ICCJ. Decizia nr. 649/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 649/2013
Dosar nr. 1424/2/2012
Şedinţa publică din 12 februarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 18 martie 2008, reclamantul Y.S. a chemat în judecată pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC F. SA, G.B.C., P.N., C.E., Asociaţia de Proprietari, str. Titu Maiorescu, R.V. şi R.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie terenul de 275 m.p., situat în Bucureşti, str. Titu Maiorescu, sectorul 2; obligarea pârâtului R.I. să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 3, al imobilului situat în Bucureşti, str. Titu Maiorescu, sectorul 2; obligarea pârâtei R.V. să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul aflat la mansarda imobilului situat în Bucureşti, str. Titu Maiorescu, sectorul 2; obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să lase în deplină proprietate şi posesie garajul, camera de serviciu, apartamentul nr. 3 de la etajul 1 şi apartamentul la mansarda imobilului, situat în Bucureşti, str. Titu Maiorescu, sectorul 2.
După un prim ciclu procesual, în rejudecare, prin sentinţa nr. 1577 din 26 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul Y.S. împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, respectiv capătul 1 de cerere, având ca obiect revendicarea terenului de 275 m.p. (cu excepţia suprafeţelor de 13,36 m.p. şi 11,34 m.p. teren situat sub construcţie, ce au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare) şi capătul 4 de cerere, ca inadmisibil; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiată.
A respins acţiunea formulată de reclamantul Y.S. împotriva pârâţilor persoane fizice S.A.E., R.S., şi R.M., ca neîntemeiată.
Tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de către pârâţi şi unită cu fondul, că imobilul a cărei retrocedare se solicită a aparţinut autorului reclamantului, I.S., care şi-a schimbat numele în I.S. şi care îl deţinea în baza actului de vânzare-cumpărare din 07 iulie 1945, înscris în cartea funciară la data de 28 noiembrie 1945, prin procesul-verbal.
Ulterior, autorul reclamantului a construit etajele superioare ale imobilului şi a înstrăinat o parte din apartamente, însă întregul imobil din str. Titu Maiorescu, sectorul 2 a fost naţionalizat în baza dispoziţiilor Decretului nr. 111/1951, iar părţi din imobil au fost trecute în patrimoniul Întreprinderii de Gospodărie Locativă a Raionului 23 August.
La momentul naţionalizării autorul reclamantului deţinea în proprietate parterul, etajul 1 şi mansarda imobilului şi care în prezent sunt deţinute de către pârâţi.
Calitatea procesuală activă presupune o identitate între persoana reclamantului şi persoana care se pretinde titularul dreptului dedus judecăţii, condiţie care este întrunită în speţa dedusă judecăţii, reclamantul fiind moştenitorul defunctului I.S.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată, instanţa a reţinut că, întrucât atât reclamantul, cât şi pârâţii pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâţii au şi posesia bunului în prezent, instanţa trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenenţa dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credinţă.
În speţa dedusă judecăţii, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâţilor, pârâţii cumpărători au fost de bună credinţă, în sensul că au avut credinţa că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.
Dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validităţii aparenţei în drept, care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: actul încheiat să fie un contract oneros şi cu titlu particular, contractantul să fie de bună credinţă şi în plus să existe o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmiţătorului.
În speţa dedusă judecăţii, este evident că actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular şi cu titlu oneros, iar pârâta a fost de bună credinţă, deoarece nu există nicio probă contrară, iar în favoarea pârâtei operează prezumţia de bună credinţă, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 şi art. 487 C. civ.
Totodată, Curtea Europeană A Drepturilor Omului a recunoscut că în situaţia în care nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenţiei şi nu poate fi deposedat de bunul său (hotărârea Raicu contra României).
Curtea a reamintit că un echilibru just trebuie menţinut între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuţie suportă o încărcătură specială şi exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăţi distorsionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
Distinct de toate aceste susţineri, tribunalul a constatat că reclamantul nu a formulat notificare prin care să solicite în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului ce formează obiectul litigiului.
Aşadar, în raport de situaţia de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamant prin acţiune, acesta nu avea decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale şi numai condiţionat de depunerea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001.
În raport de situaţia de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că reclamantul nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 20 alin. (2) şi art. 7) pentru imobilul construcţie şi terenul aferent, ce au fost vândute sau constituie curte şi nu beneficiază de restituirea în natură a imobilului.
Cu alte cuvinte, voinţa legiuitorului de a menţine situaţia juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferinţă în beneficiul pârâţilor, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii şi transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul.
Totodată, tribunalul a reţinut că în şedinţa din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, în dosarul nr. 60/2007 s-a pronunţat în cadrul unui recurs în interesul legii în sensul că: „Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, Secţiile Unite decid:
Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.”
Aşadar, şi prin această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care este obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriaşului în sensul că Legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului şi nu posibilitatea restituirii în natură.
A considera că în această situaţie mai poate fi admisă o acţiune în revendicare căreia îi sunt aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenţia legiuitorului, care a înţeles să dea preferinţă titlului cumpărătorului, prin derogarea de la regulile de drept comun.
Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa şi instanţei pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaş devenit proprietar, însă o asemenea acţiune nu poate fi admisă, deoarece situaţiei de fapt reţinute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ., care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferinţă şi anume, verificarea titlurilor autorilor părţilor, ceea ce în speţă ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună credinţă în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparenţa statutului de proprietar, ceea ce ar fi contra opţiunii legiuitorului.
În acest sens sunt şi prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Un astfel de caracter îl are şi Legea nr. 10/2001, care a înţeles să reglementeze toate situaţiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în care din diverse cauze, proprietarii deposedaţi abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptăţite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condiţiilor, procedurii şi termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau in echivalent.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acţiunilor în revendicare în condiţiile dreptului comun paralel şi în contradicţie cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acţiune permisă.
Prin urmare, analizând acţiunea în revendicare formulată de către reclamant, instanţa a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părţi şi restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
A admite o altă soluţie ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziţia proprietarilor două mijloace procedurale de protecţie a drepturilor lor: atât o acţiune în restituire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresată direct instanţei, cât şi o procedură administrativă.
În consecinţă, în raport de considerentele arătate în cele ce preced, tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea împotriva persoanelor fizice, ca neîntemeiat.
Totodată, toate susţinerile reclamantului în sensul că în cauză se aplică prioritar normele internaţionale ce fac parte din dreptul intern şi că potrivit Constituţiei României, dacă există neconcordanţe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne au prioritate legile internaţionale, respectiv în speţă, ar avea prioritate dispoziţiile din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), chiar dacă sunt reale nu au niciun fel de relevanţă în speţa dedusă judecăţii, atât pentru considerentele sus menţionate, cât şi pentru următoarele argumente:
Tribunalul a reţinut că, într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea Popescu şi Daşoveanu împotriva României, etc.) prin care a obligat Statul Român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire, Statul Român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Aceste hotărâri şi această practică judiciară conturată de C.E.D.O. nu sunt însă aplicabile în speţa dedusă judecăţii, întrucât în toate situaţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat Statul Român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanţii au deţinut ca o situaţie premisă de la care nu a existat nicio excepţie, o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluţionată irevocabil şi în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 şi prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului imobilul şi prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Ori, în speţa dedusă judecăţii, reclamantul nu deţine nicio hotărâre judecătorească nici anterioară şi nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul Bucureşti prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce formează obiectul cauzei, prin care să se constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menţionate să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, astfel încât acţiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti nu poate fi admisă.
În lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti, reclamantul nu deţine în viziunea C.E.D.O. decât o speranţă legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâţii deţin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul după anul 1994, când România a adoptat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanţă judecătorească (Hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care deţine o speranţă legitimă la dobândirea bunului şi o persoană care deţine un drept actual asupra bunului, nu poate avea câştig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenţiei şi anume, pârâţii.
Totodată, aşa cum s-a arătat în cele de preced, reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care să solicite restituirea în natură a bunului, astfel încât în lipsa îndeplinirii acestei procedurii prealabile devin incidente dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nerespectarea termenului de 1 an pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
Existenţa unei proceduri prealabile administrative nu este contrară art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, iar Curtea în numeroase hotărâri a arătat că statele membre au deplină libertate de a lua măsurile legislative pe care le consideră necesare în materia restituirii imobilelor, iar existenţa unei proceduri prealabile şi supuse unor termene nu poate reprezenta o limitare a dreptului la acces la justiţie, atâta vreme cât procedura Legii nr. 10/2001 prevede posibilitatea accesului la un tribunal care să analizeze temeinicia cererii reclamanţilor de acordare a măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 26 din Legea nr. 10/2001).
Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, iar statele membre au posibilitatea de a impune anumite restricţii în ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a acestui drept, astfel încât instituirea unor termene în care foştii proprietari trebuie să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor nu poate reprezenta o privare de dreptul de proprietate, ci o măsură normală adoptată de organul legislativ al unei ţări tocmai pentru a se încerca rezolvarea unitară a tuturor situaţiilor juridice generate de restituirea proprietăţilor confiscate în timpul regimul comunist.
Dacă s-ar admite punctul de vedere contrar ar însemnă că Legea nr. 10/2001 este facultativă, ori nicio lege nu este facultativă, ci este obligatorie şi totodată ar însemna că foştii proprietari ar putea solicita restituirea bunului oricând, ori scopul legii este tocmai acela de a clarifica regimul juridic al acestor bunuri imobile în vederea securităţii şi stabilităţii circuitului civil.
Neglijenţa reclamantului care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 are o consecinţă juridică şi anume, pierderea dreptului de a solicita măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent, (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), iar această consecinţă este una firească şi care nu contravine prevederilor C.E.D.O.
S-a observat, în jurisprudenţa actuală a Curţii, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun".
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porţeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii - hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20).
S-a apreciat că reclamanţii au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, paragrafe 83 -87, precum şi în cauza Porţeanu, paragraf 33).
În cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 şi 143).
Aşadar, în speţă, nu a putut fi recunoscută reclamantului decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), însă numai condiţionat de formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, notificare care în speţa de faţă nu există.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care reclamantul nu a iniţiat-o.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamantul nu are un drept la restituire care să-l îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
În concluzie, în raport de considerentele sus menţionate tribunalul a respins capătul de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul S.Y., solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii în revendicare şi obligării pârâţilor să lase reclamantului imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Prin decizia nr. 212-A din 14 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că, criticile formulate vizează excepţia de inadmisibilitate a respingerii acţiunii de revendicare în raport de persoanele juridice, că s-a aplicat greşit jurisprudenţa C.E.D.O., cât şi faptul că s-a interpretat greşit decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, că nu s-a respectat art. 315 C. proc. civ. privind limitele casării şi problemele dezlegate în drept, că nu se aplică Legea nr. 1/2009 speţei şi că acţiunea este admisibilă raportat la momentul sesizării instanţei.
Or, cercetând motivarea instanţei de fond (după mai multe cicluri procesuale) şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. instanţa de apel a constatat că deşi, motivele de apel sunt laborioase şi argumentate cu jurisprudenţa C.E.D.O., cât şi internă şi face referire în principal la excepţie de inadmisibilitate.
Este de remarcat că această menţiune este făcută de instanţa de fond (în contextul când prin decizia de casare cu trimitere a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie din 25 octombrie 2010, se preciza că existenţa legii speciale (Legea nr. 10/2001) care exclude aplicarea normelor de drept comun, impune însă şi verificări care să justifice o soluţie, care nu ar fi cea de inadmisibilitate, numai cu referire la Municipiul Bucureşti (fila 50 verso dosar fond, paragraf 6 din considerentele deciziei), aşa cum s-a pronunţat prin încheiere fila 20 – 21 dosar fond) reluată şi în dispozitiv (dosar fond nr. 48230/3/2008) referitoare la restituirea în natură şi o arată ca fiind o sancţiune procesuală, nefiind prevăzută acea acţiune prevăzută de lege.
Tribunalul şi-a argumentat această sintagmă că „odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, cu procedură administrativă prealabilă, că bunul nu se află în patrimoniul Municipiului Bucureşti.
Motivarea în fapt, deşi menţine sintagma „inadmisibilă”, în drept are acelaşi consecinţe ca şi respingerea, ca nefondată, raţionamentul instanţei fiind mai mult nu pe pronunţarea unei excepţii de fond, ci procesuale cu alte consecinţe.
Cum însă în ansamblul său acţiunea în revendicare privind imobilul în litigiu (atât şi pentru aşa zisa excepţie invocată faţă de Municipiul Bucureşti), dar şi faţă de persoanele fizice se ajunge la respingerea, ca neîntemeiată a acţiunii în revendicare, nu mai are relevanţă fiind în fapt tot o respingere a cererii ca neîntemeiată (cererii de revendicare).
Se arată că nu s-a făcut notificare, că există şi alte cauze care conduc la respingerea acţiunii, lipsa titlului mai bine caracterizat.
Astfel momentul formulării şi introducerii cererii de apelant nu justifică, prin el însuşi, admisibilitatea acţiunii în revendicare, atâta timp cât se reţine că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. (amplu citată la fond), cât şi interesul nu s-a recunoscut apelantului, cât o creanţă (despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001 în condiţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005), celelalte motive de apel nu mai subzistă, nu pot fi primite şi sunt neîntemeiate.
Soluţia instanţei de fond (amplu argumentată) este legală şi temeinică, iar motivele de apel fiind reţinute ca neîntemeiate, urmează ca în baza art. 296 C. proc. civ., curtea de apel să respingă, ca nefundat, apelul.
Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului reclamantul S.Y., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea primului motiv de recurs, reclamantul a arătat că hotărârea instanţei de apel este motivată insuficient şi cuprinde motive contradictorii cauzei.
Curtea de Apel Bucureşti a repsins apelul reclamantului fără să aducă o argumentaţie clară, logică şi pertinentă. Dimpotrivă, aşa-zisa motivare a hotărârii are caracter lapidar, conţine o sintaxă rudimentară şi este lipsită de orice sens juridic.
Instanţa de apel trebuia să-şi fi format propriile convingeri care să fi avut menirea demontării tuturor celor susţinute de reclamant prin cererea de apel.
Recurentul-reclamant a invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat că: „potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.”
Instanţa de apel nu a prezentat în mod clar şi convingător motivarea hotărârii, încălcând disp. art. 261 alin. (1) C. proc. civ., deoarece decizia pronunţată nu cuprinde argumentele pentru care cererea de apel a fost respinsă.
În susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs, reclamantul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Prin modul în care instanţa de apel, prin decizia recurată, a înţeles să soluţioneze prezenta cauză, a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 526 din 28 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă, care a tranşat problema de drept privind admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi a stabilit în mod obligatoriu pentru instanţa de fond (Tribunalul Bucureşti) că acţiunea reclamantului este admisibilă şi că în rejudecare urmează să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate.
Or, prin decizia recurată, instanţa a menţinut sentinţa Tribunalului Bucureşti, prin care s-a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
Soluţia este greşită şi sub aspectul respingerii cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti.
Recurentul-reclamant a arătat că acţiunea în revendicare de drept comun pe care a formulat-o este admisibilă şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, respectiv a jurisprudenţei C.E.D.O., care a stabilit că se aplică cu prioritate faţă de orice alte dispoziţii din dreptul intern românesc.
Jurisprudenţa C.E.D.O. formează alături de prevederile Convenţiei şi ale Protocoalelor adiţionale aşa-numitul „bloc de convenţionalitate” şi este direct aplicabilă în sistemul românesc de drept, are forţă constituţională şi supralegislativă, în baza art. 20 din Constituţia României.
Tototdată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat deja cu privire la aplicabilitatea în speţă a jurisprudenţei C.E.D.O. pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia, fiind menţinută de către instanţa de apel, prin decizia recurată. Această jurisprudenţă a fost interpretată de instanţa supremă şi aplicată în prezenta cauză, atunci când a soluţionat în mod irevocabil problema admisibilităţii cererii de chemare în judecată formulată de reclamant.
Instanţa de apel nu a respectat interpretarea dată de Înalta Curte jurisprudenţei C.E.D.O., care a stabilit în mod irevocabil că, în speţă, reclamantul este îndreptăţit să promoveze acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, prin care să obţină recunoaşterea şi protejarea dreptului de proprietate cu privire la imobil.
Recurentul-reclamant a arătat şi faptul că modificările aduse prin Legea nr. 1/2009 nu sunt incidente în speţă, deoarece acţiunea în revendicare a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, ceea ce determină ca disp. art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 să nu îi fie aplicabile, conform principiului constituţional că legea dispune numai pentru viitor.
De asemenea, decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost interpretată greşit, deoarece acestă hotărâre nu obligă instanţele judecătoreşti să respingă, ca inadmisibile, acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aspect ce reiese chiar din dispozitivul deciziei.
Această hotărâre nu face decât să sublinieze importanţa respectării drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, admisibilitatea acţiunii în revendicare a imobilelor preluate abuziv fiind una dintre principalele garanţii în acestă materie.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat în sensul considerentelor ce urmează:
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt si de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia adoptată.
În cauză, instanţa de apel nu a arătat argumentat care sunt considerentele de fapt şi de drept pentru care a respins apelul reclamantului.
Ca urmare, criticile formulate în baza acestui motiv de recurs se circumscriu ipotezei reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.
Astfel, decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, judecătorii fiind datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În speţă, contrar acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a procedat la pronunţarea unei hotărâri pe care a motivat-o făcând trimitere exclusiv la motivarea amplă a instanţei de fond. Deşi curtea de apel a reţinut punctual care sunt criticile invocate de reclamant prin motivele de apel, aceasta nu a analizat susţinerile formulate prin cererea de apel.
Fără arătarea motivelor prin care s-au înlăturat detaliat criticile formulate, instanţa pronunţă o hotărâre nelegală şi netemeinică care, potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar.
Aşadar, se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de trimitere să pronunţe o hotărâre care să respecte prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., asigurând astfel atât dreptul părţilor la un proces echitabil, conform art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., cât şi posibilitatea exercitării unui control judiciar, în cazul promovării unei eventuale căi de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul S.Y. împotriva deciziei nr. 212-A din data de 14 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceiaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 647/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 682/2013. Civil → |
|---|
