ICCJ. Decizia nr. 617/2013. Civil. Acţiune în constatare. Contestaţie în anulare - Fond

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 617/2013

Dosar nr. 4896/1/2012

Şedinţa publică din 8 februarie 2013

Prin Sentinţa civilă nr. 2911/PI din 28 decembrie 2009, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis acţiunea principală formulată de reclamanţii-pârâţi L.D.P. şi L.L.; a dispus rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 2193 din 9 noiembrie 2007 de B.N.P.S.S., încheiată între pârâţi, în calitate de promitenţi-vânzători, şi reclamanţi, în calitate de promitenţi-cumpărători; a respins, ca nefondată, cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi; a obligat pe pârâţi la plata, către reclamanţi, a sumei de 8,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii P.I. şi P.M.

Prin Decizia civilă nr. 259 A din 8 septembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de pârâţi, pe care i-a obligat să plătească intimaţilor reclamanţi suma de 12.580, 50 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâţii P.I. şi D. (fostă P.) M., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâţii au arătat următoarele:

I. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2)".

1. Instanţa a calificat greşit cererea promitenţilor-cumpărători „de constatare a rezoluţiunii" promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare ca fiind o cerere prin care aceştia ar fi solicitat ca instanţa „să dispună rezoluţiunea" convenţiei.

Or, acţiunea de constatare a rezoluţiunii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare putea fi promovată de reclamanţi numai în situaţia specială când părţile ar fi prevăzut, în respectiva convenţie, o clauză specială ce reprezenta un pact comisoriu de gradul II, numai acesta putând permite ca rezoluţiunea să aibă loc de plin drept în cazul neexecutării contractului de una dintre părţi. O astfel de clauză nu există în convenţia autentificată.

2. Instanţa de fond nu a dispus, prin încheierea din 25 mai 2009, conform legii (urmare a calificării greşite a acţiunii ca fiind o acţiune neevaluabilă în bani potrivit art. 13 din Legea nr. 146/1997), avantajând pe reclamanţi prin neplata unei taxe judiciare de peste 8.500 de lei.

3. Pârâţilor-reclamanţi li s-a comunicat numai Sentinţa civilă nr. 2911/PI din 28 decembrie 2009, instanţa omiţând să comunice şi încheierea din 14 decembrie 2009, data la care a avut loc dezbaterea, pe fond, a cauzei punându-i, astfel, în imposibilitatea efectuării unei apărări eficiente şi încălcându-li-se un drept fundamental.

4. Deşi era obligatoriu, instanţa de apel nu a analizat nerespectarea, de către instanţa de fond, prin Încheierea din 15 mai 2009, a legii procedurale privind ordinea succesiunii cronologice a soluţionării excepţiilor, instanţă care a soluţionat prioritar excepţia conexării cauzei, în detrimentul excepţiei netimbrării acţiunii reclamanţilor-pârâţi.

5. Instanţa de apel nu a luat în discuţie nerespectarea, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor imperative ale art. 137 C. proc. civ., privind soluţionarea excepţiei timbrării insuficiente a acţiunii reclamanţilor şi a dispoziţiilor art. 114¹ alin. (2) din acelaşi Cod, privind obligativitatea depunerii întâmpinării cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată stabilit.

Urmare a acestei erori, instanţa de fond a acordat reclamanţilor-pârâţi dreptul de a propune probe, deşi, din punct de vedere legal, erau decăzuţi din acest drept.

Argumentele instanţei de fond sunt susţinute în decizie, instanţa de apel motivând că, întrucât, la primul termen de înfăţişare, pârâţii-reclamanţi au depus taxa judiciară de timbru, s-a acoperit cu această ocazie şi neregula nedepunerii în termen a întâmpinării de către reclamanţii-pârâţi.

6. Instanţa a încuviinţat proba cu martora R.F.M. privind stabilirea unor situaţii şi împrejurări, în contra sau peste ceea ce cuprind actele autentificate, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 1191 C. civ.

De asemenea, martora avocat R.F.M. era, în acelaşi timp, angajată de către reclamantul L.D.P. să-l reprezinte şi să-i apere interesele, pentru acest fapt fiind plătită şi, evident, subiectivă, aflându-se, astfel, într-o stare de incompatibilitate.

7. Cererea reconvenţională nu a fost judecată de către instanţă, nici separat şi nici odată cu cererea reclamanţilor-pârâţi, neintrându-se, astfel, în cercetarea fondului acesteia.

Respingerea cererii reconvenţionale este motivată în fapt şi în drept, de către instanţă, ca fiind „o consecinţă a admiterii cererii principale", aspect cu care este de acord şi instanţa de apel.

Faptul că reconvenţionala nu a fost judecată de instanţa de fond, dar şi de către instanţa de apel, care de fapt confirmă „de plano" sentinţa, rezidă şi din aspectul acordării calităţii părţilor în toate înscrisurile instanţelor, de unde rezultă numai simpla calitate de reclamant şi de pârât şi nu dubla calitate a acestora, de reclamant-pârât şi de pârât-reclamant.

II. Art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut".

Instanţa a încălcat „principiul disponibilităţii", fiind învestită de către reclamanţi, prin cererea de chemare în judecată, doar „să constate rezoluţiunea" promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare şi nu „să dispună rezoluţiunea", în felul acesta schimbând natura juridică a acţiunii şi încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Motivarea instanţei de apel în sensul că poate să califice cererea de chemare în judecată ca urmare a faptului că, în această instanţă, reclamanţii-pârâţi au achitat taxa de timbru datorată, după ce instanţa de fond a respins-o prin încheiere interlocutorie, nu este legală sub aspectul temeiului de drept invocat, şi anume art. 112, care se referă la posibilitatea instanţei de fond şi nu a instanţei de apel, aceasta nemaiputând califica acţiunea, temeiul de drept, întrucât s-ar substitui instanţei de fond, ceea ce nu a făcut, menţinând sentinţa.

Astfel, instanţa a acordat ceea ce nu au solicitat reclamanţii prin cerere, aspect inadmisibil procedural.

III. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Instanţa de fond stabileşte, în sinteza considerentelor (pag. 10-11 din sentinţă), însuşite integral de instanţa de apel, prin decizie (pag. 12-13) că:

1. Termenul din data de 15 martie 2008 nu a fost respectat de părţi din cauza unei imposibilităţi obiective.

Imposibilitatea obiectivă este argumentată de instanţă prin faptul că B.N.P. S.S. a fost închis în perioada 12-18 martie 2008, aşa cum rezultă din cererea de conciliere (fila 10) trimisă prin fax de pârâtul P.l. reclamantei L.L., fax coroborat cu adeverinţa nr. 38 din 19 ianuarie 2009 a biroului notarial respectiv.

Motivarea instanţei este subiectivă, superficială, ambiguă şi neconformă cu realitatea, preluând integral din apărarea reclamanţilor şi însuşindu-şi fără cenzura calificată pretinsa lor „imposibilitate obiectivă" de executare a obligaţiilor asumate prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, şi anume cea de a achita diferenţa de preţ de 100.000 Euro şi de a se prezenta la notariat între 9 noiembrie 2007 şi 15 martie 2008, deoarece aceste acţiuni nu au stat în afara puterilor omeneşti ale lor (aşa cum este definită situaţia obiectivă).

Deşi, în promisiunea de vânzare-cumpărare din 9 noiembrie 2007, forţa majoră (cea pe care o are în vedere instanţa drept cauză obiectivă) nu este prevăzută în mod expres, aceasta se subînţelege din existenţa ei în prevederile legale, fiind unica situaţie în care, juridic, reclamanţii puteau invoca „imposibilitatea obiectivă".

Convenţia prevede termenul limită de 15 martie 2008 până la care reclamanţii puteau să-şi execute obligaţiile, dar acestea puteau fi executate în toată perioada 9 noiembrie 2007-15 martie 2008, reclamanţii dând, astfel, dovadă de spirit de prevedere şi diligenţă, în sens contrar existând neglijenţa şi, în consecinţă, culpa acestora că au riscat să-şi execute obligaţiile în ultima zi, care era şi termen scadent şi zi liberă legal.

Mai mult decât atât, reclamanţii puteau să achite diferenţa de preţ la orice bancă, aşa cum au făcut-o ulterior, această obligaţie neavând nicio legătură cu faptul că B.N.P. S.S. era închis în perioada 12-15 martie 2008, mai ales că, după cum afirmă în interogatoriu, dispuneau de banii necesari (deşi din alte declaraţii ale lor rezultă, în mod expres, că motivul real a fost lipsa banilor).

Dacă achitau diferenţa de preţ în termenul convenit, buna-credinţă a reclamanţilor în executarea obligaţiei lor principale era pe deplin dovedită, fiind, astfel, în afara oricărei culpe.

De asemenea, reclamanţii se puteau prezenta la oricare B.N.P. de pe raza municipiului Timişoara (şi nu numai) în vederea autentificării contractului, întrucât toate B.N.P. au competenţă teritorială, iar, prin convenţie, nu era stipulat, în mod expres, că părţile au convenit numai B.N.P. S.S.

Convingerea instanţei că B.N.P. S.S. a fost ales de pârâtul P.I. şi că reclamanţii nu s-au opus (motivată pe răspunsul reclamatei L.L. la întrebarea nr. 8 din interogatoriu) este contrazisă de răspunsul pârâtei P.M. la întrebarea nr. 8 din interogatoriu, fila 85, fapt pentru care, fără niciun alt argument instanţa califică, urmare a acestui răspuns, că pârâta este de rea-credinţă, acordând credit deplin reclamantei.

2. „Următorul termen convenit pentru încheierea actului autentic, respectiv 27 martie 2008, a fost stabilit verbal de părţi, iar, pentru această derogare de la convenţia autentificată, nu era nevoie de alt înscris, încheierea unui act adiţional ar fi fost pur formal, mai ales că părţile nu se aflau toate în acelaşi loc".

Cu alte cuvinte, instanţa concluzionează că modificarea clauzelor esenţiale ale unei convenţii autentificate se poate face şi verbal de părţi, deşi acestea au hotărât să elimine orice risc, în acest sens alegând calea notarială. Ignorând situaţia din speţă unde se neagă această înţelegere verbală a prorogării termenului, preferându-se actul notarial, instanţa afirmă cu mare uşurinţă că adiţionalul ar fi doar o procedură formală, deci, birocratică şi nerelevantă în drept, deşi, în mod unilateral, doar reclamanţii susţin acest fapt.

Această motivare nu îşi găseşte esenţa în drept şi ignoră regimul juridic „ad probationem" al convenţiilor.

Convenirea unui alt termen pentru îndeplinirea obligaţiilor părţilor, fixate prin convenţie de către cele 4 persoane semnatare ale promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate, este un act de voinţă al acestora. Deşi stabilirea exactă a acestei împrejurări reprezintă un element esenţial în dezlegarea pricinii, instanţa o tratează cu superficialitate suspectă, argumentarea sa că prorogarea termenului din 15 martie 2008 la termenul din 27 martie 2008 reprezintă voinţa celor patru persoane fiind ambiguă, confuză, contradictorie şi necredibilă.

Astfel, instanţa afirmă că pârâtul P.I. a stabilit data de 27 martie 2008 pentru a se prezenta la notar în vederea încheierii actului autentic, reclamanţii comunicând prin fax acordul lor, apreciind că era termenul final pentru încheierea actului autentic.

Această convingere a instanţei se bazează pe „dovada" reprezentată de răspunsurile reclamantei L.L. la întrebările 5 şi 6 din interogatoriu.

Din analiza răspunsurilor, rezultă, însă, că aceasta, deşi afirmă că au fost faxuri cu privire la acest termen, nu a putut să pună la dispoziţia instanţei niciunul care să-i dovedească afirmaţiile.

Mai mult decât atât, conform înscrisului trimis prin fax adresat pârâtului P.I., rezultă că voinţa certă a reclamanţilor este în sensul prorogării termenului de finalizare a tranzacţiei la data de 15 aprilie 2008 şi nu la data de 27 martie 2008, după cum concluzionează în eroare gravă instanţa.

Afirmaţia instanţei că pârâta P.M. ar fi achiesat la termenul din 27 martie 2008, conform răspunsului la întrebarea nr. 6 din interogatoriu, afirmaţie motivată prin faptul că aceasta a venit la notar în data de 27 martie 2008, anunţată de pârâtul P.I., este contrazisă de poziţia constantă pe care pârâta a avut-o în timpul procesului, de a nu recunoaşte ca termen ultim obligatoriu decât pe cel din 15 martie 2008, consemnat în convenţie.

Simpla prezenţă la notariat a pârâtei P.M. este interpretată vădit eronat, în mod forţat de instanţă, în sensul că pârâta şi-ar fi dat acordul pentru prorogarea termenului din 15 martie 2008, renunţând conştient la beneficiul pe care îl avea asupra reclamanţilor, care nu-şi executaseră obligaţiile din convenţie, cu consecinţa pierderii sumei de 30.000 Euro.

În acest sens este şi ultima consemnare din interogatoriu făcută de instanţă, prin care pârâta P.M. afirmă că „pe 27 martie 2008 am primit un telefon de la P. să vin să închei contractul. Eu nu am stabilit nimic cu promitenţii-cumpărători afară de 15 martie 2008".

Este, însă, de reţinut că nici la data de 27 martie 2008, când au convenit să se întâlnească la notariat pentru constituirea dosarului şi efectuarea celor necesare în vederea încheierii contractului, soţii L. nu au respectat obligaţia de a fi prezenţi, în sensul că L.D.P. (aflat în S.U.A., după afirmaţia sa) a fost reprezentat de R.F.M. printr-o procură generală şi nu una specială pentru cazul părţilor, iar L.L. nu a fost nici prezentă şi nici reprezentată. Instanţa, însă, concluzionează eronat că, la data de 27 martie 2008, reclamanta L.L. a fost reprezentată la B.N.P. S.S. de avocata R.F.M., din simpla lecturare a procurii autentificate sub nr. 1649 din 22 octombrie 2007, cu mult anterior încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din data de 9 noiembrie 2008 şi fără a avea legătură cu obiectul respectivei convenţii, observându-se că mandatara a acţionat numai în numele reclamantului L.D.P.

Este, de asemenea, de reţinut că recurenţii nu s-au opus niciodată la încheierea contractului. P.I. a fost de acord cu încheierea contractului, desigur, cu respectarea condiţiilor legale, iar P. (actuală D.) M. nu a fost de acord cu încheierea contractului în condiţii nelegale.

3. Sesizând cu aproximativ două săptămâni înainte de termenul limită din data de 15 martie 2008 că promitenţii-cumpărători sunt în pericol să-l depăşească şi pentru că promitenţii-vânzători doreau totuşi încheierea tranzacţiei, P.I. (şi în numele soţiei P.M.) le-a propus acestora prin fax, printre altele, un termen de graţie la data de 20 martie 2008, sperând că se vor achita, cel puţin, de obligaţia principală de a plăti diferenţa de preţ. Aceştia, fără să aprecieze la adevărata valoare buna-credinţă a recurenţilor, au răspuns tot prin fax sub semnătură, că nu sunt de acord cu propunerile pârâţilor, dorind prorogarea termenului limită la 15 aprilie 2008. Faxurile respective aflate la dosar sunt ignorate de instanţă.

4. Instanţa consideră în mod eronat că, la data de 27 martie 2008, se putea autentifica contractul, dar, din culpa exclusivă a pârâtei P.M., aceasta nu s-a putut efectua, folosind ca dovadă încheierea autentificată de B.N.P. S.S., sub nr. 1465 din 27 martie 2008 (fila 5).

Chiar dacă, prin absurd, s-ar considera că părţile au fost de acord să proroge termenul limită din data de 15 martie 2008 la termenul din 27 martie 2008, nici la această dată, însă, nu s-a putut autentifica contractul şi tot din culpa reclamanţilor.

În încheierea de autentificare nr. 1465 din 27 martie 2008, ultimul alineat, se consemnează că „atât mandatara cumpărătorului, cât şi promitentul vânzător P.I., au dorit încheierea contractului de vânzare-cumpărare". Din analiza gramaticală a textului rezultă fără dubiu că mandatara avocat R.F.M. reprezenta numai un singur promitent-cumpărător, şi anume pe L.D.P.

Din promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată la acelaşi B.N.P. rezultă în mod expres că sunt doi promitenţi-cumpărători, şi anume L.D.P. şi L.L., care semnează convenţia în mod personal, exprimându-şi, astfel, nemijlocit acordul de voinţă, atât pentru intrarea în patrimoniul comun a celor două terenuri, cât şi pentru diminuarea patrimoniului comun cu suma de 130.000 Euro, reprezentând contravaloarea terenurilor.

Or, în data de 27 martie 2008, trebuia ca B.N.P. S.S. să perfecteze ad validitatem şi ad probationem această convenţie, cele patru persoane semnând tot în mod personal, ca şi antecontractul din 9 noiembrie 2007, când se perfectase ad probationem şi ad validitatem doar promisiunea, existând, astfel, o simetrie juridică perfectă între cele două convenţii, organic legate.

În mod cert, la data de 27 martie 2008, a venit la notariat (locul de întâlnire) numai mandatara reclamantului L.D.P., împuternicită să-l reprezinte pe acesta pentru cumpărarea de imobile, nu, însă, şi pe soţia sa, L.L., care nici nu a fost prezentă.

Procura respectivă, fiind încheiată la data de 22 octombrie 2007, era valabilă şi la data de 9 noiembrie 2007, astfel că, dacă L.D.P. ar fi dorit să achiziţioneze terenurile numai în numele său (desigur achiziţia profitând şi soţiei), ar fi făcut-o prin acest mandatar şi la data convenţiei părţilor, dar voinţa expresă a celor doi promitenţi-cumpărători a fost aceea de a cumpăra cele două terenuri „intuitu personae", semnând nemijlocit, astfel că era necesară şi prezenţa reclamantei L.L., aşa cum afirmă aceasta, răspunzând la întrebarea nr. 7 din interogatoriu: „Trebuia să fiu prezentă personal dacă puteam, dacă nu, puteam fi reprezentată".

În data de 27 martie 2008 nu a existat niciun impediment pentru ca reclamanta L.L. să nu fie prezentă, iar dacă ar fi existat, putea şi trebuia să fie reprezentată cu o împuternicire autentificată, care să aibă ca obiect cele două terenuri din promisiunea de vânzare-cumpărare.

Acest punct de vedere se coroborează şi cu prevederile din procura din 22 octombrie 2007.

Instituţia mandatului tacit evocat de instanţă din oficiu, valabilă în dreptul familiei, nu funcţionează în speţă şi nu se poate aplica unui contract civil, care trebuie să respecte dispoziţiile art. 948 C. civ.

Motivarea instanţei de apel sub acest aspect se rezumă la o confirmare a argumentelor instanţei de fond, conchizând că mandatul tacit funcţionează când bunurile sunt cumpărate şi nu funcţionează când bunurile sunt vândute, omiţând să observe că, în cauză, este o vânzare-cumpărare, care cuprinde nu numai o mărire a patrimoniului acestora, prin achiziţia celor două imobile, ci şi o micşorare de patrimoniu stăpânit în devălmăşie de reclamanţii-pârâţi, prin plata preţului de 130.000 Euro.

5. Instanţa, analizând tranzacţia de partaj a pârâţilor, consfinţită prin hotărârea judecătorească nr. 6580 din 14 martie 2008, pronunţată de Judecătoria sector 6 Bucureşti, concluzionează, făcând afirmaţia gravă, că pârâţii au făcut această tranzacţie în cadrul divorţului cu scopul „fraudării intereselor reclamanţilor", fără a motiva această acuzaţie, ci doar preluând argumentul din apărarea reclamanţilor.

Sub acest aspect, instanţa a încălcat principiul disponibilităţii, interpretând tendenţios şi fără argumente o hotărâre judecătorească.

IV. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

Instanţa a interpretat greşit atât promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată în data de 9 noiembrie 2007, cât şi încheierea autentificată sub nr. 1465 din 27 martie 2008, dar şi procura autentificată sub nr. 1649 din 22 octombrie 2007, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora.

Afirmă instanţa că pârâtul P.I. nu şi-a îndeplinit angajamentul de a rezolva situaţia juridică a cotei de 4/32 din una dintre cele două suprafeţe de teren promise, fapt pentru care statuează că există culpa pârâţilor în neexecutarea obligaţiilor.

Deşi această obligaţie de care vorbeşte instanţa şi despre care pretinde că îi incumbă pârâtului P.I. nu îşi are izvorul în convenţia din 9 noiembrie 2007, instanţa creează o „ficţiune juridică" şi, analizând răspunsul dat de pârâtul P.I. la întrebarea nr. 6 din interogatoriu (fila 81), emite aserţiunea că aceasta este o sarcină expresă a pârâtului, intrinsecă convenţiei, deşi, din analiza elementară a acestui răspuns, reiese în mod evident că instanţa este în eroare, statuând culpa acestuia în neexecutarea convenţiei şi motivându-şi soluţia dată în cauză.

Recurenţii susţin că, la acest moment, în procesul respectiv, ieşirea din indiviziune este admisă de instanţă, dar nu este finalizată din cauza necesităţii lămuririi dispozitivului sentinţei şi înlăturării dispoziţiilor potrivnice din el.

V. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită legii".

Lipsa de temei legal, potrivit tipologiei, rezidă din motivarea incompletă, dubitativă şi ipotetică a instanţei de fond şi adeziunea necondiţionată la aceasta a instanţei de apel, aspecte argumentate concret şi pe larg relatate anterior.

Norma juridică procedurală aplicată concret situaţiei din speţă, şi anume art. 129 pct. 5 C. proc. civ., este greşit aplicată, instanţa neputând suplini partea apărată de avocat în detrimentul celeilalte părţi procesuale, cu încălcarea evidentă, totodată, a principiului consacrat de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Este evident că instanţa de fond a extins sau a restrâns incidenţa textelor de lege, inclusiv cu referire la dispoziţiile art. 129, 112 C. proc. civ., art. 1020-1021 C. civ. şi art. 35 alin. (2) C. fam., pronunţând o sentinţă cu aplicarea greşită a legii, confirmată fără rezerve de instanţa de apel, care şi-a însuşit integral, necenzurat şi fără propriile argumente soluţia instanţei de fond.

Recurenţii pârâţi au solicitat admiterea căii de atac declarate, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.

Recurenta pârâtă reclamantă D. M. a depus la data de 22 octombrie 2010, în termen legal, o nouă cerere de recurs, în cuprinsul căreia a reluat prezentarea circumstanţelor de fapt ale speţei de faţă, susţinând, în esenţă, că nu a achiesat la prelungirea termenului stabilit iniţial în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, reclamanţii au fost de rea credinţă, neintenţionând să cumpere terenurile în litigiu, ei fiind în culpă pentru neperfectarea actului de vânzare cumpărare la notar.

Această cerere nu va fi avută în vedere de prezenta instanţă în soluţionarea recursului, deoarece susţinerile pârâtei reprezintă expunerea parţială a situaţiei de fapt din dosar şi nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recurenţii au depus şi o cerere de renunţare la cererea reconvenţională formulată de aceste părţi în prezentul dosar, asupra căreia, ulterior, au revenit, renunţare care nu va fi confirmată de instanţa de faţă în raport de opoziţia intimaţilor exprimată prin întâmpinare (fila 35 dosar recurs) şi de dispoziţiile art. 246 alin. (4) C. proc. civ.

Intimaţii reclamanţi au solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat.

Prin Decizia nr. 884 din 10 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 1188/30/2009, s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâţii P.I. şi D. (fostă P.) M. împotriva Deciziei nr. 259A din 8 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:

I. Susţinerile din cadrul motivelor de recurs de la punctele 1-3, 6-7 vizează pretinse greşeli ale instanţei de fond, care nu pot fi cercetate de prezenta instanţă, întrucât obiectul recursului îl formează decizia pronunţată de instanţa de apel, iar nu hotărârea primei instanţe.

Or, recurenţii nu arată în ce au constat neregulile săvârşite de Curte atunci când a confirmat soluţia instanţei de fond, din perspectiva pretinselor greşeli procedurale sau încălcări ale dispoziţiilor din C. civ. (art. 1191) în materie de admisibilitate a probelor, săvârşite de aceasta din urmă.

În plus, în ceea ce priveşte nesoluţionarea, pe fond, a cererii reconvenţionale, de către instanţa de apel, judecata acestei cereri de către instanţa de control judiciar nici nu putea avea loc, din moment ce Curtea a considerat că a fost soluţionată de Tribunal, în considerentele sentinţei fiind dezvoltate argumente pentru ambele cereri, principală şi reconvenţională. Cum cele două cereri se exclud, admiterea acţiunii principale are drept consecinţă respingerea cererii reconvenţionale, a mai considerat instanţa de apel.

Prin urmare, Curtea nu a reţinut că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, ceea ce ar fi dus la desfiinţarea sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare (iar nu la judecata acesteia, de către Curtea de Apel, cum greşit solicită recurenţii) şi a mai constatat că soluţia dată reconvenţionalei decurge din cea pronunţată asupra acţiunii principale.

Recurenţii nu au combătut considerentele Curţii sub acest aspect, astfel încât, nu se poate stabili, pe de o parte, că instanţa de apel s-ar fi aflat în situaţia de a judeca ea, pe fond, cererea reconvenţională şi nici că soluţia de confirmare a judecăţii primei instanţe asupra cererii formulate de pârâţii reclamanţi ar fi greşită.

Criticile din cadrul motivelor de la pct. I. 4 şi 5 din cerere vor fi verificate în raport de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi Cod, întrucât recurenţii invocă neanalizarea motivelor de apel care vizează aspectele procedurale respective.

4. Astfel, Curtea de Apel a analizat critica din apel privind greşita ordine de soluţionare a excepţiilor insuficientei timbrări a acţiunii şi cea a conexităţii, arătând că nu este întemeiată, această problemă neavând relevanţă în raport cu hotărârea apelată, din moment ce reclamanţii au achitat, în apel, diferenţa de taxă judiciară de timbru datorată.

În consecinţă, nu se poate reţine că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra acestei critici, nefiind, astfel, întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

5. În ceea ce priveşte nepronunţarea Curţii cu privire la motivul de apel referitor la încălcarea, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. cu referire la soluţionarea excepţiei insuficientei timbrări a acţiunii principale şi cu referire la termenul de depunere a întâmpinării, reglementat de art. 114¹ alin. (2) din acelaşi Cod, nici această susţinere nu poate fi primită. Prima chestiune a fost deja analizată, Curtea de Apel considerând că aspectul timbrajului este nerelevant faţă de îndeplinirea obligaţiei de plată a sumelor datorate cu acest titlu în apel.

Cât priveşte termenul de depunere a întâmpinării, în paragraful al doilea, pagina 13 din considerentele deciziei, Curtea a arătat că acest termen a fost respectat, „aşa cum rezultă şi din cuprinsul încheierii din 25 mai 2009 (fila 29), aceasta a fost depusă în termen, înainte de prima zi de înfăţişare, respectiv înainte de timbrarea cererii reconvenţionale formulate de pârâţii reclamanţi reconvenţionali".

Prin urmare, nici în legătură cu această critică nu sunt îndeplinite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

II. Susţinerile încadrate de recurenţi în art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu vor fi analizate din perspectiva acestui text de lege, deoarece nu este incident în cauză.

Astfel, pentru aplicabilitatea oricăreia dintre ipotezele reglementate de dispoziţia legală în discuţie este necesar ca instanţa de apel să fi admis calea de atac declarată, cu consecinţa soluţionării pe fond a acţiunii, ceea ce nu este cazul în speţă, prin decizia recurată fiind respins apelul declarat de pârâţi.

În esenţă, în cadrul acestui motiv de recurs, pârâţii reclamanţi susţin că instanţa de apel nu putea să procedeze la calificarea acţiunii principale, deoarece, în acest mod, s-ar substitui primei instanţe, ceea ce este inadmisibil din punct de vedere procedural.

De asemenea, au mai arătat că temeiul de drept la care s-a referit Curtea în justificarea posibilităţii calificării acţiunii, respectiv dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., nu este incident în apel, ci la judecata în primă instanţă.

Părţile invocă, în consecinţă, încălcarea unor reguli procedurale, de către instanţa de apel, critica susceptibilă de analiză din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Susţinerile recurenţilor nu sunt întemeiate.

Curtea de Apel nu a procedat ea însăşi la calificarea acţiunii principale, ci doar a menţinut calificarea dată de prima instanţă, invocând în acest sens, cu referire la atribuţiile procedurale ale Tribunalului, dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., instanţa de apel având o astfel de posibilitate legală în exercitarea controlului judiciar, raportat la motivele de apel cu care a fost învestită.

În sensul celor arătate mai sus, în primul paragraf de la pagina 13 din decizie, se arată că „nu poate fi însuşită nici neregularitatea invocată privind greşita calificare a cererii de chemare în judecată, deoarece reclamanţii au solicitat prin acţiunea principală rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 1020-1021 C. civ., iar instanţa este în drept, potrivit art. 112 şi 129 C. proc. civ., să dea acţiunii calificarea juridică exactă, ceea ce în mod corect a şi făcut prima instanţă, neacordând ceea ce nu s-a solicitat"

Prin urmare, confirmând soluţia primei instanţe sub acest aspect, Curtea nu a încălcat regulile procedurale în discuţie, nefiind întrunite condiţiile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

III. Cea mai mare parte dintre susţinerile din cadrul acestui motiv de recurs nu se subsumează motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Deşi invocă toate ipotezele acestui text de lege, respectiv nemotivarea deciziei, motive contradictorii, respectiv străine de natura pricinii, în cadrul acestui motiv de recurs, pârâţii reclamanţi critică situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare în raport de probele administrate şi tind la modificarea acesteia, cu consecinţa respingerii acţiunii principale.

Astfel, recurenţii nu arată care motiv de apel nu a fost analizat de Curte sau a fost analizat în mod superficial, care parte a motivării nu corespunde soluţiei din dispozitiv sau care dintre considerente se contrazic, în sensul că, din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora. De asemenea, nu au menţionat care dintre argumentele instanţei nu au legătură cu natura pricinii.

La pct. 5 din expunerea criticilor prezentate în cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii invocă nemotivarea concluziei Curţii privind încheierea tranzacţiei dintre pârâţi, aflaţi în proces de partaj, cu privire la terenurile în litigiu, în frauda intereselor intimaţilor.

Critica nu este întemeiată, deoarece instanţa de apel a motivat acest punct de vedere, fundamentat pe înţelegerea părţilor materializată în tranzacţie, arătând că „din interpretarea coroborată a aceloraşi probe (înscrisurile enumerate în precedent, martori, interogatorii) şi din modalitatea de partajare a bunurilor comune reiese în mod neechivoc intenţia pârâţilor apelanţi de fraudare a intereselor reclamanţilor intimaţi..".

Circumstanţele în raport de care instanţa de apel a concluzionat în sensul amintit mai sus sunt foarte clare, nefiind necesară reluarea prezentării modalităţii de partajare a bunurilor comune ale pârâţilor reclamanţi, menţionată în cadrul prezentării considerentelor primei instanţe. Curtea vizează, deci, frauda intereselor reclamanţilor determinată de înţelegerea pârâţilor ca terenurile în discuţie să revină intimatei pârâte combinat cu poziţia acesteia faţă de circumstanţele care au împiedicat perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.

Nu se pune problema, astfel, a unei motivări ambigue sau incomplete a deciziei recurate sub acest aspect.

Recurenţii au invocat şi încălcarea principiului disponibilităţii ca urmare a pretinsei nemotivări a concluziei Curţii în ceea ce priveşte tranzacţia intervenită în procesul de partaj al pârâţilor, critică ce nu poate fi primită, deoarece, pe lângă faptul ca nemotivarea deciziei nu poate fi reţinută, nu rezultă în ce modalitate Curtea a afectat principiul respectiv, atât timp cât această instanţă s-a pronunţat în limitele de învestire.

Pe de altă parte, cea mai mare parte a criticilor formulate de pârâţii reclamanţi vizează chestiuni de fapt referitoare la culpa reclamanţilor pârâţi în neexecutarea obligaţiilor asumate în antecontractul privind vânzarea-cumpărarea imobilelor în litigiu.

Or, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, actuala structură a recursului nu mai permite prezentei instanţe examinarea criticilor referitoare la situaţia de fapt şi a schimbării acesteia în calea de atac care formează obiectul dosarului de faţă.

Prin urmare, toate acele critici care sunt circumscrise motivului de casare în prezent abrogat nu vor fi verificate de Înalta Curte (inexistenţa imposibilităţii obiective de perfectare a actului juridic la 15 martie 2008, posibilitatea, pentru intimaţi, a plăţii diferenţei de preţ şi a încheierii contractului de vânzare-cumpărare anterior acestei date, necesitatea dovedirii prin înscris a acordului de voinţă al părţilor cu privire la prelungirea termenului de executare a obligaţiilor din antecontract şi valoarea probatorie a dovezilor deja administrate în acest sens, lipsa achiesării pârâtei pentru termenul din 27 martie 2008, consecinţele prezentării acesteia din urmă la notariat la data respectivă, valoarea probatorie a procurii date martorei R.F.M. şi limitele mandatului conferit acesteia potrivit procurii respective, natura termenului de 20 martie 2008, propus de pârât ca dată a încheierii contractului, valoarea probatorie a încheierii nr. 1465 din 27 martie 2008).

Cât priveşte greşita interpretare şi aplicare, în speţă, a dispoziţiilor art. 35 C. fam. privind prezumţia de mandat tacit reciproc, în aprecierea posibilităţii încheierii contractului de vânzare-cumpărare privind cele două terenuri doar de către unul dintre soţi, respectiv de reclamantul L.D.P., prin mandatar, şi, în cele din urmă, în conturarea culpei părţilor pentru neperfectarea actului, criticile recurenţilor sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, instanţa de apel a considerat în mod corect că prezumţia mandatului tacit reciproc de reprezentare, prevăzută de art. 35 alin. (2) teza I C. fam., funcţionează în cazul actelor de dispoziţie prin care sunt dobândite imobile, fiind înlăturată de teza finală a aceluiaşi articol doar în cazul înstrăinării sau grevării terenurilor şi construcţiilor.

Potrivit art. 35 alin. (19 C. fam.: „soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele".

Alin. (2) din acelaşi articol menţionează că „oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ".

Cu privire la anumite acte de dispoziţie, însă, soţii nu pot beneficia de aceeaşi libertate. În alin. (2) al art. 35, partea finală, se arată că „niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie care face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ", interdicţia operând în considerarea importanţei şi implicaţiilor pe care astfel de acte le pot avea.

Din perspectiva viitorului cumpărător al bunului, cum este şi cazul reclamanţilor, actul de vânzare-cumpărare a terenurilor reprezintă un act de dobândire a imobilelor, iar nu de înstrăinare, caz în care nu era necesar consimţământul expres al celuilalt soţ, funcţionând prezumţia de mandat tacit reciproc.

Ca atare, actul de vânzare-cumpărare în discuţie putea fi încheiat doar de soţul reclamant, în mod valabil, astfel cum a arătat şi Curtea.

De altfel, interesul în eventuala combatere a „validităţii" contractului de vânzare-cumpărare încheiat doar de unul dintre soţi privind un imobil aparţine soţului care nu a participat la perfectarea actului, iar nu cocontractanţilor, susţinerile recurenţilor din această perspectivă neputând fi reţinute în justificarea refuzului lor de a încheia actul (sau, cel puţin al recurentei pârâte).

În concluzie, parte dintre criticile subsumate pct. III din cererea de recurs nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, parte sunt neîntemeiate pentru considerentele expuse în precedent.

IV. În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la interpretarea greşită a convenţiei dintre părţi în legătură cu obligaţia de a lămuri situaţia juridică a cotei de 4/32 din terenul înscris în C.F. nr. 2439 Timişoara, nr. cadastral 7232, curte în suprafaţă totală de 240 m.p., trebuie precizat mai întâi că analiza acestor critici este nerelevantă faţă de neîndeplinirea culpabilă a celorlalte obligaţii de către promitenţii vânzători, astfel cum a fost reţinută de instanţele anterioare.

Pe de altă parte, critica este şi neîntemeiată.

Printre altele, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este incident în cazul în care instanţa ar stabili fără niciun suport probator anumite obligaţii în sarcina uneia dintre părţi, deşi, la încheierea contractului (promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, în speţă) nu au fost avute în vedere aceste obligaţii, iar din probele administrate rezultă fără dubiu (neîndoielnic) această împrejurare.

Or, Curtea de Apel a reţinut această obligaţie în sarcina pârâtului reclamant nu ca decurgând din clauzele promisiunii de vânzare-cumpărare, pentru a se putea pune problema interpretării greşite a acestora, ci din discuţiile purtate anterior între părţi, recunoscute prin răspunsurile pârâţilor la interogatoriul care le-a fost administrat.

Prin urmare, nu se poate reţine aplicabilitatea, în cauză, a condiţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar modul de interpretare a probelor care au determinat această concluzie a instanţei de apel (interogatoriile pârâţilor) nu poate fi cenzurat de prezenta instanţă pentru argumentele deja expuse, privind abrogarea motivului de casare ce permitea evaluarea situaţiei de fapt în recurs.

În ceea ce priveşte interpretarea încheierii de certificare nr. 1465 din 27 martie 2008 şi a procurii autentificate sub nr. 1649 din 22 octombrie 2007, cu consecinţele prevăzute în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceste înscrisuri nu au legătură cu motivul de modificare respectiv, deoarece nu materializează o convenţie încheiată între părţi, care să fi fost interpretată greşit, cu efectul schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia, ci privesc alte chestiuni (certificarea întâlnirii dintre părţi la data de 27 martie  2008 şi a motivelor pentru care nu a avut loc încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentic privind bunurile în litigiu, mandatul acordat lui R.F.M.).

Prin urmare, cele două înscrisuri nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

V. Susţinerile întemeiate pe motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este indicat în mod formal, recurenţii neaducând nicio critică reală privind modul în care instanţa a încălcat sau a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză.

Mai întâi, părţile menţionate critică în mod generic modalitatea de motivare a hotărârilor anterioare, ceea ce, în privinţa deciziei recurate, se încadrează în cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., analizat precedent. Cum s-a arătat deja, sentinţa nu poate forma obiect al recursului.

Încălcarea art. 129 alin. (5) şi (69 C. proc. civ. este exprimată, de asemenea, în mod generic, părţile nearătând în ce fel a fost nerespectat principiul imparţialităţii instanţei, care au fost avantajele procedurale acordate uneia dintre părţi şi în ce a constat judecata instanţei de apel în afara limitelor obiectului dedus judecăţii (de altfel, aceste chestiuni au format obiect de analiză şi în cadrul motivelor de recurs anterioare).

Cât priveşte modul în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 129, 112 C. proc. civ., art. 1020-1021 C. civ., art. 35 alin. (2) C. fam., aceste aspecte nu pot forma obiect de analiză al prezentei instanţe faţă de argumentele expuse mai sus.

La data de 22 februarie 2011, în temeiul dispoziţiilor art. 317 şi 318 C. proc. civ., contestatoarea D. M. a solicitat retractarea Deciziei nr. 884 din 10 februarie 2012, anterior menţionată, prin care Înalta Curte a soluţionat recursul său.

În dezvoltarea motivelor de contestaţie în anulare s-a susţinut că hotărârea a cărei retractare se cere este rezultatul unor serii îndelungate de greşeli materiale, deoarece instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar instanţele de judecată au încălcat prevederile art. 111, 120, 131, 129 alin. (2), 304 C. proc. civ., art. 992, 969, 1079, 1044, 1361, 1037, 1038, 1056, 1080, 1081, 1011, 1094, 1100, 1341, 1021, 1365 C. civ. şi s-a dispus greşit rezoluţiunea promisiunii de vânzare cumpărare.

A mai arătat următoarele:

- atât contestatoarea cât şi intimatul P.I. au fost defavorizaţi de toate instanţele, deşi amândoi şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale legale;

- instanţa de recurs a omis să cerceteze criticile lor referitoare la modul greşit cum instanţa de apel a soluţionat aspecte legate de rezoluţiune;

- instanţa de recurs a încălcat prevederile art. 129 şi 132 C. proc. civ., erijându-se în avocatul reclamanţilor;

- instanţa de recurs a omis să cerceteze că s-a dispus ilegal rezoluţiunea şi nu realizarea dreptului, iar greşeala şi eroarea de procedură constă şi în faptul că acţiunea principală a reclamanţilor este inadmisibilă;

- instanţa de recurs interpretează greşit, ilegal, prevederile art. 120 C. proc. civ.;

- instanţa a omis să cerceteze criticile la motivele din recurs aduse de contestatori;

- în ce priveşte cercetarea motivelor de recurs ale contestatorilor, instanţa interpretează greşit că nu se încadrează prevederilor art. 304 C. proc. civ.;

- cererea reconvenţională formulată de contestatori nu a fost judecată, nu a fost soluţionată de nicio instanţă, a fost respinsă ca o consecinţă a admiterii cererii ilegale a reclamanţilor;

- instanţa de recurs a încălcat prevederile art. 992 C. civ., reţinând eronat tranzacţia de partaj ca fiind o tranzacţie frauduloasă;

- instanţele au săvârşit o gravă şi profundă eroare judiciară, încălcând principiul fundamental de drept „penalul ţine în loc civilul";

- o altă gravă şi profundă eroare judiciară a instanţelor constă în faptul că niciuna nu a cercetat intenţia culpabilă a reclamanţilor existentă încă de la încheierea promisiunii de vânzare cumpărare;

- contestatorilor li s-a încălcat dreptul la libera exprimare, dreptul la dispoziţie, eroarea materială constând şi în luarea în considerare a declaraţiei mincinoase dată de martora reclamanţilor.

De asemenea, prin contestaţia în anulare conexată, contestatorul P.I. a formulat următoarele critici:

Instanţa de recurs a săvârşit o serie de greşeli materiale (art. 318 teza I C. proc. civ.) constând în omiterea cercetării criticilor contestatorilor din recurs legate de interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1294, 1295, 1367, 1198, 1174, 1019, 1020, 1021, 1079, 1100 C. civ., art. 112, 112, 120, 129, 130, 108, 137, 264 C. proc. civ., art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997;

Instanţa a omis din greşeală cercetarea motivelor de recurs invocate de contestatori în baza art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. (art. 318 teza a II-a C. proc. civ.);

Odată cu omiterea cercetării motivelor de recurs invocate în baza art. 304 pct. 5, 6, 7, 8, 9 C. proc. civ., instanţa de recurs a omis şi cercetarea susţinerilor contestatorilor aferente lor, iar în acest fel, instanţa a respins recursul fără ca el să fi fost judecat în fond (art. 317 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ.);

Prima instanţă a început judecarea acţiunii ca neevaluabilă în bani (constatarea existenţei dreptului privind rezoluţiunea), învestită legal prin taxa judiciară de timbru de 8 lei şi timbrul judiciar de 0,15 lei şi a finalizat judecarea acţiunii ca evaluabilă în bani (dispunerea rezoluţiunii) neînvestită legal urmare a propriei sale hotărâri de respingere prin încheiere interlocutorie a excepţiei timbrării insuficiente invocată de contestatori, astfel că hotărârea a fost dată de judecător cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţa materială (art. 317 alin. l pct 2 C. proc. civ.).

Analizând contestaţiile în anulare conexe, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora pentru argumentele ce succed.

Prin cele două cereri conexe s-au invocat ca motive de contestaţie în anulare dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2, 317 alin. (2) teza ultimă, 318 teza I şi a II-a C. proc. civ.

În legătură cu primul motiv de contestaţie în anulare, potrivit art. 317 alin. (1)pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare când hotărârile au fost date cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.

Ipoteza prevăzută de textul de lege se referă la încălcarea normelor de competenţă publică, deci se poate invoca încălcarea competenţei generale, materiale şi teritoriale exclusive, la care se referă art 159 C. proc. civ.

În contestaţiile conexe se invocă încălcarea competenţei materiale motivat de faptul că prima instanţă a început judecarea acţiunii ca neevaluabilă în bani (constatarea existenţei dreptului privind rezoluţiunea) şi a finalizat judecarea acţiunii ca evaluabilă în bani (dispunerea rezoluţiunii), fără a dispune obligarea reclamanţilor L.D.P. şi L.L. la plata taxei de timbru, astfel încât instanţa nu a fost învestită în mod legal.

Din dispoziţiile alin. (1) al ar 317 C. proc. civ. rezultă că trebuie îndeplinite două condiţii pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare de drept comun şi anume ca hotărârea atacată să fie irevocabilă, în condiţiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ., iar motivele contestaţiei să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.

În speţă, prima condiţie este îndeplinită, hotărârea atacată fiind pronunţată de o instanţă de recurs, în schimb cea de-a doua cerinţă nu este realizată.

Astfel, raportat la această condiţie, contestaţia în anulare nu este admisibilă dacă partea poate sau a putut să formuleze critici prin exercitarea apelului sau recursului şi nu a făcut-o. Aceasta înseamnă, în conturarea caracterului subsidiar al contestaţiei în anulare, că partea nu are un drept de opţiune între o cale de reformare şi calea de retractare.

Or, în cauză, instanţa de fond a invocat, din oficiu excepţia de necompetenţă materială a acţiunii reclamanţilor în şedinţa publică din data de 13 aprilie 2009, iar prin încheierea din data de 14 aprilie 2009 a respins ca neîntemeiată această excepţie, constatând că tribunalul este competent să soluţioneze cauza pe fond.

Împotriva acestei încheieri nu a fost formulat apel de către contestatori, iar criticile din recurs nu s-au referit şi la competenţa materială a instanţei.

Drept urmare, motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu poate fi primit, deoarece contestaţia în anulare nu poate fi întemeiată pe motive pe care contestatorii au omis să le invoce în cadrul apelului şi recursului, întrucât imposibilitatea de a le fi invocat în cadrul acestor reprezintă o condiţie esenţială pentru admiterea contestaţiei în anulare.

În legătură cu dispoziţiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ., invocate de contestatori ca motiv de contestaţie în anulare, şi anume „dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond", acestea nu constituie decât una din condiţiile cerute cumulativ pentru a fi întrunite cerinţele esenţiale pentru a fi putea fi exercitată contestaţia în anulare de drept comun, astfel că, prevederile invocate nu pot fi valorificate decât prin raportare la întrunirea celorlalte condiţii necesare pentru admisibilitatea căii de retractare.

De altfel, aceste prevederi legale sunt invocate de contestatori în susţinerea motivului de contestaţie în anulare specială, întemeiat pe art. 318 teza a II-a C. proc. civ. (omiterea analizării motivelor de recurs), deşi reprezintă, aşa cum am arătat mai sus, o condiţie pentru exercitarea contestaţiei în anulare de drept comun, neputând fi primite criticile contestatorilor pe acest aspect.

De asemenea, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ. sunt nefondate.

Potrivit art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale esenţiale, determinante pentru soluţia pronunţată.

Textul de lege vizează greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. În această categorie intră greşeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei.

Din conţinutul deciziei contestate nu rezultă existenţa unor greşeli materiale care să ducă la anularea acesteia.

În speţă, contestatorii au formulat critici vizând eventuale greşeli de judecată, considerând că instanţa de recurs a aplicat greşit o serie de prevederi legale, a interpretat eronat actele juridice deduse judecăţii şi a dat o apreciere greşită a probelor administrate în cauză.

Practic, contestatorii confundă semnificaţia sintagmei „greşeală materială" cu pretinse greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor şi de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau procedural.

Or, în înţelesul normei prevăzute de art. 318 C. proc. civ., prima ipoteză a contestaţiei în anulare speciale, greşeala materială vizează o eroare formală, care deşi distinctă de greşeala materială care poate fi îndreptată în condiţiile art. 281 C. proc. civ., nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli decurgând din aprecierea probelor şi interpretarea unor dispoziţii de drept substanţial sau procedural.

Fiind un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv.

Greşeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanţa ar fi înţeles să aprecieze o probă sau să interpreteze un text de lege, pentru că altfel s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs.

Faţă de cele ce preced, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 318 teza I C. proc. civ., astfel că, sub acest aspect, se impune respingerea contestaţiilor în anulare conexe, acestea fiind nefondate.

Referitor la ultimul motiv de contestaţie în anulare invocat, în conformitate cu art. 318 teza a II-a C. proc. civ., care reglementează motivele contestaţiei în anulare speciale, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie, când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În raport de aceste temei juridic, contestatorii au susţinut că instanţa de recurs nu a analizat motivele de reformare, în special cel prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., dar nici cele invocate în temeiul art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ., reluând, totodată, criticile formulate în recurs.

Doctrina juridică dezvoltată în interpretarea dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ. a stabilit că esenţa acestui motiv al contestaţiei în anulare specială constă în aceea ca instanţa să nu fi făcut nicio discuţie referitoare la motivele de recurs invocate, să fi omis cercetarea acestora, iar omisiunea să se fi produs din eroare.

Or, analizând decizia atacată, înalta Curte constată că instanţa a răspuns motivelor de recurs cu care a fost învestită.

Astfel, instanţa de recurs, referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a arătat că, susţinerile din cadrul motivelor de recurs de la punctele 1.1-3, 6-7, ce privesc acest temei legal, vizează pretinse greşeli ale instanţei de fond, care nu pot fi cercetate de instanţa de recurs, întrucât obiectul recursului îl formează decizia pronunţată de instanţa de apel, iar nu hotărârea primei instanţe. Mai mult, recurenţii nu au arătat în ce au constat neregulile săvârşite de instanţa de apel atunci când a confirmat soluţia instanţei de fond, din perspectiva pretinselor greşeli procedurale sau încălcări ale dispoziţiilor din C. civ. (art. 1191) în materie de admisibilitate a probelor, săvârşite de aceasta din urmă.

În ce priveşte criticile din cadrul motivelor de la pct. I. 4 şi 5 din cererea de recurs referitoare la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de recurs le-a verificat în raport de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât recurenţii au invocat neanalizarea motivelor de apel care vizează aspectele procedurale respective, astfel încât, nu se poate imputa instanţei de recurs omisiunea de cercetare a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

De asemenea, instanţa de recurs a analizat, în mod detaliat, celelalte motive de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ., răspunzând, pe larg, fiecărui argument invocat de către recurenţi.

În susţinerea criticilor, recurenţii au formulat mai multe argumente, iar instanţa de recurs în mod legal a grupat aceste argumente şi a răspuns prin considerente comune, obligaţia care-i incumba, în baza art. 316 raportat la art. 295 C. proc. civ., fiind de a răspunde tuturor motivelor de recurs formulate, iar nu fiecărui argument folosit de recurentă, în parte.

Prin urmare, dispoz. art. 318 teza a II-a C. proc. civ. are în vedere omisiunea de a examina unul din motivele de casare prevăzut de art. 304 C. proc. civ., iar nu fiecărui argument invocat prin cererea de recurs.

Aceasta deoarece argumentele invocate prin cererea de recurs trebuie analizate printr-un raţionament juridic unitar, subsumat motivului de casare.

Ca atare, nu se poate imputa instanţei de recurs omisiunea de cercetare a motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7, 8, 9 C. proc. civ., ceea ce face inoperant, în speţă, motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Mai mult decât atât, împrejurările reclamate de contestatori nu se circumscriu, motivelor expres şi limitativ prevăzute de lege pentru contestaţia în anulare, ci reprezintă, de fapt, adevărate motive de recurs.

În consecinţă, ele nu pot fi valorificate într-o contestaţie în anulare, deoarece contestaţia în anulare nu deschide calea recursului la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităţilor formale, expres şi limitativ prevăzute de lege, săvârşite de instanţă cu ocazia judecăţii, iar nu pentru că judecata pe fond nu a fost bine făcută.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de contestaţie în anulare reglementate de art. 317 alin. (1) pct. 2, 318 teza I şi a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, contestaţiile în anulare conexe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, contestaţiile în anulare conexe formulate de contestatorii D. M. şi P.I. împotriva Deciziei nr. 884 din 10 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 618/2013. Civil. Contestaţie decizie de...		ICCJ. Decizia nr. 614/2013. Civil. Acordare personalitate... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 595/2013. Civil. Constatare nulitate act juridic. Revizuire - Fond ICCJ. Decizia nr. 614/2013. Civil. Acordare personalitate juridică. Recurs ICCJ. Decizia nr. 618/2013. Civil. Contestaţie decizie de pensionare. Revizuire - Fond ICCJ. Decizia nr. 619/2013. Civil. Contestaţie decizie de pensionare. Recurs ICCJ. Decizia nr. 620/2013. Civil