ICCJ. Decizia nr. 596/2013. Civil

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizie nr. 596/2013

Dosar nr. 8139/2/2007*

Şedinţa publică din 8 februarie 2013

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 1307 din 16 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civilă, a admis cererea reclamantei C. în contradictoriu cu pârâta SC G.S. SRL, a obligat pârâta la plata sumei de 269.876,52 lei RON, cu titlu de remuneraţie compensatorie pentru copia privată, pentru perioada 04 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005 şi la plata sumei de 32.397,45 lei RON dobânda legală conform O.G. nr. 9/2000, către reclamantă, cu cheltuieli de judecată parţiale în sumă de 3537 lei.

În motivarea sentinţei, s-a constatat că reclamanta din cauză este organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor privind operele scrise şi a fost desemnat ca unic colector de către ORDA pentru remuneraţia compensatorie datorată de importatorii şi fabricanţii de aparate care permit reproducerea operelor scrise fixate pe suport grafic sau analog, prevăzută la art. 109 din Legea nr. 8/1996 în beneficiul autorilor şi editorilor.

Tribunalul a constatat că reclamanta a înştiinţat pârâta cu privire la obligaţia de plată a sumei restante privind remuneraţia compensatorii de 5% din preţul de vânzare al aparatelor fabricate în ţară, respectiv 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate în perioada menţionată prin acţiune, prin adresa 1542 din 12 octombrie 200, iar pârâta nu contestă obligaţia legală de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată de 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale de import, dar susţine că această obligaţie, conform dispoziţiilor legale în vigoare la data efectuării importurilor de aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, se referă doar la copiatoare şi multifuncţionale cu funcţie de copiere, întrucât pentru perioada avută de vedere de reclamantă în prezentul litigiu, respectiv 04 noiembrie 2002-14 iunie 2005, nici legea şi nici alte acte normative rezultate în urma negocierilor dintre beneficiarii remuneraţiei şi titularii obligaţiei legale nu stabileau o listă de aparate cărora li se aplică procentul prevăzut de lege.

Cu privire la aceste susţineri, tribunalul a dispus ca expertul să aibă în vedere la calculul remuneraţiei compensatorii în procentul de 5% prevăzut în dispoziţiile art. 34 şi art. 109 din Legea nr. 8/1996, în forma iniţială, şi imprimantele, ţinând cont de faptul că expertul trebuia să ţină cont de toate aparatele având funcţie de reproducere, întrucât funcţia de reproducere a aparatului este aceea care determină aplicarea dispoziţiilor legale citate, independent de modul de funcţionare a aparatului respectiv şi indiferent de împrejurarea că aparatul funcţionează în mod autonom sau prin conexiune cu alte aparate şi indiferent dacă reproducerea se face prin procedee optice sau prin prelucrarea informaţiilor digitale, atâta timp cât rezultatul este sau poate fi acela al realizării unor copii, pentru uzul personal sau pentru cercul normal al unei familii, îndeplinind astfel condiţiile prevăzute la art. 34 alin. (1) din legea dreptului de autor şi putându-se încadra în dispoziţiile art. 14 alin. (1) care definesc termenul de reproducere a operelor scrise.

În sensul celor arătate s-a pronunţat instanţa de control judiciar, Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia civilă nr. 101A, astfel că tribunalul a respins susţinerile pârâtei în sensul că legiuitorul nu a stabilit lista aparatelor cu privire la care există obligaţia de plată pentru perioada de dinaintea aplicării Deciziei nr. 147/2005 a ORDA, că pârâta nu a fost informată cu privire la aceste aspecte de către reclamantă care încearcă să determine aplicarea retroactivă a dispoziţiilor Hotărârii Arbitrale din 23 mai 2005, publicată prin decizia ORDA.

Tribunalul a apreciat că nu este relevantă opinia ORDA (conform adresei 2546 din 24 aprilie 2003) cu privire la lista aparatelor care trebuie avute în vedere la plata remuneraţiei pentru copia privată, cu atât mai mult cu cât instituţia în cauză a emis anterior o opinie contrară privind aceeaşi problemă (adresa nr. 1175 din 28 mai 2001), iar competenţa în interpretarea dispoziţiilor legale şi cu privire la respectarea şi aplicarea acestora, mai ales în cazul soluţionării pretenţiilor formulate de beneficiarii legii, revine instanţei de judecată.

Pe de altă parte, ca urmare a negocierilor intervenite între actorii interesaţi, aceştia au confirmat lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţie compensatorie, ca fiind fotocopiatoare, imprimante, scannere şi aparate multifuncţionale cu/fără funcţie de reproducere, stabilindu-se însă alte procente aplicabile valorii acestora, decât procentul de 5% prevăzut de lege, acesta fiind, însă, avut în vedere până la data intrării în vigoare a hotărârii arbitrale care a stabilit noile procente, respectiv până în iunie 2005.

Tribunalul a constatat, pe baza concluziilor expertului, că din totalul aparatelor importate de pârâtă, valoarea imprimantelor este de 53.975.305.913 lei, iar prin aplicarea cotei legale de 5% rezultă suma de 2.698.765.296 lei Rol, iar dobânda legală aplicată la totalul importurilor din perioada menţionată este de 323.974.585 Rol, dispunând în consecinţă.

Prin decizia nr. 61 din 19 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă SC G.S. SRL împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 7410 din 21 octombrie 2011 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I Civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanta C., a fost casată decizia şi trimisă cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

În motivarea deciziei de casare, s-a reţinut, în esenţă, că instanţa de apel, analizând pretenţiile reclamantei exclusiv pe temeiul dispoziţiilor art. 107 din Legea nr. 8/1996, astfel cum acest act normativ a fost modificat prin Legea nr. 285/2004, nu a ţinut cont de împrejurarea că art. 107, în forma citată şi aplicată de instanţa de apel, a fost introdus abia prin Legea nr. 285/2004, care a intrat în vigoare la data de 30 august 2004 (în termen de 30 zile de la data publicării legii în M. Of. - 30 iulie 2004).

Or, pretenţiile deduse judecăţii au vizat perioada 4 noiembrie 2002 -14 iunie 2005, care se suprapune doar parţial cu cea de după intrarea în vigoare a Legii nr. 285/2004, respectiv doar între 30 august 2004 şi 14 iunie 2005, ceea ce înseamnă că instanţa de apel a făcut o aplicare retroactivă a dispoziţiilor art. 107, în ceea ce priveşte perioada anterioară începerii activităţii Legii nr. 285/2004.

Ca atare, în mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 107 pentru perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, analizând natura aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată prin prisma unei alte norme decât cea în vigoare la acel moment, anume art. 109 şi art. 34, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 285/2004, al căror conţinut este diferit de cel al dispoziţiilor legale la care instanţa de apel a făcut referire.

Această constatare echivalează cu necercetarea fondului pretenţiilor pentru perioada în discuţie, motiv pentru care se impune reanalizarea pretenţiilor reclamantei în raport de normele în vigoare, potrivit regulii tempus regit actum sens în care înalta Curte a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanţa de recurs a constatat că aceeaşi concluzie este valabilă şi în ceea ce priveşte pretenţiile formulate pentru perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005, însă pentru argumente diferite.

Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, instanţa de apel a apreciat în mod corect că legea aplicabilă raportului juridic născut din obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în perioada în discuţie este reprezentată de art. 107 din Legea nr. 8/1996, în forma modificată prin Legea nr. 285/2004.

Astfel, art. 109 care reglementa, în forma iniţială a Legii nr. 8/1996, cuantumul remuneraţiei pentru copia privată datorate autorilor de opere scrise de către importatorii de aparate care permit reproducerea unor asemenea opere, într-un procent de 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate, a fost abrogat expres prin Legea nr. 285/2004.

Prin art. 107 reformulat prin acest din urmă act normativ, s-a stabilit că autorii operelor reproduse de pe hârtie, pe orice alt tip de suport, au dreptul la o remuneraţie compensatorie pentru copia privată, efectuată în condiţiile prevăzute la art. 34 alin. (2).

Dată fiind abrogarea expresă, art. 109 ar putea fi aplicabil doar în virtutea unei ultraactivităţi prevăzute expres de legiuitor.

Potrivit art. IV din Legea nr. 285/2004, „In termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, organismele de gestiune colectivă sunt obligate să iniţieze procedurile de negociere pentru stabilirea metodologiilor privind, remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi. Până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele şi metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare".

Această normă tranzitorie vizează exclusiv cuantumul remuneraţiei, nu şi categoriile de aparate pentru care aceasta se datorează.

În condiţiile în care procentul ce interesează calculul remuneraţiei nu constituie obiect de analiză în cauză - deoarece reclamanta nu a învestit instanţa de apel pe acest aspect -, norma tranzitorie, în raport cu care recurenta a susţinut că art. 109 ultraactivează, nu este incidenţă de plano, constatându-se, aşadar, că nu există niciun temei al supravieţuirii art. 109 după data de 30 august 2004, din perspectiva categoriilor de aparate pentru care este datorată remuneraţia pentru copia privată.

Drept urmare, în mod corect, instanţa de apel a analizat cerinţele art. 107, cu referire la art. 34 alin. (2), la care noma trimite expres, pentru pretenţiile vizând perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005 (doar cu privire la imprimante, singurele asemenea aparate pentru care prima instanţă,a constatat că subzistă obligaţia de plată în sarcina pârâtei).

Curtea de Apel, evocând fondul, a respins cerere de chemare în judecată, apreciind că aparatele în discuţie nu sunt aparate de sine stătătoare în sensul de a permite copierea operelor prin ele însele, nu au o existenţă autonomă (ci permit copierea numai în cadrul folosirii lor împreună cu alte aparate - un computer) iar, pe de altă parte, că aceste aparate nu permit reproducerea de pe hârtie, astfel cum prevăd textele incidente.

Prin motivele de recurs, reclamanta nu a formulat în concret critici din perspectiva aptitudinii imprimantelor de a permite reproducerea operelor scrise, în contextul dispoziţiilor art. 107 şi 34 alin. (2), referindu-se doar la condiţiile din art. 109 (nerelevante pentru perioada de după 30 august 2004).

Este, de asemenea, lipsită de suport susţinerea recurentei în sensul că, prin aprecierile formulate, instanţa de apel a eludat nejustificat concluziile expertizei tehnice agreate de părţi, prin care s-a stabilit contrariul.

Singura expertiză judiciară pe aspectul naturii aparatelor a fost efectuată de expertul contabil L.I., în faza judecăţii în primă instanţă, probă care nu a avut ca obiectiv determinarea aparatelor pentru care este datorată remuneraţia, prin prisma cerinţelor legale, ci doar calculul remuneraţiei pe baza importurilor efectuate de către pârâtă, s-a conchis prin decizia de recurs, în motivarea soluţiei de casare şi de trimitere a cauzei spre rejudecare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. 8139/2/2009* iar prin decizia nr. 64 din 5 aprilie 2012, această instanţă a admis apelul pârâtei SC G.S. SRL împotriva sentinţei nr. 1307 din 16 octombrie 2007, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, s-a constatat, în primul rând, că, în considerarea criticilor vizând aplicarea legii în perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., constatând că nu a fost cercetat fondul pretenţiilor reclamantei în raport de legea aplicabilă, a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu toate acestea, existând o casare formală a întregii decizii, instanţa de apel a apreciat că trebuie să se pronunţe asupra întregii cauze, cu reţinerea puterii de lucru judecat a celor statuate de instanţa de recurs cu privire la pretenţiile vizând perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005.

În primul ciclu procesual, Curtea de Apel, evocând fondul, a respins cerere de chemare în judecată, apreciind că aparatele în discuţie nu sunt aparate de sine stătătoare în sensul de a permite copierea operelor prin ele însele, nu au o existenţă autonomă (ci permit copierea numai în cadrul folosirii lor împreună cu alte aparate - un computer) iar, pe de altă parte, că aceste aparate nu permit reproducerea de pe hârtie, astfel cum prevăd textele incidente.

Criticile din recurs ale reclamantei pe acest aspect au fost înlăturate, pe de o parte deoarece reclamanta nu a formulat în concret critici din perspectiva aptitudinii imprimantelor de a permite reproducerea operelor scrise, în contextul dispoziţiilor art. 107 şi 34 alin. (2), referindu-se doar la condiţiile din art. 109 - care au fost considerate nerelevante pentru perioada de după 30 august 2004; pe de altă parte, nu s-a putut reţine critica în sensul că instanţa de apel a eludat concluziile raportului de expertiză, deoarece singura expertiză judiciară pe aspectul naturii aparatelor a fost efectuată de expertul contabil L.I., în faza judecăţii în primă instanţă, probă care nu a avut ca obiectiv determinarea aparatelor pentru care este datorată remuneraţia, prin prisma cerinţelor legale, ci doar calculul remuneraţiei pe baza importurilor efectuate de către pârâtă.

Drept urmare, pentru perioada 30 august 2004-14 iunie 2005, s-a reţinut de instanţa supremă că în mod corect prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că imprimantele nu aveau aptitudinea de a permite reproducerea operelor scrise, în contextul dispoziţiilor art. 107 şi 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, astfel că pârâta nu datora remuneraţie.

În ceea ce priveşte pretenţiile deduse judecăţii pentru perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, aşa cum a statuat instanţa de recurs, textul legal aplicabil este cel al art. 109 din Legea nr. 8/1996, înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 285 /2004.

Dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 8/1996 erau aplicabile în perioada pentru care reclamanta solicită plata de care pârâtă a remuneraţiei compensatorii, însă aceste dispoziţii determină generic aparatele în raport de care se calculează remuneraţia compensatorie, fără a stabili o listă concretă a aparatelor „ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog".

De asemenea, potrivit art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 nemodificată, reclamantei îi revenea obligaţia de a elabora tabele şi de a negocia cu utilizatorii metodologii, iar reclamanta nu şi-a îndeplinit această obligaţie, condiţii în care plata remuneraţiei s-a realizat, cu acordul tacit al reclamantei, doar pentru copiatoare şi multifuncţionale cu funcţie de copiere, doar acestea fiind acceptate ca făcând parte din categoria aparatelor avute în vedere de art. 109 din Legea nr. 8/1996 nemodificată.

Din probele dosarului nu a rezultat că, anterior metodologiei stabilite după intrarea în vigoare a modificărilor la Legea nr. 8/1996 (respectiv prin hotărârea arbitrală din 23 mai 2005, publicată la 14 iunie 2005), reclamanta ar fi solicitat ca la stabilirea remuneraţiei să fie avute în vedere şi alte aparate decât copiatoarele şi multifuncţionalele cu funcţie de copiere.

Abia ulterior, la modificarea Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004, s-a stabilit că remuneraţia va fi calculată în raport de aparatele care, „indiferent de modul de funcţionare", sunt „concepute pentru realizarea de copii", ce „permit reproducerea operelor".

Abia folosirea în cadrul textului legal a expresiei „indiferent de modul de funcţionare" a putut permite ca în sfera aparatelor pentru care se datorează remuneraţie compensatorie să fie incluse şi scannerele, imprimantele şi multifuncţionalele fără funcţie de copiere, aceste aparate neputând, în sine, să realizeze reproduceri ale operelor în discuţie, acest rezultat fiind atins în cazul scannerelor şi imprimantelor numai în măsura în care aceste periferice sunt interconectate din punct de vedere hardware la un sistem de calcul, pe care este implementat software-ul adecvat gestionarii activităţii acestui aparat. Multifuncţionalele fără funcţie de copiere (scanner, imprimanta sau fax) necesită, ca şi scannerele şi imprimantele, conectarea la un sistem de calcul care poate prelua gestionarea activităţii acestui aparat şi implicit a funcţiilor sale.

Concluzia sus-menţionată se desprinde din dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 nemodificată, care stabileau că „prin reproducere, în sensul prezentei legi, se înţelege realizarea uneia ori a mai multor copii ale unei opere, în orice formă materială".

Cât priveşte imprimanta, aceasta s-ar fi putut încadra în dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în sensul că ar fi realizat funcţia de reproducere, însă nu îndeplinea condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 109 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care vorbesc de „aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog." Or, imprimantele, deşi conduc la realizarea unor copii în formă materială, nu pot reproduce în mod direct opere fixate pe suport grafic sau analog, ci doar opere fixate pe suport digital.

În raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, care au avut un caracter ambiguu, şi în raport de împrejurarea că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a negocia metodologiile aplicabile, potrivit art. 130 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996 nemodificată, negociere ce ar fi putut conduce la stabilirea unei liste a aparatelor în discuţie, listă opozabilă celor ţinuţi de obligaţia plaţii remuneraţiei, instanţa a constatat că dispoziţiile legale nu pot fi interpretate în sensul că pârâta ar fi datorat remuneraţie pentru copia privată pentru imprimante.

În ceea ce priveşte Hotărârea arbitrală din 23 mai 2005, în vigoare de la data de 14 iunie 2005, s-a apreciat că nu poate fi aplicată raportului juridic dedus judecăţii, deoarece ar echivala cu o aplicare retroactivă a acesteia.

Curtea a înlăturat argumentele deduse din conţinutul adreselor depuse la dosar, prin care ORDA şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la aspectele în discuţie, constatând că sarcina interpretării acestor dispoziţii legale revine instanţei şi, în plus, adresele invocate prin cererea de apel de pârâtă sunt din anii 2001 şi 2003, mult anterioare modificărilor legislative analizate mai sus şi care au conturat opinia Curţii cu privire la chestiunea în litigiu.

Au fost înlăturate şi celelalte apărări ale intimatei din întâmpinarea depusă în apel, privind în principal chestiunea procentului folosit pentru calculul remuneraţiei compensatorii în perioada de referinţă, cu motivarea că aceasta nu face obiectul discuţiei în apel, deoarece criticile vizează exclusiv nedatorarea sumelor pretinse şi nu cuantumul acesteia (respectiv procentul din valoarea de import a aparatelor), aşa cum a reţinut şi instanţa supremă şi a trimis spre rejudecare.

Prin prisma acestor constatări, s-a apreciat că sunt lipsite de relevanţă şi, ca atare, nefondate, criticile legate de acordarea a mai mult decât s-a cerut, de caracterul civil sau comercial al dobânzii datorate (caracterul accesoriu al acestora implicând nedatorarea lor, în condiţiile inexistenţei debitului principal), de neregulile procedurale comise în legătură cu efectuarea expertizei (greşita analizare şi respingere a obiecţiunilor pârâtei), de greşita respingere a probei cu interogatoriul reclamantei, critici ce oricum au rămas fără obiect în apel, unde s-a efectuat o nouă expertiză pentru calculul dobânzii ce ar fi fost datorată dacă aceasta ar fi avut caracter civil şi s-a încuviinţat şi administrat proba cu interogatoriul reclamantei.

De asemenea, Curtea a constatat că greşeala instanţei nu era legată de interpretarea probelor administrate, ci de neobservarea modificărilor legislative intervenite în perioada de referinţă, cu consecinţa interpretării greşite a legii aplicabile, astfel că nu a reţinut critica privind aprecierea greşită a probelor.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Instanţa de apel a considerat în mod greşit şi contradictoriu faptul că din interpretarea legii aplicabile perioadei în litigiu, 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, respectiv prevederile art. 109 cu referire la art. 14 din Legea nr. 8/1996 nemodificată, trebuie excluse imprimantele.

Deşi instanţa constată rolul imprimantelor de a permite reproducerea în sensul dispoziţiilor art. 14 din lege, respectiv de a realiza copii în orice formă materială, în aplicarea art. 109 din lege instanţa exclude acest rol, eliminând practic gama aparatelor imprimante din sfera plăţii de remuneraţie compensatorie.

Art. 109 din Legea nr. 8/1996 are, pe de o parte, un caracter imperativ în ceea ce priveşte subiecţii obligaţi la plata de remuneraţie şi anume importatorii şi fabricanţii de aparate şi un caracter supletiv în ceea ce priveşte funcţiile aparatelor supuse plăţii de remuneraţie, respectiv îndeplinirea doar a condiţiei „de a permite" reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog.

Or, printr-o interpretare restrictivă, instanţa de apel a lipsit art. 109 din lege de efecte în susţinerea remuneraţiei compensatorii pentru copia privată datorată autorilor stabilită în mod neechivoc de legiuitori.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a creat un dublu caracter restrictiv, prin coroborarea dispoziţiilor imperative art. 109 de dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996 ce vizează stabilirea de metodologii,

Or, art. 109 alin. (2) reprezintă însăşi metodologia de urmat pentru toţi importatorii şi fabricanţii de aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, stabilind plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în procent de 5% din valoarea înscrisă în documentele organelor vamale, aparatele ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog importate; momentul plăţii, respectiv cel al punerii în circulaţie pe teritoriul naţional a acestor aparate.

De altfel coroborarea art. 109 alin. (2) cu art. 130 alin. (1) lit. b) este arbitrară şi greşit interpretată de instanţa de apel, având în vedere faptul că art. 130 alin. (1) lit. b) din lege stabileşte în mod supletiv dreptul organismelor de gestiune colectivă de a formula metodologii ce trebuiesc negociate cu utilizatorii pentru plata de drepturi ce fac imposibilă autorizarea individuală. Sunt definiţi „utilizatorii", adică acele persoane fizice sau juridice care utilizează operele titularilor de drepturi. Or, importatorii şi fabricanţii de aparate supuse copiei private nu sunt asemenea utilizatori, ei neutilizând operele reproduse pe suport grafic sau analog.

Mai mult, art. 130 alin. (1) lit. b) stabileşte metodologii pentru plata de drepturi de autor, or remuneraţia compensatorie pentru copia privată nu este un drept distinct prevăzut la art. 13 din lege, ci este o excepţie, un beneficiu legal consacrat distinct titularilor de drepturi în condiţiile art. 109 din Legea nr. 8/1996 nemodificată.

Instanţa de apel a considerat greşit că adresele Oficiului Român pentru Drepturile de Autor adresate atât fabricanţilor şi importatorilor cât şi organismului de gestiune colectivă C. în perioada 2001-2003, deci pe perioada în litigiu şi anterior acesteia, cu privire la aparatele ce permit reproducerea, nu pot fi avute în vedere drept argumente în soluţionarea litigiului considerând ab initio, în mod nefondat, faptul că intimata a fost favorizată de un eventual caracter ambiguu al legii.

Aparatele ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, aparate pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată în procent de 5%, potrivit art. 109 din Legea nr. 8/1996 nemodificată, au fost stabilite în mod cert odată cu operaţiunile de vămuire realizate de organele vamale, ale căror cuantumuri datorate pe grupe de produse au fost transmise detaliat prin Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. Astfel, aparatele ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog respectiv: imprimante, scannere, multifuncţionale, copiatoare, prin caracteristicile lor de imprimare, printare, scanare, faximilare au ca finalitate reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, legitimând plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată încă de la apariţia Legii nr. 8/1996, nemodificată.

Pentru colectarea cât mai eficientă a acestor remuneraţii, Oficiul Român pentru Drepturi de Autor şi Autoritatea Naţională a Vămilor au încheiat un protocol în baza căruia reclamanta, în calitate de unic colector al copiei private în domeniul operelor scrise, obţin situaţia exactă a importurilor de aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog pentru fiecare subiect obligat la plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată.

Intimata-pârâtă, deşi a fost înştiinţată de către reclamantă în legătură cu sumele de bani datorate cu acest titlu, fără a contesta comunicările transmise de subscrisa C. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor privind obligaţiile de plată - astfel cum a reţinut prima instanţă -, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de comunicare a situaţiilor importurilor şi nu a achitat remuneraţiile datorate,

Recurenta a arătat că sistemul de implementare al copiei private, atât din punctul de vedere al remuneraţiei, cât şi din punctul de vedere al aparatelor ce permit reproducerea, se raportează la Directiva 29/CE/2001, care a fost preluată în legislaţia de proprietate intelectuală naţională.

- Instanţa de apel a respins ab initio apărările reclamantei în legătură cu perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005, pe considerentul că nu sunt aplicabile art. 109 din Legea nr. 8/1996 nemodificată.

Or, reclamanta a formulat în cauză pretenţii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996, astfel încât instanţa de apel avea obligaţia stabilirii normei incidente, neputând a-şi nega propriile atribuţii de analiză a motivelor de apel, inclusiv pe acest aspect.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, înalta Curte constată că recursul nu este fondat

Instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu soluţionarea cererii având ca obiect plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată cuvenite autorilor operelor scrise pentru perioada 4 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005, colectată prin intermediul reclamantei şi datorată de pârâtă, ca importator de aparate care permit reproducerea operelor scrise.

În rejudecarea apelului, pretenţiile reclamantei au fost analizate distinct pentru perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, respectiv pentru perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005, în funcţie de modificarea adusă Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004, instanţa de apel conformându-se în acest fel deciziei de casare nr. 7410 din 21 octombrie 2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005, prin motivele de recurs s-a susţinut că instanţa de apel a respins ab initio apărările reclamantei, pe considerentul că nu sunt aplicabile art. 109 din Legea nr. 8/1996 nemodificată, ignorând, astfel, obligaţia ce-i revenea în sensul stabilirii normei incidente şi al analizării motivelor de apel.

Într-adevăr, instanţa de apel nu a cercetat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe cu privire la perioada în discuţie, însă nu în considerarea unei greşite invocări, prin motivele de apel, a normei incidente, astfel cum susţine recurenta, ci pentru că a considerat că aceste pretenţii ale reclamantei au fost irevocabil soluţionate în ciclul procesual anterior, faţă de dezlegările date prin decizia de casare.

Se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

Astfel, prin decizia de casare nr. 7410 din 21 octombrie 2011 s-a arătat că prin decizia nr. 61 din 19 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, pretenţiile reclamantei pentru perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005 au fost analizate prin prisma normei corect stabilite ca fiind incidenţă în cauză, respectiv art. 107 cu referire la art. 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 285/2004, fără ca reclamanta să fi formulat critici asupra aprecierii instanţei de apel în legătură cu aptitudinea imprimantelor de a permite reproducerea operelor scrise, în contextul art. 107 din lege.

Rezultă, în acest fel, că instanţa de casare nu s-a considerat învestită cu cercetarea pe acest aspect a legalităţii deciziei recurate, motiv pentru care nu a analizat ea însăşi modul de interpretare şi aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 107. Mai mult, a precizat expres, în finalul considerentelor că a dispus rejudecarea apelului exclusiv cu privire la perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004 (pentru care instanţa de apel făcuse o aplicare greşită a legii, neintrând în cercetarea fondului).

Drept urmare, soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată pentru perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005 a intrat în puterea lucrului judecat, după cum, în mod corect, s-a reţinut în rejudecarea apelului, dându-se eficienţă considerentelor deciziei de casare.

În ceea ce priveşte perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, pentru care sunt aplicabile, necontestat, prevederile art. 109 din Legea nr. 8/1996, în forma anterioară modificărilor aduse prin legea nr. 285/2004, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, atunci când a exclus imprimantele din sfera aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată colectată de către reclamantă.

În conformitate cu art. 109, remuneraţia pentru copia privată efectuată în condiţiile art. 34 din lege, datorată autorilor şi editorilor de opere fixate pe un suport grafic sau analog „va fi plătită de fabricanţii sau importatorii de aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog."

Instanţa de apel a apreciat că imprimantele nu intră în categoria aparatelor vizate de normă, deoarece, chiar dacă sunt apte să realizeze copii în formă materială, în sensul art. 14 alin. (1) din lege, nu pot reproduce în mod direct opere fixate pe suport grafic sau analog, ci doar opere fixate pe suport digital. Astfel, pentru realizarea acestui rezultat, este necesară conectarea la un sistem de calcul, care poate prelua gestionarea activităţii acestui aparat şi, implicit, a funcţiilor sale.

Recurenta nu a contestat aprecierea caracteristicilor tehnice redate în decizia recurată, ci a susţinut că norma nu trebuie interpretată restrictiv, fiind suficientă existenţa funcţiei de reproducere a operelor fixate pe suport grafic sau analog, prevăzută de art. 14 din lege. Altfel spus, este esenţial faptul că imprimantele „permit" - în termenii normei - reproducerea operelor, indiferent dacă realizarea de copii în formă materială are loc direct sau indirect, prin conectarea imprimantei la un alt aparat.

Această interpretare propusă de către recurentă nu concordă cu concepţia legiuitorului din anul 1996, reflectată în conţinutul art. 109 cu referire la art. 14 şi 34 alin. (2).

Art. 109 reprezintă temeiul obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată datorate autorilor de opere scrise, fiind norma din care rezultă condiţiile de plată a remuneraţiei în funcţie de tipul aparatelor cu funcţii relevante de reproducere.

Astfel, nu orice aparate care asigură realizarea de copii în formă materială, în sensul art. 14 din lege (ce conţine definiţia „reproducerii de opere") generează obligaţia de plată a remuneraţiei, ci numai cele îndeplinesc condiţiile deduse din art. 109.

Din acest punct de vedere, contrar susţinerilor recurentei, sintagma din textul art. 109 „aparate ce permit reproducerea" nu este suficientă pentru stabilirea categoriilor de aparate pentru care se datorează remuneraţia, cât timp se referă generic la funcţiile de reproducere a operelor, nu numai a celor scrise, motiv pentru care aceeaşi formulare se regăseşte şi în conţinutul art. 34, ce reglementează excepţia copiei private (reproducerea unei opere fără consimţământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii).

În art. 109, s-a prevăzut explicit tipul de suport pe care este fixată opera reprodusă, ceea ce înseamnă că legiuitorul a avut în vedere pentru plata remuneraţiei doar aparatele ce asigură reproducerea de opere fixate pe suport grafic sau analog, excluzându-le pe cele care asigură reproducerea de pe suporturi neanalogice, cum sunt cele digitale, astfel cum, în mod corect, a interpretat instanţa de apel.

Dacă norma ar fi interpretată extensiv, astfel cum propune recurenta, ar însemna ca precizarea explicită a tipului de suport pe care este fixată opera aptă a fi reprodusă este lipsită de relevanţă, neexistând nicio justificare pentru care legiuitorul a înţeles să dea semnificaţie unei asemenea precizări.

Or, imprimantele nu pot asigura decât reproducerea de opere fixate pe un suport digital, indiferent de faptul dacă, în prealabil, au fost fixate pe un suport grafic sau analog şi au fost transformate cu ajutorul altor aparate cu funcţii specifice (scannere) în documente stocate într-un calculator.

Această concepţie a legiuitorului este confirmată prin modul diferit de reglementare a plăţii remuneraţiei, în funcţie de tipul aparatelor, conceput prin O.U.G. nr. 123/2005, prin care a fost transpusă Directiva 2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională, în vederea aderării României la Uniunea Europeană.

Astfel, prin modificarea legislativă survenită, s-a prevăzut, de această dată, tipul de suport pe care se realizează reproducerea operelor, indiferent de tipul de suport pe care este fixată opera („operele susceptibile de a fi reproduse pe hârtie, direct ori indirect"). Sunt vizate toate aparatele concepute pentru realizarea de copii „pe hârtie", fără a avea relevanţă dacă s-a ajuns la acest rezultat prin intermediul unui singur aparat („direct", de exemplu, fotocopiator) ori al mai multor aparate („indirect", de exemplu, scanner - calculator - imprimantă).

În reglementarea actuală, esenţial este rezultatul, şi nu mijlocul tehnic prin care s-a ajuns la acesta, constatare explicit redată în expunerea de motive a propunerii Comisiei Europene (documentul COM/97/0628), pe baza căreia a fost adoptată Directiva 2001/29.

Or, diferenţa de concepţie a legiuitorului român este evidentă, în sensul că, în reglementarea de la nivelul anului 1996, s-a avut în vedere nu numai rezultatul, ci, mai ales, tehnologia utilizată (concepţie explicabilă, poate, prin nivelul tehnologiei la acel moment), respectiv aparatele concepute pentru realizarea de copii direct de pe suport grafic sau analog, în categoria cărora nu se încadrează şi imprimantele.

Nu este posibilă interpretarea normei de la nivelul anului 2006 prin prisma directivei, cât timp obligaţia instanţei de judecată de interpretare a dreptului naţional prin prisma dreptului Uniunii Europene subzistă doar în legătură cu raporturi juridice derulate în perioada ulterioară aderării României la Uniunea Europeană, ceea ce nu este cazul în speţă.

În ceea ce priveşte referirile instanţei de apel la dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 nemodificată, într-adevăr, această normă nu este relevantă în materia remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, fără, însă, ca acest fapt să afecteze raţionamentul juridic expus anterior, întrucât nu era vorba despre un argument decisiv în adoptarea soluţiei din decizia recurată.

Sunt nefondate susţinerile din motivarea recursului referitoare la relevanţa poziţiei exprimate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor cu privire la aparatele de permite reproducerea operelor scrise, în condiţiile în care interpretarea normei aplicabile este atributul exclusiv al instanţei de judecată, în procesul aplicării sale în cauzele soluţionate.

Faţă de considerentele expuse, înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta reclamantă la plata sumei de 13569 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC G.S. SRL, reprezentând onorariu avocat, conform facturii depuse la fila 23 din acest dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor împotriva deciziei nr. 64A din 5 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Obligă recurenta reclamantă la plata sumei de 13569 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC G.S. SRL

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 593/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi...		ICCJ. Decizia nr. 599/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 593/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs ICCJ. Decizia nr. 599/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 602/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs