ICCJ. Decizia nr. 595/2013. Civil. Constatare nulitate act juridic. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 595/2013
Dosar nr. 8436/1/2011
Şedinţa publică din 8 februarie 2013
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 21 octombrie 2011 (18 octombrie 2011 - data poştei), G.G., în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 8224 din 20 octombrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care s-a admis recursul în anulare în Dosarul nr. 549/2004, cu consecinţa desfiinţării efectelor deciziei Curţii de Apel Timişoara din 11 iunie 2003.
În motivarea cererii de revizuire, revizuenta învederează că are calitatea de unică moştenitoare a mamei sale, A.A., care a avut calitatea de intimată în procedura soluţionării recursului în anulare în Dosarul nr. 3549/2004, calitatea sa de succesor rezultând din certificatul de moştenitor eliberat de BNP F.P.
Prin Decizia civilă nr. 8224 din 20 octombrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General, a casat Decizia civilă nr. 1390 din 11 iunie 2003 a Curţii de Apel Timişoara şi a respins cererea de revizuire împotriva Deciziei civile nr. 259 din 13 iunie 2003 a Curţii de Apel Timişoara.
Această soluţie de desfiinţare a Deciziei civile nr. 1390 din 11 iunie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, prin procedura recursului în anulare (instituţia recursului în anulare fiind deja abrogată la data pronunţării deciziei a cărei revizuire se solicită) a fost reclamată de antecesoarea revizuentei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar după decesul acesteia, procedura din cererea nr. 1359/06 (Cauza Ardelean c. România) a fost continuată de revizuenta însăşi.
La data de 27 septembrie 2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat o decizie comună pentru mai multe cauze (Hotărârea Lipănescu şi alţii), inclusiv pentru cauza nr. 1359/06 (Ardelean c. România), stabilind că Decizia nr. 8224 din data de 20 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în anulare şi prin care au fost desfiinţate efectele deciziei Curţii de Apel Timişoara din 11 iunie 2003, reprezintă o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În acest context, revizuenta arată că sunt îndeplinite premisele formulării şi soluţionării cererii de revizuire pe temeiul dispoziţiilor de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, se învederează de revizuenta că depune la dosar Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată la 27 septembrie 2011, din cuprinsul căreia rezultă că este definitivă, hotărâre prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului ce decurge din pronunţarea deciziei de soluţionare a recursului în anulare ce face obiectul prezentei cereri de revizuire; urmare a încălcărilor constatate de instanţa europeană, statul român a fost obligat să-i restituie revizuentei ap. nr. 2 şi nr. 3 (întrucât doar acestea se mai aflau în proprietatea antecesoarei sale la data pronunţării Deciziei civile nr. 8224/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, celelalte două fiind înstrăinate anterior pronunţării soluţiei în recurs în anulare) sau să-i plătească suma de 220.000 euro despăgubiri materiale, precum şi 2.600 euro, cu titlu de despăgubiri morale.
În opinia revizuentei, şi cea de-a doua condiţie, respectiv aceea potrivit căreia consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi în prezent şi acestea nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate; în explicitarea acestei condiţii, revizuenta arată că, bazându-se pe dispoziţiile Deciziei civile nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Municipiul Arad, alături de intervenienţi persoane fizice (foşti chiriaşi ai statului în imobilul din litigiu, cumpărători ai apartamentelor în litigiu în baza Legii nr. 112/1995) au formulat cereri de restabilire a dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea statului.
Aceste cereri fac obiectul Dosarului nr. 8448/55/2006 al Judecătoriei Arad, instanţă care a pronunţat Sentinţa civilă nr. 7299 din 29 iunie 2011 prin care revizuenta a fost obligată să achite statului suma de 375.000 lei reprezentând contravaloarea ap. 4 vândut de unul dintre antecesorii săi; în ceea ce priveşte ap. nr. 1, de asemenea vândut de antecesorul său, A.T., contractele de vânzare-cumpărare succesive au fost desfiinţate şi s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra acestuia în favoarea statului; în privinţa ap. nr. 2 şi nr. 3, care au rămas în proprietatea antecesoarei sale A.A., s-a dispus, de asemenea, reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului.
În considerentele Sentinţei civile nr. 7299 din 29 iunie 2011 s-a arătat, în mod clar, că soluţia a fost pronunţată în considerarea consecinţelor pe care le produce Decizia civilă nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sens în care judecătoria a reţinut următoarele:
„După mai multe cicluri procesuale, acţiunea în revendicarea imobilului a fost respinsă, aspect ce rezultă din Decizia civilă nr. 8224 din 20 octombrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 3549/2004. Aşa fiind, în condiţiile în care titlul de proprietate al defunctului A.T., respectiv Decizia nr. 1217/2000 a Tribunalului Arad, a fost desfiinţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, imobilul revenind astfel în proprietatea statului, şi câtă vreme buna-credinţă a pârâţilor nu poate fi reţinută în raport de dispoziţiile art. 1898 C. civ. coroborate cu art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 (reluat în art. 31 din Legea nr. 7/1996), contractele de vânzare-cumpărare nr. 3170 din 14 decembrie 2000 şi 3575/2003, prin care apartamentul nr. 1 a fost înstrăinat succesiv pârâţilor G. şi, respectiv, Ţ.L. sunt lovite de nulitate absolută, ca urmare a aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. 6 din 3 ianuarie 2001, prin care apartamentul nr. 4 (înscris în CF nr. 51156 Arad, top nr. 1101/IV) înstrăinat de A.T. către pârâtul B.R., reclamanţii au renunţat la capătul de cerere privind constatarea nulităţii acestui contract, renunţare la care nu mai pot reveni (instanţa luând act în acest sens în primul ciclu procesual, la termenul din 10 ianuarie 2007), solicitând în schimb despăgubiri de la moştenitoarea defunctului A.T.".
Se mai arată de către revizuentă că, în consecinţă, prin dispozitivul Sentinţei civile nr. 7299 din 29 iunie 2011 a Judecătoriei Arad s-a hotărât restabilirea dreptului de proprietate al statului asupra ap. nr. 1, 2 şi 3, precum şi obligarea sa de a achita suma de 375.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru ap. nr. 4 în privinţa căruia Municipiul Arad nu solicitat restituirea, ci echivalentul valoric.
Având în vedere cele expuse, revizuenta solicită Înaltei Curţi să constate că sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire: existenţa unei decizii a Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a stabilit că Decizia nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie încalcă drepturile protejate de Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi faptul că, urmare a aplicării Deciziei nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Judecătoria Arad a pronunţat Sentinţa civilă nr. 7229 din 29 iunie 2011, ceea ce reprezintă concretizarea producerii consecinţelor grave ale încălcării generate prin Decizia civilă nr. 8224/2005 a drepturilor fundamentale înscrise în Convenţie, consecinţe ce nu pot fi înlăturate decât prin admiterea prezentei cereri.
Drept urmare, solicită admiterea cererii de revizuire, modificarea Deciziei civile nr. 8224/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în sensul respingerii recursului în anulare declarat de Procurorul General.
Cererea de revizuire a fost legal timbrată cu 10 lei taxă judiciară de timbru şi 0,30 le timbru judiciar.
Revizuenta a ataşat cererii de revizuire: copia deciziei Curţii europene a drepturilor omului din data de 27 septembrie 2011, copia Sentinţei civile nr. 7229/2011 a Judecătoriei Arad, copia Deciziei civile nr. 8224 din 20 octombrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 3549/2004, copia certificatului de moştenitor emis de BNP F.
Înalta Curte a dispus ataşarea dosarului nr. 3549/2004 în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală şi citarea intimaţilor pricinii, anume: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Local Arad, SC R. SA Arad, C.A., C.V., M.A., M.P., P.G., P.V. şi R.F.T.
Intimata SC R. SA Arad a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ce o priveşte, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de revizuire.
De asemenea, intimaţii P.G., P.V., C.A., C.V. şi R.F.T. au formulat întâmpinare la motivele cererii de revizuire prin care au invocat excepţia prematurităţii cererii faţă de prevederile art. 324 alin. (3) C. proc. civ. care stabilesc un termen de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în M. Of. al României, Partea I; se învederează că data formulării cererii de revizuire, hotărârea instanţei europene nu a fost publicată în M. Of. al României, astfel că, în opinia intimaţilor, cererea este prematur formulată.
Tot în susţinerea excepţiei de prematuritate a cererii de revizuire, intimaţii mai arată că, hotărârea Curţii Europene a fost suspendată până la data de 17 aprilie 2012 când a fost soluţionată cererea de revizuire promovată împotriva hotărârii în Cauza Lipănescu şi alţii vs. România (în ceea ce priveşte cererea nr. 1358/06), de către Agentul Guvernamental din cadrul MAE care reprezintă interesele statului român în procedurile jurisdicţionale
În faţa Curţii Europene, împrejurarea ce rezultă din Adresa nr. Ll/7160; 636R/AG/82 din 4 iulie 2012 emisă de această instituţie, pe care intimaţii o anexează întâmpinării.
Prin urmare, termenul de 3 luni pe care statul îl are pentru remedierea încălcării constatate de Curte, a început să curgă de la data de 17 aprilie 2012, mai arată intimaţii, cererea fiind prematură şi din acest punct de vedere.
Pe fond, intimaţii au solicitat respingerea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele acestei norme,
Astfel, pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire pe temeiul invocat trebuie îndeplinite mai multe condiţii, în mod cumulativ.
Este necesară existenţa unei hotărâri a Curţii Europene prin care să se fi constatat încălcarea drepturilor sau libertăţilor fundamentale ale omului protejate de Convenţie, perpetuarea consecinţelor acestei încălcări şi nu în ultimul rând, remedierea încălcărilor constatate să nu poată avea loc decât prin revizuire hotărârii judecătoreşti.
Prin Hotărârea Curţii Europene din 27 septembrie 2011, pronunţată în Cauza Lipănescu ş.a. vs. România s-a constatat că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie şi a art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie, prin admiterea recursului în anulare promovat de către procurorul general, în urma căruia a fost desfiinţată Decizia civilă nr. 1390 din 11 iunie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată, la rândul său, în soluţionarea unei cereri de revizuire formulată împotriva hotărârilor prin care a fost respinsă acţiunea în revendicare a antecesorilor revizuentei din prezenta cauză.
Intimaţii învederează Înaltei Curţi că hotărârile judecătoreşti interne prin care antecesorul revizuentei şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Arad, Str. Vasile Goldiş nr. 20, s-a întemeiat în mod exclusiv pe un testament fals, acesta fiind motivul pentru care s-a admis recursul în anulare promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curţi, a cărei revizuire se cere, cu consecinţa desfiinţării Deciziei civile nr. 1390 din 11 iunie 2003 a Curţii de Apel Timişoara.
Mai mult decât atât, prin Sentinţa civilă nr. 11850/2009, pronunţată de Judecătoria Arad, în Dosarul nr. 6374/55/2009, definitivă prin Decizia civilă nr. 165/2010 a Tribunalului Arad şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 165/2010 a Curţii de Apel Timişoara, s-a stabilit fără echivoc că antecesorii revizuentei nu au avut calitatea de moştenitori legali de pe urma numiţilor K.A. şi K.M., proprietarii imobilului din Arad, str. Vasile Goldiş nr. 20.
Faţă de cele arătate, intimaţii solicită instanţei să constate că, din perspectiva dispoziţiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ., existenţa hotărârii Curţii Europene nu este suficientă prin ea însăşi pentru a conduce la revizuirea Deciziei civile nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curţi, mai ales că prin acţiunile promovate, antecesorii revizuentei nu au urmărit protejarea unui drept de proprietate propriu, ci, dimpotrivă, s-au prevalat de un drept pe care nu îl aveau, în dauna intimaţilor care aveau calitatea de chiriaşi în imobil şi, în consecinţă, beneficiul de a cumpăra locuinţele ocupate cu acest titlu, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Intimaţii anexează întâmpinării: copiile contractelor lor de vânzare cumpărare nr. 435/1996 şi nr. 4280/1999 din care reiese că sunt proprietarii apartamentelor nr. 4 (devenit nr. 3, după reapartamentare) şi nr. 1 (devenit nr. 2, după aceeaşi operaţiune).
Aceştia opinează că nici cea de-a doua condiţie referitoare la consecinţele grave ale încălcării nu este îndeplinită, întrucât nu există în patrimoniul revizuentei niciun drept care să fi fost nesocotit ca efect al deciziei date în recursul în anulare.
Astfel, în primul rând (din perspectiva acestei cerinţe a revizuirii), se învederează că motivul invocat de revizuentă, în sensul obligării sale la plata sumei de 375.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru apartamentul nr. 4 nu mai subzistă, deoarece acţiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 8448/55/2006* a fost soluţionat irevocabil prin Decizia civilă nr. 1628 din 21 iunie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, în sensul respingerii acţiunii în nulitatea contractelor de vânzare cumpărare.
În al doilea rând, se învederează de aceiaşi intimaţi că prin Hotărârea Curţii Europene din 27 septembrie 2011, s-a dispus ca statul să îi restituie revizuentei apartamentele nr. 2 şi 3, iar în caz de nerestituire, să îi plătească acesteia suma de 220.000 euro daune materiale, precum şi 2.600 euro daune morale, iar nu şi apartamentele nr. 1 şi 4 care au fost înstrăinate de către antecesorul revizuentei prin contractele de vânzare cumpărare nr. 3170 din 14 decembrie 2000 şi, respectiv, nr. 6/2001.
De asemenea, intimaţii arată că astfel cum rezultă din adresa nr. Ll/7160; 636R/AG/82 din 4 iulie 2012 emisă de Agentul Guvernamental din cadrul MAE, rezultă că la data de 11 mai 2012, Direcţia Agentului Guvernamental a demarat procedurile legale pentru plata prin echivalent de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a prejudiciului material constatat prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, având în vedere imposibilitatea restituirii în natură a apartamentelor nr. 2 şi 3.
Prin urmare, chiar dacă antecesorii revizuentei nu au avut calitatea de moştenitori legali sau testamentari ai foştilor proprietari ai imobilului, Statul Român i-a achitat deja revizuentei suma stabilită de Curtea Europeană pentru cele două apartamente, astfel cum rezultă din adresa nr. 8141/27 iulie 2012 emisă de Direcţia Agentul Guvernamental din carul MAE, ceea ce înseamnă că nu mai subzistă nicio încălcare a drepturilor acesteia, astfel că, la acest moment, nu se mai perpetuează consecinţele grave ale încălcării constatate de Curte care să trebuie a fi remediate pe calea cererii de revizuire.
Prin notele de şedinţă depuse de revizuentă la data de 17 septembrie 2012 (14 septembrie 2012, data poştei), aceasta răspunde celor invocate de intimaţi prin întâmpinare.
Astfel, se solicită respingerea excepţiei prematurităţii cererii de revizuire, faţă de prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, pentru promovarea cererii de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., legea nu prevede obligaţia parcurgerii unei proceduri prealabile anterior sesizării instanţei.
Şi în ce priveşte condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, revizuentă susţine că acestea sunt îndeplinite întrucât, în mod cert prin Hotărârea Curţii Europene s-a stabilit că efectele hotărârii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în anulare trebuie să înceteze, întrucât efectele Deciziei civile nr. 1217/2000 a Tribunalului Arad, de anulare a contractelor de vânzare cumpărare pentru apartamentele vândute de statul român intimaţilor P.G. şi P.V. şi R.F.T. şi, respectiv, de restituire întregului imobil către moştenitorul A.T. sunt, în prezent, anulate prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în anulare.
Revizuenta mai arată că, înainte de a se pronunţa decizia civilă asupra recursului în anulare, antecesorul său, A.T. a realizat apartamentarea întregului imobil la care se referă decizia civilă nr. 8224/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar prin acest act s-a schimbat componenţa apartamentelor faţă de cea faptică realizată de stat: astfel, s-a diminuat suprafaţa apartamentului cumpărat de fam. P. cu boxele aflate sub noul ap. nr. 1, iar aceste boxe au intrat în componenţa acestui nou ap. nr. 1 ce a fost vândut către numiţii G.G.şi G.F. (care, la rândul lor, l-au înstrăinat numitei Ţ.L.); or, bazându-se pe efectele Deciziei nr. 8224/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intimaţii P. ocupă aceste boxe, pe care le folosesc cu destinaţia de spaţiu comercial.
Revizuenta subliniază că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că Decizia civilă nr. 8224/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este contrară, în întregime, normelor Convenţiei europene şi a obligat statul român să îi restituie ap. nr. 2 şi 3 sau echivalentul valoric al acestora, întrucât celelalte 2 apartamente (nr. 1 şi 4) au fost vândute de antecesorul său.
În aceste condiţii, decizia pronunţată în recurs în anulare continuă să producă efecte în privinţa celorlalte două apartamente înstrăinate de autorul său, iar dacă prezenta cerere de revizuire nu ar fi admisă, oricine ar putea să o acţioneze în judecată în viitor, susţinând că antecesorul său a vândut ceea ce nu îi aparţinea; pe de altă parte, cererea de recurs în anulare, ca şi Decizia civilă nr. 8224/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt notate în Cartea funciară nr. 304924 Arad sub B.6 şi B.8, iar radierea acestora nu va fi posibilă decât ca urmare a admiterii prezentei cereri de revizuire; menţinerea acestor notări poate produce prejudicii proprietarilor ap. nr. 1, existând posibilitatea ca revizuentă să fie acţionată în judecată pentru repararea acestora.
Astfel, ap. nr. 2 şi 3 pentru care i s-a achitat echivalentul valoric vor reintra în proprietatea Statului în componenţa existentă în prezent în cartea funciară, iar în privinţa apartamentelor nr. 1 şi 4 (în componenţa stabilită prin actul de apartamentare întocmit de autorul său), trebuie să se constate că Decizia civilă nr. 8224/2005 nu produce efecte tocmai pentru a se evita prejudiciile arătate anterior; de asemenea, în completare, revizuenta a depus note de şedinţă şi pentru termenul din 25 ianuarie 2012 (fila 192 dosar), în cuprinsul cărora învederează că face dovada publicării Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 27 septembrie 2011 în M. Of. nr. 831 din 11 decembrie 2012, dar că nu este în măsură să furnizeze instanţei dovada decesului intimatei M.A.; de asemenea, se depun la dosar şi alte înscrisuri prin care se ilustrează demersurile judiciare derulate cu privire la acest imobil prin care se susţine că dovedeşte perpetuarea unei stări litigioase (cel puţin între fam. P. şi Ţ.L., proprietară a ap. nr. 1) dacă se menţine decizia pronunţată în recurs în anulare.
Şi intimatul Consiliul Local al Municipiului Arad a formulat întâmpinare la motivele cererii de revizuire, solicitând respingerea acestei căi de atac, pentru motivele pe care le dezvoltă în cuprinsul întâmpinării.
Analizând cererea de revizuire formulată, Înalta Curte constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2588/2000 pronunţată de Judecătoria Arad în Dosar nr. 7920/1999 a fost respinsă acţiunea în revendicare şi în constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, acţiune formulată de autorul antecesoarei revizuentei - A.T.
Prin Decizia civilă nr. 1217/2000, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 3720/2000 a fost admis apelul formulat de reclamant, s-a schimbat în tot sentinţa apelată, s-a dispus anularea încheierilor de carte funciară nr. 5235/1997 şi nr. 15446/1998 prin care Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate în CF nr. 5185 Arad; anularea încheierii de carte funciară nr. 10834 din 9 septembrie 1999, prin care imobilul evidenţiat în cartea funciară nr. 5185 Arad a fost apartamentat; anularea dispoziţia nr. 636/1999 a Primarului municipiului Arad, privind apartamentarea iniţială şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare celor trei încheieri, în cartea funciară nr. 5185 Arad; drept urmare, s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamantului A.T., în calitate de moştenitor al foştilor proprietari de carte funciară K.A. şi K.M., restabilind situaţia imobilului în cartea funciară nr. 5185 Arad, anterioară intabulării dreptului de proprietate al statului şi desfiinţând cărţile funciare nou întocmite, după sistarea cărţii funciare nr. 5185 Arad; s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 435/1996 şi nr. 4280/1999, încheiat între S.C. „R." SA Arad şi R.F.T. şi, respectiv, P.G. şi P.V., privind apartamentul nr. 4 şi nr. 1; s-a anulat încheierea de carte funciară nr. 13569/1999, de intabulare a pârâtei R.F.T. sub B4 şi s-a dispus ca serviciul de carte funciară de pe lângă Judecătoria Arad să facă operaţiunile cuvenite în cărţile funciare; au fost respinse cererile de intervenţie formulate de petenţii Câmpean Ana, Câmpean Valeriu, M.P., M.A., P.G. şi P.V., fiind obligaţi pârâţii la plata sumei de 3.564.000 lei cheltuieli de judecată către apelant.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 3745 din 21 noiembrie 2000, a respins recursurile declarate de pârâţii Consiliul local Arad, S.C. „R." SA Arad, R.F.T., P.G. şi P.V. împotriva hotărârii pronunţată de tribunal.
Împotriva deciziei civile nr. 1217 din 12 iulie 2000 a Tribunalului Arad, au formulat cereri de revizuire pârâţii P.G., P.V., R.F.T. şi Consiliul local al municipiului Arad, întemeiate pe art. 322 pct. 4 C. proc. civ., revizuenţii solicitând să se desfiinţeze hotărârea tribunalului şi să se respingă apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 2588 din 26 aprilie 2000 a Judecătoriei Arad, constatându-se lipsa calităţii procesuale active a reclamantului apelant A.T.
Cererile de revizuire au fost respinse prin Decizia civilă nr. 654 din 21 octombrie 2002 a Tribunalului Arad.
Recursul formulat de revizuenţii P.G. şi P.V. împotriva acestei decizii a fost admis prin Decizia civilă nr. 259 din 13 februarie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, dispunându-se modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de revizuire formulată de recurenţii-revizuenţi, s-a schimbat în tot decizia atacată cu revizuire şi, în consecinţă, s-a respins apelul declarat de reclamantul A.T. împotriva Sentinţei civile nr. 2588 din 26 aprilie 2000 a Judecătoriei Arad, care a fost păstrată (respingerea cererii în revendicare şi în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare etc).
Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire reclamantul A.T., invocând dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., iar Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 1390 din 11 iunie 2003, admiţând cererea, a schimbat în tot Decizia civilă nr. 259 din 13 februarie 2003 şi a respins recursul declarat de revizuenţii P.G. şi P.V. împotriva Deciziei civile nr. 654 din 21 octombrie 2002 a Tribunalului Arad.
Recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis prin Decizia civilă nr. 8224 din 20 octombrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Astfel, prin această decizie, a cărei revizuire s-a solicitat, a fost casată Decizia civilă nr. 1390 din 11 iunie 2003 a Curţii de Apel Timişoara şi, în consecinţă, s-a respins cererea de revizuire formulată de A.T. (moştenit de A.A.) împotriva Deciziei civile nr. 259 din 13 februarie 2003 a Curţii de Apel Timişoara; intimata-revizuentă A.A. fiind obligată la 1.600 lei cheltuieli de judecată către intimaţii P.G. şi P.V.
Urmare a pronunţării acestei decizii de soluţionare a recursului în anulare, autoarea revizuentei din cauza de faţă (A.A.) s-a adresat cu plângere Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocându-se încălcarea art 6 alin. (1) din Convenţie şi art. 1 Primul protocol adiţional la Convenţie, prin efectele generate de această decizie.
Cererea autoarei revizuentei (decedată în anul 2011) a fost înregistrată pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului sub nr. 1359/06, fiind conexată cu mai multe cereri asemănătoare în ce priveşte faptele şi problema de fond pe care acestea o ridicau, Curtea pronunţându-se asupra acestora prin Hotărârea din 27 septembrie 2011 în Cauza Lipănescu şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. al României nr. 831 din 11 decembrie 2012, Partea I.
Prin această Hotărâre s-a reţinut de instanţa europeană încălcarea dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţie, întrucât ca urmare a infirmării de către autoritatea jurisdicţională supremă a hotărârilor definitive pe calea recursului în anulare, s-a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice, Curtea stabilind că cererea nu se distinge cu nimic de Cauza Brumărescu împotriva României.
În ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 Protocolul nr. 1, Curtea a reamintit că dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor în litigiu a fost recunoscut prin hotărârile definitive ale unor instanţe româneşti; aşadar, reclamanţii erau proprietarii unor bunuri în sensul art. 1 din Primul Protocol.
Curtea s-a pronunţat în repetate rânduri în cauze care au ridicat probleme similare, în care a constatat încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1 datorită repunerii pe rol a soluţiei pronunţate în mod definitiv în cazul unui litigiu şi privării reclamanţilor de bunurile de care beneficiau la încheierea procedurii, ca urmare a unui recurs în anulare. Ca atare, Curtea a considerat că, în ciuda marjei de apreciere de care beneficiază statul în materie, pretinsele erori în aplicarea legii nu pot fi suficiente pentru a legitima privarea de un bun dobândit perfect legal în urma unui litigiu soluţionat definitiv (par. 30).
În par. 36, Curtea a reţinut în aplicarea art. 41 din Convenţie (reparaţia echitabilă): „În prezentele cauze, Curtea observă că, în temeiul hotărârii pronunţate în cadrul recursului în anulare, reclamanţii au fost obligaţi să restituie statului român diverse sume de bani sau imobile. În consecinţă, Curtea consideră că, în cazul în care statul pârât nu va proceda la o astfel de restituire în termen de 6 luni de la data prezentei hotărâri, acesta va fi obligat să plătească reclamanţilor cu titlu de prejudiciu material, valoarea actuală a bunurilor în litigiu, pe care Curtea o stabileşte după cum urmează: (6) cererea nr. 1.359/06 - 220.000 euro (pentru cele două apartamente)" (par. 36).
În plus, Înalta Curte constată că prin dispozitivul Hotărârii din Cauza Lipănescu ş.a. împ. României s-a declarat că au fost încălcate art. 6 par. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi s-a hotărât (referitor la cererea nr. 1359/06) că statul trebuie sa plătească reclamantei, în caz de nerestituire, în termen de 3 luni, următoarele sume: 220.000 EUR pentru prejudiciul material şi 2.600 EUR pentru prejudiciul moral.
De asemenea, în anexa nr. 1 la această hotărâre s-a reţinut (cu privire la aceeaşi cerere nr. 1359/06), în ce priveşte obiectul cererii: „La 21 octombrie 1999, T.A., tatăl reclamantei, a introdus în calitatea de legatar universal, o acţiune în revendicare privind apartamentele nr. 2 şi 3, dintr-un imobil naţionalizat"; referitor la hotărârea definitivă, Curtea Europeană a reţinut: „Prin hotărârea din 12 iunie 2003, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea lui T.A.; pe când la rubrica „Decizia pronunţată în urma recursului în anulare" s-a reţinut: „Prin hotărârea definitivă din 20 octombrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare introdus de procurorul general şi a anulat hotărârea definitivă din 11 iunie 2003."
După pronunţarea acestei Hotărâri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, G.G. (moştenitoarea numitei A.A., conform certificatului de moştenitor nr. 53 din 14 iulie 2011 emis de BNP „F.") a recurs la formularea prezentei cereri de revizuire, întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit acestui text, revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere: pct. 9. „dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate."
În ce priveşte termenul de revizuire, art. 324 alin. (3) C. proc. civ. prevede că acesta este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în M. Of. al României, Partea I.
În legătură cu textul anterior invocat, intimaţii au ridicat excepţia prematurităţii cererii de revizuire, excepţie ce va fi analizată cu prioritate, date fiind prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.; aceasta urmează a fi respinsă, potrivit celor ce urmează:
Cererea de revizuire a fost formulată la data de 18 octombrie 2011 (data poştei, conform art. 104 C. proc. civ.), pe când hotărârea Curţii Europene ce a prilejuit declararea acestei căi extraordinare de atac a fost publicată în M. Of. al României nr. 831 din 11 decembrie 2012, Partea I, aşadar, pe parcursul soluţionării cererii de faţă.
În susţinerea excepţiei, intimaţii au invocat două aspecte: faptul că hotărârea instanţei europene nu era definitivă la data declanşării cererii de revizuire şi, consecutiv, nepublicarea ei în M. Of. al României, în sensul celor dispuse de art. 324 alin. (3) C. proc. civ.
Referitor la primul aspect, Înalta Curte constată că potrivit art. 44 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, o hotărâre a Curţii este definitivă când: 1. este pronunţată de Marea Cameră; 2. părţile declară că nu vor solicita retrimiterea în faţa Marii Camere; 3. într-un termen de 3 luni de la pronunţarea hotărârii, când nu a fost formulată o cerere de retrimitere şi 4. la data respingerii cererii de retrimitere, de către Colegiul Marii Camere.
Pe de altă parte, conform uzanţelor existente, obligaţiile de plată ale Statului devin scadente în termen de 3 luni de la definitivarea hotărârii.
Astfel cum rezultă din adresa nr. Ll/7160; 636R/AG/82 din 4 iulie 2012 emisă de Direcţia Agentului Guvernamental din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, la data de 20 decembrie 2011, în baza art. 80 din Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Guvernul României a introdus cerere de revizuire a Hotărârii Lipănescu şi alţii împotriva României, pronunţate de Curţii Europene a Drepturilor Omului la 27 septembrie 2011, în ceea ce priveşte cererea Ardelean împotriva României (cea a autoarei revizuentei).
Cererea de revizuire a avut ca bază descoperirea unui fapt care, la momentul pronunţării hotărârii nu era cunoscut de Curte, şi anume, acţiunea introdusă de doamna A.A. în constatarea calităţii sale de moştenitor, finalizată prin Decizia civilă nr. 855R din 19 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara.
La 17 aprilie 2012, Curtea europeană a respins cererea de revizuire, cu motivarea că faptul indicat prin cerere nu constituie un fapt nou, care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influenţă decisivă asupra soluţiei prezentei cauze.
Prin urmare, hotărârea a rămas definitivă la data de 17 aprilie 2012 când a fost respinsă cererea de revizuire formulată de Guvernul României.
Cu toate acestea, Înalta Curte constată că împrejurarea rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene la o dată ulterioară formulării cererii de revizuire şi înregistrarea ei pe rolul instanţei mai înainte de publicarea acesteia în M. Of. al României nu poate avea ca efect respingerea cererii ca prematur formulate, întrucât termenul instituit prin dispoziţiile art. 324 alin. (3) C. proc. civ. reprezintă un termen legal, imperativ (peremptoriu) adică înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură al formulării cererii de revizuire; ca atare, acesta nu este un termen prohibitiv (dilatoriu), respectiv înăuntrul căruia legea interzice efectuarea unui anumit act de procedură; în acest context, Înalta Curte va înlătura şi apărarea revizuentei cu privire la invocarea art. 109 alin. (2) C. proc. civ. în combaterea acestei excepţii, deoarece prematuritatea este o sancţiune procedurală ce intervine nu numai pentru neparcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii, ci şi pentru încălcarea unui termen dilatoriu sau prohibitiv, astfel cum s-a arătat.
Or, încălcarea unui termen prohibitiv este sancţionată cu prematuritatea actului de procedură astfel îndeplinit, iar nu încălcarea unui termen imperativ; pe de altă parte, un termen imperativ nu poate fi şi termen prohibitiv în acelaşi timp.
Odată pronunţată hotărârea Curţii Europene şi realizată fiind publicitatea soluţiei adoptate de instanţa europeană, partea interesată în promovarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ. poate declara această cale extraordinară de atac oricând după pronunţarea ei (şi rămânerea definitivă a acesteia) până la împlinirea termenului legal, imperativ - cele 3 luni de la data publicării în M. Of. al României, Partea I; după împlinirea lui, intervine însă decăderea din acest drept şi sancţiunea respingerii cererii ca tardivă.
Rămânerea definitivă a hotărârii Curţii Europene se constituie însă într-o condiţie suspensivă pentru actul de procedură al promovării cererii de revizuire mai înainte de acest moment, condiţie împlinită însă la momentul examinării excepţiei prin respingerea, la data de 17 aprilie 2012, a cererii de revizuire formulată de Guvernul României în baza art. 80 din Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată excepţia prematurităţii formulării cererii.
Analizând, în contextul art. 326 alin. (3) C. proc. civ., condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire din perspectiva art. 322 pct. 9, Înalta Curte constată că acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, după cum se va arăta.
Prima dintre condiţie se verifică în speţă, anume cea privind constatarea unei încălcări a drepturilor omului de către Curtea europeană, dată fiind Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 27 septembrie 2011 în Cauza Lipănescu şi alţii împotriva României.
Aşa cum s-a arătat, instanţa de contencios european, în legătură cu cererea nr. 1359/06 iniţiată de autoarea revizuentei, a constatat încălcarea art. 6 par. 1 şi art. 1 Protocolul. 1 adiţional la Convenţie, încălcare produsă prin pronunţarea Deciziei civile nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a cărei revizuire se cere), prin care a fost admis recursul în anulare şi au fost desfiinţate efectele deciziei Curţii de Apel Timişoara din iunie 2003.
Prin pronunţarea deciziei de soluţionare a recursului în anulare, a fost compromisă atât securitatea raporturilor juridice (art. 6 par. 1 din Convenţie), cât şi dreptul de proprietate anterior recunoscut în favoarea autoarei revizuentei (prin Decizia civilă nr. 1390 din 11 iunie 2003 a Curţii de Apel Timişoara) cu privire la cele două apartamente (nr. 2 şi 3) pentru care statul român a fost obligat la o reparaţie echitabilă, în temeiul art. 41 din Convenţie în sumă de 220.000 euro, în 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, în caz de nerestituire a acestor imobile.
Dacă prima condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire este îndeplinită, Înalta Curte constată că în speţă nu se verifică celelalte două exigenţe ale normei de la art. 322 pct. 9 C. proc. civ., anume referitoare la continuarea producerii consecinţelor grave ale încălcărilor constatate şi cea consecutivă, a necesităţii remedierii acestora doar prin intermediul revizuirii hotărârii pronunţate (Decizia civilă nr. 8224/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie); îndeplinirea doar a uneia dintre condiţiile textului, deşi necesară oricare dintre ele, nu este suficientă pentru admiterea cererii.
Astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, încălcarea constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cererea autoarei revizuentei (cerere nr. 1359/06) s-a finalizat cu dispoziţia de restituire a 2 din cele 4 apartamente (respectiv, apartamentele nr. 2 şi 3), iar în caz de nerestituire de către statul român a acestora, revizuentei i s-a acordat o reparaţie echitabilă de 220.000 euro pentru prejudiciul material la a cărei plată a fost obligat statul, în aplicarea art. 41 din Convenţie.
În consecinţă, Înalta Curte constată că în analiza cererii de revizuire promovate de G.G. nu pot fi evaluate eventuale consecinţe care s-ar produce în continuare ca efect al deciziei pronunţate în recursul în anulare, în legătură cu celelalte două apartamente (nr. 1 şi 4) cu privire la care Curtea Europeană nu s-a pronunţat, consecinţe învederate de revizuentă prin notele de şedinţă de la filele 163-165 ale dosarului de faţă.
Nepronunţarea Curţii Europene asupra reparaţiei (pentru încălcările constatate) şi în legătură cu celelalte două apartamente îşi găseşte explicaţia în considerentele Hotărârii, anume, în paragraful 36 anterior redat; această înseamnă că, în legătură cu apartamentele nr. 1 şi 4 Curtea Europeană nu a constatat o încălcare, întrucât, ca efect al deciziei date în recurs în anulare, autoarea revizuentei nu a fost obligată să restituie starului român aceste imobile ori vreo sumă de bani care să le înlocuiască valoarea, întrucât aceste două apartamente erau deja înstrăinate de autorul antecesoarei revizuentei la data pronunţării deciziei, astfel că, acestea nu au revenit niciodată în proprietatea statului după pronunţarea deciziei în recurs în anulare.
O asemenea intenţie de repunere în situaţia anterioară pronunţării Deciziei nr. 8224/2005, situaţie care să corespundă celei statuate prin Decizia civilă nr. 259/2003 a Curţii de Apel Timişoara (ale cărei efecte au fost reactivate prin soluţia dată recursului în anulare) s-a concretizat în cererea formulată de autorităţile administraţiei publice locale ş.a. pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. 3170 din 14 decembrie 2000 şi a celui subsecvent, nr. 3575/2003 referitoare la ap. nr. 1, cerere ce a făcut obiectul Dosarului nr. 8448/55/2006* pe rolul Judecătoriei Arad.
Cu toate acestea, repunerea în situaţia anterioară nu a operat, întrucât deşi prin Sentinţa civilă nr. 7299 din 29 iunie 2011 a Judecătoriei Arad, s-a constatat nulitatea absolută a celor două contracte, iar revizuenta G.G. a fost obligată la plata sumei de 375.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru apartamentul nr. 4, soluţia nu a fost confirmată în căile de atac, acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare cumpărare fiind respinsă irevocabil prin Decizia civilă nr. 1628 din 21 iunie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, aspect învederat de intimaţii P. şi R. prin întâmpinarea formulată la dosar; totodată, în aceeaşi cauză (dosar nr. 8448/55/2006* -Judecătoria Arad) se solicitase constatarea nulităţii absolute şi a contractului de vânzare cumpărare nr. 6 din 3 ianuarie 2001 având ca obiect ap. nr. 4, imobil înstrăinat şi el după recompartimentarea imobilului de către autorul revizuentei (A.T.) către B.R., însă reclamanţii pricinii au renunţat la acest capăt de cerere, act de dispoziţie procesuală consemnat în încheierea de şedinţă din 10 ianuarie 2007, solicitându-se numai obligarea pârâtei la restituirea echivalentului valoric al acestuia; aceste aspecte sunt redate de revizuenta în motivarea cererii de revizuire pentru a se demonstra continuarea producerii consecinţelor deciziei date în recurs în anulare.
Or, astfel cum s-a arătat, revizuenta era ţinută a demonstra verificarea acestei cerinţe normative în legătură cu apartamentele nr. 2 şi 3 şi referitor la care Curtea Europeană a constatat încălcări ale unor drepturi fundamentale ale acesteia, iar nu în ce priveşte ap. nr. 1 şi 4 care nu au mai revenit niciodată în patrimoniul statului după pronunţarea deciziei asupra recursului în anulare.
Din acest motiv, Înalta Curte nu va analiza apărările revizuentei susţinute prin notele de şedinţă de la fila 162 dosar (încălcarea dreptului proprietarei ap. nr. 1 de către fam. P. prin nerespectarea reapartamentării realizate de autorul său până la soluţionarea recursului în anulare etc), întrucât acestea privesc, de asemenea, aspecte legate de ap. nr. 1 în legătură cu care Curtea Europeană nu a constatat vreo încălcare.
În ce priveşte apartamentele nr. 2 şi 3 în legătură cu care s-a realizat analiza instanţei europene, Înalta Curte constată că acestea au făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 435/1996 având ca obiect ap. nr. 3 (fost nr. 4, înainte de recompartimentarea imobilului), contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de intimata R.F.T. în calitate de cumpărător şi, respectiv, al contractului nr. 4280/1999 având ca obiect ap. nr. 2 (fost nr. 1, înainte de aceeaşi operaţiune), contract în care intimaţii P.G. şi P.V. au calitatea de cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.
Curtea Europeană a dispus obligarea statului român la restituirea acestora către revizuentă, iar în caz de nerestituire, statul a fost obligat să îi achite suma de 220.000 euro cu titlu de prejudiciu material (contravaloarea celor două apartamente).
Or, astfel cum intimaţii cauzei au dovedit prin adresa nr. Ll/8141 din 27 iulie 2012 emisă de Agentul Guvernamental (fila 84), măsurile individuale dispuse prin Hotărârea Ardelean împotriva României, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 27 septembrie 2011, au fost executate de către stat prin plata către doamna G.G. a sumei de 222.600 euro la data de 12 iulie 2012, aşadar atât prejudiciul material, cât şi daunele morale de 2.600 euro; de altfel, acest aspect este confirmat şi de către revizuentă prin notele de şedinţă de la fila 165 dosar.
Date fiind aceste constatări, rezultă că în ce priveşte cele două imobile (ap. nr. 2 şi 3) ce au făcut obiectul cererii nr. 1359/06, urmare a plângerii formulate de autoarea revizuentei, consecinţele încălcărilor produse prin pronunţarea Deciziei civile nr. 8224 din 20 octombrie 2005 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, au încetat prin executarea Hotărârii de către statul român la 12 iulie 2012, prin achitarea prejudiciului material către revizuentă la care a fost obligat de Curtea Europeană, în cazul nerestituirii; posibilitatea restituirii în natură a fost cercetată de Agentul Guvernamental printr-o adresă emisă către Primăria municipiului Arad (fila 70 dosar) care a comunicat că nu poate opera (cele două contracte de vânzare cumpărare nr. 435/1996 şi nr. 4280/1999 fiind, în continuare, valabile).
Cum celelalte apărări ale revizuentei (situaţia litigioasă a ap. nr. 1, eventualitatea producerii unor prejudicii) exced limitelor prevăzute de art. 326 alin. 3 rap. la art. 322 pct. 9 C. proc. civ., neavând legătură cu încălcările constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, nici susţinerile intimaţilor din întâmpinarea formulată referitoare la pronunţarea Deciziei civile nr. 855R din 19 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara prin care ar fi fost infirmată calitatea de legatar universal a autorului revizuentei (A.T.) nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac, întrucât acestea sunt aspecte ulterioare soluţionării irevocabile a pricinii, revizuirea neavând caracter devolutiv astfel încât să fie posibilă reaprecierea situaţiei de fapt a cauzei; această regulă este afirmată în mod constant şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (de ex., Hotărârea Stanca Popescu împ. României din 7 iulie 2009) şi ea ţine de acelaşi principiu al securităţii raporturilor juridice (art. 6 par. 1 din Convenţie).
În plus, împrejurarea pronunţării deciziei menţionate nu a fost de natură a conduce la admiterea de către Curtea Europeană a cererii de revizuire promovate de Guvernul României împotriva Hotărârii date în Cauza Lipănescu ş.a. împ. României, apreciindu-se de contenciosul european că faptul invocat nu constituie un fapt nou care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influenţă decisivă asupra soluţiei Curţii.
Faţă de toate aceste considerente, înalta Curte va respinge cererea de revizuire, în aplicarea dispoziţiilor art. 326 alin. (3) rap. la art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
În raport cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. se va dispune obligarea revizuentei G.G. la achitarea cheltuielilor de judecată efectuate de intimaţi în faţa Înaltei Curţi, potrivit dovezilor de la fila 87 dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca neîntemeiată excepţia prematurităţii cererii de revizuire.
Respinge ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuenta G.G. împotriva Deciziei nr. 8224 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Obligă pe revizuenta G.G. la plata a câte 250 lei către intimaţii C.V., P.G. şi R.F.T. reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 614/2013. Civil. Acordare personalitate... | ICCJ. Decizia nr. 594/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
