ICCJ. Decizia nr. 604/2013. Civil. Pretenţii. Daune cominatorii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizie nr. 604/2013
Dosar nr. 8154/99/2009*
Şedinţa publică din 8 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 306 din 2 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii şi s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta S.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 947.947 lei despăgubiri, precum şi suma de 3167,50 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata unei despăgubiri băneşti în cuantum de 600.000 lei reprezentând contravaloarea imobilului-teren în suprafaţă de 700 m.p. (potrivit declaraţiei verbale făcută în şedinţa publică din data de 28 aprilie 2010) situat în Iaşi, str. Sf. Lazăr preluat abuziv de Statul Român în perioada comunistă.
Motivând în fapt cererea formulată, reclamanta a arătat că prin decizia nr. 3226/2008 emisă în baza Legii nr. 10/2001, Rectorul Universităţii Tehnice „G.A." Iaşi a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru porţiunea de 334,34 m.p., iar pentru diferenţa de teren notificarea a fost trimisă Primăriei Iaşi spre competentă soluţionare. Nici până în prezent nu a fost pusă în aplicare această decizie, iar pentru diferenţa de teren Primăria Iaşi nu a emis decizia de soluţionare a notificării.
A formulat acţiunea motivat de faptul că sistemul de despăgubire al foştilor proprietari, ale căror imobile au fost preluate abuziv de Statul Român organizat în temeiul Legii nr. 247/2005, cu referire în principal la modul de funcţionare al Fondului Proprietatea, care nu este nici în prezent listat la bursă, a fost calificat în mod repetat de Curtea Europeană ca fiind unul iluzoriu, teoretic şi ineficient.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, raportat la art. 11 şi art. 20 alin. (2), art. 148 din Constituţia României.
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive instanţa s-a pronunţat în sensul respingerii ei prin încheierea de şedinţă dată la 17 martie 2010.
Prin precizările depuse la fila 54 dosar pârâtul a invocat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât reclamanta trebuia să se adreseze instituţiei care are obligaţia de a o despăgubi în conformitate cu legislaţia specială în vigoare şi numai în contradictoriu cu aceasta. Invocă pârâtul dispoziţiile art. 33 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi, criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică şi nelegală întrucât în mod greşit instanţa de fond a obligat Statul Român la plata sumei de 947.947 lei cu titlu de despăgubiri şi a sumei de 3167,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 83 din 21 septembrie 2011, Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul şi a păstrat dispoziţiile sentinţei apelate referitoare la respingerea excepţiei de inadmisibilitate.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, prin soluţia adoptată, obligând Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanta S.M. a sumei de 947.947 lei cu titlu de despăgubiri băneşti, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului din litigiu de 700 mp situat în Iaşi, str. Sf Lazăr, preluat abuziv de regimul comunist, instanţa de fond a nesocotit prevederile legii speciale în cadrul căreia pot fi valorificate pretenţiile persoanelor îndreptăţite la restituire.
În speţă, prin decizia nr. 3226 din 4 decembrie 2008 emisă în baza Legii nr. 10/2001 şi a deciziei civile nr. 150 din 12 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Rectorul Universităţii Tehnice "G.A." Iaşi a propus reclamantei S.M. acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de către stat - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei pentru imobilul teren în suprafaţă de 334,34 mp situat în Iaşi, str. Sf. Lazăr. Pentru diferenţa de teren în suprafaţă de 265,66 mp situată la aceeaşi adresă, notificarea reclamantei a fost înaintată spre soluţionare unităţii deţinătoare Primăria municipiului Iaşi.
Astfel, prin dispoziţia nr. 3381 din 3 noiembrie 2010 emisă de Primarul municipiului Iaşi a fost propusă reclamantei S.M. acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII pentru imobilul teren în suprafaţă de 365,66 mp ocupat de construcţie bloc de locuinţe, căi de acces auto şi pietonale.
Stabilirea de către instanţa de fond în sarcina pârâtului - apelant a unor despăgubiri băneşti egale cu valoarea de circulaţie a imobilului preluat în mod abuziv motivat de imposibilitatea restituirii în natură a terenului preluat în mod abuziv de regimul comunist şi de ineficienta mecanismului de despăgubire instituit prin Fondul Proprietatea se situează în afara cadrului normativ existent.
Înlăturând dispoziţiile legii speciale, instanţa de fond a apreciat asupra imposibilităţii restituirii în natură a terenului preluat abuziv de către stat şi a ineficientei mecanismului de despăgubire instituit prin Fondul Proprietatea, suprimând în fapt procedura legală şi instituţională specială şi instituind, pe cale jurisdicţională, noi măsuri reparatorii constând în despăgubiri băneşti, altele decât cele prevăzute de lege, respectiv "titlu de despăgubire".
Considerentul instanţei de fond potrivit căruia datorită procedurii greoaie de valorificare a titlurilor de despăgubire şi nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea, au fost pronunţate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea Europeană, nu este în măsură să justifice acordarea unor despăgubiri băneşti în afara cadrului legal şi instituţional pentru că, în maniera adoptată, nu se asigură înlăturarea deficienţelor de sistem, reformarea cadrului legislativ şi eficacitatea reparaţiilor.
Faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcţional, nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prin care statul a înţeles să reglementeze procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ale căror bunuri nu pot fi restituite în natură, precum şi sursele de finanţare ale persoanelor îndreptăţite a fi îndestulate.
Or, principiul legalităţii, ca parte a preeminenţei dreptului căruia instanţa europeană îi acordă importanţă primordială în jurisprudenţa sa, presupune existenţa unor norme accesibile, permise şi plauzibile, exigenţe cărora nu le corespunde jurisprudenţa creată prin înlăturarea cadrului normativ,
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, reclamanta S.M. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că, în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., acesta este incident în cauză, deoarece hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează cu nemotivarea acesteia.
Temeiul de drept al acţiunii în ordinea juridică internă îl reprezintă art. 998-999 si art. 1000 alin. (3) C. civ., raportat la prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 al CEDO care au prioritate în cauză în raport de prevederile legii speciale de despăgubire, respectiv în raport de prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Sunt întrunite toate condiţiile de angajare a răspunderii civile delictuale a apelantului Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, în speţă fiind vorba de acţiuni ilicite ale apelantului realizate atât prin fapta proprie de preluare abuzivă a bunului cât şi prin faptelor prepuşilor săi prin intermediul cărora a reglementat în dreptul intern o cale juridică nefuncţională de satisfacere a creanţei deţinute de vechii proprietari, a reglementat si o altă barieră legislativă prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 şi, nu în ultimul rând, a omis până în prezent să adopte măsurile impuse de CEDO prin hotărârea în cauza pilot Măria Athanasiu c/a României de remediere a sistemului de despăgubire instituit prin legea specială Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prejudiciul constă în lipsirea recurentei de contravaloarea despăgubirilor ce i se cuvin a fi acordate cu titlu de contravaloare a bunului preluat abuziv de stat în perioada comunistă şi care nu mai poate fi restituit în natură, iar legătura de cauzalitate constă în imposibilitatea de valorificare a creanţei recurentei, deţinută împotriva statului român, într-un termen rezonabil în ordinea juridică creată în dreptul intern (cu referire la Titlul VII al Legii nr. 247/2005).
În fine, vinovăţia constă în culpa şi neglijenţa statului în ceea ce priveşte omisiunea reparării prejudiciului până în prezent prin măsuri legislative concrete.
Însă instanţa de apel nu a analizat sub niciun mod incidenţa în cauză a instituţiei răspunderii civile delictuale, care constituie temeiul juridic al acţiunii, ci s-a întemeiat în mod greşit pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., acesta este incident în cauză, deoarece hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Instanţa de apel încalcă principiul disponibilităţii procesului civil atunci când prin motivarea deciziei recurate se referă la incidenţa în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, deşi reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune civilă în stabilirea răspunderii delictuale a statului român.
Pe de altă parte, hotărârea instanţei de apel, prin modul în care motivează soluţia de respingere a acţiunii de fond, încalcă prevederile art. 1 Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO, întrucât lipsa unei legislaţii coerente şi funcţionale în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv de regimul comunist şi a despăgubirii foştilor proprietari ale căror imobile nu mai pot fi restituite în natură nu numai că dă naştere la obligaţia statului de a remedia prin mijloace legislative şi administrative aceste carenţe ale sistemului, ci constituie o ingerinţă în dreptul său de proprietate.
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că instanţa de fond ar fi recunoscut în mod nepermis despăgubiri băneşti în afara cadrului legal.
Instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că, aşa cum s-a stabilit în Decizia nr. 33/2008 Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevederile Convenţiei Europene au caracter de lege specială în raport de legea română de restituire, judecătorul naţional fiind îndreptăţit să înlăture de la aplicare prevederile legii române.
Pe de altă parte, acordarea de despăgubiri băneşti în temeiul art. l din Protocolul Adiţional nr. 1 atunci când măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt încă iluzorii (aspect constatat în repetate rânduri în practica CEDO, în cauzele Ruxandra Ionescu, Matache, Faimblat, Viaşu etc.) nu poate fi calificată ca fiind o măsură luată în afara cadrului legal existent şi prin depăşirea funcţiei jurisdicţionale a instanţei de judecată, atât timp cât prevederile convenţiei europene şi practica CEDO fac parte din dreptul intern, iar aplicarea lor este prioritară în raport de dispoziţiile legale interne care contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, potrivit art. 11, art. 20 alin. (2) şi art. 148 din Constituţia României.
Dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 sunt contrare şi prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul depăşirii termenului rezonabil de soluţionare a procesului civil, atâta timp cât aceste prevederi nu conţin referiri concrete la un termen de soluţionare a cauzei în cadrul procedurii administrative interne şi atâta timp cât, în această speţă, au trecut deja 10 ani de la demararea acestei faze procesuale fără ca ea să fie soluţionată în vreun mod.
Faza administrativă de soluţionare a notificărilor, depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, face parte din cadrul noţiunii de „proces" în accepţiunea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
A pretinde reclamantei să aştepte derularea unor proceduri greoaie şi puternic afectate de incertitudine în privinţa duratei şi finalităţii, aşa cum este cea prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după ce autorităţile au lăsat să treacă mai mult de 10 ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plăţii vreunei despăgubiri la care este îndreptăţită, reprezintă o sarcină excesivă şi disproporţionată care încalcă justul echilibru dintre interesul general al societăţii şi imperativele respectării proprietăţii private asupra imobilului revendicat, sarcină care îi produce recurentei în mod evident un prejudiciu ce se impune a fi reparat prin această acţiune ca fiind incompatibilă cu prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO şi art. 6 alin. (1) din CEDO.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
La momentul pronunţării deciziei recurate, decizia civilă nr. 83/21 09 2011 a Curţii de Apel Iaşi, nu fusese publicată în M. Of. decizia nr. 27/2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, această decizie fiind obligatorie de la data de 17 februarie 2012, când a fost publicată în M. Of. nr. 120, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. care prevede că „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I".
Prin urmare, în verificarea aspectelor de legalitate invocate prin motivele de recurs, urmează a se avea în vedere dezlegările date în cadrul acestui recurs în interesul legii.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., înalta Curte constată că nu este incident, întrucât nu există o argumentare străină în raport de temeiul juridic care formează obiectul prezentei cauze, câtă vreme motivarea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 s-a realizat în aplicarea principiului specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la legea generală şi se aplică cu prioritate.
Reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 998-999 si art. 1000 alin. (3) C. civ., raportat la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la CEDO.
În ceea ce priveşte art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., acestea reprezintă dreptul comun în raport cu legea specială, Legea nr. 10/2001, iar prevederile CEDO devin aplicabile numai prin înlăturarea Legii nr. 10/2001, dacă s-ar dovedi că prevederile sale contravin CEDO.
Întrucât legea specială se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, reclamantul nu are posibilitatea de a alege ca temeiul juridic al cererii sale să fie legea de drept comun. Pe de altă parte, instanţa are obligaţia legală de a aplica numai legea specială aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală, ci a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Recurenta invocă faptul că însăşi Legea nr. 10/2001 trebuia înlăturată, prevalentă având dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în temeiul căreia statul român putea fi obligat în mod direct la despăgubiri către reclamantă, ca urmare a încălcării dreptului său de proprietate.
Sub acest aspect, înalta Curte observă că aplicarea prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului direct în dreptul intern poate avea loc numai atunci când prevederile legii interne aduc atingere unuia dintre drepturile protejate de această Convenţie. Insă recurenta nu invocă o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci nefuncţionarea Fondului Proprietatea pentru a asigura punerea în executare a dispoziţiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă faza executării face parte din noţiunea de „proces civil", nu se poate reţine existenţa unui articol din cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să fie considerat contrar Convenţiei şi să determine aplicarea cu prioritate a acestei Convenţii, astfel încât nici sub acest aspect nu se poate considera că aplicarea Legii nr. 10/2001 determină o motivare străină de natura cauzei.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte îl apreciază ca nefiind aplicabil în cauză.
Recurenta invocă încălcarea principiului disponibilităţii cu privire la temeiul juridic ales de reclamantă, critică apreciată de înalta Curte ca nefondată, pentru argumentele expuse anterior, în considerentele privind motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
De asemenea, consideră că au fost încălcate prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi că nu s-a ţinut cont de dezlegările date de înalta Curte prin decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Potrivit susţinerilor recurentei, acordarea de despăgubiri de către prima instanţă de fond nu s-a realizat în afara legii, ci în temeiul art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, potrivit statuărilor înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia în interesul legi nr. 33/2008, care a precizat că, atunci când există contradicţii între legea internă şi Convenţiei, se aplică cu prioritate Convenţia.
Sub acest aspect, prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 27/2011, s-a arătat că judecătorul naţional nu poate înlătura Legea nr. 10/2001 sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.
„În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. (..) Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. (..) nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României (..) controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, conform principiilor consacrate de Convenţie".
Întemeindu-se pe această motivare, în decizia în recurs în interesul legii nr. 27/2011, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus că „Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile".
Situaţia de fapt din prezenta cauză, prin care se urmăreşte obţinerea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv printr-o acţiune directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. şi al art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, este identică cu cea de-a doua ipoteză analizată în cadrul recursului în interesul legii, motiv pentru care dispozitivul şi considerentele care susţin soluţia pronunţată în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţă şi impun respingerea prezentului recurs, iar criticilor din recurs li se va răspunde în raport de considerentele avute în vedere de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în menţionata decizie în interesul legii.
Astfel, în ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol la CEDO, constând în neluarea măsurilor necesare pentru adoptarea unei legislaţii coerente care să asigure plata efectivă a despăgubirilor acordate, care produc un prejudiciu pe care statul român trebuie să îl acopere în mod direct, cât şi a art. 6 al aceleiaşi Convenţii, motivată de faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen limită pentru finalizarea acestei proceduri, în decizia pronunţată în recurs în interesul legii, înalta Curte a apreciat că „C.E.D.O. nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional", şi că verificarea de convenţionalitate a sistemului naţional existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizată de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, ocazie cu care nu s-a constatat o încălcare a acestor drepturi, ci s-a stabilit în sarcina statului român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, conform principiilor consacrate de Convenţie.
O astfel de lege a fost adoptată în prezent, Legea nr. 165/2013, urmând a fi pusă în aplicare de către recurentă pentru valorificarea dreptului său.
Pentru aceste argumente, înalta Curte consideră că motivele de recurs invocate nu sunt incidente în cauză şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva deciziei nr. 83 din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 603/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 607/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
