ICCJ. Decizia nr. 647/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 647/2013
Dosar nr. 6618/118/2011
Şedinţa publică din 12 februarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa la data de 20 aprilie 2011, reclamantul Ş.R. a chemat în judecată pârâţii Municipiul Mangalia, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Mangalia şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţa de 634 ha şi 39 ari situat pe teritoriul administrativ al Municipiului Mangalia, obligarea pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice la restituirea prin echivalent reprezentând despăgubiri corespunzătoare valorii de circulaţie a terenului revendicat, în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, a arătat reclamantul că este unicul moştenitor, în calitate de colateral privilegiat al defuncţilor proprietari ai terenului revendicat, B.A. şi B.R., astfel cum rezultă din certificatele de moştenitor din 18 ianuarie 2011 la Biroul Notarilor Publici Asociaţi D.M. şi M.A.
Autorii B.A. şi B.R. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului litigios prin actul de vânzare-cumpărare din 27 iulie 1918 la Tribunalul Constanţa Ilfov, Secţia notariat.
Terenul a fost expropriat conform cu Legea Reformei Agrare, aspect care rezultă din adresa nr. C2285 din 03 octombrie 2008 emisă de către Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Constanţa.
Prin actul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 281 din 18 aprilie 2011 la Biroul Notarului Public D.M., reclamantul Ş.R. a transmis către fiul său, Ş.R., totalitatea drepturilor succesorale rămase de pe urma defunctului B.R. şi respectiv B.A.
Prin sentinţa civilă nr. 5267 din 19 octombrie 2011 Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu, formulată în condiţiile dreptului comun conform art. 480 C. civ. şi următoarele, este inadmisibilă pentru că reclamantul avea posibilitatea de a solicita restituirea imobilului anterior apariţiei Legii nr. 10/2001 şi de a formula notificare în condiţiile acestei legi speciale.
Prin decizia nr. 33C din 15 februarie 2012, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantul Ş.R., ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, cererea formulată de reclamant la data de 20 aprilie 2011 priveşte retrocedarea suprafeţei de 634 ha şi 39 acri, cumpărată de autorii reclamantului R. şi A.B., prin actul autentic din 27 iulie 1918, teren preluat de stat în anul 1945 conform legii de reformă agrară. Solicitarea reclamantului a urmat calea acţiunii de drept comun, acţiunea fiind întemeiată pe prevederile art. 480, 481 C. civ. Este evident din datele conţinute de înscrisurile depuse de reclamant în susţinerea acţiunii că terenul a avut o destinaţie agricolă de la momentul cumpărării şi până la data preluării lui de către stat.
În ceea ce priveşte terenurile arabile confiscate de stat în perioada 1945-decembrie 1989, legiuitorul de după anul 1990 a adoptat mai multe acte normative privind retrocedarea lor. Astfel, prin legea fondului funciar nr. 18/1991, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură.
Încadrarea terenului solicitat de reclamant în categoria celor agricole, susţinută cu temei chiar de către reclamant, nu schimbă însă soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii pentru că, în condiţiile existenţei unor reglementări cu caracter special în materia restituirii proprietăţilor funciare, se pune problema raportului care există între aceste legi şi Codul civil, ca lege generală invocată de reclamant ca temei al cererii sale de restituire a imobilului.
În doctrina juridică românească este unanim admis faptul că, pentru a se stabili care sunt normele operante în speţă, trebuie făcută mai întâi trimiterea la principiul care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială. Astfel, generalia specialibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) şi a celor din legile fondului funciar (norme speciale în materie de restituire a terenurilor agricole şi forestiere preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989).
În această materie, a imobilelor preluate abuziv de stat, principiul generalia specialibus derogant îşi găseşte şi o consacrare legislativă. Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil (abuziv), inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, imobilul revendicat de reclamant face obiectul unei legi speciale de reparaţie şi anume Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, act normativ special, cu caracter reparatoriu, ce a fost adoptat şi a intrat în vigoare mai înaintea promovării acţiunii introductive de instanţă (20 aprilie 2011).
Legea nr. 1/2000 consacră principiul reparării integrale în natură, sau în subsidiar, prin echivalent, a prejudiciului creat foştilor proprietari.
Aceeaşi lege cuprinde însă şi reglementări referitoare la limitele reconstituirii dreptului de proprietate privată, cererea de restituire fiind obligatoriu să fie formulată în termenele prevăzute de lege sub sancţiunea decăderii, termene prelungite succesiv prin acte normative, chiar şi în anul 2005 prin Legea nr. 247/2005.
Odată adoptată o lege specială de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun este, în principiul, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate abuziv putându-se valorifica doar în condiţiile legii respective.
Abrogarea art. 480 C. civ. prin legile fondului funciar sau o dispoziţie expresă în sensul înlăturării, de la momentul intrării în vigoare a acestor legi, a aplicabilităţii dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat şi care intră în domeniul de reglementare al acestor legi nu numai că nu era posibilă (art. 480 C. civ. referindu-se la conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, iar nu la mijloacele sale de apărare, printre care se regăseşte şi acţiunea în revendicare), dar nici nu era necesară câtă vreme există un principiu de interpretare care reglementează concursul dintre legea specială şi legea generală, cunoscut prin adagiul generalia specialibus derogant şi care pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Aplicând regula de interpretare generalia specialibus derogant nu se poate afirma nici că acţiunea în revendicare reprezintă o opţiune complementară la legile funciare, pentru că includerea bunului în domeniul de reglementare al legii speciale exclude aplicarea normelor de drept comun în privinţa aceluiaşi bun.
Instanţa de apel a arătat că nu poate primi nici criticile referitoare la încălcarea dreptului reclamantului de acces la justiţie prin refuzul de a i se primi cererea de restituire pe calea dreptului comun.
Aşa cum a statuat de principiu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că aceste drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Prin aceeaşi decizie, instanţa supremă a statuat, cu valoare de regulă interpretativă obligatorie, că în concursul dintre legea specială de reparaţie şi legea generală are prevalenţă legea specială.
Chiar dacă art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a legilor speciale de restituire a imobilelor preluate abuziv (acţiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici susţine că se încalcă accesul la justiţie în situaţia în care judecătorul constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului şi care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general, operante până la data apariţiei noii reglementări.
Cu privire la critica reclamantului referitoare la încălcarea accesului la justiţie, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, curtea de apel a reţinut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţiile în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Ori, în privinţa accesului efectiv, reclamantul nu a pretins că, deşi a folosit procedura administrativă, solicitând comisiei locale restituirea terenului, a fost lăsată nesoluţionată cererea sa ori că, după primirea hotărârii comisiei judeţene, a fost împiedicat să o conteste în temenele şi procedura prevăzute de lege.
De asemenea, instanţa de apel a constatat că dreptul de proprietate al reclamantului nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să îl îndreptăţească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranţă legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoaşterii dreptului de proprietate nu se poate reţine că, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, instanţa l-a lipsit pe reclamant de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis prin preluare.
De altfel, în cauza Poenaru contra României Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă.
Reclamantul nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior expirării termenelor de formulare a cererilor de restituire a fondurilor funciare şi fondată pe dreptul comun, câtă vreme acestuia nu i-a fost recunoscut anterior „un bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O.
Noţiunea de „bun” nu are accepţiunea înţeleasă de reclamant, de obiect material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului într-o procedură anterioară.
În lipsa unei astfel de recunoaşteri, invocarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. nu poate avea ca efect recunoaşterea dreptului nevalorificat de reclamant în procedura specială obligatorie, pentru că textul Convenţiei nu poate fi interpretat în sensul că persoanele pot să se adreseze justiţiei oricând şi în afara procedurilor legale instituite în scopul obţinerii protecţiei judiciare pentru dreptul pretins încălcat şi nici în sensul că acesta ar fi de natură să restrângă libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile care le-au fost transferate mai înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Dimpotrivă, în aplicarea art. 6 din C.E.D.O., analizarea condiţiilor privind exerciţiul unui anumit drept subsecvent dreptului de a se adresa unui tribunal, se face în conformitate cu prevederile legale instituite de stat prin norme de drept care sunt explicitate, accesibile şi previzibile.
În consecinţă, în cazul unor terenuri agricole preluate de stat anterior datei de 22 decembrie 1989, fostul proprietar trebuia să uzeze de procedura specială prevăzută de legile fondului funciar şi care au statuat, într-o manieră clară şi previzibilă, care sunt condiţiile în care aceste imobile pot fi retrocedate ori, în cazul imposibilităţii restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate, precum şi procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obţinută restituirea sau despăgubirea.
Altfel, nu s-ar putea admite ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume cea a proprietarilor funciari deposedaţi în mod abuziv de stat, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii de reparaţie iar alţii, cei deposedaţi prin expropriere în aceeaşi perioadă de timp să poată acţiona în justiţie (inclusiv în ipoteza insuccesului în folosirea legii de reparaţie sau în cazul pasivităţii) şi pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt care ar fi contrar şi principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului, reclamantul Ş.R., solicitând schimbarea în tot a hotărârilor pronunţate de instanţele fondului, în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii cererii de revendicare şi trimiterii dosarului la Tribunalul Constanţa în vederea soluţionării fondului acţiunii.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că împrejurarea că autorul său nu a formulat notificare, în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru terenul căruia nu îi sunt aplicabile prevederile acestei legi speciale, nu face inadmisibilă cererea de revendicare formulată în condiţiile dreptului comun.
Nedepunerea notificării în termenul stabilit de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este sancţionabilă în condiţiile art. 22 alin. (5) din acelaşi act normativ, cu pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001.
Legiuitorul nu a stabilit un termen de decădere în cadrul Legii nr. 10/2001, astfel ca nerespectarea acestuia să conducă la pierderea oricărei posibilităţi a proprietarului sau moştenitorilor acestuia de a-şi valorifica dreptul la restituire în cadrul unei acţiuni de drept comun, fiindcă o asemenea interpretare ar face ineficiente prevederile art. 480 şi urm. C. civ., dispoziţii care pun la îndemâna proprietarului unui bun calea juridică de recuperare a bunului din posesia unui neproprietar.
Recurentul-reclamant a arătat totodată, că dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea ca prin dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 să declare inadmisibile orice cereri în justiţie cu privire la restituirea unor bunuri, în condiţiile în care aceste bunuri nu au fost precedate de o notificare, atunci nu s-ar mai fi pus problema admisibilităţii acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în cazurile în care prin aceasta nu se aduce atingere dreptului de proprietate al altei persoane sau securităţii raporturilor juridice, problemă soluţionată prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Tot astfel şi pentru aceleaşi considerente, lipsa unei cereri întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 167/1997, ale Legii nr. 1/2000 sau ale Legii nr. 247/2005 nu poate fi sancţionată cu refuzul de soluţionare a unei cereri de revendicare formulată în baza art. 480 şi urm. C. civ., motivat de inadmisibilitatea acesteia.
În motivarea recursului s-a arătat şi faptul că terenul în litigiu este arabil (agricol) potrivit titlului de proprietate, împrejurare constatată şi de instanţa de apel, iar interpretarea dată de ambele instanţe cu privire la procedura administrativă reglementată de Legea nr. 18/1991 sau de Legea nr. 1/2000, ca fiind o procedură obligatorie de parcurs, pentru a avea deschisă calea promovării unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun este una greşită.
Aceste acte normative nu împiedică verificarea de către o instanţă de judecată a valabilităţii titlului de proprietate al statului, în cadrul unei acţiunii de revendicare întemeiată pe drept comun, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiile generale ale dreptului.
Legile speciale în materia retrocedării terenurilor agricole sunt acte normative reparatorii, care oferă o cale mai lesnicioasă şi mai rapidă proprietarilor deposedaţi abuziv de bunurile care le-au aparţinut, dar fără a limita în vreun fel accesul la justiţie, astfel cum este acesta prevăzut de art. 21 din Constituţie.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Acţiunea formulată de reclamant reprezintă o cerere în revendicare, întemeiată pe dreptul comun – art. 480 şi urm. C. civ., fiind formulată la data de 20 aprilie 2011, după apariţia legii speciale - Legea nr. 10/2001.
În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptăţite la această formă de reparaţie trebuia să formuleze notificare în condiţiile şi în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr. 109 şi nr. 145/2001, la 14 februarie 2002.
De asemenea, prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură.
Aceste acte normative cuprind şi reglementări referitoare la limitele reconstituirii dreptului de proprietate privată, cererea de restituire fiind obligatoriu să fie formulată în termenele prevăzute de lege sub sancţiunea decăderii, termene prelungite succesiv prin acte normative, ultimul fiind Legea nr. 247/2005.
Sancţiunea nerespectării acestor termene, stabilite în cadrul procedurilor administrative, constă în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobil preluat abuziv de regimul comunist.
Este real că, în conţinutul actelor normative enunţate, nu se regăsesc dispoziţii care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, şi anume pe art. 480 C. civ., exercitate în scopul recunoaşterii dreptului de proprietate pretins de reclamant.
Dar inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, şi anume „specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
În acest sens, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/l998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foştii proprietari sau moştenitorii lor, în cazul în care fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Or, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 18/1991 sunt legi speciale de reparaţie, care reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv de stat înainte de 1989, perioadă de referinţă în care se încadrează şi imobilul revendicat de reclamant.
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legea nr. 10/2001 (ca şi Legea nr. 18/1991, de altfel) suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute atât de Legea nr. 10/2001, cât şi de Legea nr. 18/1991, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legile speciale, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept."
Deci, se poate constata că prin legile speciale reparatorii au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe cale de consecinţă, reglementarea cu caracter special din legile speciale de reparaţie oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat în vechiul regim totalitar.
Or, în speţă, reclamantul nu a formulat cerere de restituire a bunului în termenele şi condiţiile prevăzute de legile speciale, ceea ce înseamnă că acesta nu au înţeles să urmeze procedura prevăzută de aceste legi reparatorii pentru restituirea bunului.
Prin urmare, recurentul-reclamant nu poate invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiţie, deoarece accesul la justiţie i-ar fi fost asigurat pe deplin în condiţiile prevăzute atât de Legea nr. 18/1991, cât şi de Legea nr. 10/2001, având în vedere că acesta ar fi putut formula acţiune în justiţie, dacă ar fi fost nemulţumit de modalitatea soluţionării pe cale administrativă a cererii privind restituirea bunului.
De asemenea, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuţie, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 3307 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
În speţă, la data intrării în vigoare a legilor speciale reparatorii mai sus-menţionate, imobilul pretins de reclamant se afla în deţinerea Municipiului Mangalia, astfel încât partea interesată putea obţine măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestor legi, inclusiv în modalitatea restituirii în natură, cu condiţia să fi urmat procedura administrativă, în condiţiile şi în termenul prevăzute de lege.
Reclamantul nu a procedat însă în acest sens, solicitând, în anul 2011 prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun, formulată în cauza de faţă, lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie de către pârâtul Municipiul Mangalia, fără să prezinte argumente pertinente pentru care a fost împiedicat, în termenele prevăzute de legile speciale să declanşeze procedura administrativă, în scopul recuperării bunului.
În consecinţă, în prezent, neurmând regulile legilor speciale pentru restituirea imobilului de către unitatea deţinătoare de la data intrării în vigoare a acestor legi, reclamantul nu poate obţine recunoaşterea dreptului de proprietate şi posesia bunului, prin intermediul acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.
Cum reclamantul nu a efectuat niciun demers, în condiţiile legilor sus-menţionate, pentru recuperarea bunului, nu are nici măcar o speranţă legitimă de a-şi putea realiza pretenţiile în legătură cu acest bun.
„Simpla speranţă de restituire”, (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce priveşte termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptăţită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranţa de restituire.
În consecinţă, reclamantul nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală.
Pe de altă parte, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României, de exemplu), Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia.
De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la documentul european nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor anterior ratificării Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenţiei, iar una dintre condiţiile acordării unei astfel de reparaţii a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită să redobândească bunul preluat, să formuleze cererea de restituire în termenele special edictate în acest sens prin legile speciale de reparaţie.
Însă, recurentul-reclamant nu este în măsură să arate de ce nu a respectat procedura administrativă impusă de actele normative arătate şi de ce termenul pentru formularea cererii de restituire a bunului în condiţiile legii speciale nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Curtea Europeană nu are niciun temei să considere că legile interne adoptate în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă la care se referă jurisprudenţa Curţii Europene.
Neprocedând în sensul celor stipulate prin legile speciale, fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice atitudinea reclamantului, de a ocoli actele normative menţionate pentru recuperarea bunului, acesta a pierdut dreptul de a-l obţine prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun.
Accesul la justiţie era pe deplin asigurat în cazul în care reclamantul ar fi respectat procedura impusă de legislaţia specială în materie de proprietate, deoarece, aşa cum s-a arătat deja, în cazul în care ar fi fost nemulţumit de modalitatea soluţionării cererii pe calea procedurii administrative, ar fi putut formula acţiune în justiţie, supunând pretenţiile lui controlului judiciar.
De asemenea, C.E.D.O. a statuat cu putere obligatorie pentru instanţele naţionale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”,cât şi valorile patrimoniale,inclusiv creanţele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puţin „speranţa legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.
Existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.
În acest context, refuzul administraţiei de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor,care reiese din prima fază a primului aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În prezenta cauză, reclamantul nu se poate prevala de un „bun actual” în sensul Convenţiei şi nici de o „speranţă legitimă”, câtă vreme nu s-a făcut nicio dovadă că a acţionat în justiţie anterior datei introducerii acţiunii – 20 aprilie 2011, ori că deţine o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să îi fie recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligaţia de restituire a imobilului în litigiu, în condiţiile în care bunul său a trecut în proprietatea statului abuziv.
Fără existenţa unei dispoziţii de restituire a imobilului în litigiu, care să poată fi pusă în executare, nu există pentru reclamant nici măcar o speranţă legitimă, singura lui speranţă legitimă fiind aceea dată de parcurgerea procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 18/1991 si de Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a menţionat anterior.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, recursul reclamantului este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ş.R. împotriva deciziei nr. 33C din data de 15 februarie 2012 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 612/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 649/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
