Obligare plată diferenţa neachitată din preţul aferent unei convenţii de vânzare-cumpărare a unui autobuz
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A ll-A CIVILĂ
Decizia nr. 3150/2013
Dosar nr. 50136/3/2011
Şedinţa publică de la 09 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată în data de 23 iunie 2011 la Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, astfel cum a fost precizată, reclamanta SC R.M.S.C. SRL a chemat în judecată pârâta SC P.T. SRL, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să fie obligată aceasta la plata sumei de 435.697,27 lei reprezentând diferenţa neachitată din preţul aferent unei convenţii de vânzare-cumpărare a unui autobuz, încheiată între părţi.
Prin sentinţa civilă nr. 11710 pronunţată la 18 septembrie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins excepţia prematurătăţii invocată de pârâtă şi cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut, sub aspectul nerespectării dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., că deşi procedura prealabilă a concilierii directe efectuate în cauză nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile textului legal sus menţionat, aceasta nu a produs o vătămare pârâtei, iar nerespectarea prevederilor legale menţionate nu atrage automat nulitatea procedurii de conciliere.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că, pentru a fi cert, prejudiciul trebuie să fie sigur nu numai în privinţa existenţei ci şi a posibilităţii de evaluare, iar sub acest aspect sarcina probei revenea reclamantei, potrivit art. 1169 C. civ. însă la cererea instanţei aceasta a precizat că nu solicită administrarea altor probatorii în afara înscrisurilor şi interogatoriului şi nu mai insistă în administrarea probei cu expertiza contabilă.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamanta SC R.M.S.C. SRL criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 50 din 14 februarie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa atacată, astfel: a admis în parte cererea; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 366.233,58 lei, diferenţa preţ neachitat şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.669,4 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar în fond şi în apel.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că litigiul părţilor priveşte, în concret, neplata în totalitate de către pârâtă a preţului din convenţia de vânzare-cumpărare a unui autobuz, încheiată între părţi, astfel cum rezultă din factura din 19 septembrie 2008. în lipsa unei convenţii de vânzare-cumpărare scrisă, distinctă, voinţa părţilor privind vânzarea rezultă din cuprinsul facturii menţionate, precum şi al celorlalte acte depuse la dosar.
Astfel, în condiţiile în care obiectul cererii de chemare în judecată, privind pretenţiile reclamantei, a fost pe deplin clarificat, prima instanţă, fără nici o altă menţiune lămuritoare în considerentele sentinţei apelate, a reţinut în mod greşit spre analiză doar aspectul certitudinii prejudiciului suferit de reclamantă, deşi acest aspect trebuie demonstrat în cazul răspunderii civile delictuale sau în cazul solicitării de daune interese pentru un prejudiciu produs reclamantei prin neplata diferenţei de preţ, în contextul unei răspunderi contractuale.
A mai reţinut instanţa de apel că prima instanţă a apreciat în mod eronat că referitor la suma solicitată de reclamantă nu există posibilitatea de evaluare, în raport doar cu facturile depuse la doar, iar reclamanta nu a solicitat administrarea unor probe concludente în acest sens, deşi inclusiv sub acest din urmă aspect tribunalului îi revenea, în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ. obligaţia manifestării rolului activ pentru stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii.
Cu privire la preţul convenit de părţi, instanţa de apel a reţinut că potrivit menţiunilor din cuprinsul facturii din 19 septembrie 2008, semnată de ambele părţi, preţul vânzării a fost apreciat la suma de 149 940 euro, cu precizarea că plata acestuia se efectuează la cursul B.N.R. al zilei, indicându-se în factură cursul B.N.R. al euro de la data emiterii facturii -19 septembrie 2008 şi preţul calculat în lei (553.233,58 lei) incluzând T.V.A., rezultând astfel că părţile au convenit fără echivoc efectuarea plăţii preţului în lei, înţelegând prin „cursul B.N.R. al zilei" pentru euro, chiar cursul zilei de 19 septembrie 2008 când a fost emisă factura în discuţie.
A mai reţinut instanţa de apel că, ulterior, în contul preţului de 553.233,58 lei pârâta i-a vândut reclamantei două autobuze, conform facturilor din 28 octombrie 2008 şi 25 mai 2009, semnate şi acestea de ambele părţi, pentru un preţ total de 187.000 lei, astfel încât pârâta mai avea obligaţia de plată către reclamantă a unei diferenţe de preţ neachitată în sumă de 366.233,58 lei.
Având în vedere că pe de-o parte nu a fost dovedită în cauză existenţa şi remiterea către reclamantă a Ordinului de plată D.A.R emis la 26 mai 2009, cu scadenţa la 25 noiembrie 2009, prin care pârâta pretinde că a achitat diferenţa de 366.233,58 lei, iar pe de altă parte reclamanta nu a justificat în fapt şi în drept, solicitarea diferenţei până la suma de 435.697,27 lei instanţa de apel a reţinut că suma datorată reclamantei cu titlu de diferenţă de preţ neachitată este în cuantum de 366.233,58 lei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P.T. SRL Bucureşti invocând ca şi motive de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs invocate recurenta-pârâtă a arătat că în mod corect prima instanţă a reţinut că în cauză prejudiciul nu este cert învederând totodată că un prejudiciu nu este cert dacă nu rezultă din înscrisuri oficiale, or, din documentele depuse de reclamantă, nu rezultă un prejudiciu cert.
A mai arătat recurenta-pârâtă că în mod greşit instanţa de apel, invocând prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a înlăturat motivarea primei instanţe conform căreia prejudiciul nu poate fi evaluat, precizând că în cauză, reclamanta a fost cea care a refuzat efectuarea unei expertize de specialitate.
Totodată recurenta-pârâtă a arătat că a achitat toată suma datorată reclamantei prin predarea a două autobuze şi a unui ordin de plată pentru suma de 366.233, 58 lei, astfel încât în mod greşit instanţa de apel a concluzionat că are un debit către reclamantă, înlăturând ordinul de plată pe motiv că nu mai este deţinut de părţi.
La data de 02 octombrie 2013, recurenta-pârâtă a formulat cerere de completare a recursului invocând excepţia lipsei calităţii procesuale actve a reclamantei întrucât prin contractul de cesiune de creanţă din data de 10 ianuarie 2012 aceasta a transmis creanţa de face obiectul prezentului dosar către SC A. SRL, fără a aduce acest fapt la cunoştinţa instanţei.
Examinând pretinsa lipsă a calităţii pocesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă direct în recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu reprezintă, în fapt, o veritabilă excepţie, neavând relevanţă în analiza raportului juridic dedus judecăţii împrejurarea că, la un moment dat, a intervenit o cesiune de creanţă.
Astfel, fiind un contract consensual, cesiunea de creanţă îşi produce pe deplin efectele între cedent şi cesionar din momentul încheierii contractului de cesiune, dar, pentru opozabilitatea ei faţă de terţi, trebuie îndeplinite anumite formalităţi de publicitate prin intermediul cărora să se realizeze opozabilitatea cesiunii faţă de terţi, respectiv faţă de debitorul cedat sau alţi terţi faţă de care ar putea exista un interes.
Sancţiunea nerealizării operaţiunilor de publicitate sus amintite constă în inopozabilitate cesiunii de creanţă faţă de terţi, inclusiv debitorul cedat, astfel încât acesta se poate libera de datorie plătind cedentului.
Prin urmare, în speţă, nu se pune problema constatării lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, atâta vreme cât cesiunea de creanţă nenotificată debitorului cedat şi neacceptată de acesta conduce la inopozabilitatea cesiunii faţă de acesta, cu consecinţa păstrării cadrului obligaţional iniţial.
Referitor la criticile formulate de recurenta-pârâtă prin memoriul depus la dosar, analizând decizia atacată în raport de criticile astfel formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Dispoziţiile citate supun spre analiză prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. care obligă instanţa de judecată să arate în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Din analiza textului legal mai sus evocat rezultă că nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se întemeiază decizia, ci şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Analizând considerentele deciziei atacate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că se arată motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei cu privire la existenţa unei creanţe a reclamantei împotriva pârâtei în cuantum de 366.233, 58 lei şi nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuţie aplicarea de către instanţa de apel a prevederilor legale referitoare la stabilirea prejudiciului şi greşita apreciere a acesteia cu privire la existenţa debitului în cuantum de 366.233, 58 lei.
În conformitate cu prevederile art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care el este obligat, respectiv executarea directă sau în natură a obligaţiilor.
Atunci când din diferite motive, executarea în natură nu mai este cu putinţă, creditorul va putea pretinde echivalentul prejudiciului suferit din această cauză, respectiv executarea indirectă sau prin echivalent a obligaţiei, angajându-se astfel răspunderea civilă contractuală a debitorului.
Condiţiile care fac să se nască răspunderea civilă contractuală sunt: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale; existenţa unui prejudiciu; raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care a săvârşit fapta ilicită.
În speţă, se constată că fiind vorba despre o obligaţie de a da având drept obiect o sumă de bani, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la executarea în natură a obligaţiei asumate, respectiv plata integrală a preţului.
Fiind astfel vorba despre o executare în natură iar nu prin echivalent a obligaţiei pârâtei, în cauză nu se punea problema îndeplinirii condiţiilor angajării răspunderii civile contractuale, printre care şi existenţa prejudiciului şi caracterul cert al acestuia ci probarea existenţei obligaţiei de plată a preţului corelat cu lipsa dovezii achitării acestuia.
Prin urmare, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în speţă, în mod corect reţinând că aspectul certitudinii prejudiciului suferit de reclamantă trebuie demonstrat numai în cazul răspunderii civile delictuale sau în cazul solicitării de daune interese pentru un prejudiciu produs reclamantei prin neplata diferenţei de preţ, în contextul unei răspunderi contractuale.
Astfel, constatând că reclamanta a solicitat executarea în natură a obligaţiei de plată a preţului şi apreciind ca dovedită existenţa obligaţiei de plată a pârâtei, constatând totodată că aceasta din urmă nu a făcut dovada stingerii prin plată a respectivei obligaţii, justificat instanţa de apel a obligat pârâta la plata diferenţei de preţ rămasă neachitată.
Cât priveşte criticile recurentei-pârâte privind modul în care instanţele devolutive au interpretat probatoriul administrat în cauză, rspectiv facturile depuse la dosarul cauzei de către reclamantă şi copia ordinului de plată depusă de pârâtă, acestea vizează aspecte ce ţin de temeinicia iar nu de legalitatea deciziei atacate, motiv pentru care nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.
Aşa fiind, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.
Având în vedere că intimata-reclamantă nu a depus la dosar documente justificative din care să rezulte că onorariul de avocat solicitat este aferent recursului, cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată urmează să fie respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC P.T. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 50 din 14 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2013.
| ← Obligare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare... | Restituire imprumut asociat societate in valuta (euro) → |
|---|
