarul municipiului Vaslui, prin care s-a dispus: restituirea în favoarea sa în natură a imobilului – teren în suprafaţă de 1557,00 mp pe care se află edificată fundaţia fostului sediu al Primăriei municipiului Vaslui în suprafaţă de 323,88 mp, situat în Vaslui, cu următoarele vecinătăţi: Nord – proprietatea municipiului Vaslui; Sud – SRI filiala Vaslui; Est – str. Ştefan cel Mare; Vest – str. Constantin Dobrogeanu Gherea, cu obligaţia de a plăti Unităţii Administrativ Teritoriale Vaslui contravaloarea fundaţiei, în sumă de 654.974 lei, conform raportului de expertiză întocmit de expert T.M.; pentru construcţia în suprafaţă de 738 mp şi pentru diferenţa de teren deţinută de către SRI filiala Vaslui, în suprafaţă de 2538 mp, acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare - în anexa dispoziţiei ataşându-se planul de amplasament al suprafeţei de 1557,00 mp cu vecinătăţile, ce cuprinde şi suprafaţa construită, (SC) fundaţie - 323,88 mp.
Reclamanta a susţinut că nu s-a stabilit exact suprafaţa de teren la restituirea căreia este îndreptăţită şi care poate fi atribuită în natură, între care şi 1321.25 mp teren situat în aceeaşi locaţie şi a solicitat modificarea parţială a art. 1, în sensul exonerării de plata sumei de 654.974 lei, contravaloarea clădirii abandonate „Sediul Primăriei municipiului Vaslui”, menţinându-se însă restituirea în natură a suprafeţei de 1557 m.p.
La data de 26 august 2009 s-a încheiat procesul de punere în posesie, reclamanta fiind reprezentată de mandatar(fila 153 dosar fond).
Cauza a parcurs un prim ciclu procesual în care, prin sentinţa civilă nr. 1026 din 14 septembrie 2010, Tribunalul Vaslui a respins contestaţia, soluţie păstrată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 160 din 24 noiembrie 2010.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia I civilă, prin decizia nr. 7189 din 17 octombrie 2011, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia civilă nr. 160/2010 a Curţii de Apel Iaşi şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de recurs, ale cărei indicaţii sunt obligatorii conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a constatat că în cauză nu au fost examinate toate petitele cu care instanţa a fost investită prin acţiunea principală, în condiţiile în care a fost contestată suma de 654.974 lei contravaloarea clădirii sediu al Consiliului local, iar expertul C.C. a evidenţiat existenţa unei suprafeţe de 1.314 mp teren liber de construcţii ce făcea parte din suprafaţa de teren aferentă iniţial construcţiei sediu al Consiliului Local – dispunându-se a se administra noi probe, inclusiv o expertiză, care să clarifice atât situaţia cât şi valoarea reală a fundaţiei sediu al Consiliului municipal Vaslui.
În rejudecare, Curtea a dispus administrarea probei cu înscrisuri pentru a se stabili regimul juridic al terenurilor limitrofe fostei proprietăţi, expertize topometrică şi evaluare în construcţii, constatând că în faza administrativă a soluţionării notificării şi în primul ciclu procesual s-a dovedit şi s-a statuat asupra:
- calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei P.M.H., în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001;
- amplasamentului terenului în litigiu în municipiul Vaslui;
- întinderii dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 4095 mp, conform actului de vânzare încheiat de autorul reclamantei la data de 7 mai 1936 (fila 40 dosar fond). Deşi în cursul procesului, în notificarea şi cererile adresate autorităţilor locale şi instanţei de judecată, reclamanta a indicat o altă suprafaţă, majorată, nu a probat susţinerile sale, dovada dreptului de proprietate fiind făcută prin actul de vânzare pentru 4095 mp, sens în care sunt şi concluziile expertizei tehnice;
- construcţiei sediu al Consiliului local Vaslui menţionată în dispoziţie, care a fost autorizată anterior adoptării Legii nr. 10/2001, prin autorizaţia nr. 188 din 20 septembrie 1998, conform legislaţiei în vigoare la acea epocă. Valoarea lucrărilor executate până în anul 2000 când s-a dispus sistarea şi conservarea, evidenţiată în contabilitate, este de 471.984,21 lei.
În ce priveşte măsurile reparatorii, prin probele administrate s-a dovedit că s-a pus în executare dispoziţia contestată, astfel:
- suprafaţa de 1557 m.p. pe care se află edificată fundaţia, sediu al Primăriei municipiului Vaslui în suprafaţă de 323,88 m.p., s-a restituit în natură, conform dispoziţiei contestate, condiţionat de plata contravalorii în sumă de 654.974 lei.
- pentru suprafaţa de 2538 m.p. deţinută de SRI filiala Vaslui, aflată în domeniul public al statului, şi construcţia demolată în suprafaţă de 738 m.p. restituirea în natură nu este posibilă, fiind propusă acordarea de despăgubiri.
Potrivit deciziei Înaltei Curţi, nu constituie obiect al rejudecării acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate, ci numai identificarea altor suprafeţe de teren în aceeaşi zonă şi implicit reducerea suprafeţei de teren pentru care se vor propune despăgubiri, precum şi clarificarea situaţiei şi valorii reale a fundaţiei.
I. Suprafeţele de teren libere de construcţii, neafectate de detalii de sistematizare, de servituţi legale ce pot fi restituite în natură sunt identificate prin raportul de expertiză tehnică şi răspunsul la obiecţiuni, lucrare efectuată de inginer expert O.A.C., înscrise în cartea funciară a municipiului Vaslui cu nr. 73022 şi 73023 (filele 547-549 vol. II dosar curte rejudecare).
Astfel, prin hotărârea nr. 58 din 27 iulie 2005, Consiliul local al municipiului Vaslui a hotărât trecerea din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Vaslui a suprafeţei de 3.000 m.p. teren situat în Vaslui, în vederea tranzacţionării prin licitaţie publică.
S-a dovedit cu înscrisuri şi raportul de expertiză topometrică existenţa în aceeaşi zonă a fostului amplasament al proprietăţii pentru care s-au propus măsuri reparatorii în echivalent, ca fiind libere, alăturat suprafeţei de 1.557 m.p. restituită în natură, şi a suprafeţelor de 1131 m.p. şi 297 m.p. (nr. cadastrale 73022 şi 73023). Terenurile fac parte din domeniul privat al municipiului şi nu există niciun impediment legal pentru a nu se restitui în natură.
În conformitate cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul rămas liber şi pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Sunt incidente şi dispoziţiile art. 10 alin. (10) din lege, ce stabilesc că măsurile reparatorii prin echivalent pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluţionarea notificării. În cauză reclamanta a solicitat compensarea cu suprafeţele de teren libere din aceeaşi locaţie ce nu impune diferenţe valorice, dându-şi acordul în sensul textului citat.
Faţă de regimul juridic al suprafeţelor de 297 mp şi 1131 m.p., identificate prin expertiză, acestea pot constitui obiect al compensaţiei în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, pe lângă cea deja restituită.
În consecinţă, măsura reparatorie, în modalitatea restituirii în natură poate fi dispusă pentru o suprafaţă totală de 2985 m.p. (1557+297+ 1131 m.p.) identificată în planul anexă la raportul de expertiză tehnică topo – cadastrală /răspuns la obiecţiuni (fila 69 vol. II dosar Curte rejudecare).
În condiţiile în care reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru 4.095 m.p. şi i se restituie în natură 2.985 m.p., pentru diferenţa de 1.110 m.p. pârâta are obligaţia de a face ofertă (art. 26 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005).
În stabilirea întinderii dreptului reclamantei pentru terenul preluat abuziv de stat s-au avut în vedere art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi normele metodologice de aplicare ce definesc actele doveditoare ale dreptului de proprietate, fiind relevant contractul de vânzare – cumpărare din 7 mai 1936, suprafaţa înscrisă în actul de preluare (art. 24 alin. (1) din lege) - Decretul nr. 92/1950 fiind de 3584 m.p. (procesul verbal din 6 iulie 1956 – fila 119-126 dosar 554/89/2008).
Suprafaţa de 10 m.p. pe care este amplasat căminul de vizită pentru conductele de apă existente în subteran face parte din suprafaţa de 1557 m.p., restituită în natură prin dispoziţia contestată, ce nu constituie obiect al judecăţii.
II. În ceea ce priveşte valoarea construcţiei reprezentată de sediul Primăriei Vaslui.
În conformitate cu art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Pentru stabilirea valorii reale a fundaţiei, s-a administrat proba cu expertiză tehnică (filele 691-617 vol. II dosar Curte rejudecare), în concluziile căreia se redau ca valori: la data notificării de 233.134 lei; la data sistării lucrărilor 124.607 lei; la data punerii în posesie a reclamantei 308.700 lei, iar la zi ( a depunerii lucrării 12 decembrie 2012) de 320.821 lei.
În cuprinsul raportului şi anexe expertul tehnic a redat elementele pe baza cărora a evaluat construcţia şi a optat pentru o anumită metodă: informaţiile obţinute, scopul evaluării şi caracteristicile proprietăţii imobiliare, lipsa documentaţiei tehnice complete privind lucrările de construcţii/montaj. Acesta şi-a exprimat opinia personală la data depunerii lucrării, în sensul că „valoarea de piaţă tinde spre zero” în condiţiile în care vor fi necesare cheltuieli suplimentare pentru lucrările de demolare şi refacere a terenului.
Reclamanta a susţinut că această construcţie, în stadiu de fundaţie, s-a executat fără autorizaţie şi este abandonată, în sensul art. 10 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, iar în aceste condiţii nu datorează despăgubiri.
Apărarea reclamantei nu poate fi primită, în cauză fiind dovedită emiterea autorizaţiei în anul 1998, anterior adoptării Legii nr. 10/2001. Procedurile declanşate de reclamantă pentru retrocedare pe un alt temei de drept, anterior formulării notificării, nu impun concluzia că lucrarea s-a executat fără autorizaţie după 1 ianuarie 1990 pentru că actul există, nu a fost desfiinţat şi a produs efecte juridice. Eventualele neconcordanţe, între stadiul lucrărilor la data sistării şi trecerii în conservare, anul 2000, şi a celor pretinse de reclamantă ca facturate ce nu au putut fi identificate ca executate, nu impun o altă încadrare a decât în categoria celor ridicate cu autorizaţie.
Cele semnalate au fost avute în vedere de expertul tehnic în construcţii la adoptarea metodei de evaluare şi stabilirea valorii.
Sub acest aspect, Înalta Curte a indicat să se stabilească valoarea, date fiind neconcordanţele din evidenţa contabilă şi concluziile expertizei administrate ca probă în primul ciclu procesual. Asupra problemei de drept, dacă modalitatea măsurii reparatorii este condiţionată de despăgubire în sensul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 teza finală, instanţa de recurs nu a statuat că reclamanta nu le datorează, ci a dispus expres să fie evaluate, indicând şi mijlocul procedural, o nouă expertiză.
Reclamanta a cunoscut la data comunicării dispoziţiei şi punerii în executare, respectiv 26 august 2009, că pe terenul în suprafaţă de 1557 mp se află construcţia şi stadiul acesteia; a acceptat restituirea în natură a terenului, solicitând prin contestaţie doar exonerarea de plata sumei de 654.974 lei, indicată ca fiind pretinsă pentru o clădire abandonată.
Pârâta a probat că la data sistării lucrărilor s-au dispus măsuri de conservare, construcţia nefiind abandonată. Declanşarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, urmată de procedura administrativă şi în instanţa de judecată, finalizate prin predarea în posesie a reclamantei şi a construcţiei, cât şi alţi factori, nu au mai permis unităţii deţinătoare continuarea lucrării.
Valorarea construcţiei ce trebuie avută în vedere la stabilirea despăgubirii pentru pârâtă este aceea de la data când s-a predat reclamantei, când bunul a ieşit din patrimoniul deţinătorului, de 308.700 lei, ceea ce impune modificarea în mod corespunzător a dispoziţiei.
Instanţa şi-a însuşit concluziile expertizei tehnice ce a stabilit valoarea de piaţă potrivit standardelor internaţionale şi volumului de informaţii puse la dispoziţie, ce au impus şi metoda de calcul.
Opinia personală a expertului privind volumul lucrărilor necesare pentru a readuce terenul în stare de exploatare nu constituie obiectiv al expertizei şi al judecăţii. De altfel, nici apărarea reclamantei că nu datorează despăgubiri nu poate fi primită.
Durata procedurilor şi starea actuală a construcţiei la data rejudecării nu sunt imputabile pârâtului. Reclamanta are posesia din anul 2009, a acceptat restituirea în natură aşa cum se afla terenul, a cunoscut amplasamentul şi stadiul construcţiei, degradarea având loc şi în perioada în care a redobândit bunul în proprietate.
În cauză nu s-a dovedit lipsa de valoare a construcţiei la data predării bunului ori existenţa unor cauze care să înlăture obligaţia de despăgubire pentru reclamantă, indicaţia Înaltei Curţi fiind de a stabili valoarea, limită în care a avut loc rejudecarea.
III. Reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat şi experţi.
Urmare admiterii apelului, schimbării sentinţei şi modificării în parte a dispoziţiei emise de primar, este întemeiată în parte şi cererea de cheltuieli de judecată, fiind incident art. 276 C. proc. civ.
În rejudecare Curtea a dispus ca părţile să achite în cotă egală (1/2) onorariul pentru cele două expertize, ce se impun a fi compensate, iar onorariile achitate pentru expertizele efectuate în primul ciclu procesual nu se acordă, instanţa reţinând ca mijloace de probă în darea soluţiei concluziile expertizelor tehnice efectuate în rejudecare.
Pârâtul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat pentru care s-au depus chitanţe (primă instanţă, recurs, apel rejudecare).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.M.H., formulând mai multe cereri motivate, prin mandatar şi avocat, în care a arătat următoarele:
1. Decizia a ignorat două din principiile fundamentale care se degajă din Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, anume "reparatio in integrum” şi „primordialitatea restituirii în natură".
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra întregii suprafeţei de teren care a fost preluată fără just titlu, de 5544 mp, lăsând astfel să se înţeleagă că este îndreptăţită numai la 4095 mp teren.
Din expertize rezultă că la adresa din Vaslui, strada Ştefan cel Mare, actualmente fără număr, se află o suprafaţă mai mare decât 4095 mp, despre care se face vorbire în actul de vânzare-cumpărare semnat de autorul A.G., în act menţionându-se „circa” 4095 mp teren, cu indicarea clară a vecinătăţilor.
A solicitat să i se atribuie în natură teren intravilan în compensaţie pentru suprafaţa de teren nerestituită în natură, printre care şi suprafaţa de teren care este ocupată în mod abuziv de clădirea SRI Vaslui, în suprafaţă de 2538 mp.
2. Deşi nu i se recunoaşte nicio indemnizaţie pentru întârzierea în soluţionarea notificării şi lipsirea de dreptul de a dispune de un bun atribuit conform legii, autorităţile demolează construcţiile notificate şi edifică pe terenul revendicat în baza dreptului comun (acţiunea în revendicare se afla încă pe rol la Curtea de Apel Bacău) şi pentru care acţionase şi în penal, o nouă construcţie pe care au abandonat-o în stadiul de fundaţie - a cărei valoare este stabilită la 654.794 lei, în vreme ce în actele contabile figurează cu o valoare de 471.984 lei.
Prin decizia de recurs anterioară s-a impus stabilirea valorii reale a construcţiei, prin verificarea actelor în baza cărora s-a făcut plata, a situaţiei lucrărilor efectiv executate în teren şi a manoperei, impunându-se astfel modalitatea de evaluare - instanţa de apel neconformându-se dispoziţiilor date, cu încălcarea art. 315 C. proc. civ.
Prin refuzul pârâtei de a pune la dispoziţia expertului actele necesare, trebuia să se constate că neefectuarea expertizei, aşa cum a fost dispusă de instanţa de recurs, se datorează exclusiv culpei proprietarului construcţiei, cu toate consecinţele care rezultau de aici.
Totuşi, instanţa a acceptat expertiza efectuată în cauză, care foloseşte la evaluarea imobilului metoda costurilor de înlocuire, deşi instanţa de casare a stabilit ca valoarea reală a construcţiei să fie stabilită prin verificarea concordanţei dintre volumul de lucrări evidenţiat în actele folosite la decontare şi cele existente în teren.
În acest fel, nu numai că va plăti o construcţie abandonată, inutilă din punct de vedere economic, dar va plăti şi o sumă mai mare decât valoarea reală a acesteia, pentru lucrări neexecutate, lucrări care ţin de însăşi structura de rezistenţă a construcţiei, cu privire la care va trebui să-şi asume anumite riscuri.
Cu referire detaliată la probele vizate, printre care şi concluzii ale celorlalţi experţi decât cei care au efectuat lucrările în rejudecare, se susţine că acestea nu pot fi luate în considerare ca acte doveditoare a realităţii lucrărilor executate la obiectivul în litigiu, întrucât sunt anterioare autorizării (în parte), insuficiente, nu se confirmă la o verificare în teren, nu sunt întocmite conform metodologiei în materie, fie au fost efectuate fără acceptul proprietarului. S-a dovedit că r eprezentanţii unităţii administrativ teritoriale Vaslui nu au respectat prevederile legale vizând aprobarea, începerea execuţiei, urmărirea executării lucrărilor, recepţia parţială a acestora, primirea şi aprobarea la plată a documentelor de decontare emise de antreprenor.
În condiţiile în care nu se poate stabili valoarea reală a construcţiei prin verificarea la faţă locului a realităţii lucrărilor cuprinse în documentele contabile emise de antreprenor, stabilirea valorii se putea face prin evaluare în minus, adică prin scăderea lucrărilor care sunt evidenţiate în acte dar care nu au fost executate niciodată.
În valoarea clădirii, la plata căreia este obligată, este inclusă şi suma plătită pentru groapa săpată pentru construcţia celor 4 tronsoane/prevăzute în proiectul iniţial, deşi terenul afectat de aceasta îi este predat ca teren restituit în natură, ceea ce presupune că este nivelat şi apt pentru darea în folosinţă, fără cheltuieli suplimentare; aceasta va trebui astupată pentru ca terenul să fie readus la starea iniţială, fiind nevoit să suporte costul.
I nstanţa trebuia să oblige pe expert să calculeze separat de valoarea reală a lucrărilor executate şi suma pe care ar trebui să o cheltuiască fostul proprietar în cazul în care ar prelua lucrarea pentru a o putea aduce la stadiul de folosinţă, care trebuia scăzută din valoarea reală finală stabilită pentru construcţie, deoarece altfel, deşi Legea nr. 10/2001 are un profund caracter reparator, fostul proprietar este pus în situaţia să plătească pentru o construcţie pe care nu şi-a dorit-o niciodată pe terenul său sume uneori mai mari decât valoarea terenului. Acelaşi caracter este încălcat şi prin faptul că retrocedarea terenului s-a făcut la peste 9 ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu obligaţia de a plăti o sumă importantă de bani pentru o clădire nefuncţională şi nefolositoare.
Este o construcţie ridicată fără autorizaţie de construire, aceasta fiind emisă după începerea lucrărilor, cu încălcarea prevederilor legale, deoarece a fost edificată pe un teren aflat în litigiu, fără un studiu de fezabilitate corect întocmit şi fără a avea sursa de finanţare asigurată, fără a respecta prevederile Legii nr. 112/1995 şi 10/2001 care stabileau că terenurile şi clădirile notificate sunt indisponibilizate, fiind interzis a se efectua acte juridice cu privire la aceste imobile până la soluţionarea legală a notificărilor.
Construcţia în cauză este abandonată, contrar concluziei instanţei în sensul că s-au luat măsuri de conservare, prezentând pe larg dovezi în acest sens, pe care le detaliază şi în cererea de recurs, situaţie în care, potrivit art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2003, se dispune restituirea în natură fără plata contravalorii construcţiei abandonate.
Mai mult, prin modul de argumentare a confirmării raportului de expertiză, instanţa lasă să se înţeleagă că stabilirea sumelor care i se cuvin fostului proprietar este la discreţia absolută a entităţii chemată să soluţioneze notificarea, nefiind supusă controlului instanţei, situaţie care contravine prevederilor legale, lăsând loc arbitrariului.
3. Instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiilor ridicate, tuturor capetelor de cerere formulate şi, în special, cel ce privea acordarea de despăgubiri băneşti pentru demolarea, distrugerea şi comercializarea imobilelor ce erau construite pe teren şi au fost demolate.
A solicitat achitarea imediată a despăgubirilor ce i se cuvin pentru clădirile demolate, ce ocupau o suprafaţă de peste 738 mp, însă atât Primăria Vaslui şi reprezentanţii ei legali, precum şi instanţa de apel au nesocotit atât aceste cereri cât şi prevederile legale, şi în cele din urmă s-a soluţionat dosarul cauzei pe baza unor acte false, nule de drept şi inopozabile, respectiv pe baza unor expertize judiciare false - motiv pentru care a formulat plângere penală împotriva experţilor judiciari.
Decizia instanţei de apel s-a bazat doar pe expertiza judiciară falsă a domnului expert A.C., cu toate că a învederat pe cale de excepţie faptul că mai multe acte de la dosarul cauzei sunt nule de drept şi inopozabile.
Instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii prin care a solicitat ca, în situaţia în care se va stabili o sumă de plată în sarcina sa să se facă aplicarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, în sensul dispunerii compensării imediate a acesteia cu despăgubirile pe care le are de primit pentru terenul nerestituit în natură şi construcţiile demolate, întrucât este imperios necesară respectarea principiului reparaţiei integrale, consacrat în Legea nr. 10/2001 – încălcându-se dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. prin nerespectarea dispoziţiilor instanţei anterioare de recurs.
Faptul că legiuitorul a stabilit competenţa în calcularea şi acordarea despăgubirilor în favoarea Comisie Centrale pentru stabilirea despăgubirilor nu poate constitui un impediment pentru instanţă să dispună compensarea între sumele datorate, ce fac obiectul prezentului prezentului litigiu.
4. I nstanţa de apel i-a respins cererea pentru plata onorariului de expert achitat în primul ciclu procesual şi a compensat onorariile achitate în rejudecare cu încălcarea art. 274 C. proc. civ., care stabileşte că partea care cade în pretenţii, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, interzicând totodată ju decătorului să micşoreze cheltuielile făcute cu plata taxei de timbru, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat procesul dovedeşte ca le-a făcut.
Obligarea pârâtului care a pierdut procesul de a plătii reclamantului câştigător toate cheltuielile efectuate de acesta pentru susţinerea acţiunii îşi are fundamentul în dispoziţiile procedurale susmenţionate şi în culpa pârâtului care, dacă ar fi recunoscut legitimitatea pretenţiilor reclamantului, nu l-ar fi pus pe acesta în situaţia de a se adresa instanţei şi a efectua cheltuieli.
Pe lângă aceste onorarii şi cele ale avocatului, trebuia să se acorde toate cheltuielile de judecată suportate în cei 23 de ani de zile de când încearcă să recupereze imobilul.
Şi în privinţa acestei cereri instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., prin nerespectarea dispoziţiilor instanţei anterioare de recurs.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
1. Criticile de recurs referitoare la întinderea suprafeţei de teren pentru care reclamanta-recurentă susţine că este îndreptăţită la măsuri reparatorii şi modalitatea de reparaţie, ce se circumscriu motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt fondate.
În motivarea deciziei se regăsesc argumente prin care se justifică întinderea dreptului asupra terenului, cu referire la art. 23 din Legea nr. 10/2001, normele metodologice de aplicare ce definesc actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi contractul de vânzare – cumpărare din 7 mai 1936, înlăturându-se suprafaţa înscrisă în actul de preluare în (Decretul nr. 92/1950- 3584 m.p.), din perspectiva art. 24 alin. (1) din lege.
Critica de recurs aferentă vizează reaprecierea probelor administrate în cauză, care nu îi este permisă instanţei de recurs de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., iar la situaţia de fapt reţinută s-au aplicat în mod corect dispoziţiile legale relevante, din perspectiva dispoziţiilor pct. 9 al normei menţionată.
Solicitarea de atribuire de teren în compensare, cu indicarea suprafeţei de 2538 mp teren aflată în administrarea Serviciului Român de Informaţii, nu poate fi primită, atât timp cât acest teren face parte din cel pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii, instanţa dispunând asupra acestuia atât măsura compensării, cât şi despăgubiri în condiţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005.
2. Este nefondată şi critica referitoare la despăgubirile stabilite în sarcina recurentei-reclamante, neputând fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Prin decizia de apel s-a reţinut că în ceea ce priveşte această problemă, respectiv condiţionarea de despăgubire în sensul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 teza finală, prin decizia anterioară de recurs nu s-a statuat că reclamanta nu le datorează, ci s-a dispus expres ca acestea să fie evaluate, indicându-se şi mijlocul procedural, respectiv o nouă expertiză.
Instanţa de recurs anterioară a reţinut că: instanţa de apel nu a examinat şi analizat niciunul din aspectele legate de valoarea şi respectiv situaţia faptică a lucrărilor de la fundaţia sediu – o examinare a situaţiei faptice impunându-se cu atât mai mult cu cât reclamanta a contestat valoarea acesteia de 654.974 lei, la care a fost obligată prin dispoziţia contestată, dar şi raportat la faptul că această construcţie se află într-un anumit stadiu – fundaţie din anul 2000 când au fost sistate lucrările, iar în evidenţele contabile ale pârâtului figurează ca având valoarea de 471.984,12 lei; cum aspectele legate de valoarea reală a fundaţiei – sediu al Consiliului şi stadiul ei actual constituie unul dintre petitele acţiunii şi cum aceste aspecte nu au fost examinate de instanţa de apel, se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, ocazie cu care urmează a fi administrate noi probe, inclusiv o nouă expertiză care să clarifice atât situaţia cât valoarea reală a lucrării denumită fundaţia sediu al Consiliului municipal Vaslui.
Instanţa de recurs nu a mai analizat însă nelegalitatea şi netemeinicia deciziei de apel asupra criticilor soluţionate, ceea ce impunea o rejudecare a cauzei, în limitele învestirii, de către instanţa de apel.
Totuşi, s-a procedat la analiza cauzei, în cadrul subliniat prin decizia de recurs dar şi în raport de alte aspecte invocate în dosarul de apel, care vor fi cenzurate în prezentul dosar, în limitele cererii de recurs.
2.a. În ceea ce priveşte criticile legate de neautorizare, instanţa de apel a constatat că fiind dovedită emiterea autorizaţiei în anul 1998, act care nu a fost desfiinţat şi care produce astfel efecte juridice, precum şi că edificarea a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar declanşarea procedurii instituită de această lege a determinat oprirea lucrărilor; nu s-au făcut referiri în sensul existenţei unor lucrări efectuate anterior obţinerii autorizaţiei.
2.b. Aceste considerente infirmă şi critica de recurs referitoare la edificarea fundaţiei pe un teren aflat în litigiu, în condiţiile de indisponibilizare instituite prin Legea nr. 10/2001 ( nu şi raportat la Legile nr. 18/1991 şi nr. 112/1995 sau alte proceduri, care exced obiectul prezentului litigiu), care vizează o ipoteză ulterioară intrării în vigoare a acestei legi.
2.c. Instanţa de apel a arătat că o examinare a lucrărilor se impunea şi pentru faptul această construcţie se află într-un anumit stadiu – fundaţie din anul 2000 când au fost sistate lucrările – ceea ce ar pune problema unei eventuale abandonări a lucrărilor, care înlătură obligaţia de plată a despăgubirilor, în condiţiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
S-a constatat, ca situaţie de fapt ce nu poate fi reapreciată de instanţa de recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., că la data sistării lucrărilor s-au dispus măsuri de conservare, construcţia nefiind abandonată, precum şi că declanşarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, urmată de procedura administrativă şi în instanţa de judecată, finalizate prin predarea în posesie a reclamantei şi a construcţiei, cât şi alţi factori, nu au mai permis unităţii deţinătoare continuarea lucrării.
Reaprecierea probatoriului, solicitată în cadrul criticii de către recurenta-reclamantă, nu îi este permisă instanţei de recurs de aceleaşi dispoziţii procedurale, urmând să se constate că în mod corect nu s-au aplicat dispoziţiile art. 10 alin. (4) din lege la situaţia de fapt reţinută – ceea ce nu atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce nu poate fi reţinut nici cu privire la cele anterior analizate sub pct. 2.
2.d. La rejudecarea cauzei, instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice, având ca obiectiv şi stabilirea valorii reale a fundaţiei sediu al Primăriei Vaslui la mai multe date, respectiv a notificării, a sistării lucrărilor (anul 2000), a punerii în posesie în baza deciziei contestată şi procesului verbal din 26 august 2009, cea actuală, precum şi stabilirea stadiului lucrărilor.
S-au respins obiecţiunile formulate de către reclamanta-recurentă, reţinând că în anexa 3 a raportului este redat modul de calcul ce cuprinde şi corecţii, procente de depreciere/deteriorări constând în uzură fizică, funcţională, iar raportul de expertiză a fost efectuat urmare verificării şi stabilirii stadiului lucrărilor în teren, pe baza documentaţiei tehnice pusă la dispoziţie, aşa cum a fost identificată în arhiva primăriei.
În decizie s-a arătat că în cuprinsul raportului şi anexe expertul tehnic a redat elementele pe baza cărora a evaluat construcţia şi a optat pentru o anumită metodă, respectiv informaţiile obţinute, scopul evaluării şi caracteristicile proprietăţii imobiliare şi lipsa documentaţiei tehnice complete privind lucrările de construcţii/montaj, instanţa însuşind concluziile expertizei tehnice ce a stabilit valoarea de piaţă potrivit standardelor internaţionale şi volumului de informaţii puse la dispoziţie, ce au impus şi metoda de calcul.
Constatarea instanţei de apel în urma analizării şi confirmării concluziilor expertului respectă dispoziţiile instanţei de recurs anterioare, modul de apreciere al instanţei neputând fi cenzurat de instanţa de recurs, faţă de limitele de judecată care îi sunt conferite de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. În lumina aceloraşi dispoziţii procedurale, instanţa de recurs nu poate verifica acte existente la dosar, indicate în recurs, inclusiv opinii ale altor experţi în faze procesuale anterioare, care oricum nu prezintă relevanţă atât timp cât instanţa de recurs a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, care a şi fost avut în vedere în fundamentarea soluţiei.
Instanţa nu a constatat imposibilitatea efectuării expertizei conform indicaţiilor date de instanţa de recurs, nereţinând un refuz al pârâtei de a pune la dispoziţia expertului actele necesare, ci numai faptul că s-au avut în vedere documentele identificate în arhiva primăriei, iar lipsa unor documente justificative în arhiva primăriei nu poate înlătura despăgubirea, atât timp cât lucrările pot fi constatate ca efectuate, iar fundaţia se predă odată cu terenul, cu obligaţia legală de despăgubire, în lipsa ipotezelor legale care îl exonerează pe fostul proprietar de aceasta.
Modul de stabilire a valorii fundaţiei a fost cenzurat de instanţa de judecată, care a confirmat modul de calcul al expertului, nefiind astfel susţinută critica din recurs în sensul că stabilirea sumelor care i se cuvin fostului proprietar este la discreţia absolută a entităţii chemată să soluţioneze notificarea, nefiind supusă controlului instanţei.
Apărarea în sensul că fundaţia este o clădire nefuncţională şi nefolositoare şi că, fără a cunoaşte situaţia reală a imobilului, recurenta-reclamantă va trebui să-şi asume anumite riscuri în privinţa acestuia, inclusiv în ceea ce priveşte structura de rezistenţă, reprezintă aspecte ce exced dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 apreciate ca fiind relevante şi statuărilor din decizia de recurs anterioară.
Recurenta-reclamantă mai susţine şi că fundaţia ar fi lipsită de valoare din punct de vedere economic, iar instanţa a consemnat opinia personală a expertului la data depunerii lucrării, în sensul că „valoarea de piaţă tinde spre zero” în condiţiile în care vor fi necesare cheltuieli suplimentare pentru lucrările de demolare şi refacere a terenului, concluzionându-se însă de instanţă că în cauză nu s-a dovedit lipsa de valoare a construcţiei la data predării ori existenţa unor cauze care să înlăture obligaţia de despăgubire pentru reclamantă, indicaţia Înaltei Curţi fiind de a stabili valoarea, limită în care a şi avut loc rejudecarea.
În contextul în discuţie trebuie subliniat însă că interesează situaţia de la data retrocedării, aceasta fiind raţiunea pentru care legiuitorul a impus prin art. 10 alin. (5) din lege obligaţia de despăgubire în sarcina persoanei îndreptăţită, text de lege confirmat prin prezenta decizie faţă de decizia anterioară de recurs, criticile formulate şi excluderea ipotezelor din alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol.
S-a mai reţinut de instanţa de apel, relativ la concluzia expertului privind volumul lucrărilor necesare pentru a readuce terenul în stare de exploatare, că acesta nu constituie obiectiv al expertizei şi al judecăţii – fără să se formuleze critici de nelegalitate, aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte solicitarea stabilirii valorii prin evaluare în minus, se constată că în analiza raportului de expertiză efectuat în cauză, instanţa de apel reţine că raportul de expertiză a fost efectuat şi urmare verificării şi stabilirii stadiului lucrărilor în teren.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la includerea în cuantumul despăgubirilor a sumei plătită pentru groapa săpată pentru construcţia celor 4 tronsoane/prevăzute în proiectul iniţial şi la faptul că instanţa trebuia să-l oblige pe expert să calculeze separat suma pe care ar trebui să o cheltuiască fostul proprietar în cazul în care ar prelua lucrarea pentru a o putea aduce la stadiul de folosinţă, se constată că prima nu are o confirmare în decizia de apel – prin care se face referire la valoarea fundaţiei/construcţie stabilită prin raportul de expertiză, iar cealaltă nu se reflectă în dispoziţiile Legii nr. 10/2001 aplicate şi ale instanţei anterioare de recurs.
În considerarea celor mai sus arătate, nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
2.e. Apărările referitoare la incorectitudinea studiului de fezabilitate şi neasigurarea surselor de finanţare exced limitelor de rejudecare impuse prin decizia de recurs referitor la valoarea fundaţiei şi dispoziţiilor legale relevante.
Şi criticile referitoare la nerecunoaşterea unei indemnizaţii pentru întârzierea în soluţionarea notificării şi lipsirea de dreptul de a dispune de bun, depăşesc cadrul procesual al cauzei, subliniat şi în decizia de recurs anterioară.
3. Limitele de rejudecare a cauzei sunt cele stabilite prin decizia de recurs ( care face trimitere inclusiv la actele din contabilitatea emitentului alături de situaţia faptică a lucrărilor şi la expertizarea fundaţiei, în acest stadiu) şi celelalte motive invocate prin cererea de apel, precizată, ce au legătură cu modul de dispunere al primei instanţe în lumina dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel analizând cauza în raport de acestea – neputându-se reţine astfel motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu referire inclusiv la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Unele motive de apel au primit rezolvare prin decizia de recurs anterior pronunţată în cauză, în care s-a subliniat obiectul cererii dedusă judecăţii, în sensul că acesta vizează modificarea şi completarea dispoziţiei nr. 360/2009, în sensul stabilirii suprafeţei exacte de teren la care este îndreptăţită reclamanta pentru a fi restituită în natură şi exonerării de obligaţia de plată stabilită în sarcina sa, cu menţinerea dispoziţiei privind restituirea în natură a suprafeţei de 1557 mp, alături de stabilirea valorii de piaţă a imobilelor clădiri ce existau pe suprafaţa de 738 mp şi imposibil de restituit în natură întrucât sunt demolate – obiect ce instituie şi limitele de învestire şi înlătură orice alte considerente care nu îl susţin.
4. Cererea privind cheltuielile de judecată excede dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., în sensul reclamat prin recurs.
Modificarea dispoziţiei emisă de către pârâtul primarul municipiului Vaslui atât în ceea ce priveşte măsura reparatorie pentru suprafaţa de teren ce trebuia restituită, cât şi în ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor denotă culpa acestuia în declanşarea litigiului (ce implică administrarea de probe încuviinţate de instanţă, ce pot fi infirmate de instanţa de control ) şi atrage obligaţia de suportare a cheltuielilor ocazionate pentru soluţionarea cauzei, în conformitate cu art. 274 C. proc. civ. – prezenta cauză, în lumina acestor dispoziţii procedurale, şi nu toate cheltuielile făcute pentru recuperarea imobilului, partea solicitând cheltuielile de judecată suportate în 23 de ani de zile.
Ţinând cont de dovezile privind cheltuielile făcute, respectiv suma de 2030 lei pentru expertiza topo şi de 500 lei pentru cea construcţii, valoarea cheltuielilor în primul ciclu procesual ce urmează a fi în sarcina pârâtului emitent al dispoziţiei este de 2530 lei.
Faţă de cele reţinute mai sus privind culpa în declanşarea prezentului dosar, confirmată de soluţia pronunţată şi modul de modificare a deciziei, cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., aceeaşi parte urmează să suporte şi onorariile achitate în instanţa de apel, care, potrivit dovezile existente la dosar, sunt de 250 lei pentru expertiza topo şi 739 pentru expertiza construcţii - suma datorată de către intimat în apel fiind de 989 lei.
În aceste condiţii, cheltuielile de judecată deja acordate vor fi completate cu cele mai sus arătate, suma totală de plată fiind de 14.519 lei.
În considerarea acestor argumente care susţin caracterul fondat al ultimei critici de recurs, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
Cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., faţă de activitatea îndeplinită de avocat şi soluţia pronunţată, intimatul primarul municipiului Vaslui va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta – reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta P.M.H. împotriva deciziei nr. 35 din data de 20 martie 2009 a Curţii de Apel Iaşi – Secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. 2511/89/2009*.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că obligă pe pârâtul Primarul Municipiului Vaslui la plata sumei de 14.519 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Obligă pe intimatul Primarul Municipiului Vaslui la 200 lei cheltuieli de judecată către recurenta P.M.H., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5787/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1755/2013. Civil. Partaj judiciar. Revizuire -... → |
|---|
