ICCJ. Decizia nr. 960/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 960/2013
Dosar nr. 1991/102/2010
Şedinţa publică din 26 februarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 15 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Mureş, reclamanta C.A.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC G. SA, Statul român reprezentat de M.F.P. şi Consiliul local al municipiului Târnăveni, obligarea pârâtelor să îi lase în liberă posesie şi folosinţă imobilul - casă cu etaj şi curte în suprafaţă de 1.259 mp situat în municipiul Târnăveni, să se dispună anularea actelor de proprietate ale pârâţilor şi, drept consecinţă, radierea acestora din cartea funciară.
Ulterior şi-a precizat acţiunea, cerând anularea proceselor-verbale de naţionalizare a bunurilor aparţinând defunctului I . P ., fiind menţinute şi cererile iniţiale, solicitând ulterior şi anularea certificatului de atestare fiscală emis pe numele SC G . I . SA, emis în temeiul Legii nr. 15/1990; să se rectifice înscrierea din C.F. Târnăveni de sub B+1 în sensul înscrierii reclamantei; - să se anuleze contractul de vânzare-cumpărare din 2000 încheiat de D .G.F.P. Mureş; să se rectifice înscrierea din C.F. Târnăveni de sub B+6 în sensul înscrierii reclamantei; să se anuleze contractul de vânzare-cumpărare din 2005 încheiat de SC P . C . SRL; să se rectifice înscrierea din C.F. Târnăveni de sub B+7 în sensul înscrierii reclamantei; să se anuleze contractul de vânzare-cumpărare din 2007 încheiat de SC I . T . SRL şi a contractului de ipotecă încheiat cu B . C . R . - sediul central Bucureşti; - să se rectifice înscrierea din C.F. Târnăveni de sub B+8 în sensul înscrierii reclamantei.
În esenţă, prin motivarea cererii se arată că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, fără titlu valabil.
Prin sentinţa civilă nr. 1515 din 15 septembrie 2011 Tribunalul Mureş a respins acţiunea civilă, ca inadmisibilă faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a Deciziei nr. 30/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi cauza Maria Atanasiu contra României.
Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I-a civilă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamantă, prin Decizia nr. 29 din 22 mai 2012 a respins calea de atac, ca nefondată, pentru considerentele ce urmează.
Imobilul în litigiu ce a aparţinut numiţilor I.P. şi I.M., născută L., compus din locuinţă, hotel şi bodegă, a trecut în proprietatea statului prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950, a fost preluat de Cooperativa „V.” din Târnăvei şi ulterior dat în folosinţa Organizaţiei Comerciale Târnăveni, devenită SC C. SA Acesteia i s-a eliberat, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în care a fost inclus şi imobilul menţionat. Ulterior imobilul în litigiu a fost vândut D.G.F.P. Mureş, care la rândul său l-a vândut pârâtei SC P.C. SRL, iar această societate l-a înstrăinat pârâtei SC I.T. SRL.
În temeiul Legii nr. 112/1995, prin Hotărârea nr. 1059/1999, au fost acordate antecesorului reclamantei, numitul I.T., despăgubiri în sumă de 250.055,23 lei, pentru partea din imobil care a avut destinaţia de locuinţă.
În temeiul Legii nr. 10/2001 antecesorii reclamantei nu au formulat notificare pentru restituirea imobilului în litigiu, doar în baza Legii nr. 247/2005 au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care se află construcţiile în litigiu. Prin hotărâre judecătorească irevocabilă, comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a fost obligată la reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la terenul în suprafaţă de 1.259 mp şi anume sentinţa civilă nr. 831 din 6 decembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Târnăveni.
Se mai arată că acţiunea în revendicare poate fi formulată doar de către proprietarul neposesor. Calitatea de proprietar al reclamantei nu a fost dovedită prin actele depuse în probaţiune. Astfel cum a fost formulată, acţiunea în revendicare în mod corect s-a apreciat că nu poate fi admisă. Dacă ar fi solicitat anterior acestui petit să se constate că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut abuziv, fără titlu şi, ca o consecinţă, că Statul nu a devenit niciodată proprietar asupra acestui imobil şi ca atare antecesorii reclamantei nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, s-ar fi putut solicita ca petit subsecvent primului obligarea pârâţilor să lase imobilul în deplină posesie şi folosinţă, după recunoaşterea calităţii de proprietar al reclamantei sau al antecesorilor reclamantei.
Curtea arată că, construcţiile sunt înstrăinate prin acte translative de proprietate valabil încheiate, astfel că prin recunoaşterea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei asupra acestor construcţii, s-ar pune problema ca un alt particular să se prevaleze de un drept de proprietate şi prin urmare, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice. Reclamanta nu se poate prevala de cererea formulată în baza Legii nr. 247/2005, pe care să o poată opune cu succes actelor autentice de vânzare-cumpărare ale pârâţilor, deoarece acea cerere viza doar situaţia terenului, nu şi a construcţiilor în litigiu şi care fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menţionate anterior.
Faţă de cele stabilite prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în legătură cu o eventuală acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, se impune a se analiza dacă din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reclamanta se poate prevala de un „bun” în sensul dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Noţiunea de bunuri în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora o persoană poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.
Sub acest aspect s-a avut în vedere faptul că situaţia construcţiilor în litigiu, nu a fost rezolvată în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, întrucât nu s-a uzat de calea procedurii speciale reglementate prin această lege de reparaţie. Ca atare, soluţia instanţei de fond, de aplicare a dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este pe deplin legală şi ferită de orice critici. Tot legală şi pertinentă este şi analiza făcută de instanţa de fond referitor la dreptul de acces la o instanţă, garantat de art. 6 din Convenţie, precum şi analiza aplicabilităţii sau nu a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, prin prisma practicii C.E.D.O.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând modificarea deciziei în sensul admiterii acţiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că s-a respins apelul fără a se analiza faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la valabilitatea/nevalabilitatea titlului Statului român de preluare a imobilului având ca destinaţie hotel, situat în Târnăveni, după defunctul I.P. - bunicul reclamantei, prin Decretul nr. 92/1950.
Instanţele au ignora cu desăvârşire prevederile art. 20 alin. (2) ale Constituţiei României şi pe cele ale art. 6 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, limitându-se a invoca şi a face referire numai la legislaţia internă specială, prin trimitere la speţe soluţionare de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Instanţa face referire la faptul că în temeiul Legii nr. 112/1995, prin Hotărârea din 1999 s-au acordat despăgubiri în cuantum de 250.055,23 lei pentru partea care a avut destinaţie de locuinţă. Dar astfel cum s-a arătat, imobilul în litigiu, a fost compus din locuinţă, hotel şi bodegă. Până în prezent nu s-a acordat niciun fel de despăgubire şi nici nu s-a atribuit în natură acest imobil succesorilor proprietarilor.
Ambele instanţe au reţinut că cele două căi de atac declarate împotriva soluţiei instanţei de fond sunt neîntemeiate din perspectiva dispoziţiilor Constituţiei României, Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg.
Dreptul de proprietate asupra imobilului, recunoscut prin Hotărârea judecătorească nr. 831/2007 a Judecătoriei Târnăveni, în favoarea reclamantei reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la C.E.D.O., constându-se irevocabil şi cu efect retroactiv că antecesorii reclamantei, respectiv reclamanta nu au pierdut niciodată acest drept. Cu alte cuvinte, dreptul reclamantei nu este revocabil, iar titlu acesteia este opozabil statului.
Dreptul de proprietate al reclamantei se referă la întreaga suprafaţă de teren cuprinsă în sentinţa civilă, iar construcţiile edificate de către pârâţi (îmbunătăţite) sunt accesorii al dreptului real de proprietate.
Reclamanta nu a rămas in pasivitate, ci a formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate nu numai asupra terenului, ci şi asupra construcţiilor, la care nu s-a primit niciun fel de răspuns din partea autorităţilor. Încă din anul 1996, prin cererea, la care s-a revenit cu adresă în anul 1998, şi respectiv în anul 2005 a fost notificată Primăria, unde în mod constant s-a solicitat atât imobilul teren, cât şi construcţiile aferente (casă + hotel).
Reclamanta s-a văzut în imposibilitatea de a-şi recupera bunul, chiar şi atunci când dispunea de hotărâre judecătorească irevocabilă ce obliga statul la restituire în natură.
Concluzia care se desprinde este că, în lipsa titlului valabil de preluare al statului, imobilul se restituie în natură, aceasta fiind şi jurisprudenţa C.E.D.O. cu privire la România, (Pădurariu vs. România).
Statul român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Mureş, prin întâmpinările formulate în temeiul dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ. solicită respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportarea criticilor formulate la temeiurile de drept incidente cauzei reţine caracterul fondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Instanţa de apel şi-a axat soluţia de menţinere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulate pe două repere: reclamanta nu a solicitat să se constate că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut abuziv şi, drept consecinţă, Statul nu a devenit niciodată proprietar ceea ce conduce la ideea că autorii reclamantei nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, situaţie ce ar fi îndrituit-o pe reclamantă să pretindă pârâţilor să îi predea bunul solicitat prin acţiune, pe de o parte, iar pe de altă parte faptul că reclamanta nu are un „bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la C.E.D.O.
Primul argument al instanţei este străin pricinii întrucât reclamanta, precizându-şi acţiunea, a solicitat anularea proceselor verbale de naţionalizare a bunurilor, ceea ce semnifică solicitarea de a se constata că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut abuziv, fără titlu.
Nici cel de-al doilea argument al instanţei referitor la absenţa unui „bun” în patrimoniul reclamantei nu are suport probator câtă vreme reclamanta este proprietara terenului de 1.259 mp, solicitat în cauza de faţă, pe care se află edificate construcţiile în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile şi anume sentinţa civilă nr. 831 din 6 decembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Târnăveni, operând astfel în favoarea sa şi prezumţia instituită de art. 492 C. civ.
Dispoziţiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 precum şi decizia C.E.D.O. Maria Atanasiu şi alţii împotriva României sunt pe deplin aplicabile cauzei astfel cum s-a reţinut şi de instanţa de apel, prin raportare la efectele hotărârii judecătoreşti mai sus evocate.
Drept urmare, rezultă că acţiunea formulată nu este vădit inadmisibilă astfel cum au statuat ambele instanţe de fond.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ. cu referire la pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., va admite recursul şi, drept consecinţă, decizia va fi modificată în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă.
Drept consecinţă, sentinţa va fi anulată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Tribunalul Mureş, urmare a soluţionării cauzei pe excepţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta C.A.L. împotriva Deciziei nr. 29/ A din data de 22 mai 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.
Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de reclamanta C.A.L. împotriva sentinţei nr. 1515 din data de 15 septembrie 2011 a Tribunalului Mureş, secţia civilă.
Anulează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Tribunalul Mureş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 930/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2736/2013. Civil → |
|---|
