ICCJ. Decizia nr. 612/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizie nr. 612/2013
Dosar nr. 1354/59/2010
Şedinţa publică din 8 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Timişoara sub nr. 3909.2/325/2006 reclamanţii municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al municipiului Timişoara au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce va pronunţa, să constate că între IIS T.M. Timişoara şi întreprinderea de Locuinţe si Localuri Timişoara s-a efectuat un schimb în sensul că IIS T.M. Timişoara a dat în schimb imobilul situat în Timişoara, iar întreprinderea de Locuinţe şi Localuri Timişoara a dat în schimb imobilul situat în Timişoara, să se dispună înscrierea în cartea funciară 16205 Timişoara, nr. top. 16205 Timişoara nr. top 6090/2 a dreptului de administrare al statului român prin întreprinderea de Locuinţe şi Localuri Timişoara asupra imobilului situat în Timişoara.
În cauză au formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor intervenienţii P.A., P.A., P.V., T., S.Z., B.B.I., C.V., G.B.C. si G.B.C.
Obiectul cererii de chemare în judecată a fost ulterior precizat, solicitându-se să se constate că statul român este proprietarul imobilului din str. Chopin Timişoara, să se constate existenţa unui contract de schimb între IIS T.M. Timişoara şi întreprinderea de Locuinţe si Localuri Timişoara şi să se dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de administrare al statului român prin întreprinderea de Locuinţe si Localuri Timişoara.
Întru-un prim ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare în primă instanţă, pentru neanalizarea precizării de acţiune care a fost calificată drept o adevărată acţiune în revendicare,
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 2182 din 20 septembrie 2010 Tribunalul Timiş a respins acţiunea precizată, soluţie menţinută în apel prin decizia civilă nr. 936 din 9 iunie 2011, în care Curtea de Apel Timişoara - Secţia civilă a respins apelurile declarate de reclamanţii municipiul Timişoara, prin Primar şi Consiliul Local al municipiului Timişoara şi de intervenienţii P.A., P.A., P.V., S.Z., B.B.I., C.V., G.B.C. şi G.B.C.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii-apelanţi, prin precizarea de acţiune din data de 26 octombrie 2010 formulată în dosar, au solicitat să se constate că statul român este proprietarul imobilului situat în Timişoara str. Chopin, asupra căruia s-a realizat un schimb.
Aceasta înseamnă că reclamanţii apelanţi au formulat un petit de revendicare, aşa cum susţin în motivele de apel, petit analizat de prima instanţă şi respins de către aceasta, prin motivarea existentă la fila 59 dosar tribunal.
Cererea reclamanţilor a fost respinsă în mod întemeiat deoarece, din extrasul de CF 16205 Timişoara cu nr. top. 6080/2, rezultă că imobilul situat în Timişoara, str. Chopin se află în proprietatea pârâtei SC C. SA Timişoara, în urma cumpărării de către aceasta a întregului pachet de acţiuni deţinut de F.P.S. la fosta SC P.B. SA Timişoara, succesoarea întreprinderii de Stat Industria Română de Piele.
Din aceleaşi evidenţe de carte funciară, această ultimă întreprindere de stat a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat mai sus, în temeiul unui contract de donaţie autentificat prin încheierea nr. 8252 din 4 august 1961, la notariatul de Stat al Regiunii Banat.
Din extrasul de CF 1724 Timişoara rezultă că imobilul situat în str. Grozescu se află tot în patrimoniul pârâtei SC C. SA, deoarece SC I.R.P. SA l-a apropriat, cu titlu de cumpărare.
Reclamantul municipiul Timişoara a mai fost parte în dosarul nr. 13344/2003 al Judecătoriei Timişoara, unde s-a reţinut irevocabil că nu putea fi recunoscut un drept de administrare în temeiul Ordinului nr. 74/1969 în favoarea ILLT Timişoara, deoarece nu au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare la acel moment, respectiv acordul Ministerului Gospodăriei Comunale.
Fiind evidente titlurile de proprietate înscrise în cartea funciară precum şi titularii dreptului real de proprietate, nu s-a reţinut ca izvor al dreptului de proprietate al reclamanţilor împrejurarea că locatarii din imobilul situat în Timişoara str. Grozescu au fost mutaţi în imobilul din Timişoara str. Chopin, chiar dacă această împrejurare s-ar fi produs în realitate.
În aceste condiţii prima instanţă a examinat şi a dat un răspuns argumentat petitului privind revendicarea, solicitat de reclamanţi, reţinând în esenţă că aceştia nu deţin un titlu de proprietate care să justifice petitul din acţiune.
De asemenea, s-a răspuns şi criticilor reiterate de intervenienţi în apelul lor în sensul că schimbul despre care se face vorbire nu a fost unul valabil şi nu poate constitui izvor al dreptului de proprietate.
De altfel apelanţii, atât reclamanţii cât şi intervenienţii, nu au dezvoltat şi nu au adus argumente cu privire la izvorul dreptului de proprietate invocat, limitându-se a susţine că în anul 1969 ar fi avut loc un schimb, că locatarii din cele două imobile ar fi fost mutaţi, însă nu explică existenţa actului de donaţie şi faptul că acesta a vizat în mod direct transmiterea dreptului de proprietate către fosta întreprindere de Stat Industria Română de Piele, iar, de aici, pe baza succesiunii juridice de acte civile şi în temeiul legii speciale, dreptul de proprietate s-a localizat în patrimoniul SC C. SA.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii municipiul Timişoara, prin Primar şi Consiliul Local al municipiului Timişoara şi intervenienţii P.A., P.A., P.V., S.Z., B.B.I., C.V., G.B.C. şi G.B.C., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului formulat, reclamanţii municipiul Timişoara, prin Primar şi Consiliul Local al municipiului Timişoara consideră că în mod nelegal instanţa de fond cât şi instanţa de apel au respins cererea de chemare în judecată omiţând să se pronunţe cu privire la toate capetele de cerere.
Deşi municipiul Timişoara a timbrat la valoare capătul de cerere privind acţiunea în revendicare, totuşi prima instanţă nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind acţiunea în revendicare, nemotivând respingerea acestui capăt de cerere.
Recurenţii au depus declaraţiile notariale ale foştilor conducători ai pârâtei care ştiau de efectuarea acestui schimb şi din acestea rezultă că pârâta a primit în schimb imobilul situat în Timişoara, str. Grozescu.
Prin adresa nr. 8557/D din 22 noiembrie 1968 a Ministerului Industriei Uşoare se comunică către IIS T.M. Timişoara că ministerul este de acord cu transferul imobilului situat în Timişoara, Str. Chopin, astfel că există acordul prin care cele două imobile au fost schimbate între antecesoarea recurenţilor şi antecesoarea pârâtei.
De asemenea, din adresa nr. 8557/D din 22 noiembrie 1968 a Ministerului Industriei Uşoare, din adresa nr. 84743/VI din 24 noiembrie 1967 a Sfatului Popular al Oraşului Timişoara precum şi din adresa din 18 iulie 2006 a Direcţiei patrimoniu din cadrul Primăriei municipiului Timişoara reiese faptul că locatarii din imobilul situat în Timişoara, str. Grozescu au fost mutaţi în imobilul situat în Timişoara, str. Chopin astfel că este fără putinţă de tăgadă că acel schimb s-a efectuat şi în fapt şi în drept.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, intervenienţii P.A., P.A., P.V., S.Z., B.B.l., C.V., G.B.C. şi G.B.C. au arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere toate înscrisurile depuse în dosarul cauzei, iar cele avute în vedere au fost interpretate în mod greşit, ignorându-se faptul că este contestată de către reclamante împrejurarea că SC C. SA Timişoara este proprietară, deşi este înscrisă în C.F. nr. 16205 Timişoara, cu nr. topo 6080/2.
Instanţa de apel reţine, în mod greşit, că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Timişoara, str. Chopin, a fost transmis pârâtei SC C. SA Timişoara, în urma cumpărării pachetului de acţiuni deţinut de F.P.S. la fosta SC P.B. SA Timişoara, ca succesoare a întreprinderii de Stat Industria Română de Piele, deoarece acest imobil nu s-a mai aflat în administrarea fostei întreprinderi de stat din anul 1969, de când s-a făcut schimbul, iar în baza Legii nr. 15/1990 şi a Legii nr. 31/1990 nu puteau deveni proprietatea societăţii comerciale nou înfiinţate decât bunurile aflate în patrimoniul său, statul fiind singurul proprietar până la Revoluţia din 1989 (în baza Constituţiei R.S.R. din anul 1965).
Instanţa de apel nu a sesizat faptul că pârâta SC C. SA Timişoara a devenit proprietară a acestui imobil în baza unei simple adrese către Biroul de Carte Funciară, în sensul că firma şi-a schimbat denumirea, fără a avea în vedere faptul că, la proprietar, figura întreprinderea de Stat Industria Română de Piele din Timişoara, imobil ce a făcut obiectul privatizării nefiind în patrimoniul acestei întreprinderi la data transformării acesteia în societate comercială de stat.
Prin urmare, acest imobil nu a făcut obiectul privatizării şi, printr-o manevră nelegală, a ajuns să fie intabulată SC C. SA Timişoara, ca proprietară.
Instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, reţin în mod greşit autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1578/2004 a Judecătoriei Timişoara, unde s-a apreciat că nu poate fi recunoscut un drept de administrare, în temeiul Ordinului nr. 74/1969, în favoarea I.L.L. Timişoara, nefiind respectate dispoziţiile legale în vigoare la el moment, respectiv acordul Ministerului Gospodăririi Comunale, întrucât obiectul dosarului de faţă este diferit.
Mai mult, dacă se interpretează în mod corect Ordinul nr. 74/1969, acesta este legal şi au fost îndeplinite cerinţele stabilite în acest ordin, făcându-se predarea imobilului în termenul stabilit, ca singură condiţie.
Instanţa de apel porneşte simplist de la faptul înscrierii actuale ca proprietar în cartea funciară, fără a se analiza cum s-a ajuns ca pârâta să fie menţionată ca proprietară tabulară, or reclamanţii au solicitat să se constate că ei sunt proprietarii imobilului în litigiu şi nu pârâta.
În mod greşit a considerat instanţa de apel că schimbul nu a fost valabil şi că nu poate constitui izvor al dreptului de proprietate al statului român, din moment ce, înainte de Revoluţia din 1989, toate întreprinderile de stat au fost proprietatea statului român, inclusiv toate bunurile acestora, iar după Revoluţie, Legea nr. 15/1990 a prevăzut în mod expres că singura condiţie, pentru ca o societate comercială cu capital de stat să devină proprietară asupra bunurilor pe care le foloseşte, este aceea ca acestea să figureze în inventarul fostei întreprinderi de stat la data transformării acesteia.
În faza procesuală a recursului au fost depuse la dosar înscrisuri noi privind dovedirea continuităţii societăţii întreprinderea de Stat Industria Română de Piele, denumită în prezent SC C. SA, şi a fost invocată de către intimată excepţia nulităţii ambelor recursuri pe motiv că argumentele menţionate în cuprinsul lor nu se încadrează în art. 304 C. proc. civ.
Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursurilor datorită caracterului său peremptoriu, înalta Curte constată că este nefondată întrucât recursul declarat de municipiul Timişoara şi de Consiliul Local al municipiului Timişoara se încadrează în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., fiind invocată nemotivarea soluţionării cererii de revendicare, pe când recursul intervenienţilor poate fi încadrat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece priveşte aspecte de nelegalitate legate de dovedirea dreptului de proprietate al statului român, de inexistenţa autorităţii de lucru judecat, de valabilitatea realizării schimbului de imobile.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, astfel cum au fost încadrate în motivele de recurs, înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la recursul declarat de reclamanţi, înalta Curte constată că, faţă de petitul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat, instanţa de apel a făcut o analiză completă, constatând că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, din str. Chopin Timişoara, se află în patrimoniul pârâtei, care deţine în proprietate şi celălalt imobil cu privire la care se invocă existenţa unui contract de schimb, respectiv imobilul din str. Grozescu Timişoara, iar reclamanţii nu au dovedit că deţin un drept de proprietate asupra imobilului din str. Chopin Timişoara, care să permită realizarea unei comparaţii între titlurile de proprietate, specifică acţiunii în revendicare, deci nu îşi dovedesc îndreptăţirea pentru admiterea unei astfel de acţiuni.
Prin urmare, nu se poate susţine că nu s-a răspuns capătului de cerere privind acţiunea în revendicare, cu atât mai mult cu cât un astfel de capăt de cerere nu este formulat explicit, însă se poate aprecia că cele trei capete de cerere tind la o finalitate asemănătoare, respectiv la stabilirea şi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, din str. Chopin nr. 1 Timişoara, în favoarea statului român, iar, ca urmare a recunoaşterii perfectării unui schimb de imobile între societăţile autoare ale părţilor în litigiu, reclamanţii doresc să li se recunoască un drept de administrare asupra acestui imobil care să fie înscris în cartea funciară în favoarea lor.
Recurenţii critică decizia din apel şi în ceea ce priveşte greşita apreciere privind inexistenţa schimbului cu privire la imobilele amintite, în condiţiile în care, prin înscrisurile administrate în cauză s-ar fi făcut dovada suplinirii acordului de voinţă necesar schimbului, cât şi a realizării în fapt a acestui schimb prin mutarea efectivă a locatarilor în imobilul din str. Chopin.
Sub acest aspect, înalta Curte constată existenţa sentinţei civile nr. 1578/2004 a Judecătoriei Timişoara, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 487/2006 a Curţii de Apel Timişoara prin care, analizându-se cererea de intabulare a unui drept drept de administrare asupra imobilului din str. Chopin, drept dobândit prin Decretul nr. 409/1955, instanţa a respins cererea cu motivarea că transferul dreptului de folosinţă către Primăria şi Consiliul Local Timişoara nu a operat pentru că nu a fost respectat art. 3 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 409/1955, neexistând acordul Ministerului Gospodăriei Comunale, iar titlul în baza căruia SC C. SA Timişoara a devenit proprietar nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească.
Prin urmare, s-a stabilit pe cale judecătorească nerealizarea transferului dreptului de administrare întemeiat pe Ordinul nr. 74/1969, cu privire la imobilele din prezentul litigiu.
Înscrisurile invocate de către recurenţi pentru dovedirea valabilităţii schimbului (adresa nr. 8557/D/1968 a Ministerului Industriei Uşoare, declaraţiile notariale ale foştilor conducători ale unităţilor care trebuiau să încuviinţeze schimbul) au fost considerate implicit ca fiind neconcludente de către instanţa de apel întrucât dreptul de proprietate al imobilului din str. Chopin Timişoara este dovedit ca aparţinând pârâtei SC C. SA, atât prin înscrierea sa în cartea funciară, în temeiul contractului de donaţie şi a dovedirii calităţii sale de succesor a donatarei, întreprinderea de Stat Industria Română de Piele Timiş, astfel cum s-a dovedit prin înscrisurile depuse în recurs, cât şi în temeiul sentinţei civile nr. 1578/2004 a Judecătoriei Timişoara, devenită irevocabilă şi a sentinţei civile nr. 9683/2003 a Judecătoriei Timişoara în care s-a reţinut că dreptul de proprietate privată asupra acestui imobil aparţine SC C. SA.
Deşi cele două hotărâri judecătoreşti nu au autoritate de lucru judecat, deoarece părţile şi obiectul sunt diferite, acestea constată dreptul de proprietate al SC C. SA asupra imobilului din str. Chopin Timişoara, deci nasc o prezumţie de proprietate în favoarea acestei societăţi, care se coroborează cu înscrierea sa în cartea funciară în calitate de proprietar, prezumţie pe care reclamanţii nu au reuşit să o răstoarne prin dovedirea dreptului de proprietate al statului român, respectiv prin dreptul lor de administrare asupra acestui imobil, aşa cum se va demonstra în cele ce succed.
Analizând recursul declarat de intervenienţi, înalta Curte îl consideră nefondat pentru argumentele următoare:
Recurenţii invocă aspecte precum neanalizarea unor înscrisuri şi interpretarea greşită a probelor, care nu mai constituie motive de recurs odată cu abrogarea art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ. prin Legea nr. 219/2005, respectiv prin O.U.G. nr. 138/2000.
În ceea ce priveşte înscrierea greşită în cartea funciară a pârâtei întrucât s-a întemeiat pe o simplă adresă privind schimbarea denumirii societăţii de la care a preluat activul prin privatizare, deşi bunul nu s-ar mai fi aflat în patrimoniul acelei societăţi tocmai datorită existentei anterioare a unui schimb, înalta Curte constată că această critică nu poate fi primită întrucât prin Ordinul nr. 74/1969 nu s-a dispus un schimb de proprietate, ci un „transfer de administrare", iar acest transfer nu a operat, astfel cum s-a decis în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 1578/2004 a Judecătoriei Timişoara.
Cu privire la această sentinţă, înalta Curte observă că nu s-a reţinut autoritatea de lucru judecat, ci puterea de lucru judecat, adică dezlegarea dată asupra valabilităţii acestui transfer într-o altă cauză, care nu se mai poate pune în discuţie într-un alt dosar, întrucât prezumţia de lucru judecat înseamnă că ceea ce s-a rezolvat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu problema de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
Încercarea recurenţilor de a suplini cu probe noi, în calitate de terţi faţă de acel proces, lipsa acordului cerut de dispoziţiile art. 1 lit. b) şi art. 3 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 409/1955, rămâne fără efect câtă vreme dreptul de proprietate al pârâtei SC C. SA asupra imobilului din str. Chopin a fost constatat prin cele două hotărâri judecătoreşti menţionate anterior, în care s-a apreciat în mod irevocabil că proprietarul imobilului din str. Chopin este SC C. SA şi este înscris în cartea funciară în temeiul unui contract de donaţie care nu a fost desfiinţat.
Deşi recurenţii susţin că trebuia să se analizeze valabilitatea înscrierii pârâtei în cartea funciară, înalta Curte constată că instanţa nu a fost învestită în acest sens şi nici nu putea dispune rectificarea de carte funciară, cât timp titlul în temeiul căruia s-a realizat intabularea nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească, cerinţă impusă de art. 34 din Legea nr. 7/1996.
Reclamanţii susţin că titlul de proprietate al statului român este dovedit prin Constituţia României din anul 1965, întrucât anterior anului 1989 toate întreprinderile aparţineau statului român, însă acest aspect constituie o prezumţie care a fost răsturnată, întrucât donaţia a fost făcută de M.I. şi M. nu statului român, ci întreprinderii de Stat Industria Română de Piele Timişoara, astfel cum rezultă din contractul de donaţie, astfel încât statul român nu a avut niciodată un drept de proprietate asupra acestui imobil.
La rândul său, pârâta SC C. SA a dobândit imobilului de la întreprinderea de Stat Industria Română de Piele din Timişoara, în calitate de donatară, în urma privatizării, aspect care rezultă din înscrisurile depuse la dosar în faza procesuală a recursului.
Întrucât întotdeauna dreptul de proprietate a aparţinut întreprinderii de Stat Industria Română de Piele din Timişoara, iar prin Ordinul nr. 74/1969 această întreprindere nu a transmis un drept de administrare către întreprinderea de Locuinţe Timişoara, astfel cum s-a stabilit pe cale judecătorească, întreprinderea de Locuinţe Timişoara şi, ulterior, succesorii în drepturi ai acesteia, respectiv reclamanţii din prezenta cauză, nu au dobândit un drept de proprietate sau un drept de administrare asupra imobilului din str. Chopin, pe care să îl poată opune în mod valabil în prezenta acţiune.
De asemenea, aceştia nu au invocat vreun titlu translativ de proprietate în favoare statului român de la care să primească apoi prerogativa dreptului de administrare, motiv pentru care nici unul dintre cele trei petite ale cererii de chemare în judecată nu a fost dovedit.
Realizarea mutării locatarilor dintr-un imobil în altul constituie o împrejurare de fapt care nu face dovada unui drept de proprietate sau de administrare al reclamanţilor.
Astfel fiind, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii respingând apelurile, motiv pentru care, în considerarea celor expuse anterior, înalta Curte consideră ca legală decizia recurată, urmând a respinge ambele recursuri ca nefondate, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursurilor declarate de reclamanţii municipiul Timişoara, prin Primar şi Consiliul Local al municipiului Timişoara şi de intervenienţii P.A., P.A., P.V., S.Z., B.B.I., C.V., G.B.C. şi G.B.C., invocată de intimata SC C. SA.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii municipiul Timişoara, prin primar şi Consiliul Local al municipiului Timişoara şi de intervenienţii P.A., P.A., P.V., S.Z., B.B.I., C.V., G.B.C. şi G.B.C. împotriva deciziei nr. 936 din 9 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 607/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 647/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
