ICCJ. Decizia nr. 603/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizie nr. 603/2013
Dosar nr. 874/46/2009
Şedinţa publică din 8 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 noiembrie 2006, P.M. şi D.E. au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 6951/2006, emisă de Primarul Municipiului Piteşti şi au solicitat restituirea în natură a celor două apartamente situate în imobilul din str. Justiţiei Piteşti şi a terenului în suprafaţă de 344 mp.
În motivare, contestatorii au susţinut că prin dispoziţia menţionată s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului teren şi construcţii, situate în Piteşti, str. Justiţiei, propunându-se acordarea de despăgubiri băneşti deşi, prin sentinţa civilă nr. 1034/2006 a fost anulat actul de donaţie. în baza căruia imobilul a intrat în proprietatea statului.
Prin sentinţa nr. 228 din 02 iulie 2007, Tribunalul Argeş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Serviciului Public de Exploatare a Patrimoniului Municipiului Piteşti; a respins excepţia de tardivitate şi de inadmisibilitate a cererii formulate; a respins cererea precizată şi completată, formulată de reclamanţii: P.M. şi D.E., împotriva dispoziţiei nr. 6951 din 02 noiembrie 2006, emisă de Primăria Municipiului Piteşti şi de revendicare a imobilului, în contradictoriu cu intimaţii: Primarul Municipiului Piteşti, Oraşul Piteşti, Administraţia Domeniului Public Piteşti, Municipiul Piteşti prin Primar, Serviciul Public de Exploatare a Patrimoniului Municipiului Piteşti, P.E., Ş.D., Ş.A.C., ca nefondată.
Soluţia prime instanţe de fond a fost menţinută în apel, însă prin decizia civilă nr. 4772 din 8 aprilie 2009 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanţa de apel constatându-se că s-a reţinut greşit autoritate de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3907/2001 cu privire la ap. 2 ocupat de soţii Ş., care nu a făcut obiectul acelei cauze, care a privit numai ap. nr. 1. De asemenea, greşit a fost reţinută autoritatea de lucru judecat faţă de foştii proprietari, în calitate de terţi cărora nu li se poate opune autoritate de lucru judecat care are caracter de adevăr absolut numai între părţi conform art. 1200 alin. (4) şi art. 1202 alin. (2) C. civ. şi nu faţă de terţi, unde funcţionează o prezumţie relativă, susceptibilă de proba contrară.
De asemenea, s-a considerat că motivarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii este contradictorie: deşi s-a respins excepţia inadmisibilităţii, instanţa a motivat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, recuperarea imobilului trebuie să se realizeze doar conform procedurii speciale. Motivarea contradictorie a fost reţinută şi cu privire la asigurarea reparaţiei în raport de jurisprudenţa CEDO şi de autoritatea de lucru judecat, neprecizându-se în ce măsură principiul securităţii raporturilor juridice se opune restituirii în natură a imobilului, mai ales că a fost formulată şi cerere de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
Rejudecând cauza în apel prin decizia civilă nr. 90 din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorii P.M. şi D.E.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că în mod legal, cu privire la ap. 1, instanţele de fond şi de apel au considerat că există autoritatea de lucru judecat, între contestatori şi intimata P.E.
Prin sentinţa civilă nr. 3907 din 04 mai 2001, definitivă şi irevocabilă acţiunea formulată de reclamanţii - contestatori a fost respinsă, aceştia solicitând constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare încheiat în favoarea soţilor P.
Drept urmare, valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare, prin care soţii P. au devenit proprietarii unei părţi din construcţie, din terenul de sub construcţie şi cel aferent construcţiei nu mai pot fi analizate, stabilindu-se că aceştia au calitatea de proprietari.
De altfel, sentinţa amintită a fost atacată şi cu revizuire, în baza art. 322 pct. 9 C. proc. civ., iar prin decizia civilă nr. 836/R din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Braşov a fost respinsă cererea de revizuire, bazată pe existenţa Hotărârii CEDO din 19 iulie 2007.
Toţi intimaţii - pârâţi nu au fost părţi în litigiul soluţionat prin sentinţa nr. 2937 din 09 aprilie 1999 a Judecătoriei Piteşti, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului către foştii proprietari, astfel încât respectiva sentinţă nu a putut fi pusă în executare, deoarece, la data pronunţării acesteia, nu se mai afla în proprietatea Municipiului Piteşti, câtă vreme intimaţii cumpăraseră imobilul în litigiu.
Prin Hotărârea CEDO s-a statuat că Statul Român trebuie să restituie contestatorilor imobilul în 3 luni sau să plătească 175.000 euro, daune materiale, termenul de 3 luni pentru restituirea în natură fiind depăşit, urmând a se acorda indemnizaţia compensatorie.
Pe de altă parte, admiterea acţiunii în revendicare ar duce la ignorarea sentinţei civile nr. 3907 din 04 mai 2011, prin care s-a respins cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 1 şi s-a constatat calitatea de proprietari a chiriaşilor-cumpărători cu privire la acest apartament. Pronunţarea Hotărârii CEDO, în care intimaţii, chiriaşi-cumpărători, nu au fost parte, nu le poate fi opusă acestora, întrucât nu au avut posibilitatea să-şi apere drepturile, ceea ce ar duce la încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, referitor la un proces echitabil De altfel, cererea de revizuire a fost respinsă.
Pe de altă parte, pârâţii Ş. au fost de bună - credinţă, întrucât scutirea de obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului către cumpărătorii - intimaţi nu semnifică reaua - credinţă a acestora din urmă ci, din contră, convingerea unei depline legalităţi şi credinţe că încheie actul cu adevăratul proprietar.
Pe de altă parte, prin decizia civilă nr. 1435/R/2005 a Curţii de Apel Piteşti, pârâţii Municipiul Piteşti şi Administraţia Domeniului Public Piteşti au fost obligaţi să încheie contract de vânzare - cumpărare pentru terenul de 244 m.p. aferent imobilelor vândute chiriaşilor, astfel încât aceştia deţin un titlu de proprietate şi asupra terenului aferent celor două apartamente.
Drept urmare, chiriaşii-cumpărători au devenit proprietarii acestui teren, prin executarea deciziei amintite.
Referitor la critica legată de excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3907/2001 a Judecătoriei Piteşti s-au expus anterior considerentele.
Reclamanţii - contestatori nu sunt proprietarii imobilului în litigiu, nu numai pentru autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3907/2001 a Judecătoriei Piteşti, ci şi pentru că cererea de restituire în natură a imobilului, formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost respinsă prin dispoziţia primarului Piteşti nr. 1133/2003, iar prin sentinţa civilă nr. 205/2004 a Tribunalului Argeş, având ca obiect contestarea deciziei amintite, s-a stabilit că contestatorii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, acordate în baza art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, lege care nu prevede formularea unei noi notificări, cu privire la imobilele în litigiu.
Instanţa de fond nu a ignorat sentinţa civilă nr. 1094 din 06 martie 2005 a Judecătoriei Piteşti, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie. Din contră, s-a statuat că această sentinţă s-a pronunţat după încheierea contractelor de vânzare - cumpărare a imobilelor în litigiu, acte care au respectat prevederile Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii lor.
De asemenea s-a statuat că nulitatea contractului de donaţie a intervenit după recunoaşterea dreptului la despăgubiri, în condiţiile legii speciale.
Prin anularea donaţiei, contestatorii nu au devenit proprietarii imobilului, ci au dobândit calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001, astfel încât nu pot susţine că sunt proprietarii imobilelor în litigiu şi nu pot să le revendice, neavând deci calitate procesuală activă.
Pe de altă parte, din interpretarea prevederilor art. 45 alin. (2) şi (4), art. 46 alin. (2), art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2011 rezultă că, în situaţia imobilului preluat de stat şi înstrăinat fostului chiriaş, acţiunea formulată împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza legii speciale.
S-a reţinut astfel, buna-credinţă a chiriaşilor-cumpărători, prevăzută de Legea nr. 112/1995 şi de Legea nr. 10/2001, care poate fi opusă oricărei persoane care tinde să-l evingă pe cumpărător, deci şi contestatorilor din prezenta cauză.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs, în termen legal, contestatorii D.E. şi P.M., invocând aspecte care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că au fost încălcate prevederile art. 315 C. proc. civ. întrucât nu există autoritate de lucru judecat pentru apartamentul nr. 2, iar motivarea excepţiei inadmisibilităţii s-a realizat în mod contradictoriu.
Sub primul aspect, recurenţii menţionează că atât contractul de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 2, cât şi decizia civilă nr. 1435/2005 prin care terenul aferent celor două apartamente a fost vândut către intimaţi nu sunt opozabile erga omnes, contractul de vânzare-cumpărare al soţilor Ş. producând efecte numai între părţile contractante, instanţa încălcând principul relativităţii efectelor contractului, iar în cauza în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 1435/R/2005, recurenţii nu au fost părţi, astfel încât este inadmisibil să li se impună efectele acesteia atâta timp cât nu au avut posibilitatea să îşi formuleze apărări corespunzătoare în raport de obiectul pricinii respective. Instanţa a reţinut în mod greşit şi faptul că sentinţa civilă nr. 3907/2001 a statuat în mod definitiv şi irevocabil cu privire la dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, deoarece această sentinţă nu poate fi invocată ca având autoritate de lucru judecat atâta timp cât în considerentele acesteia instanţa a reţinut că punerea în comparaţie a titlurilor şi stabilirea titlului mai bine caracterizat, urma să se facă de către instanţa învestită cu o eventuală acţiune în revendicare după finalizarea procedurilor pentru constituirea titlului de proprietate al recurenţilor.
Pe de altă parte, în acţiunea în revendicare ce face obiectul cauzei de faţă, sentinţa civilă nr. 3907/2001 nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat câtă vreme îi este opus, drept titlu, contractul autentic de vânzare-cumpărare, care îşi produce efectele juridice ca urmare a constatării ulterioare a nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat, prin sentinţa civilă nr. 3907/2001.
De asemenea, în sentinţa civilă nr. 3907/2001 instanţa nu s-a pronunţat în nici un fel cu privire la buna-credinţă a reclamanţilor P. în momentul încheierii contractului, privind apartamentul nr. 1 şi, în condiţiile în care această hotărâre a fost atacată, atât cu apel, cât şi cu recurs, numai de recurenţii din prezenta cauză, în propriile căi de atac instanţele de control judiciar nu le puteau înrăutăţi situaţia, reţinând în plus, faţă de instanţa de fond, faptul că reclamanţii ar fi fost cumpărători de bună-credinţă.
Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 315 alin. (4) raportat la art. 296 C. proc. civ.
Instanţa de apel nu s-a preocupat să analizeze aspectele legate de inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, situaţie ce atrage nelegalitatea hotărârii ca urmare a faptului nerespectării indicaţiilor impuse de instanţa de control judiciar.
Curtea a reţinut că recurenţii nu au calitate procesuală activă în acţiunea în revendicare, pe de o parte pentru că nu sunt proprietarii imobilelor în litigiu iar, pe de altă parte, pentru că, potrivit art. 45 alin. (2) şi (4), 46 alin. (2), art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în situaţia imobilului preluat de stat şi înstrăinat fostului chiriaş, acţiunea formulată împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza legii speciale.
Acest raţionament este nelegal pentru că, pe de o parte, înrăutăţeşte recurenţilor situaţia în propria cale de atac, ceea ce este inadmisibil iar, pe de altă parte, nefiind invocată de nimeni, excepţia lipsei calităţii procesuale active putea fi reţinută numai dacă ea ar fi fost pusă în discuţia părţilor din oficiu, de către instanţă, ceea ce nu s-a făcut, împrejurare ce ne încalcă flagrant dreptul de apărare al recurenţilor.
Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 480 şi art. 1895 şi urm. C. civ.
Deşi a fost anulat actul de donaţie, instanţa a reţinut în mod greşit că recurenţii nu au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilelor, aceştia având doar calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii. Aceasta deoarece, fiind vorba de o nulitate absolută a contractului de donaţie, aceasta desfiinţează actul atacat retroactiv, ca şi cum nu ar fi existat. în atare situaţie, dreptul de proprietate asupra imobilelor donate a reintrat în patrimoniul autorilor recurenţilor şi apoi în patrimoniul recurenţilor, în calitate de moştenitori, putând fi valorificat pe calea acţiunii în revendicare.
Abia într-un asemenea cadru procesual, buna sau reaua-credinţă a părţilor poate influenţa stabilirea titlului care este mai bine caracterizat.
Sub aspectul bunei-credinţe, instanţa de apel a înlăturat în mod greşit apărarea recurenţilor cu privire la clauza înserată în mod expres în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, referitoare la renunţarea de către cumpărător la obligaţia vânzătorului de a-l garanta pentru evicţiune, respingând probele solicitate în dovedirea situaţiei de fapt în legătură cu stabilirea bunei-credinţe a intimaţilor-cumpărători, încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., privind exercitarea rolului activ de către instanţă.
Deşi s-a invocat în mod expres faptul că într-o acţiune petitorie buna-credinţă nu poate fi invocată decât în condiţiile dispoziţiilor art. 1895 şi urm. C. civ., ca o sancţiune a proprietarului prin uzucapiune, Curtea a omis să se pronunţe asupra acestor critici, deşi avea această obligaţie, potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ., ceea ce înseamnă o nerespectarea a obligaţiilor impuse prin decizia de casare.
Hotărârea instanţei este nelegală şi în ceea ce priveşte garantarea securităţii circuitului civil deoarece, fiind învestită cu o acţiune în revendicare, în condiţiile în care printr-o hotărâre anterioară, referitoare la cazul dedus judecăţii, C.E.D.O. constatase încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 6 din C.E.D.O., instanţa nu se putea rezuma numai la invocarea bunei-credinţe a intimaţilor-cumpărători, ci trebuia să procedeze la o veritabilă comparare a titlurilor.
Siguranţa circuitului civil nu înseamnă protejarea actelor de înstrăinare încheiate prin încălcarea flagrantă a legii, în dauna adevăraţilor proprietari, ci păstrarea şi conservarea acelor acte translative de proprietate încheiate cu respectarea riguroasă a legilor în vigoare.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Recurenţilor le-a fost recunoscută calitatea de proprietari ai imobilelor în litigiu deci de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, atât prin dispoziţia nr. 6951 din 2 noiembrie 2006 a Primărie Municipiului Iaşi, prin care li s-a propus acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005, cât şi prin hotărârea din 19 iulie 2007 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a dispus obligarea statului român să restituie în natură imobilul (compus din cele două apartamente şi teren de 344 mp) sau să acorde recurenţilor suma de 175.000 euro.
De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 2937/1999 a Judecătoriei Piteşti, s-a dispus restituirea în natură a imobilului din prezentul litigiu, în contradictoriu cu municipiul Piteşti, sentinţă devenită irevocabilă, dar nepusă în executare deoarece apartamentele fuseseră vândute către pârâţii persoane fizice.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanţii, nefiind proprietarii acestor imobile, nu le pot revendica. In realitate, tocmai pentru că au dovedit că au această calitate, reclamanţilor le-a fost recunoscută şi calitatea de persoane îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, iar aceste măsuri reparatorii vizează inclusiv restituirea în natură.
Cu privire la apartamentul nr. 1, vândut către pârâtul P., între recurenţi şi acest pârât s-a purtat un proces finalizat prin sentinţa civilă nr. 3907/2001, devenită irevocabilă, prin care s-a constatat că chiriaşii cumpărători P. sunt proprietari ai imobilului, fiind respinsă cererea reconvenţională prin care s-a cerut constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte apartamentul nr. 2, cumpărat de pârâţii Ş., nu a existat nici un proces, contractul de vânzare-cumpărare, prin care pârâţii au devenit proprietari ai apartamentului, nefiind contestat şi constituind un titlu valabil de proprietate.
Prin decizia civilă nr. 1435/2005 a Curţii de Apel Piteşti, devenită irevocabilă, municipiul Piteşti a fost obligat să vândă terenul aferent apartamentelor nr. 1 şi 2 către chiriaşii-cumpărători P. şi Ş.
În consecinţă, pârâţii persoane fizice, deţin la rândul lor un drept de proprietate asupra celor două apartamente în litigiu, cât şi asupra terenului aferent acestora, în suprafaţă de 344 mp.
Înalta Curte constată că, faţă de modul de soluţionare a cauzei de către unitatea deţinătoare, potrivit Legii nr. 10/2001, cât şi faţă de hotărârea CEDO, atât reclamanţii, cât şi pârâţii deţin un titlu de proprietate valabil şi un bun actual cu privire la imobilele în litigiu, care urmează a fi comparate.
Drept urmare, criticile recurenţilor cu privire la greşita statuare de către instanţa de apel cu privire la lipsa calităţii de proprietari a recurenţilor, deşi fondate, nu sunt de natură a schimba soluţia pronunţată, urmând ca în recurs, prin înlocuirea motivării, să se verifice criteriile de preferabilitate în compararea celor două titluri de proprietate atât prin raportare la legea internă, cât şi prin raportare la jurisprudenţa CEDO.
Din aceleaşi raţiuni, înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat cu privire la apartamentul nr. 1 este corectă întrucât, în procesul finalizat prin sentinţa civilă nr. 3907/2001, a fost recunoscută calitatea de proprietari a chiriaşilor - cumpărători P., în temeiul Legii nr. 112/1995, respingându-se cererea recurenţilor de constatare a nulităţii titlului de proprietate prin care chiriaşii au devenit proprietari. Relevanţa acestei soluţii în prezenta cauză nu este aceea a unui criteriu de preferabilitate în compararea titlurilor, ci aceea de consolidare a titlului de proprietate al pârâţilor P., titlu care va fi comparat în prezenta cauză.
Împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 3907/2001 s-a constatat calitatea pârâţilor P. de proprietari ai apartamentului nr. 1, iar prin decizia civilă nr. 1435/2001 s-a dispus vânzarea terenului aferent celor două apartamente către pârâţii persoane fizice din prezenta cauză, nu constituie o încălcare a principiului relativităţii efectelor contractului şi ale hotărârii judecătoreşti, astfel cum susţin recurenţii, întrucât invocarea titlului de proprietate constând într-o hotărâre judecătorească nu reprezintă o abatere de la principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, deoarece opunerea unui titlul de proprietate adversarului nu înseamnă că se invocă în realitate caracterul absolut al titlului, ci o prezumţie de proprietate în favoarea celui care deţine titlu, prezumţie născută din existenţa titlului. Cealaltă parte poate răsturna această prezumţie, invocând o prezumţie mai puternică şi contrară, întemeiată, de exemplu, pe un titlu anterior celui al adversarului.
Prin urmare, pentru soluţionarea capătului de cerere al prezentei acţiuni privind restituirea în natură a imobilelor, excepţia de lucru judecat a celor două hotărâri judecătoreşti va fi luată în considerare numai sub aspectul consolidării titlului de proprietate al pârâţilor P., iar nu drept criteriu de preferabilitate, specific acţiunii în revendicare.
În cadrul comparaţiei, reclamanţii le vor opune pârâţilor atât titlul lor din anul 1938, cât şi soluţiile favorabile obţinute în baza acestui titlu în procesele ulterioare, pornite înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilelor către recurenţi: prin sentinţa civilă nr. 2937/1999, cât şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care au obţinut anularea contractului de donaţie către statul român: sentinţa civilă nr. 1034/2006, în temeiul căreia a obţinut înlocuirea dispoziţiei nr. 1133/2003 emisă de Primarul municipiului Piteşti, cu dispoziţia nr. 6951/2006 a aceluiaşi Primar, prin care i s-au acordat despăgubiri în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, precum şi hotărârea CEDO din data de 19 iulie 2007, care a acordat recurenţilor o despăgubire în cuantum de 175.000 euro, bani care au fost viraţi şi se află la dispoziţia acestora.
Deşi este reală critica potrivit căreia instanţa de apel, în rejudecare, a omis a se pronunţa asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, nici această omisiune nu determină admiterea recursului întrucât excepţia inadmisibilităţii constituie o excepţie de ordine publică, al cărei regim juridic permite a fi invocată în orice cale de atac, astfel încât analizarea acestei excepţii direct în recurs este posibilă şi nu impune trimiterea cauzei spre rejudecare.
Soluţionarea cererii de restituire în natură a imobilelor nu este inadmisibilă pe calea prezentei contestaţii, întrucât este formulată în cadrul contestaţiei împotriva dispoziţiei nr. 6951/2006 a Primăriei municipiului Piteşti, iar posibilitatea de restituire în natură a imobilului trebuie analizată în raport de situaţia juridică actuală a acestuia, respectiv de împrejurarea că restituirea în natură se poate realiza numai de la proprietarii actuali ai celor două apartamente şi a terenului aferent care, la rândul lor, deţin titluri de proprietate valabile asupra imobilelor.
Prin urmare, premisa existenţei unui drept de proprietate al ambelor părţi asupra imobilului în litigiu determină respingerea ca nefondate şi a criticilor recurenţilor referitoare la înrăutăţirea situaţiei acestora în propriile lor căi de atac prin constatarea de către instanţa de apel asupra lipsei calităţii procesuale active, cu atât mai mult cu cât această dezlegare nu ar fi fost pusă în discuţia părţilor, cât şi asupra reintrării dreptului de proprietate în patrimoniul moştenitorilor foştilor proprietari, în temeiul art. 480 şi 1895 C. civ.
Aprecierea recurenţilor asupra greşitei respingeri a apelului în considerarea bunei-credinţe a pârâţilor, chiriaşi - cumpărători, urmează a fi analizată în considerarea aceloraşi criterii de preferinţă pe care le presupune şi o acţiune în revendicare a unui imobil care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, întemeiată pe dreptul comun, întrucât finalitatea prezentei cereri de restituire în natură este aceeaşi cu a unei acţiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, având în vedere că imobilele în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar cererea de restituire în natură a fost formulată în cadrul contestaţiei la dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a fost recunoscut reclamanţilor numai dreptul la despăgubiri în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Asupra admisibilităţii verificării posibilităţii de restituire în natură a unui imobil care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, cât şi a criteriilor după care se dispune restituirea în natură, s-a pronunţat înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33/2008, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în care s-a decis că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".
Potrivit art. 18 lit. c) al Legii nr. 10/2001, foştilor proprietari li se pot acorda numai despăgubiri, restituirea în natură nefiind posibilă în acest caz, în condiţiile în care imobilele care intră sub incidenţa acestei legi au fost înstrăinate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel cum este cazul în speţa de faţă, în care prezumţia de valabilitatea a contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost răsturnată.
Astfel, pentru unul dintre contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cel privind apartamentul nr. 1 s-a stabilit, prin sentinţa civilă nr. 3907/2001, faptul că a fost valabil încheiat, iar pentru celălalt contract, referitor la apartamentul nr. 2, perfectat în temeiul aceleiaşi legi, nu s-a formulat acţiune în constatarea nulităţii, acesta fiind prezumat ca valabil.
Prin urmare, în aplicarea art. 18 lit. c) al Legii nr. 10/2001, nu există posibilitatea restituirii în natură a imobilului.
Însă, astfel cum rezultă cu caracter obligatoriu, din decizia în interesul legii nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, reclamantul poate să se prevaleze la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie, ceea ce impune verificarea posibilităţii restituirii în natură a imobilului şi din perspectiva existenţei unui bun actual în patrimoniul reclamantului.
În cauza pilot Atanasiu împotriva României, Curtea europeană a ajuns la concluzia că „existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului" (paragraf 140).
În cauza de faţă reclamanţii au un bun actual, în accepţiunea dată acestei noţiuni de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra României, întrucât deţin o hotărâre judecătorească prin care le-a fost restituit în natură imobilul, însă această hotărâre nu a putut fi executată întrucât debitorul obligaţiei de restituire nu mai avea în proprietate imobilele.
Pe de altă parte, pârâţii care au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 deţin un bun actual, având posesia imobilelor şi un titlu de proprietate valabil, ceea ce face necesară compararea titlurilor de proprietate ale părţilor.
În determinarea titlului preferabil, înalta Curte va avea în vedere că pentru întregul imobil în litigiu recurenţii au fost deja despăgubiţi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din data de 19 iulie 2007 prin care li s-au acordat despăgubiri în cuantum de 175.000 euro, sumă care se află la dispoziţia lor, fiind depusă în contul acestora, astfel cum chiar recurenţii au precizat.
Cererea de revizuire formulată conform art. 322 pct. 9 C. proc. civ. împotriva sentinţei civile nr. 3907/2001 prin care s-a constatat calitatea de proprietari a familiei P. asupra apartamentului nr. 1, a fost respinsă prin decizia civilă nr. 836/2011 a Curţii de Apel Braşov, cu motivarea că consecinţele grave ale încălcării constatate prin această hotărâre de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pot fi remediate altfel decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, Curtea Europeană acordând revizuentilor despăgubiri care pot fi puse în executare.
Având în vedere că ambele părţi deţin un bun actual, iar statul român a pus la dispoziţia recurenţilor suma de bani care reprezintă contravaloarea acestuia, astfel cum a fost stabilită de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atingerea adusă dreptului lor de proprietate a fost înlăturată, astfel încât nu mai există nici un interes pentru ca aceştia să obţină restituirea în natură a imobilului.
Soluţia se impune şi pentru a asigura respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, la care se face referire în decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, care precizează că aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor omului cu prioritate faţă de legea internă poate fi realizată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, „în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorii D.E. şi P.M. împotriva deciziei nr. 90/A din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Obligă recurenţii contestatori la plata sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata P.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 519/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 604/2013. Civil. Pretenţii. Daune... → |
|---|
