ICCJ. Decizia nr. 607/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 607/2013

Dosar nr. 14755/3/2011

Şedinţa publică din 8 februarie 2013

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. 9040/300/2010 reclamanţii T.C. şi T.B.E. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul, în baza art. 50 alin. (2) şi 50¹ din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, la plata preţului de piaţă pentru apartamentul 2 situat în Bucureşti, bd. Pache Protopescu şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanţii au arătat că, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18 aprilie 1997, au dobândit proprietatea asupra apartamentului 2 situat în Bucureşti, bd. Pache Protopescu, în baza Legii nr. 112/1995.

Foştii proprietari au solicitat nulitatea absolută a acestui contract, iar prin sentinţa civilă nr. 722/2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat prescris dreptul la acţiune al acestora.

Au mai arătat reclamanţii că, ulterior, foştii proprietari au formulat acţiune în revendicare care a făcut obiectul dosarului nr. 8247/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, iar prin sentinţa civilă nr. 10884/2008 pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti, modificată prin decizia civilă nr. 946A din 07 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă, acţiunea în revendicare a fost admisă iar pârâţii (reclamanţii din prezenta cauză) au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul foştilor proprietari.

La data de 03 noiembrie 2010 reclamanţii şi-au modificat acţiunea în sensul că au solicitat să se judece cu Ministerul Finanţelor Publice.

Acest pârât nu a depus întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 1956 din 16 februarie 2011, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti – Secţia Civilă, în dosarul nr. 9040/300/2010, s-a admis excepţia de necompetenţă materială şi a fost declinată soluţionarea cauzei privind pe reclamanţii T.C. şi T.B.E. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia Civilă.

Cauza a fost înregistrată, în fond, la data de 24 februarie 2011, pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a Civilă, sub nr. 14755/3/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 1585 din 27 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă a admis acţiunea, aşa cum a fost modificată, formulată de reclamanţii T.C. şi T.B.E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantelor suma de 28.557.722 lei (ROL) reactualizată reprezentând preţul plătit de reclamanţi.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin decizia civilă nr. 946/A din 07 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă a fost admis apelul declarat de S.G.A. şi A.V.G.A. împotriva sentinţei civile nr. 10884 din 16 decembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în contradictoriu cu reclamanţii din prezenta cauză şi a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că, a fost admisă acţiunea formulată de S.G.A. şi A.V.G.A. şi obligaţi reclamanţii de azi, T.C. şi T.B.E., să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, B-dul Pache Protopopescu, compus din vestibul, hol, trei camere, coridor, baie, wc, cămară, bucătărie, două balcoane, boxă subsol. Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate referitoare la excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Tribunalul a constatat că art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vizează exclusiv situaţia acelor contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, reţinând totodată, o reglementare defectuoasă a normei menţionate, apreciind că, în realitate s-a avut în vedere situaţia în care, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, foştii chiriaşi proprietari au fost obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie foştilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor.

S-a apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 50 alin. (1¹) din Legea nr. 10/2001, întrucât, prin decizia nr. 946/A din 07 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 309 din 08 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a reţinut eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare.

Faţă de aceste considerente, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate de reclamanţi, (atât art. 50 alin. (2) şi (3) cât şi art. 50¹ Legea nr. 10/2001) tribunalul a admis acţiunea aşa cum a fost modificată sub aspectul laturii procesual pasive, şi a obligat pârâtul la plata preţului actualizat al imobilului din litigiu.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii şi pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 174A din 12 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul către reclamanţi la plata sumei de 651.171 lei, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului; a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva aceleiaşi sentinţe; a respins cererea reclamanţilor având ca obiect cheltuieli de judecată, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de apel al pârâtului vizând încălcarea principiului disponibilităţii procesului civil, instanţa de apel a constatat că, în speţă, reclamanţii prin cererea introductivă au învestit prima instanţă cu o acţiune civilă în pretenţii solicitând obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata preţului de piaţă al apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti, în condiţiile stabilite prin art. 50¹, art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Ulterior, la data de 03 noiembrie 2010, la prima zi de înfăţişare, cu respectarea prevederilor înscrise în art. 132 alin. (1) C. proc. civ., reclamanţii şi-au precizat cererea menţionând că înţeleg ca acţiunea lor să fie soluţionată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Câtă vreme, în apel, nu s-a criticat actul procesual prin care instanţa de fond a luat act de modificarea cadrului procesual subiectiv, invocându-se depăşirea limitelor învestirii instanţei de fond cu analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar o atare analiză nu s-a regăsit în cuprinsul considerentelor sentinţei care face obiectul apelului, critica cu acest obiect apare ca vădit nefondată, instanţa de fond analizând cauza în raport de cadrul procesual stabilit prin cererea modificatoare cu respectarea întocmai a normelor care consacră principiul disponibilităţii.

Pe de altă parte, împrejurarea că, soluţionând această acţiune modificată, instanţa de fond a admis cererea reclamanţilor, dispunând obligarea pârâtului la plata sumei de 2855,7722 lei - preţ plătit de reclamanţi la momentul încheierii contractului în baza Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul anterior menţionat, reactualizat, nu echivalează cu nerespectarea principiului anterior menţionat.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că scopul urmărit de reclamanţi prin formularea acestei acţiuni a fost dezdăunarea lor pentru prejudiciul suferit ca efect al deposedării de apartamentul cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, fără ca titlul acestora să fie anulat, fiind evident că, aceste pretenţii includ şi preţul achitat în temeiul contractului, prevederile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, această normă cu caracter special fiind o aplicaţie cu caracter particular a normelor cu caracter general care guvernează materia evicţiunii, cuprinse în art. 1341 -1344 C. civ.

În consecinţă, împrejurarea că aceştia au evaluat prejudiciul suferit ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar deposedat abuziv de stat împotriva lor, solicitând dezdăunarea lor cu preţul de piaţă al imobilului, nu era de natură să conducă la concluzia că instanţa de fond astfel sesizată, nu avea posibilitatea de a analiza acest petit şi în urma constatării că titularii acţiunii sunt îndreptăţiţi la a solicita doar restituirea preţului actualizat, să admită în parte pretenţiile reclamanţilor.

În acelaşi sens, instanţa de apel a apreciat că un act juridic trebuie interpretat în sensul în care acesta produce efecte juridice, iar nu în acela în care nu produce niciunul, principiu de interpretare a convenţiilor civile consacrat prin dispoziţiile art. 978 C. civ. (regulă ce se regăseşte şi în dispoziţiile art. 1268 alin. (3) din Noul C. civ.), pe deplin aplicabil şi în dreptul procesual civil.

Ca atare, aprecierea instanţei de fond în sensul că textul din legea specială - art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 - nu îşi verifică cerinţele de aplicabilitate în cauză, nu determină în mod obligatoriu constatarea că cererea reclamanţilor nu putea fi satisfăcută în parte (în limitele restituirii preţului actualizat).

În ceea ce priveşte motivul de apel vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului în acţiunea promovată de către reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că una dintre condiţiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acţiona şi în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea. Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală activă) şi, pe de altă parte, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitatea procesuală pasivă).

Raportat la criticile concrete formulate, instanţa de apel a apreciat că într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de răspundere pentru evicţiune revine vânzătorului (art. 1336-1337 C. civ.), care în speţă este Municipiul Bucureşti.

Cu toate acestea, în speţă, instanţa de apel a considerat că trebuie avută în vedere situaţia specială pe care o au contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare, o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Aceasta a fost raţiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, dar şi a preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Astfel, legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor publice rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legii) din această normă specială.

În acelaşi sens, instanţa de apel a apreciat că prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care în astfel de situaţii, este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun, reprezentat de Codul civil, privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune, respectiv normele de drept care reglementează repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Codului civil în materie de garanţie pentru evicţiune şi a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se reţine că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat, este pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Asa fiind, în mod corect prima instanţă a apreciat că în speţă sunt incidente prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009 – în vigoare la data introducerii acţiunii, norme care au şi caracter procesual.

Ca atare, criticile pârâtului referitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive în cauză, au fost respinse ca nefondate.

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că, menţinându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (2¹), şi introducându-se art. 50¹, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

Deşi instanţa de fond s-a raportat la considerentele deciziei civile nr. 946A din 07 octombrie 2009, reţinând că prin această hotărâre s-ar fi analizat cu putere de lucru judecat respectarea cerinţelor impuse de Legea nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare între reclamanţi cu Primăria Municipiului Bucureşti, nu se poate face abstracţie de împrejurarea că această decizie a făcut obiectul controlului de legalitate în cadrul recursului.

Or, verificând considerentele acestei ultime hotărâri judecătoreşti se constată că, instanţa de recurs a statuat că reclamanţii,,au un bun în sensul Convenţiei”, o atare concluzie fiind desprinsă tocmai din împrejurarea că ei deţin imobilul în temeiul unui titlu neanulat şi au obţinut o ,,hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a respins acţiunea promovată împotriva lor având ca obiect anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995”.

În consecinţă, prin decizia nr. 309 din 08 martie 2010, instanţa de recurs, a înlăturat implicit acele considerente din decizia nr. 946A/2009 Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV- A civilă, care conchideau că „contractul de vânzare cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al reclamanţilor din cauza de faţă, nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995”, astfel că în această privinţă nu se poate reţine existenţa puterii de lucru judecat a acestor statuări.

În cauză, reclamanţii sunt în posesia unui titlu valabil, deci, a unui "bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

În consecinţă, în raport de această situaţie de fapt, instanţa de apel a apreciat că în mod greşit tribunalul a apreciat ca nefondată cererea reclamanţilor întemeiată pe prevederile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, având ca obiect obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă al imobilului de care au fost deposedaţi ca efect al admiterii acţiunii în revendicare formulată împotriva lor.

Cu referire la acest aspect, instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credinţă, constituit în baza legii nr. 112/1995, este protejat de art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În speţă dedusă judecăţii, nu există nici o statuare a instanţelor naţionale, intrată în putere de lucru judecat în sensul că reclamanţii nu ar fi fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi că această atitudine ar fi condus la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu eludarea unor norme din Legea nr. 112/1995, ci, s-a stabilit, în mod irevocabil, că analiza nulităţii contractului încheiată de aceştia cu Primăria Municipiului Bucureşti, nu poate fi realizată ca efect al intervenirii prescripţiei dreptului la acţiunea reglementată de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Or, şi în raport de această jurisprudenţă, în condiţiile în care pe de o parte, desfiinţarea contractului reclamanţilor nu s-a putut dispune în condiţiile operării prescripţiei extinctive reglementate de art. 45 din Legea nr. 10/2001, iar prezumţia legală de bună credinţă a acestora nu a fost răsturnată, iar pe de altă parte aceştia au fost obligaţi la lăsarea în deplină proprietate şi folosinţă a imobilului, în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în favoarea reclamanţilor se impunea acordarea preţului de circulaţie al imobilului de care aceştia au fost evinşi, valoare care, potrivit expertizei realizate în prima fază procesuală şi necontestată de pârât, este de 651.171 lei.

Împotriva deciziei nr. 174A din 12 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze de minori şi de familie, a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, prevalându-se de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâtul a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, arătând că deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, iar această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului pentru imobilul în cauză la preţul de circulaţie.

Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.

Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, şi anume aceste contracte să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Or, în speţa dedusă judecăţii, dispoziţiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile întrucât în cauză nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare amintit mai sus între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin mandatar SC F. SA.

Nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă este necesară întrunirea cumulativă a două condiţii, şi anume: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Având în vedere că în acest moment nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 18 aprilie 1997 încheiat de reclamanţi cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC F. SA, nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.

În subsidiar, recurentul pârât a arătat că hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ceea ce priveşte obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului, fără a avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres şi limitativ situaţiile în care pârâtul poate fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de către chiriaşi.

Pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie întrunite, aşa cum a arătat mai sus, cumulativ două condiţii şi anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege este ca aceste contracte să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Dispoziţiile art. 50¹ fac vorbire despre „contractele ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”, însă acest text de lege are în vedere atunci când reglementează plata preţului de piaţă de existenţa unei hotărâri în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

În caz contrar legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 50¹ condiţiile pe care reclamanţii trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea preţului la valoarea de circulaţie.

Or, în speţă, niciuna din condiţiile impuse de lege nu sunt respectate, întrucât prin decizia civilă nr. 946A din 07 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă s-a reţinut că „Legea nr. 112/1995 permite doar înstrăinarea bunurilor dobândite cu titlu valabil de către stat, or în speţă apartamentul vândut intimaţilor pârâţi (reclamanţi în prezenta cauză) a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel că s-a vândut bunul altuia, fiind încălcate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, prin decizia nr. 309 din 08 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a III-a civilă s-au menţinut cele arătate mai sus prin decizia nr. 946A/2009 a Tribunalului Bucureşti, prin respingerea recursului declarat de T.C. şi T.B.E.

Din cele reţinute de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a civilă prin decizia civilă nr. 946A din 07 octombrie 2009 rezultă fără putinţă de tăgadă că ambele părţi contractante au fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, a fost de rea credinţă, întrucât a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 18 aprilie 1997, deşi imobilul fusese preluat fără titlu valabil, procedând la vânzarea bunului altuia.

De asemenea, şi reclamanţii au fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât printr-o simplă verificare a Decretului nr. 92/1950 ar fi putut să identifice persoanele de la care a fost preluat imobilul pe care doreau să-l cumpere.

Având în vedere că reclamanţii îşi invocă propria turpitudine şi anume încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a putea obţine recunoaşterea unui drept ceea ce nu este admisibil, aceştia nu pot beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege, recurentul pârât arată că deposedarea reclamanţilor de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare din 18 aprilie 1997 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Drept urmare, este inadmisibilă obligarea Ministerului Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă în cuantum de 657.171 lei, în condiţiile în care reclamanţii au achitat pentru imobilul în litigiu suma de 28.557.772 ROL, cu mult sub valoarea solicitată prin acţiune şi acordată de instanţa de apel.

În faza procesuală a recursului, la 12 iulie 2012, recurenţii reclamanţi T.C. şi T.B.E. au formulat cerere de preschimbare a termenului de judecată la o dată mai apropiată, iar prin încheierea din camera de consiliu din 21 septembrie 2012 aceasta a fost respinsă.

Analizând recursul prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele ce se succed:

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (2), (2¹) şi (3) din Legea nr. 10/2001 „cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Potrivit art. 50¹ din aceeaşi lege „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză”.

În raport de acest context legislativ, s-a apreciat corect că reclamanţii se regăsesc în situaţia reglementată de dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare perfectat cu respectarea Legii nr. 112/1995, a fost desfiinţat ulterior printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă - decizia civilă nr. 946A din 07 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV a Civilă - ipoteză ce le conferă acestora dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.

Normele generale cuprinse în Codul civil referitoare la materia evicţiunii consumate - art. 1337 şi următoarele C. civ. - se completează cu cele speciale reprezentate de prevederile art. 50 şi art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

Sub un prim aspect contestat, în mod corect s-a reţinut că sintagma „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile” nu poate fi asimilată ipotezei în care aceste contractele au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ci are în vedere situaţia în care cumpărătorul a fost evins de dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În cauză, sunt întrunite ambele condiţii impuse de lege, atât cea privind desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, conform celor expuse anterior, cât şi cea referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de vreme ce prin decizia civilă nr. 946A din 07 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă nu s-a statuat contrariul, întrucât, în contra susţinerilor recurentului pârât, prin decizia nr. 309 din 08 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, definitivă şi irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, în sens contrar deciziei nr. 946A din 07 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, pronunţată în aceeaşi cauză, în apel, că şi „pârâţii (reclamanţi în prezenta cauză) deţin o hotărâre judecătorească irevocabilă (sentinţa civilă nr. 722 din 12 septembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă) prin care s-a respins cererea adevăraţilor proprietari ai imobilului având ca obiect constatarea contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor (reclamanţi în prezenta cauză), în considerarea termenului general de prescripţie, prevăzut de art. 46 din Legea nr. 10/2001”, iar o astfel de hotărâre judecătorească reprezintă un „bun” în sensul Convenţiei, care se bucură de protecţia articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Prin urmare, la acest moment nu poate fi reluată dezbaterea asupra respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, astfel cum recurentul pârât pretinde prin motivele de recurs, întrucât prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a fost respinsă ca prescrisă cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare.

Chiar dacă Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte în litigiul soluţionat irevocabil prin sentinţa civilă nr. 722 din 12 septembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă (ceea ce ar putea genera susţinerea inopozabilităţii acesteia), astfel cum deja s-a arătat, în această evicţiune specială, prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se instituie o subrogaţie legală a persoanei debitorului obligat la restituirea preţului de piaţă de la Municipiul Bucureşti – vânzător, la Ministerul Finanţelor Publice. Ca atare, această normă îl plasează pe recurent în categoria avânzilor cauză în raport cu hotărârea judecătorească prin care s-a confirmat valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, ce se bucură de puterea lucrului judecat.

De asemenea, din textul de lege sus citat rezultă şi faptul că buna sau reaua-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nu are nici o relevanţă juridică sub aspectul recunoaşterii dreptului acestora la restituirea preţului de piaţă al imobilelor.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă, dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare şi la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului plătit, respectiv „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Dispoziţiile legale menţionate anterior constituie temeiul validării argumentului instanţei fondului, conform căruia legiuitorul a instituit în mod explicit persoana căreia îi incumbă obligaţia de restituire a preţului de piaţă al imobilului, altul decât vânzătorul, şi anume Ministerul Finanţelor Publice.

Aceste dispoziţii legale au caracterul unor dispoziţii speciale ce se aplică cu prioritate în raport de dispoziţiile dreptului comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant, independent de faptul că pârâtul Ministrul Finanţelor Publice nu a fost parte în contractul încheiat conform Legii nr. 112/1995 şi independent de lipsa culpei sale la încheierea contractului şi la desfiinţarea acestuia.

Acest text de lege este incident nu numai în situaţia în care contractul încheiat de foştii chiriaşi a fost anulat, ci şi în situaţia în care, în urma comparării de titluri, acesta a devenit ineficient. Sub acest aspect s-a reţinut corect că norma juridică nu face referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desfiinţarea” lor, ceea ce include orice situaţie care le lipseşte de efecte juridice.

La interpretarea gramaticală s-a adăugat, în raţionamentul instanţelor fondului, argumentul de analogie.

Astfel, nu există nicio raţiune care să justifice o diferenţă de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat, dar a devenit ineficient în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun.

Din perspectivă convenţională, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauza Raicu contra României - a consacrat principiul unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând, totodată, că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensaţia plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului.

În cadrul aceleiaşi decizii s-a analizat de către instanţa de contencios european dacă privarea chiriaşului-cumpărător de bunul său a răspuns criteriului de proporţionalitate, reţinându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acţiune în restituirea preţului actualizat, ci legislaţia ar trebui să acorde dreptul persoanelor care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă la o compensaţie reprezentând diferenţa dintre preţul actualizat şi valoarea bunului.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 174-A din 12 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 604/2013. Civil. Pretenţii. Daune...		ICCJ. Decizia nr. 612/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 603/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 604/2013. Civil. Pretenţii. Daune cominatorii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 612/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs